Anacronic

Redacţia

Publicăm în serial un interviu cu John Taylor Gatto, cel mai radical critic al sistemului de
școlarizare obligatorie, autor al volumelor Cum suntem imbecilizați [Dumbing Us Down],
apărut în limba română la Anacronic, și Arme de instrucție în masă [Weapons of Mass
Instruction], ce va apărea foarte curând tot la Anacronic.

Școala, așa cum a fost ea concepută, este un sistem esențial de sprijin pentru un model de
inginerie socială, care îi condamnă pe cei mai mulți oameni sa fie pietre auxiliare într-o
piramidă care se îngustează în sus, având punctul de control în vârf. Școala este un
artificiu care face ca o astfel de ordine socială de tip piramidal să pară inevitabilă.
(fragment din Cum suntem imbecilizați)
Introducere

V-ați gândit vreodată că în sistemul public de învățământ au fost introduse puteri

ascunse, care îl împiedică să dezvolte imaginația și gândirea critică și creativă adevărată
a majorității elevilor? Dacă jocul e măsluit, ca o ruletă trucată, pentru ca majoritatea să
piardă în loc să câștige?

Oamenii preocupați au încercat să reformeze educația publică încă de la începuturile ei.

Însă o voce a formulat concluzia finală a acestei provocări – puneți capăt școlarizării
obligatorii controlate de stat, așa cum a fost ea gândită și cum este impusă în zilele
noastre. De ce? Pentru că, așa cum subliniază John în ultima sa carte, Weapons of Mass
Instruction, tot ce știm despre școlarizare e greșit. În termeni cuantificabili, cu cât
școlarizarea devine mai standardizată și mai costisitoare, cu atât populația devine mai
needucată. Dar dacă asta nu e o greșeală?

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, milioane de bărbați s-au prezentat la
birourile de recrutare pentru a da niște teste de nivel academic scăzut înainte de a fi
încorporați. […] Au fost testate 18 milioane de oameni, din care 17.280.000 au fost
evaluați ca deținând competențele minime în citit pentru a deveni soldați – o rată de
alfabetizare de 96%.

Cel de-al Doilea Război Mondial s-a terminat în 1945. Șase ani mai târziu, un alt război a
început în Coreea, iar alte câteva milioane de oameni au fost testate pentru serviciul
militar. De data asta, 600.000 au fost respinși. Rata de alfabetizare scăzuse, în mod
misterios, la 81%. […] Acest eșantion beneficiase de mai mulți ani în școală, de profesori
mai bine pregătiți și de mai multe manuale selectate științific decât primul. Totuși, nu
putea citi, scrie, socoti, vorbi sau gândi la fel de bine ca primul, mai puțin școlit.

Un nou război american a început în Vietnam la mijlocul anilor ’60. Până în 1973, la
sfârșitul războiului, procentul de bărbați considerați neîncorporabili din cauza
incapacității de a citi instrucțiuni privind siguranța, a interpreta indicatoare rutiere, a
descifra ordine – numărul de analfabeți, cu alte cuvinte – ajunsese la 27%. Tinerii din
această perioadă fuseseră cu mult mai școliți decât cei din grupurile anterioare, însă acum
acea rată a analfabetismului de 4% din 1941, devenită 19% în 1952, era (în 1973) de
27%.

În 1940, rata de alfabetizare a albilor la nivel național era de 96%, iar cea a negrilor de
80%. Patru din cinci negri puteau citi, în ciuda tuturor dezavantajelor. Totuși, 60 de ani
mai târziu, Studiul Nivelului de Alfabetizare în rândul Adulților și Evaluarea Națională a
Progesului Educațional au raportat o rată a analfabetismului de 40% în cazul negrilor – o
dublare a deficienței precedente – și de 17% în cazul albilor, de cel puțin patru ori mai
mare. Cu toate astea, cheltuielile cu școlarizarea au crescut cu 350% în termeni reali.
(fragment din Weapons of Mass Instruction)

Asta nu e o greșeală. Mai degrabă, așa cum arată pe larg John, asta a fost și este intenția.

Michael Mendizza: Ți-au trebuit 30 de ani de trai în interiorul sistemului pe care-l numim
școală pentru a ajunge la concluzia radicală că această instituție masivă nu a fost
gândită pentru a dezvolta adevăratul potențial, ci mai degrabă pentru a-l limita,
constrânge sau Imbeciliza [Dumb Down în orig.], cum spui tu. Practic, ești un
turnător.

John Taylor Gatto: Nu a fost intenția mea, dar asta s-a întâmplat.

M: Clopoțelul sună pavlovian, iar noi ne luăm iubiții copii de mână și îi așezăm pe
această bandă rulantă pentru 12 sau mai mulți ani fără să ne punem vreuna
dintre întrebările simple pe care le ridici. De ce ne e atât de greu, celor mai mulți
dintre noi care au fost atât de profund condiționați de acest sistem, să vedem că
împăratul e gol?

J: Poate că părinții bănuiesc ceva, dar sunt ocupați cu a-și câștiga traiul, a tunde gazonul,
a plimba cățelul sau a bate bebelușul pe spate. Există atât de multe diversiuni, încât cred
că sfârșim prin a ne asuma ceea ce pare a fi un risc perfect rațional doar pentru că toată
lumea și-l asumă.

E fascinat cum tu și mulți alți oameni spuneți că am adoptat o poziție radicală. Am fost
unul dintre fondatorii Partidului Conservator din New York. Am fost membru de partid
20 de ani până să-mi dau seama că nu era niciun conservator acolo. Eticheta de „radical”
este aplicată greșit. Nu afirm altceva decât ceea ce a fost stabilit și documentat de
experiența acumulată de-a lungul istoriei. Pentru mine, asta înseamnă să fii conservator.

M: Parte a viziunii tale este faptul că scopul adevărat al școlarizării obligatorii de stat este
condiționarea, conformarea, rânduri de bănci, rutină, clopoței. Jerry Mander,
autor al Four Arguments for the Elimination of Television, folosește propoziția
„forma este conținut”. Forma educației publice este conținutul ei.

J: Jerry este unul dintre eroii mei.

