1

Undine pleacă
Ingeborg Bachmann

UNDINE:

Hans!Hans!Hans! Monştrilor cu numele Hans! Cu acest nume pe care nu îl pot uita.

Întotdeauna când intram prin luminiş şi crengile se deschideau, când ramurile îmi
ştergeau braţele de apă, când frunzele îmi lingeau picăturile de apă din păr,
întâlneam unul cu numele Hans. Da, logica asta am învaţat-o, că unul trebuie să se
numească Hans, ca toţi vă numiţi aşa, unul ca si celălalt, dar totuşi doar unul,
întotdeauna doar unul este, care poartă acest nume, pe care eu nu îl pot uita, chiar
dacă vă voi uit pe toţi, cât v-am iubit. Şi chiar dacă săruturile voastre si germenii
voştri vor fi spălaţi si alungaţi de toate apele mărilor – ploi, fluvii, mări, acest nume
rămâne şi se însămânţează sub apă, pentru că eu nu mă pot opri să-l strig, Hans,
Hans…

Iubesc apa, transparenţa ei, verdele din apă si vieţuitoarele nevorbitoare, aşa cum
nici eu nu voi mai vorbi in curând. Părul meu printre ele în ea, în apa cea dreaptă, în
oglinda indiferentă, ce nu îmi permite sa vă văd altfel. Graniţa udă între mine şi
mine...

Monştrilor cu mâini puternice si liniştite, cu mâneci albe în jurul incheieturilor, cu

puloverele uzate, cu sacouri gri ca de uniformă, cu jachete grele de piele şi cămăşi
uşoare de vară. Eu plec. Şi nu mă voi mai întoarce niciodată, niciodată nu voi mai
spune Da şi Tu şi Da. Toate aceste cuvinte nu vor mai exista şi poate vă voi spune
de ce, doar cunoaşteţi întrebările şi ele încep toate cu „de ce?“. Nu există întrebări în
viaţa mea.

Nu am copii de la voi, pentru că nu am cunoscut nici o intrebare, nici o condiţie, nici o

grijă, nici un viitor şi pentru că nu am ştiut cum pot să iau loc într-o altă viaţă. Nu am
avut nevoie să fiu întreţinută, îngrijită sau asigurată, am avut nevoie doar de aer , aer
de noapte, aer de ţărm, aer de graniţă, ca să pot respira pentru cuvinte noi, pentru
săruturi noi, pentru o eternă mărturisire: Da.Da. Şi când mărturisirea a fost spusă,
am fost supusă iubirii, iar când ieşeam din iubire trebuia să mă întorc în apă, în acest
element în care nimeni nu îşi poate face un cuib. Să fi nicăieri, să rămâi nicaieri, să
te scufunzi, să te odihneşti, să te mişti fără greutatea mişcării – într-o zi să te
dezmeticeşti, să ieşi la suprafaţă, să treci prin luminiş, să-l vezi şi să spui „Hans“. Să
începi cu începutul.

Să repeţi mereu aceaşi greşeală, să o faci, greşeala cu care eşti pecetluită. Şi cu ce

te ajută să fi spălat de toate apele, cu apa Dunării şi a Rinului, a Tibrului şi a Nilului,
apa senină a mărilor ingheţate, apa tulbure a mărilor largi şi a mocirlei vrăjite.
Femeile umane puternice îşi ascut limba şi fulgeră cu privirea, femeile umane slabe
lasă încet să cadă câteva lacrimi, dar şi ele îşi fac treaba. Dar bărbaţii tac la toate
astea. Îşi mângâie devotaţi soţiile şi copiii pe păr, răsfoiesc ziarul, se uită peste
facturi sau pornesc radioul. Şi când se lasă întunericul în casele lor, se ridică
secretoşi, deschid uşa, ascultă liniştea coridorului, până în grădină şi în josul aleelor
şi abea acum îl aud: sunetul durerii, strigătul de departe, muzica infricoşătoare…
Hans!!!
 2

