A FĂȚUÍ, fățuiesc, vb. IV. Tranz. 1.

A netezi, a lustrui suprafața unui obiect (prin cioplire, prin frecare

etc.); p. gener. a da aspect frumos (suprafeței) unui lucru. ♦ Spec. A netezi tencuiala aplicată pe un
element de construcție. 2. (În industria tăbăcăriei) A curăța pielea de ultimele impurități rămase după
cenușărit. 3. Fig. (Pop.) A pălmui pe cineva– Față + suf. -ui.

A SE FĂȚUÍ mă ~iésc intranz. fam. A face (concomitent) schimb de palme peste

Fățáre s.f. (reg.) 1. față de arie, locul unde se treieră cerealele. 2. față de masă; pânzătură, măsăriță,
pomeselnic. 3. (înv.) fățărnicie, fățărie, prefăcătorie, ipocrizie.

A SE FĂȚĂRÍ mă ~ésc intranz. pop. v. A SE FĂȚĂRNICI. /Din fățare

FĂȚĂRNICÍE, fățărnicii, s. f. Lipsă de sinceritate (în purtare, atitudini etc.); purtare, atitudine
prefăcută, ipocrită; prefăcătorie, ipocrizie, falsitate, fățărie. – Fățarnic + suf. -ie.

FĂȚÁRNIC, -Ă, fățarnici, -ce, adj. (Despre oameni și manifestările lor; adesea substantivat)
Lipsit de sinceritate; prefăcut, ipocrit, fals. – Fățare (înv. „fățărnicie” < față) + suf. -nic.

A PREFAȚÁ, prefațez, vb. I. Tranz. A scrie prefața unei cărți (a altcuiva). – Din fr. préfacer.

PREFÁȚĂ, prefețe, s. f. Scriere cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o operă

literară sau științifică, în care este expus planul lucrării, se dau referiri bibliografice, critice etc.;
precuvântare; predoslovie. – Din fr. préface, lat. praefatio.

PREFAȚATÓR, -OÁRE, prefațatori, -oare, s. m. și f. Persoană care scrie prefața unei cărți

RĂSFĂȚÁRE, răsfățări, s. f. Acțiunea de a (se) răsfăța și rezultatul ei . – V. răsfăța.

A SE RĂSFĂȚÁ intranz. 1) (mai ales despre copii) A se alinta peste măsură; a se răzgâia. 2) A
fi cuprins de plăcere și de admirație; a se delecta; a se desfăta. 3) A se întinde în voie (ocupând
un loc mai mare decât trebuie). /răs- + față
A RĂSFĂȚÁ, răsfắț, vb. I. 1. Tranz. A înconjura pe cineva cu dragoste, cu tandrețe exagerată; a
alinta; a răzgâia. ♦ Refl. A se purta ca un copil alintat, dezmierdat exagerat; a face fasoane,
mofturi; a se răzgâia. 2. Tranz. și refl. A (se) înveseli, a (se) desfăta, a (se) delecta. 3. Refl. A
ocupa un spațiu mare, a se întinde. – Pref. răs- + față.

RĂSFĂȚÁT, -Ă, răsfățați, -te, adj. 1. Dezmierdat, alintat; capricios, cu toane; (depreciativ)
răzgîiat. 2. Care huzurește; îmbuibat 3. (Învechit, despre locuri) Deschis, larg, întins

A desfățá [At: CADE / Pzi: desfắț / E: des- + (în)făța] 1 vt A scoate fețele sau învelitorile de
pe perne sau de pe plăpumi. 2 vt (C. i. patul sau așternutul) A lăsa fără rufărie. 3 vr (Pan) A se da
la o parte. 4 vt (Reg) A expune (vederii).

A ÎNFĂȚIȘÁ, înfățișez, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) prezenta; a (se) arăta. ♦ Tranz. A descrie
ceva sau pe cineva cu ajutorul cuvintelor, al culorilor etc.; a zugrăvi, a reprezenta. 2. Refl. A-și
imagina, a-și închipui. [Var.: (reg.) înfățoșá vb. I] – În + fățiș.

FĂȚÍȘ, -Ă, (Adesea adverbial) Care se face, se manifestă, se spune etc. pe față, deschis, direct.

FAȚÉTĂ, fațete, s. f. 1. Fiecare dintre fețele (șlefuite ale) unei pietre prețioase, ale unei sticle,
ale unui metal etc 2. (În sintagma) Fațetă de cuțit = teșitură a muchiei tăietoare la cuțitele de
prelucrare prin așchiere. 3. (Tipogr.) Placă de fontă care servește ca fundament pentru un clișeu
sau pentru o placă de stereotipie. – Din fr. facette (refăcut după față).

Fațetá vb. I. tr. 1 (tehn.) A tăia sau a șlefui în fațete (1). 2 (tipogr.; compl. indică clișee sau
piese de stereotipie) A prelucra pentru a permite fixarea pe un suport. 3 (med.) A efectua o
construcție protetică ce reconstituie partea vizibilă a dinților artificiali

FAȚÁDĂ, fațade, s. f. Fiecare dintre părțile exterioare verticale ale unei clădiri, ale unui
monument; spec. partea dinspre stradă sau partea unde se găsește intrarea principală a unei
clădiri. ◊ Loc. adj. De fațadă = de formă, pentru a salva aparențele.

FĂȚUITÓR, -OÁRE, fățuitori, -oare, s. m., s. f., s. n. 1. S. m. și f. Persoană care fățuiește. 2. S.

n. Rindea specială folosită pentru fățuirea sau pentru îndreptarea feței scândurilor sau a pieselor
de lemn. 3. S. f. Unealtă cu care se întinde și se netezește tencuiala aruncată cu mistria pe zid;
drișcă. 4. S. n. Cuțit puțin curbat, cu două mânere, care servește, în tăbăcărie, la fățuirea manuală
a pieilor. [Pr.: -țu-i-] – Fățui + suf. -tor.