M: După părerea mea, ideile sale sunt inegalabile. Marshall McLuhan a spus același
lucru despre televiziune. Adevăratul conținut al televizorului este relația pe care
o avem cu cutia, nu ce pâlpâie pe ecran. Această idee, că forma sistemului,
structura, este conținutul ei primar, reprezintă teoria ta de bază.

Nu te referi la matematică, citire sau istorie. Te referi la faptul că structura reprezintă

conținutul real – nu învățat, ci profund condiționat.
Forma este conținut. Învățăm cum să ne conformăm, iar parte a acestei condiționări este
să nu punem la îndoială structura.

J: Creatorii școlarizării instituționalizate erau perfect conștienți de acest lucru. Am

descoperit niște pasaje tulburătoare, care afirmă clar că educarea obiceiului și a atitudinii
este impusă de structură. Asta face școlarizarea în masă. Aceste observații nu au venit de
la necunoscători sau din surse radicale. Au venit chiar din centrul sistemului. În preajma
Primului Război Mondial, Alexander Inglis a scris o carte foarte greu de găsit, Principles
of Secondary Education. Într-un capitol, el enumeră scopurile a ceea ce numim
școlarizare. Sunt șase, revelatoare și tulburătoare.

Primul scop este acela de a genera oameni previzibili, astfel încât economia să poată fi
raționalizată. Se poate face asta dacă oamenii sunt previzibili. Totuși, istoria a arătat iar și
iar că nu suntem așa. Deci primul țel al școlarizării instituționalizate este de a transforma
oamenii în ființe previzibile.

Darwin a reprezentat o influență majoră, însă nu acel Darwin care ne este vândut în
manualele școlare. Nu individul curios în privința naturii. Ci individul absolut convins că
dresorii de animale și crescătorii de plante au descoperit adevărul operațional al vieții
umane. Și au susținut, și mă refer aici la Originea omului și selecția sexuală, apărută la
12 ani după Originea speciilor și care a avut un impact mult mai mare, că majoritatea
covârșitoare a biologiei umane este coruptă în mod fatal. Nu poate fi îmbunătățită prin
încrucișare, pentru că a trecut vremea ei. Iar dacă încrucișăm masa cu vârfurile evolutive,
îi trimitem pe toți înapoi în mlaștină.

Acea carte a produs probabil mai multe daune decât orice altă scriere din istoria omului.
A fost adoptată imediat de clasele conducătoare ale planetei. Trebuiau găsite modalități
de a-i izola pe cei evolutiv înapoiați, de a le irosi timpul și de a-i întoarce unul împotriva
celuilalt. Și, indiferent de metode, trebuiau ținuți departe de ce-i bun! Nu s-a intenționat
niciun rău, ba chiar dimpotrivă. Au luat perfecționarea omului în propriile mâini.

În Statele Unite, rectorul Indiana University David Starr Jordan, un nume legendar pe
Coasta de Vest, a ținut la un moment dat un seminar. Jordan a intitulat cursul Bionomics
[Bionomie]. Ideea era de a prelua controlul asupra evoluției prin reducerea predispoziției
de reproducere a celor inferiori.

După cum afirma Darwin în Originea Speciilor, numai oamenii sunt atât de proști încât
să permită reproducerea populației inferioare. Jordan nu a făcut altceva decât să
organizeze o clasă care-și va asuma acest lucru din punct de vedere politic și intelectual.
Cine a fost acest rector al Universității din Indiana?

Ei bine, a fost președinte fondator al Stanford University, Harvardul Vestului, poziție în

care a rămas timp de 30 de ani.
De fapt, vorbim aici despre o întârziere masivă și intenționată a proceselor normale de
creștere umană și despre asumarea monopolistă a responsabilității și a luării de decizii,
astfel încât sarcina de a încetini reproducerea celor inferiori să poată fi conferită unui
grup managerial.

M: Am senzația de creare a unei închisori, de dirijare a maselor, hrănindu-le cu

mediocritate, structurându-le și condiționându-le astfel încât să nu cauzeze
probleme, să fie previzibile și controlabile.

J: Bine spus. Să începem de acum cinci secole, când Jean Calvin, care mi se pare cel mai
influent teolog al ultimilor 1500 de ani, spune clar că cei damnați sunt mult mai numeroși
decât cei salvați. Raportul este de aproximativ 20:1. Sunt prea mulți damnați pentru a fi
nimiciți cu forța. Astfel încât trebuie să le întuneci mințile și să-i arunci în lupte fără
sens, unul împotriva altuia, pentru a-i stoarce de energie.

Să trecem de la Calvin la un filosof profund secular din Amsterdam, Baruch Spinoza,

care a publicat în 1670 o carte cu o influență uriașă asupra claselor conducătoare din
Europa, Statele Unite și Asia. Cartea este intitulată Tractatus theologico-politicus.

În ea, Spinoza spune că e o prostie să crezi că oamenii sunt damnați sau malefici, pentru
că nu există nicio lume supranaturală. Spune, de asemenea, că există o disproporție uriașă
între oamenii permanent iraționali, care sunt foarte periculoși, și oamenii raționali.
Raportul este de aproximativ 20:1.

Ceea ce spune Spinoza de fapt este că un sistem instituționalizat de școlarizare ar trebui

gândit ca o „religie civilă”. Este un termen frecvent în literatura colonială timpurie,
pentru că toți îl citeau pe Spinoza, peste tot în lume.

Spinoza spunea că avem nevoie de o „religie civilă” din două motive. 1. pentru a elimina
religia oficială, care, spune el, este complet irațională și periculoasă; și 2. pentru a
încătușa energia acestor iraționali 20:1 și pentru a le distruge imaginația. A spus, cu alte
cuvinte, același lucru precum Calvin, doar că Spinoza a făcut-o fără echivoc. Trebuie să
distrugem imaginația pentru că numai prin imaginație se dezlănțuie pericolul maxim.
Altfel, oamenii se pot răscula împotriva lanțurilor, pot chiar provoca daune la nivel local,
dar nu pot leza semnificativ structura fundamentală, pentru că nu sunt capabili să
gândească în afara șablonului.

