AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE

ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC
Olimpiada de Istorie februarie 2018
Faza locală,
 În secolele VII – IX forma de organizare specifică românilor a fost obştea
sătească. Ea se baza pe proprietatea comună asupra pământului, conducere şi
răspundere comună şi organizarea colectivă a muncii.
 La început, obştea se baza pe o conducere comună, colectivă: Sfatul (adunarea)
satului, cu timpul decizia se individualizează şi principalele atribuţii (militare,
juridice şi sociale) sunt încredinţate unor membrii numiţi jupân, cneaz, voievod.
 NICOLAE IORGA a numit aceste structuri politice „romanii populare”.

I. FORMAŢIUNI POLITICE ÎN TRANSILVANIA . ÎNTEMEIEREA

VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI .
 Din secolul al IX-lea, odată cu aşezarea ungurilor în Pannonia sursele istorice
menţionează formaţiuni politice româneşti la nord de Dunăre:
① Cronica notarului anonim (Anonymus) al regelui Ungariei BELLA al III-
lea, scrisă în sec. al XII-lea dar care vorbeşte despre evenimente din sec. al IX-lea,
intitulată „Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”), menţionează unele
fromaţiuni politice româneşti care s-au opus expansiunii maghiarilor dincolo de
Tisa. Aceste formaţiuni politice, influenţate după model slav, dar devenite tipic
româneşti erau:
 Voievodatul lui Menumorut – aşezat pe Crişuri, cu reşedinţa la Biharea;
 Voievodatul lui Gelu - aşezat în centrul Transilvaniei cu reşedinţa la
Dăbâca;
 Voievodatul lui Glad – aşezat în Banat, cu reşedinţa la Cuvin;
 Anonymus îl numeşte pe GELU „blach”, adică român.
 Afirmaţiile lui Anonymus au fost contestate de unii istorici maghiari şi austrieci
din sec. al XVIII-lea şi al XIX – lea, în condiţiile intensificării luptei pentru
drepturi politice a românilor din Transilvania.
 Afirmaţiile lui Anonymus au fost susţinute de „Cronica lui Nestor”, din sec. al
XII-lea care aminteşte că la trecerea lor prin Carpaţii păduroşi, spre Panonia,
ungurii i-au găsit acolo pe români şi slavi.
② „Legenda sfântului Gerard”afirmă că în anul 1003 regele maghiar
ŞTEFAN I l-a înfrânt pe GYLA, stăpânitor al foste ţări a lui GELU, care avea
centrul la Alba Iulia (Bălgrad). Aceaşi cronică arată că, în Banat, în regiunea
stăpânită odinioară de GLAD, domnea AHTUM, CU REŞEDINŢA LA Morisena,
unde întemeiase şi o mănăstire ortodoxă.
 În Transilvania, procesul de constituire statală a fost impulsionat şi de tendinţele
expansioniste ale regatului maghiar. Acestea s-au materializat în cucerirea treptată
a Transilvaniei între secolele IX – XIII.
 Dorinţa formaţiunilor politice din interiorul arcului carpatic de a-şi păstra
autonomia i-a determinat pe regii maghiari să colonizeze pe saşi şi secui.
1
  Colonizarea saşilor şi secuilor a accentuat caracterul multietnic al regiunii;
 Secuii – de origine turcică s-au stabilit în sud-estul Transilvaniei;
 Saşii – de origine germanică au fost aşezaţi în zona Sibiului, Braşovului,
Sighişoarei şi Bistriţei.
 Atât secuii cât şi saşii se bucurau de autonomie locală: aveau teritoriile lor,
dregătorii lor, organizare juridică proprie. Oraşele erau conduse de un
consiliu format din juraţi şi coordonat de un primar.
 În 1224 saşii au beneficiat de privilegiul acordat de regele ANDREI AL II-
LEA („Andreanum”) prin care se preciza că teritoriul din zona Sibiului nu
putea fi înstrăinat prin danii. De asemenea, obţineau dreptul de a folosi
„pădurea românilor şi pecenegilor”
 În 1211 regele maghiar ANDREI al II-lea i-a colonizat pe cavalerii teutoni în
Ţara Bârsei cu scopul de a apăra graniţa de sud-est a regatului împotriva
incursiunilor de pradă ale cumanilor şi pentru a întări poziţia Bisericii
catolice într-o regiune unde majoritatea populaţiei era ortodoxă. În 1225
aceştia vor fi izgoniţi de regele maghiar prin forţa armelor din Ţara Bârsei.