Monştrilor cu femeile voastre. Nu ai spus tu: E ca şi în iad şi de ce rămân cu ea, asta

nu va inţelege nimeni. Nu ai spus tu: Soţia mea are nevoie de mine, da, nu ar şti cum
să trăiască fără mine? Dar, nu ai spus tu şi nu ai râs şi nu ai spus tu în aroganţa ta:
Nimic nu trebuie luat cu greutate, niciodată cu greutate. Nu ai spus tu: Aşa să fie
întotdeuna şi ceea ce a fost să nu mai conteze. Monştrilor, care vă luaţi femei ca să
le faceţi iubite şi soţii, soţii de o zi, de o săptămână, pentru toată viaţa, şi aşa deveniţi
bărbaţii lor. Pentru asta ar merita să mă renasc. Voi cu geloziile voastre, cu grija
voastră exagerată, sunteţi nişte tirani. Voi cu cautarea voastră de grijă, cu banii
voştri, cu poveştile voastre de seară, pe care le spuneţi împreună, cu puterea
voastră, cu dreptatea voastră faţă de ceilalţi, voi cu îmbrăţişările voastre bine
cunoscute şi împrăştiate. Voi cumpăraţi şi vă lăsaţi cumpăraţi. Da, din cauza asta vă
luaţi femei, ca să vă asiguraţi viitorul, ca să le faceţi copii şi atunci deveniti moi, când
ele merg fericite şi speriate cu copiii voştri în burtă. Sau le interziceţi femeilor să facă
copii, pentru că vreţi să nu fiţi deranjaţi şi vă grăbiţi să înaintaţi în vârstă cu tinereţea
voastră economisită. Da, pentru asta chiar ar merita să mă mai renasc o dată!
Înşelaţiilor care vă lăsaţi înşelaţi. Să nu încercaţi să faceţi acelaşi lucru cu mine!
Niciodată cu mine!

Voi cu muzele voastre, cu animalele voastre domestice şi cu soţiile voastre culte,

cărora le permiteţi să vorbească...Râsul meu a mişcat demult apa, o gargară, a
râsului pe care îl imitai câteodată cu frică în noapte...Niciodată nu aţi fost mulţumiţi
de voi înşivă, de casele voastre şi de tot ceea ce este stabil. Despre fiecare ţiglă care
zbura, despre fiecare dezastru care se anunţa, eraţi fericiţi pe ascuns. Dar când
veneam eu, când un vânt uşor mă anunţa, atunci tresăreaţi şi ştiaţi că se apropie
ceasul – Ruşinea, Alungarea, Stricăciunea, Neînţelesul. Strigătul se sfârşeşte.
Monştrilor, pentru asta v-am iubit, pentru că aţi ştiut ce înseamnă strigătul, pentru că
v-aţi lăsat strigaţi şi pentru că nu aţi fost niciodată mulţumiţi cu voi înşivă. Dar eu,
când am fost eu vreodată mulţumită?Puteam să pătrund cu o privire, care te
forţează: Gândeşte! Fii! Spune! – Nu v-am înţeles niciodată, în timp ce voi vă
simţeaţi de fiecare a treia persoană inţeleşi. Eu am spus că: Nu te înţeleg! Nu
înţeleg! Nu pot să înţeleg!

Femeile voastre bolnave de prezenţa voastră, copiii voştri condamnaţi de viitorul

vostru, ei nu v-au învăţat moartea, doar v-au făcut să o simţiţi din când în când. Eu v-
am îvăţat cu o privire, când totul era împlinit, senin şi înebunit – eu vi-am spus: Este
moartea acolo şi este timpul aici. Şi totodată: Pleacă moarte şi opreşte-te timp! Asta
eu v-am spus. Iar tu ai vorbit, iubitul meu, cu o voce încetinită, deplin adevărată şi
salvată, eliberat de toate, ţi-ai scos la suprafaţă spiritul trist şi mare care este la fel ca
şi spiritul tuturor bărbaţilor, care nu este folosit la nimic. Aşa cum nici eu nu sunt
folosită la nimic şi pentru că nu aţi ştiut sa vă faceţi folosiţi, a fost totul bine între noi.
Ne-am iubit unul pe celălalt. Pentru că făceam parte din acelaşi spirit.

Am cunoscut un bărbat, îl chema Hans, şi era altfel decât ceilalţi. Încă unul am
cunoscut, şi el era altfel decât ceilalţi. Apoi am cunoscut unul, care era altfel, altfel
decât ceilalţi şi îl chema Hans, îl iubeam. Stăteam într-o gară de nord, trenul pleca
înainte de miezul nopţii. Nu i-am făcut cu mâna, am făcut un semn pentru sfârşit.
Pentru sfârşitul care nu-şi găseşte sfârşitul. Niciodată nu s-a sfârşit. Porunca este:
Să te părăseşti, ochii să ajungă ochilor, să ajungă verdele, să ajungă ceea ce este
uşor. Aşa trebuie să asculţi porunca şi nu sentimenmtele. Aşa trebuie să asculţi de
singurătate. Singurătate, în care nu mă însoţeşte nimeni. Mă înţelegi? Singurătatea
 3

ta nu o voi împărţi, pentru că acolo este şi a mea de mult şi pentru totdeauna. Eu nu

sunt făcută să vă împart grijile. Grijile astea nu!!