Să trecem de la Spinoza la Johann Fichte din nordul Germaniei, în 1807, 1808, 1809,
când a fost fondat primul sistem de școlarizare instituționalizată de succes din istoria
planetei.

Fichte spune, în celebrele sale Cuvântări către nația germană, că motivul pentru care
Prusia a suferit o înfrângere catastrofală în fața lui Napoleon la Jena este că ordinea a fost
inversată prin faptul că soldații obișnuiți și-au asumat luarea de decizii.
Fichte a pledat pentru un sistem național de educație care să-i împiedice pe subalterni să-
și imagineze vreo altă cale de a face lucrurile. Zece ani mai târziu, Prusia avea prima
formă instituțională de școlarizare în masă de pe planetă.

În 1820, îl avem pe Darwin, care spune că oamenii sunt biologic fixați în clase și că nu-i
nimic de făcut. Într-un sens, fiecare dintre acești oameni spune că ceea ce numim
educație nu e nici măcar posibil. Ceea ce numim educație este o aberație idealistă.

Să ne întoarcem în Germania, la Universitatea din Leipzig în anii 1870, 1880 și 1890,

pentru a ne întâlni cu cel mai important psiholog din toate timpurile. Îl găsim aici pe
părintele behaviorismului și al psihologiei științifice, Wilhelm Wundt, iar oameni din
toate colțurile lumii, inclusiv din Statele Unite, vin să studieze ca discipoli ai săi.

Există un motiv secundar pentru asta, sau poate e un motiv primar. Prusia, Saxonia și
Hanovra, aceste mici state din nordul Germaniei, sunt singurele locuri din lume în care
există ceea ce se numește doctorat. Americanii vin cu miile în Germania pentru a obține o
diplomă de doctorat.

Practic, fiecare președinte de universitate americană cu oarecare relevanță obține un

doctorat prusac. Fiecare șef de departament avea un doctorat prusac. În caz contrar, erai
marginalizat. Așadar, acest mic stat militar din nordul Germaniei găsește o cale de a
împânzi planeta cu mandatul ei de a avea un sistem național de educație care să-i
împiedice pe subalterni să-și imagineze vreo altă cale de a face lucrurile, alta decât cea
care li se comunică.

În 1868, Japonia a tradus Constituția prusacă și de acolo a răsărit faimosul sistem de

școlarizare japonez. Nu are nimic de-a face cu istoria organică a Japoniei.

Darwin a spus că e o nebunie să încerci să învestești oameni cu IQ inferior în poziții de

responsabilitate. Și nu vorbim aici de o poziție intelectuală izolată. Acesta era ghidul de
bază despre cum să conduci o societate la începutul secolului al XIX-lea. Odată ce afli
aceste lucruri, începi să privești altfel forma și conținutul educației publice.

Îi poți antipatiza cât vrei pe oamenii ca Dick Cheney și Rumsfeld din toată lumea; vei
constata imediat că eliminarea lor nu funcționează. Ei vor fi imediat înlocuiți de alții care
gândesc la fel. Aceasta este viziunea elitelor. A plecat de la marii intelectuali ai istoriei,
care s-au succedat în șir neîntrerupt. Toate chestiile idealiste sunt pentru clasa de mijloc
și pentru clasa muncitoare. Sunt pentru tontălăi.

Citește partea a 2-a a interviului aici.

Cumpără Cum suntem imbecilizați de John Taylor Gatto de aici.

 În curând la Anacronic – Arme de instrucție în masă, de același autor.

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune
ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care
trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește
simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității.
Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă
bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

M: Pretinzi că ești profesor de literatură engleză. Dar nu asta predai, nu-i așa? Nu predai
engleză. Predai școlarizare și, făcând asta, câștigi și premii. Ce vrei să spui când
afirmi că nu predai materia?

J: Materia este școlarizarea și toate premisele neinvestigate pe care le presupune aceasta,

cum ar fi îndepărtarea de familie, de comunitate, de tradiții, de biserică și de orice altă
rădăcină ai avea, pentru a fi lăsat pe mâinile unor necunoscuți care se dovedesc a fi, dacă
rămâi cu ochii deschiși, de jos până sus, lachei. Toți sunt interșanjabili. Niciunul nu
posedă idei originale. Asta îi califică drept gardieni care veghează ca antrenamentul să fie
impus așa cum a fost conceput. Dar de către cine? Cine a conceput acest antrenament?

Răspunsul la această întrebare nu e ușor de aflat. Eu am fost obsedat de ea, și am fost

obsedat pentru că eram enervat la culme. Eram furios pentru că îmi petrecusem viața
rănindu-i pe copii. Am simțit acea furie timp de zece ani. Și încă nu sunt complet
vindecat. În acea perioadă, lucrând 7 zile pe săptămână, 16 ore pe zi și neavând altceva în
minte, am reușit să găsesc niște surse.

De exemplu, în 1915 a existat o comisie congresională numită Comisia Walsh care a

încercat să dea un răspuns aceleiași întrebări. În 1959, a existat o a doua comisie,
Comisia Reese. Au descoperit că managementul școlarizării instituționalizate obligatorii
provenea de la birourile de proiectare ale unei duzini de fundații corporative private.
Măcar acum avem un indiciu.

În era Watergate, se folosea frecvent expresia „mergi pe urma banilor”. Aceasta este în
continuare cea mai bună metodă de a porni la drum. De unde vine finanțarea? Au existat
familii-cheie care au fost suficient de mândre de moștenirea lor pentru a lăsa în urmă un
istoric. Uitându-te cât poți de mult în urmă, nu doar la arhitectul direct al unui plan de
școlarizare, ci și la bunici și străbunici, poți urmări continuarea ideilor – cum am făcut
mai devreme, mergând de la Calvin la Spinoza, Fichte, Darwin, Arthur Jensen.

Ideea de bază este că o societate utopică reprezintă un țel vrednic, mai ales când ai mult
timp liber și mulți bani, și că o ordine socială perfect stabilă reprezintă fundația oricărei
societăți utopice.
Ce se întâmplă de fapt este cedarea libertății în schimbul siguranței și stabilității. Pentru
a obține stabilitate, trebuie să renunți la libertate și individualitate. Din moment ce
oamenii nu vor atinge acea stabilitate de bunăvoie, toate ideile acumulate de-a lungul
timpului despre managementul mulțimilor sunt puse acum în practică sub forma
structurilor sociale.