Întărirea autorităţii maghiare în Transilvania a fost marcată de tendinţa de reducere

a autonomiilor locale în favoarea unor instituţii centrale. Astfel, regiimaghiari impun
2
instituţii inspirate după model occidental, printre care comitatele – instituţii politico –
administrative. Acestea aveau în frunte un comite numit de regele maghiar; primul
comitat a fost întemeiat în 1111 şi a fost Bihor.
Românii continuau însă să constituie majoritatea populaţiei din Transilvania şi
trăiau organizaţi în districte conduse de juzi sau cnezi care aveau atribuţii administrative
şi juridice, unde juraţii, proveniţi dintre cnezii şi preoţi români dădeau sentinţe potrivit
dreptului românesc jus valahicum.

Colonizarea saşilor şi secuilor (sec. XII –XIII)

Coroana maghiară a încercat să limiteze aceste autonomii locale ceea ce a atras

reacţia acestora. De asemenea, a încercat să organizeze Transilvania sub forma
principatului. Astfel, în 1111 apare în documente un anume Mercurius „princeps
Ultransilvanus”, dar această tentativă a eşuat deoarece, în 1176 se revine la instituţia
voievodatului, din moment ce documentele menţionează pe LEUSTACHIUS cu titlul de
„voievod” şi nu principe.
Dacă zonele centrale ale Transilvaniei sunt cuprinse în structurile instituţionale ale
regalităţii maghiare, în regiunile mărginaşe se regăsesc autonomiile româneşti sub forma
ţărilor: Ţara Bârsei, Ţara Amlaşului, Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului. În
schimbul serviciilor militare şi a fidelităţii faţă de regatul maghiar, acesta le recunoaşte
autonomia.

3
 Formarea voievodatului Transilvaniei în sec. al XII-lea însemna menţinerea
individualităţii politico-administrative în cadrul regatului Ungariei. Voievodul era
condus de „stările” sau „naţiunile” privilegiate: nobilimea (maghiară), patriciatul
(orăşeni bogaţi, în special saşi) şi fruntaşii secuilor.
Românii au făcut parte şi ei iniţial din stările privilegiate, dar, din secolul al XIV-
lea ei au fost excluşi treptat din rândul acestora.
În 1366, LUDOVIC I de ANJOU a emis decrete prin care reglementa raporturile
dintre români şi coroana maghiară:
 Stăpânirea pământului se făcea numai în baza unui act emis de rege,
ceea ce excludea de la dreptul de proprietate pe cnezii români ale căror drepturi se
bazau pe jus valahicum;
 Titlul nobiliar era condiţionat de apartenenţa la religia catolică, ceea
ce excludea elitele româneşti de la conducerea statului.
Românii îşi păstrează, o vreme, o autonomie relativă, în zonele mărginaşe ale
Transilvaniei: Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului, în districete
româneşti ca Ţara Zarandului şi Banat.