Întotdeauna am crezut că însemnaţi mai mult, cavaleri, idoli, nu departe de un suflet,

demni de cel mai regesc nume. Trădătorilor! Dacă nu v-a mai ajutat nimic, atunci v-a
ajutat blasfemia. Atunci am devenit dintr-o dată un pericol, pe care l-aţi recunoscut la
timp şi m-aţi blestemat şi aţi regretat totul dintr-o mişcare. În faţa marilor voastre
instanţe aţi avut curajul de a mă regreta şi de a consolida în voi tot ce devenise
instabil. Eraţi în siguranţă. Aţi aranjat în grabă altarele şi m-aţi sacrificat. Vi-a plăcut
gustul sângelui meu?
Să vă fie de bine! Sunteţi iubiţi şi vă sunt multe iertate. Dar să nu uitaţi că voi m-aţi
chemat în lume, că voi sunteţi cei care m-aţi visat, cealaltă, celălalt, necunoscuta,
care la nunţile voastre rosteşte strigătul tânguirii, care vine cu picioarele ei ude şi de
al ei sărut vă este frică ca de moarte, aşa cum vă dotiţi să muriţi şi nu mai muriţi:
lipsiţi de ordine, doborâţi şi cu o înaltă raţiune.
Plec. Gândirea mea nu este omenească. Ce mi-aţi făcut! Am fost tăcută, nu am scos
nici un cuvânt. Voi trebuia să vă spuneţi totul singuri. Am stropit acele locuri cu o
mână plină de apă, ca ele să înverzească ca şi mormintele. Ca să rămână senine
până la final.

În corpurile voastre grele este de apreciat fineţea voastră. Mult mai fină decât fineţea
femeilor voastre, mai ales când vă daţi cuvântul sau când pretindeţi că ascultaţi pe
cineva şi că înţelegeţi. Corpurile voastre grele stau acolo, dar voi sunteţi lipsiţi de
orice greutate, iar tristeţea sau zâmbetul vostru pot fi aşa încât suspiciunile
prietenilor voştri ar putea rămâne pentru o clipă nehrănite. De admirat sunt mâinile
voastre, mai ales când ţineţi ceva fragil în mână, câd aveţi grijă sau când ştiţi să
întreţineţi sau atunci când căraţi păcatele şi înlăturaţi greutăţile.
De admirat este şi atunci când vă aplecaţi asupra motoarelor şi a maşinilor, când le
construiţi, le înţelegeţi şi le explicaţi. Nimeni nu va putea vorbi vreodată aşa despre
curenţi şi puteri, despre magneţi şi mecanisme şi despre nucleul tuturor lucrurilor.
Nimeni nu va mai putea vorbi vreodată aşa despre elemente,despre univers şi toate
vieţuitoarele...
Niciodată nu a vorbit cineva aşa despre Pământ, despre forma lui, despre erele lui.
În poveştile tale era totul atât de clar: cristalele, vulcanii şi cenuşa, gheaţa este lavă.
Ai construit tot din cuvinte şi fraze, te-ai făcut înţeles cu ele sau le-ai transformat, ai
redenumit ceva, iar lucrurile care înţelegeau cuvintele mai mult sau mai puţin,
aproape că începeau să se mişte.
Ah, aşa de bine nu ştia nimeni să se joace, Monştrilor! Toate jocurile le-aţi inventat,
jocuri cu numere şi cu cuvinte, jocuri cu vise şi jocuri de iubire.
Niciodată nu a vorbit nimeni aşa despre el însuşi. Aproape adevărat. Aproape morbid
de adevărat. Aplecată peste apă, aproape părăsită.

Lumea este deja întunecată, şi nu mai pot să-mi pun colierul de scoici. Nu va mai fi
nici un luminiş. Tu altfel ca ceilalţi. Eu sunt sub apă. Sunt sub apă. Iar acum se
plimbă unul deasupra şi urăşte apa şi urăşte verdele şi nu înţelege, nu va înţelege
niciodată. Aşa cum nici eu nu am înţeles niciodată.
Aproape amuţită, aproape că mai aud strigătul...Haaaans!!