M: Școlarizarea.

J: Școlarizarea apare foarte, foarte târziu, odată cu evoluția socială. Nu avem școlarizare
forțată de succes până la începutul secolului al XIX-lea și, chiar și atunci, numai într-un
stat militar din nordul Germaniei. Vor mai trece alți 50 de ani până când ideea se va
răspândi la nivel global. Și, dintr-o dată, e peste tot.

Dar toate celelalte structuri puternice foloseau aceleași strategii; armata, religiile și așa
mai departe, toate există de la începuturile istoriei.

Școlarizarea reprezintă o asemenea devalorizare a experienței și aspirațiilor umane, încât

a trebuit să treacă foarte mult timp până să fie pusă în practică. Astăzi, stabilitatea
instituției școlii pare a fi permanentă, dar nu pentru că îi slujește pe oameni. Este cea mai
mare componentă individuală a economiei. Angajează mai mulți oameni, oferă mai multe
oportunități de carieră. Este o piatră de temelie a clasei mijlocii din America și conservă
toate celelalte instituții.

Dezvoltarea gândirii critice este strict interzisă în școală. Pur și simplu, nu îți este permis
să înveți cum să gândești critic.

M: Trebuie să fie foarte dureros pentru tine să îți dai seama că, involuntar, ai rănit
oameni, ai contribuit la toată treaba asta.

J: Am început să predau fără nicio dorință de a abuza tinerii. Eram între slujbe, un
copywriter publicitar aspirând să ajungă într-o zi copywriter-șef și, în cele din urmă,
scriitor, ca Scott Fitzgerald, înconjurat mereu de femei frumoase. Din fericire pentru
mine, am avut un bunic german, intelectual militant, care era tipograf, iar eu stăteam pe
lângă el în timp ce așeza hârtia în presă. Eram un băiețel, iar el îmi ținea cursuri despre
Hegel, de exemplu. Până la vârsta de 8 ani, devenisem deja un gânditor dialectic.

Când am început să predau, am realizat dintr-o dată că am 120 de tineri în față. Să nu iei
această răspundere în serios înseamnă să umpli tabla cu notițe, să ai grijă ca notițele să
fie copiate, să dai un test în fiecare vineri, să faci pregătirea pentru test în fiecare joi și să
corectezi testul la clasă în fiecare luni. Să nu iei această răspundere în serios înseamnă să-
i sperii pe copii, inoculându-le ideea că, dacă greșesc ceva la testele standardizate, acest
lucru va avea un efect dăunător asupra viitorului lor. Dacă fac prea multe greșeli, efectul
devine permanent. Toate acestea înseamnă să nu iei în serios responsabilitatea pe care o ai
față de viețile acestor 120 de tineri. Să nu iei această răspundere în serios înseamnă să
devii o rotiță în marele mecanism școlar.
Dar poți, în schimb, să îți asumi răspunderea de a fi util acestor tineri și o cale de a face
asta este să le permiți în orice moment să te întrebe de ce le ocupi timpul astfel. Dacă
răspunsul nu este mulțumitor, este datoria mea să ofer alternative. Din moment ce acele
alternative sunt în general în afara legii (nu doar în afara procedurilor școlare), mi-am dat
seama, după câțiva ani, că eticheta corectă pentru ceea ce făceam era de „sabotor”.
Făceam mecanismul să lucreze mai puțin eficient.

M: Ai făcut observația că singura metodă de a deveni Profesorul Anului este să încalci

toate regulile impuse de sistem.

J: Nu cred că asta se va mai întâmpla vreodată în statul New York. De fapt, știu asta de la
o persoană din cadrul Departamentului de Stat pentru Educație. Am câștigat titlul de
Profesorul Anului de câteva ori pentru că am intuit corect ce anume căutau. Căutau
lucrări cu vizibilitate – iar lucrările cu vizibilitate atrăgeau atenția jurnaliștilor, a
televiziunii, a radioului, a ziarelor.

Când mi-am depus atestările profesionale, aveam cutii pline cu astfel de lucrări. M-am
luptat cu mine însumi. Dacă mă vor întreba cum am reușit cu acești copii, voi fi sincer?
Am hotărât că da. Nu m-au întrebat niciodată. Asta nu se va mai întâmpla.

De exemplu, dacă m-ar întreba cineva cum am ajutat un puști de 13 ani care a pornit o
afacere de pe urma căreia câștigă mai mult decât părinții lui la un loc, aș răspunde că l-
am scutit de prezența la ore; nu cred ca a fost la școală mai mult de 10-20 de zile într-un
an, iar notele din catalog au fost inventate de mine. Și ăsta e un singur puști. Au existat
zeci de exemple similare în fiecare an.

M: Sistemul impune anumite restricții prin simplul fapt că solicită prezența timp de 12
ani sau mai mult. Imaginează-ți prin câte întâmplări de „viață reală” ar putea
trece tinerii în acest timp. Și să nu mai vorbim despre bani – imaginează-ți că
toți acești bani investiți în salarii, clădiri și cărți ar fi cedați familiilor pentru a
investi în aceste experiențe de viață. Când vezi ceea ce se întâmplă de fapt, devii
sabotor.
J: Aruncăm adevărata noastră bogăție – copiii și potențialul lor – la gunoi. O ardem. O
zdrobim. În orice moment din istorie, ceea ce oferă mintea unui tânăr este o viziune nouă
asupra lucrurilor, o energie de nestăvilit, care poate fi doborâtă, dar care va ieși la
suprafață din nou. Iar noi nu facem altceva decât să o vindem în schimbul acestei
societăți ordonate stabile.

Craig Venter, surferul vagabond care a contribuit la alcătuirea hărții genomului uman
[…], chiulea des de la școală pentru a se da cu placa și a scăpat de gimnaziu doar pentru
că un profesor i-a schimbat toate notele de „F” în „D” – pentru ca școala, la rândul ei, să
scape de el.