II. ROMÂNII DE LA SUDUL DUNĂRII. STATUL ROMÂNO -

BULGAR.
În Peninsula Balcanică şi cu deosebire în munţii Haemus (Balcani) trăiau la
sfârşitul mileniului I alături de bulgari, numeroşi români, urmaşi ai populaţiei romanizate
din fosta provincie Moesia.
Dinpunct de vedere politico-administrativ, regiunea dintre Dunăre şi munţii
Balcani aparţinea Bizanţului şi făcea parte din thema Paradunavon (Paristrion), themă
cucapitala la Drista (Silistra), care îngloba şi teritoriul Dobrogei.
În sec. al XI-lea linia Dunării a fost bine apărată de trupele bizantine de pe amlul
drept al fluviului dar ca urmare a atacurilor susţinute ale populaţiilor turanice, apărarea
Dunăriia slăbit iar în sec. al XII-lea cumanii traversau fără o împotrivire majoră Dunărea.
Năvălirile cumanilor la sud de Dunăre se soldau cu jafuri, distrugeri de bunuri materiale,
luare în robie a numeroşi localnici şi pierderi de vieţi omeneşti.
Impozitele nesăbuite impuse de bizantini, rechiziţiile la care recurgea administraţia
locală, abuzurile de tot felul precum şi daunele provocate de trecerea cruciaţilor prin
Peninsula Balcanică au dus la declanşarea unei puternice răscoale la care au participat
deopotrivă români şi bulgari. Aceasta a izbucnit în anul 1185 şi răsculaţii erau conduşi de
fraţii PETRU şi ASAN, reprezentanţii unei puternice şi influente familii româneşti.
Victoria răsculaţilor a avut drept consecinţă formarea statului vlaho-bulgar.
În timpul lui IONIŢĂ CEL FRUMOS noul stat a recunoscut autoritatea Romei. Ca
urmare, papa INOCENŢIU al III-lea a acordat lui Ioniţă titlul de „rege al vlahilor şi
bulgarilor”.
Statul vlaho-bulgar a atins apogeul în timpul lui IOAN ASAN al II-lea când a
revenit totdată la religia răsăriteană. În această perioadă statul Asăneştilor a atins cea mai
mare întindere teritorială. A avut relaţii bune cu regatul Ungariei, la aceasta contribuind
şi căsătoria sa cu Maria, fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea.
După moartea lui Ioan Asan al II-lea statul Asăneştilor a început să decadă.
4
III. FORMAREA STATULUI MEDIEVAL ŢARA ROMÂNEASCĂ.