George W. Bush a fost un elev de „C” atât în liceu, cât și în facultate; notele lui au fost
totuși mai mari decât ale senatorului de Massachusetts John Kerry. […] Al Gore a fost dat
afară din prima universitate și s-a strecurat prin a doua cu o medie de „C”. Dick Cheney a
fost și el exmatriculat. Legendarul senator progresist Paul Wellstone a obținut un punctaj
de 800 [din 1600 – n. trad.] la testele standardizate SAT [în vederea admiterii la facultate
– n. trad.].

Bill Gates și Paul Allen de la Microsoft – fără diplome universitare. Steve Jobs și Steve
Wozniak de la Apple – fără diplome universitare.

Michael Dell este un alt colos nelicențiat al calculatoarelor, la fel și Larry Ellison de la
Oracle.

Ted Turner, fondatorul CNN, a renunțat la facultate. Notele din liceu ale lui William
Faulkner au fost prea mici pentru a fi admis la Universitatea din Mississippi. Warren
Avis, promotorul închirierilor auto în aeroporturi, a decis că facultatea e o pierdere de
vreme și nici măcar n-a aplicat. Edward Hamilton, cel mai mare dealer independent în
domeniul vânzării de carte prin poștă, mi-a scris că marele lui avantaj a fost că nu a irosit
banii sau timpul cu facultatea. Paul Orfalea, strălucitul fondator al Kinko’s, nu era
considerat foarte isteț de către profesorii săi de liceu. Lew Wasserman a creat
Hollywoodul modern cu colosala sa companie MCA; nu trecuse prin facultate și chiulea
mai tot timpul în liceu.

Warren Buffett a intrat în afaceri la vârsta de 6 ani, vânzând Coca-Cola la gheață. La 18

ani, avea echivalentul a 100 000 de dolari în bancă. Apoi a aplicat la Wharton Business
School [Școala de Afaceri Wharton, Universitatea din Pennsylvania] și a fost refuzat.

George Washington, Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln – cineva i-a
educat, cu siguranță, dar ei nu au fost produse ale unui sistem școlar. În cea mai mare
parte a istoriei americane, copiii nu au mers la liceu – și totuși, neșcoliții au devenit
amirali precum Farragut, inventatori precum Edison, magnați precum Carnegie și
Rockefeller, scriitori precum Melville, Twain și Conrad și chiar savanți precum Margaret
Mead.
Gândește-te cum ar arăta societatea dacă 65 de milioane de școlari captivi ce învață să fie
consumatori ar începe brusc să se imagineze producători. De asta are nevoie America la
această răscruce dureroasă, sterilă a istoriei noastre. Nu de mai mulți zombi bine educați
pe ale căror spinări să se poată cățăra cei puțini. (fragment din Weapons of Mass
Instruction, în curând în limba română la Anacronic – n.r.]

Citește partea a 3-a (și ultima) a interviului aici.

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune
ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care
trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește
simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității.
Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă
bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

M: Imaginația este cheia. Ai spus că sistemul îi impiedică pe indivizi să-și dezvolte

capacitatea de a gândi critic sau creativ.

J: Pot să-ți dau un motiv concret, separat de demonologia obișnuită, pentru care
imaginația trebuie distrusă. Capitalismul este o formă de organizare a activităților
economice. El suferă de anumite boli, care au fost bine înțelese timp de câteva sute de
ani. Cea mai periculoasă este ceea ce înainte se numea supraproducție, iar acum se
numește pe piețele financiare supra-capacitate. Dar să rămânem la termenul
„supraproducție”.

În capitalism, dacă se produce mai mult decât se cumpără, prețul nu poate fi menținut.
Mai rău, atragerea capitalului devine dificilă, pentru că investitorii se sperie. Cea mai
simplă modalitatea de a reduce producția este transformarea majorității oamenilor în
ființe neproductive.

Asta se face prin eliminarea imaginației, care ar putea îmbunătăți procesul de producție.
Fă asta și, vorbind neîncetat, încă din grădiniță, despre „slujbe bune”, vei elimina dorința
de a duce un trai independent.

M: Cum întârzie dezvoltarea imaginației structura pe care o numim școlarizare în masă?

J: Încă din vremea colegiilor romane, se știa că, dacă îi îngropi pe oameni într-o existență
marcată de reguli, partea creativă din ei se va atrofia sau va dispărea în mod natural. Nu
mai există loc pentru manifestarea ei. Iar acele tehnici de antrenament concepute să
întârzie dezvoltarea imaginației au fost folosite de armate și biserici de-a lungul istoriei.
Odată cu secolul al XIX-lea, statele militare germane – precum Prusia – le-au ridicat la
rang de știință. Să ne uităm la filosoful liberal Spinoza. El a spus că modalitatea de a
scăpa de imaginație este încastrarea oamenilor în reguli fără sens și competiții; umple-le
mințile cu informație falsă și, până la urmă, vor face atâtea greșeli sau vor fi atât de
frustrați, încât pur și simplu vor ceda altuia luarea de decizii. Iar asta se face, bineînțeles,
prin școlarizare.

Am avut o mare revelație când m-am împiedicat din greșeală de o carte a unui important
istoric internațional, Carroll Quigley, șeful Departamentului de Relații Internaționale al
Universității Georgetown. Am acest obicei de a citi discursurile politice publicate în
ziare. Le citesc cuvânt cu cuvânt pentru a încerca să ajung la vorbitorul de dincolo de
retorică. În discursul lui Bill Clinton de acceptare a candidaturii pentru funcția de
președinte, în ultimul sau penultimul rând, a apărut de nicăieri numele doctorului
Quigley. Clinton spunea că dorește să-i mulțumească doctorului Carroll Quigley, cel care
i-a fost mentor la Georgetown și care „a văzut în viitor mai limpede decât oricine
altcineva”.

Citesc în mod obsesiv de la 5 ani; totuși, nu auzisem niciodată de Carroll Quigley. M-am
dus la Biblioteca Publică din New York, care are 11 milioane de volume; cu siguranță
acolo l-aș fi găsit și pe Quigley. Am comandat cartea, dar mi s-a spus că fusese furată și
nu se mai tipărea. Zbor frecvent prin țară, așa că, odată ajuns în San Francisco, am mers
la biblioteca de-acolo: cartea fusese furată. Câte zile mai târziu, mă aflam în Dallas:
cartea fusese furată! Începuse să miroasă a putred.

Posibilul viitor președinte al Statelor Unite spune că acest individ citește viitorul, iar eu
nu-i găsesc cartea! Am reușit să obțin un exemplar de la biblioteca de cărți rare a
Universității din New York. Am citit-o și mi s-a ridicat părul în cap.

Într-o carte de 1300 sau 1400 de pagini, scrisă magistral și doar pentru un public erudit,
Quigley spune că în secolul al XX-lea nu există niciun eveniment major care să nu fi fost
regizat și aranjat. Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial etc., etc. Regizate și
aranjate de cine, mai exact? Și cu ce scop?

Se pare că în ultima parte a secolului al XIX-lea, un grup mic de oameni foarte, foarte
influenți, răsărit de pe băncile Universității Oxford din Anglia, a decis că progresul rasei
umane s-a oprit și că, în lipsa unui guvern mondial, războiul, foametea și toate celelalte
rele se vor repeta la nesfârșit.

Acești oameni i-au atras de partea lor pe Andrew Carnegie, John D. Rockefeller și
familia Rothschild în Europa și, în aceste comisii de nivel înalt (întrunirile Aspen sau
Bilderberg ale acelor vremuri), au hotărât că nimeni nu-și va ceda suveranitatea națională
de bunăvoie. Va trebui sustrasă prin vicleșug.

Una dintre strategii era garantarea și finanțarea războiului – peste tot în lume –, pentru că
războiul slăbește și distruge suveranitatea națională. Iar complotiștii știau că, pentru a
elimina devotamentul național, trebuie să elimini devotamentul populațiilor față de
guvernele lor. Războiul reprezenta una dintre cele mai bune strategii pentru a obține asta.

Mai există și altele, însă strategia propusă și asumată de John D. Rockefeller a fost
infiltrarea fiecărei organizații subversive de pe planetă. Nu destabilizarea acestor
organizații, ci chiar opusul. Alimentarea lor cu suficiente resurse pentru a supraviețui,
strategiile și planurile lor putând fi astfel studiate fără ca ele să-și dea seama.

M: Ceea ce spui descrie globalizarea.

J: Absolut. Uitați-vă la prețul pe care îl plătim. Principala noastră nemulțumire față de

populația islamică este că solicită exact opusul separării bisericii de stat. În societatea
noastră, orice fel de devotament față de o altă sursă de înțelepciune în afara statului
politic trebuie respins – dacă nu e 4 iulie. Asta include devotamentul față de părinți,
familie, copii. Statul sau noua ordine mondială trebuie să slăbească permanent aceste
legături.

M: Toate acestea se află în spatele reacției noastre profund condiționate la școlarizarea

obligatorie. Clopoțelul, detenția, orarele nebunești, segregarea pe vârste, lipsa
intimității și supravegherea permanentă au fost concepute intenționat pentru a
împiedica gândirea critică și a promova dependența.

J: Oamenii trebuie să fie dependenți de achiziții materiale și de consum pentru a ține pe

șine o economie bazată pe producția în masă.

Uitați-vă la tradițiile puternice ale istoriei omenești, între care cea mai puternică îmi pare
aceea care derivă, în mod predominant, din învățăturile împăratului roman Marc Aureliu,
care spune: „Niciun lucru pe care îl cumperi sau ordin pe care îl dai nu-ți va face viața
mai bună sau pe tine mai fericit.” Oare vrei să răspândești ideea asta când ești pornit să
faci afaceri? Partea cu imbecilizarea se întâmplă pentru a preveni supraproducția.

Imbecilizarea începe cu note și cu mângâieri pe cap. Sistemul este conceput pentru a crea
o secvență infinită de consum. Plictiseala este esențială, pentru că nu-ți dorești oameni
care să cumpere lucruri dătătoare de satisfacție pe termen lung. Mașinile, costumele, totul
trebuie aruncat cât mai repede. În mod ideal, vrei să creezi o economie a „coșului de
gunoi”, iar pentru asta îți trebuie o populație infantilă și care se plictisește ușor.

De exemplu, îți cumperi cel mai nou calculator. Citește The Soul of a New Machine, de
Tracy Kidder. Nu va trece un an și vei începe să auzi că ai făcut o mare greșeală, un
model nou e gata să iasă pe piață. Nu se termină niciodată.

Nirvana nu se atinge la cumpărături; dacă ar fi așa, economia ar intra în colaps. Trebuie

să fii nemulțumit, plictisit de tot și de toate. Iar dacă lucrurile materiale încep să te
plictisească, curând te vor plictisi și prietenii, amicii, loialitățile de orice fel. Vei scăpa de
ele. Vei fugi de ele. Iar asta este foarte aproape de definiția „proletariatului”, termenul
folosit pentru a identifica membrii unei clase sociale inferioare, clasa muncitoare.
Proletariatul nu are rădăcini.

M: Cum generează condiționarea din școli această stare de dependență și plictiseală?

J: Vrei un exemplu concret? Ce zici de ăsta? Nu ți se permite să termini nimic din ce-ai
început. Cât de des trebuie să întrerupi secvența naturală a finalizării unui lucru pentru a
începe un altul? Acestea sunt mecanismele interne ale școlarizării. Ele n-au fost
concepute de profesori, directori, inspectori. Aceste strategii au fost rafinate de-a lungul
istoriei ca mijloace care generează anumite rezultate comportamentale. Abuzul pe care
nu-l mai putem tolera este că lucrul acesta se întâmplă timp de 12 ani. Nu sunt necesari
12 ani. Dar au vrut să fie siguri că plictiseala, condiționarea și dependența vor prinde.

M: Să vorbim puțin despre personal.

J: Profesorii au cele mai grele slujbe din lume. Aș prefera să fac mai degrabă muncă
necalificată decât să predau. Adevărul e însă că găsești cu greu un profesor de științe
naturale în Statele Unite. Ce zici de asta? Să fii profesor de științe naturale înseamnă să-ți
dedici timpul liber și resursele descoperirii secretelor naturii. Toți profesorii noștri de
științe sunt funcționari.