În sec. al XIII-lea spaţiul românesc a fost marcat de marea invazie tătară din
1241. Aceasta a pulvereizat cnezatele şi voievodatele româneşti, dar a dezorganizat şi
regatul ungar. Acest fapt a dus la scăderea presiunii maghiare asupra spaţiului românesc
şi creearea condiţiilor favorabile afirmării politice la sud şi la răsărit de Carpaţi.
Dominaţia mongolă constituită în zonă prin apariţia Hanatului Hoardei de Aur
din nordul Mării Negre, a permis, pe de o parte, cristalizarea unor instituţii rămase apoi
caracteristice statelor medievale româneşti, iar pe de altă parte, a constituit o barieră în
calea expansiunii în regiune a altor state vecine precum Ungaria, principatul Kievului sau
Imperiul Bizantin.
În 1247 regalitatea maghiară îi aduce în Ţara Severinului pe cavalerii ioaniţi.
„Diploma” de privilegii acordată acestora (Diploma cavalerilor ioaniţi) tipuri de
formaţiuni politice de la sud de Carpaţi:
 Ţara Severinului (Banatul) – creaţie a regalităţii maghiarepentru controlul
zonei;
 Voievodatul lui Litovoi – în Ţara Haţegului şi nordul Olteniei;
5
  Voievodatul lui Seneslau – în nord-vestul Munteniei;
 Cnezatul lui Ioan;
 Cnezatul lui Farcaş, în Câmpia munteană.
Diploma Cavalerilor ioaniţi oferă informaţii şi asupra stratificării sociale
consemnând diferenţierile dintre ţărani (rustici) şi „mai marii pământurilor” (majores
terrae).
La sfârşitul secolului al XIII-lea a început procesul de desprindere a formaţiunilor
româneşti de sub autoritatea maghiară şi de constituire a statelor medievale româneşti.
Încercarea regalităţiimaghiare de a include aceste formaţiuni politice româneşti în
sistemul feudalo-vasalic de tip apusean s-a lovit de încercările lor de autonomizare care
se încadrau care se încadrau în procesul de fărâmiţare politică şi de decădere a autorităţii
centrale prin care trecea Ungaria medievală.
În anul 1277 voievodul LITOVOI a încercat să înlăture suzeranitatea maghiară dar
a fost ucis iar fratele său BĂRBAT luat prizonier şi eliberat în schimbul unei mari sume
de bani, ceea ce demonstra forţa economică pe care o avea formaţiunea politică din
Oltenia.
Tradiţia istorică vorbeşte despre descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraş.
 În 1290 NEGRU VODĂ a pornit cu mai mulţi supuşi din Făgăraş spre
Câmpulung, oraş care va deveni prima capitală a Ţării Româneşti.
 În 1291 regele maghiar ANDREI al III-lea a anihilat autonomia Ţării
Făgăraşului;
 În cazul Ţării Româneşti, ca şi al Moldovei, construcţia statală a beneficiat
de aportul elementului transilvan reţinut de tradiţia istorică prin termenul
cronicăresc de „descălecat” (Prin „descălecat” înţelegem deci un transfer de
populaţie şi instituţii din interiorul arcului carpatic la sud şi răsărit de
Carpaţi).
Întemeietorul Ţării Româneşti confirmat de izvoarele istorice a fost însă
BASARAB I (1310? – 1352) „mare voievod”.
 Numele de „Basarab” este de origine cumană;
 În 1300 a avut loc unirea voievodatului lui Litovoi cu cel al lui Seneslau sub
domnia lui BASARAB I, ceea ce a reprezentat nucleul din care se va forma
statul medieval Ţara Românească. Documentele istorice acordă o certitudine
mai mare acestui descălecat al lui Basarab I
 În 1324 BASARAB I s-a recunoscut vasal al regelui maghiar CAROL
ROBERT de ANJOU, care, larândul său, îi recunoştea domnia asupra unei
ţări sud-carpatice unificate numită Terra Transalpina. Basarab I era numit
de regalitateamaghiară „voievodul nostru transalpin”.
 În 1330, regele maghiar a declanşat o campanie împotriva Ţării Româneşti
condusă chiar de CAROL ROBERT de ANJOU. Cauza conflictului dintre
cei doi a fost Banatul de Severin asupra căruia voievodul român îşi impusese
autoritatea.
 Basarab I a oferit regelui pacea, obligându-se săi restituie regelui Banatul de
Severin şi să-i plătească 7000 de mărci de argint (74 kg aur), dovadă a forţei
economice a voievodului român. Carol a refuzat oferta şila întoarcere spre
6
 Ungaria, armata sa a fost surprinsă într-o trecătoare îngustă, numită de
Nicolae Iorga „Posada”. Lupta a durat între 9 – 12 noiembrie 1330 şi
Basarab I a aînvins oastea maghiară. Evenimentele au fost descrise în
izvorul narativ „Cronica pictată de la Viena”. Dezastrul oastei maghiare a
fost complet. Basarab I a obţinut o bogată pradă iar regele maghiar abia a
putut scăpa cu fuga, travestit în hainele unui supus al său. Victoria
românilor a consfinţit independenţşa Ţării Româneşti obţinută pe câmpul de
luptă.
 După lupta de la Posada, relaţiile Ţării Româneşti cu Ungaria s-au
îmbunătăţit datorită necesităţii alungării tătarilor din regiune. În acest
context, Basarab I a luat în stăpânire sudul Moldovei, teritoriu numit,
simbolic, „Basarabia”, denumire extinsă apoi asupra întregului teritoriu
dintre Prut şi Nistru.
Statul medieval Ţara Românească a fost apoi consolidat în timpul domniei
urmaşilor lui Basarab I, NICOLAE ALEXANDRU şi VLADISLAV VLAICU.

NICOLAE ALEXANDRU (1352 – 1364)

 În 1359 îşi ia titlul de „singur stăpânitor” (samodîrjeţ);
 În 1359 a creat prima mitropolie a Ţării Româneşti la Curtea de Argeş,
dependentă de Patriarhia de la Constantinopol. Prin aceste măsuri voievodul
român respingea atât pretenţiile politice ale Ungariei cât şi expansiunea
catolicismului la nordul Dunării.

VLADISLAV VLAICU (1364 – 1377)

 Se recunoaşte vasal al regelui Ungariei de la care a primit ca feude Severinul
şi Făgăraşul;
 În 1370 a înfiinţat al doilea scaun mitropolitan la Severin;

7
8
9