Dacă analizăm materiile, singurele excepții notabile de la această regulă sunt profesorii
de muzică și artă, care se dovedesc a fi în mod frecvent muzicieni sau artiști. Slujba de
profesor le permite să exerseze. Credeți că copiii își dau seama de acest lucru?
Bineînțeles. De unde și disprețul uriaș față de minciunile autorității.

Să ne gândim la manuale. Nu sunt foarte clare și nu urmează o secvență prin care

oamenii învață cu adevărat.

Am luat masa de câteva ori cu John Saxon, inventatorul programului Saxon Math. Era
locotenent-colonel al forțelor aeriene și picase de trei ori la analiză matematică. Saxon
mi-a spus: „Știam că nu sunt prost.” Era ceva în neregulă cu modalitatea de predare. Așa
că, după ce-a ieșit la pensie, Saxon și-a ipotecat casa cu acordul soției și a rescris
manualul de analiză matematică. A fost începutul celui mai de succes program de
matematică din câte știu.

Când auzi cuvintele de laudă la adresa lui Jaime Escalante, profesorul de matematică care
a făcut din elevii mexicani ai liceului Garfield vedete ale testului avansat de analiză
matematică din California, ridicând liceul pe locul trei în topul celor mai bune școli
pentru învățarea analizei matematice din Statele Unite, începi să vezi povestea reală din
spatele filmului [Stand and Deliver, 1988, regia Ramón Menéndez – n. trad.].

Escalante a folosit metoda Saxon Math. Filmul ar fi trebuit să fie despre John Saxon și
despre cum, în doi ani, copii care n-au mâncat în viața lor pe o față de masă au devenit
cele mai strălucite minți matematice din statul California. Despre asta ar fi trebuit să se
vorbească, nu despre un tip care se plimbă de colo colo urlând, cu o șapcă de golf pe cap.

Nu vreau să spun că entuziasmul este o calitate demnă de dispreț, entuziasmul este

minunat, însă a fost Saxon cel care a văzut că manualul de analiză matematică a fost
intenționat alcătuit pentru a elimina pe aproape toată lumea din competiție.

Am știut din copilărie că The Bell Curve este o prostie [The Bell Curve: Intelligence and
Class Structure in American Life, carte de Richard J. Herrnstein și Charles Murray
apărută în 1994, care susține că inteligenţa umană este influențată de factori ereditari și
de mediu, fiind un indicator mai bun al evoluțiilor individuale (venit, performanță la
locul de muncă, urmași în cadrul căsătoriei, comiterea de infracțiuni etc.) decât statutul
socio-economic al părinților. – n. trad.] Am știut pentru că bunicul meu german mi-a
băgat în cap că poți face orice – dacă te concentrezi. Și nu vorbesc din punctul de vedere
al unui romantic.

Cei 30 de ani petrecuți în sala de clasă m-au învățat că diferențele de calitate umană sunt
atât de mici, încât ar putea la fel de bine să nu existe. Obții rezultate mai bune când
presupui că un puști din ghetou poate scrie la fel de profund despre Hamlet ca fiul unui
judecător. Obții rezultate mai bune fără toate aceste gradații fine ale calității; educație
pregătitoare, educație specială și așa mai departe.

Deci personalul e greșit. Manualele sunt greșite. Secvențele sunt greșite. Frustrarea
constantă de inițiativă începe din grădiniță, generând inevitabil oameni lipsiți de
inițiativă, care vor să li se spună ce să facă. Dacă nu le spui ce să facă, disperă sau se
înfurie.

M: În zilele noastre, vorbim mult despre deficit de atenție. Adăugând condiționarea

profunda pe care o descrii la impactul televiziunii și mass-media, devine destul
de clar ce fel de minți creăm – prin design.

J: Televiziunea și școala – amândouă fac exact aceleași lucruri în feluri ușor diferite
– chiar și lucrurile minunate.

Mă uit pe PBS la o emisiune numită „The Red Deer of Scotland” [„Cerbul roșu scoțian”]
și sunt absolut fermecat. Soția mea, care este scoțiană, stă lângă mine. Pentru tot restul
vieții, îmi voi imagina cerbul roșu scoțian așa cum mi l-a descris regizorul. Și nu voi
vedea niciodată cerbul roșu scoțian. Cred că efectul nociv al acestei condiționări
profunde ar putea fi parțial disipat dacă dezvolți o gândire critică, astfel încât să poți
aprecia că aceasta este viziunea unui singur om asupra cerbului roșu, nu să crezi pentru
tot restul vieții că este singura poveste posibilă.

M: Dar pentru asta îți trebuie o abilitate descurajată în școli.

J: Așa e.

M: Televiziunea și școala, fiind amândouă abstracțiuni, întârzie abilitatea de a examina

critic.

J: Da. Una dintre pedepsele care mi-au fost administrate a fost repartizarea, timp de
aproape un deceniu, la cele mai rele școli de tip Harlem; era o încercare de a scăpa de
mine. Nu aș vorbi cu atâta convingere dacă n-aș fi văzut cu ochii mei – și încă mulți ani
la rând: acei copii, cu viețile lor haotice, sunt la fel de capabili ca oricine să priceapă idei
de nivel înalt.

Dacă nu vrei să accepți ce-ți spune un bătrân profesor de liceu, citește-l pe Adam Smith,
filosoful capitalismului. Citește Avuția națiunilor. Nu citi un rezumat, citește Avuția
națiunilor. Vei vedea că, în primele 15 pagini, Adam Smith spune clar: copiii țăranilor
sunt la fel de capabili să facă politică și să ia decizii de nivel înalt precum copiii ducelui.

Mințile lor au capacitatea de a trata conținut serios, dar această abilitate este eliminată
prin formarea automatismelor de foarte devreme. Așa încât copiii ajung într-un punct în
care nu mai pot face conversație fără mormăieli. Pentru că așa au fost educați.

M: Ai început Cum suntem imbecilizați cu afirmația că geniul este extrem de comun și

natural. Care este atunci scopul școlarizării? Presupun că acela de a învăța să
citești și să scrii. Transmiterea acestor abilități durează numai 100 de ore, dacă
persoana este interesată și dispusă să învețe. Ce facem cu restul de 12 ani
petrecuți în mașinărie, în sistem? Ceva nu se leagă.

J: Nu se leagă pentru copii, dar se leagă pentru profesori, directori și inspectori. Se leagă
pentru cineva care scrie manuale, distribuie manuale, tipărește manuale, vinde cârnați la
cantină. Se leagă pentru mulți. Doar că nu se leagă ca mod rezonabil de a spori calitatea
vieții umane.

Nu voi trăi să văd asta, dar prima națiune care va demara în mod voit destandardizarea
populației va sfârși, în două sau trei decenii, prin a conduce lumea. Ideile vor ceda.

Cu toții am fost într-un oraș ca Ithaca sau Aspen într-o seară, iar oamenii se mișcă,
vorbesc însuflețit. Toată lumea are un scop, o agendă. Cred că este un eșec al imaginației
faptul că nu ne putem gândi, nu putem nici măcar visa cum ar fi viața într-o lume în care
fiecare are un scop. Și totuși, oamenii care au avut marele noroc să trăiască într-un loc ca
acela pentru câțiva ani își amintesc ce palpitant era. Și, așa cum spune Adam Smith, de
îndată ce așezi pe toată lumea la masa negocierilor, ideile cedează, se ridică una pe alta și
se ivesc căi noi de creare a avuției, pe care altfel nu le-am fi văzut.

M: Imaginația – capacitatea de a crea imagini care nu sunt prezente în sistemele

senzoriale; aceasta este definiția clasică. Este capacitatea minții de a crea și
inventa. Televiziunea subminează această capacitate. La fel și colapsul
limbajului descriptiv. Dacă nu o folosești, o pierzi. Adevărata educație nu se
bazează pe cunoaștere. Adevărata educație este dezvoltarea acestei capacități.
Mi-ar plăcea să mă ajuți să reformulez această idee a diferenței între
condiționare/școlarizare și dezvoltarea capacității, adică educație. Diferențele
între cele două sunt uriașe.

J: Mai mulți observatori sociali au spus că moartea se află în centrul unei vieți bune.
Faptul că știi că vei îmbătrâni și vei muri relativ curând conferă acea electricitate și
magie a fiecărui moment. Așa că vrei să obții de la viață cât de mult se poate.

În anii ’60, un antropolog, Carlos Castaneda, a publicat o serie de cărți best-seller despre
ucenicia lui cu șamanul Yaqui Don Juan, în nordul Mexicului.

Șamanul spunea că cheia tuturor lucrurilor este să-ți imaginezi mereu moartea ca un uliu
sau corb privindu-te de pe umărul stâng. Și atunci fiecare moment va însemna ceva.

Ar mai avea ceva vreun sens dacă s-ar inventa mâine o pastilă care ne-ar permite să trăim
două milioane de ani?

Unul dintre lucrurile pe care le-am observat, copil fiind, a fost acela că bunicul nu citea
niciodată știrile din sport. Citea necrologurile. Am bănuit că face asta din cauză că i se
apropia vremea. Acum însă citesc necrologurile obsesiv, pentru că văd traiectoria
comprimată a unei vieți, iar ceea ce mă interesează sunt punctele de răscruce de la care s-
ar fi putut pleca într-o direcție sau alta.

Cred că trebuie să aflăm ce anume aduce valoare unei comunități. În primul rând, trebuie
să ne îmbunătățim pe noi, astfel încât să avem întotdeauna cea mai bună șansă de a fi
mulțumiți, indiferent de circumstanțe (chiar și într-o cameră de tortură). În al doilea rând,
pentru că suntem animale sociale, trebuie să aducem valoare în comunitatea din jurul
nostru, altfel suntem paraziți. Extragi valoare, dar nu dai nimic la schimb.

Nu cred că banii sau celebritatea pot compensa faptul că nu ești o persoană productivă –
nu o persoană consumatoare, ci una productivă. Cum poți fi productiv într-o lume în care
totul a fost stabilit deja? Ce poți face este să te pui în slujba unei idei productive. Trebuie
să înțelegi ce sunt oamenii și ce nevoi au și apoi să vii în întâmpinarea acelor nevoi
punând pe masă darurile tale.

Nu cred că poți trăi fără imaginație, pentru că atunci ești redus la consum, la o viață
senzorială. Și cu toții am mâncat prea mult, am băut prea mult, poate chiar am consumat
narcotice din când în când și, chiar dacă totul e minunat pe moment, toate aceste lucruri
își pierd din farmec foarte repede.

Am acum 75 de ani și pot spune că am ajuns într-un punct în care sunt reticent la
călătorii, și nu pentru că nu vreau să mă amuz. Ci pentru că am o bucată de pământ, teren
sălbatic, în nordul statului New York și o verandă mare în spatele unui hambar vechi.
Acolo împrăștii în fiecare săptămână sute de kilograme de hrană pentru căprioare, păsări
și veverițe.

Sunt înconjurat de creaturi din specii diferite, care nu se mai sperie în prezența mea. Este
pur și simplu fascinant. Mă trezesc acum la 6:00 dimineața și primul lucru pe care îl văd
sunt păsările colibri. Apoi sticleții. Apoi vin cintezele cu cap roșu, vin curcanii sălbatici,
veverițele încep să scormonească prin mâncare, o turmă mică de căprioare se ivește
timid. Este absolut magic. Nu mă plictisesc niciodată. Există un mod de-a fi util pentru
fiecare.

Buckminster Fuller spunea că avuția care ne binecuvântează viețile se află pretutindeni.

Condiționarea creată în mințile noastre de școlarizare, televiziune și cultura corporatistă
a consumului – că trebuie să avem neapărat un lucru sau altul – ne împiedică să vedem
că, de fapt, există suficient pentru toată lumea. Cred că va trebui să abandonăm
școlarizarea forțată pentru a ne da seama de acest lucru – și pentru a-l trăi cu adevărat.

M: Mulțumesc, John.

Traducere de Cristina Lee după „Everything We Think About Schooling Is Wrong! An

interview with John Taylor Gatto”, Touch the Future