Ce este postmodernismul?

Postmodernismul este epifenomenul cultural, artistic şi literar al postmodernităţii. Trăsăturile sale

ideologice sunt: perspectivismul nitzschean, pierderea simţului realităţii, estetizarea existenţei,
asocierea constantă cu societatea democratică, înalt tehnologică, informatizată şi mediatică de astăzi.
Paradoxal, tocmai pentru că astăzi postmodernismul este o prezenţă de la sine înţeleasă, mulţi
cercetători îl neagă. Pentru Umberto Eco şi Jean Barth, postmodernitatea este un postromantism, o
reîntoarcere la formele istoricizante, o continuitate, dar într-un mod ironic, parodic, metatextual, ceea
ce este o ruptură. Pentru ei, postmodernitatea este o sincronie stilistică.
Pentru postmodernitate, sfârşitul istoriei nu este o apocalipsă, ci un carnaval exuberant şi în acelaşi
timp neliniştitor.
Robert Scholes vede în compromiterea noţiunii de realism adevărata şansă a postmodernităţii. Spre
deosebire de literatura realistă, textul postmodern nu este o reflectare a realităţii, ci o altă realitate.
Ce sens trebuie dat prefixului “post-“? Primul răspuns este: “soft”, moale, tandru. Modernismul este
rejectat nu ca fiind trecutul, ci pentru că dispreţuieşte trecutul. Postmodernismul este o reacţie la
izgonirea din poezie, de către modernişti, a plăcerii lecturii, a fabulaţiei, a digresiunii.
Alţi comentatori văd în prefixul “post-“ mai mult ruptură decât continuitate. După un modernism
clasicizant, academic, postmodernismul este cu mult mai experimentalist, în spiritul neoavantgardist.
Pervaziv, difuz, experimentul postmodern este unul “slab”, fără vocaţii demolatoare, fără pretenţii
exhaustive.
Arnold Toynbee, în Studiul istoriei, este cel care foloseşte termenul de “postmodernism” într-un mod
coerent şi consecvent. El îi plasează începutul în 1875, după prăbuşirea utopiei iluministe şi
proliferarea culturii de masă. Pentru Toynbee, postmodernismul înseamnă iraţionalitate, nedeterminare
şi anarhie.
Pentru Irving Howe, postmodernismul este societatea de masă, consmistă şi pasivă.
În anii ’60, termenul începe să însemne fenomene de contracultură, mişcări underground şi alternative.
Heisenberg, Popper, Prigogine, încep să se preocupe de relaţiile de indeterminare, de sisteme-departe-
de-echilibru, de timpul ireversibil ca sursă de ordine. În matematici, apare teoria catastrofelor, pornind
de la ecuaţiile lineare (R. Thom). În filozofie, gânditori ca Foucault, Deleuze, Derrida, Vattimo,
Lyotard, demitizează modernitatea şi pornesc demitizarea demitizării.
Modernismul şi postmodernismul nu se exclud, ci coexistă: “Este aproape imposibil să încercăm o
definire a postmodernismului fără să ne referim la modernism si, pe de altă parte, să înţelegem în spirit
modern modernismul fără să-1 privim dintr-o perspectivă postmodernă.” (p. 87) Joyce şi Beckett au
fost contemporani.
În postmodernitate, cu cât discursul devine mai conştient de sine însuşi, mai întors asupra sa, cu atât el
încetează de a mai oglindi altceva decât forma sa goală şi scânteietoare, despre care nu se mai poate
spune nimic.
Postmodernul ştie că nu există un sens ultim al lucrurilor, deci nici nu-l caută. El construieşte o lume
ludică, dezordonată, lipsită de iluzii, imprevizibilă, unde gustul fluctuează, unde valoarea se
concentrează şi se destramă asemenea fumului. Ex: muzica lui John Cage, fotografiile lui Andy
Warhol, povestirile modulare ale lui Robe-Grillet, Cortàzar, Coover.
“Eclectic, versatil, difuz, „androgin", lipsit de agresivitate, postmodernismul tinde să părăsească
locurile înalte ale culturii, să se asocieze cu cultura de masă, cu kitsch-ul, paraliteratura, design-ul, să
devină ambiental, erijîndu-se astfel în însăşi arta lumii democratice, pluraliste şi tolerante a sfîrşitului
de mileniu.” (p. 89-90)
Conform lui Ihab Hassan, opoziţia modern/postmodern este coerentă cu opoziţiile
epistemologie/ontologie (Brian McHalle), autoritate/anarhie, utopie/heterotopie (Vattimo),
hermeneutică/erotică (Susan Sontag), negentropie/entropie, schizofrenie/paranoia (Thomas Pynchon).
O figură stilistică des folosită în postmodernism este palinodia, semnificând luarea progresivă a
sensului pe măsură ce se formează, ca în scrierile lui Beckett.
Principalii autori postmoderni sunt prozatori:
- şcoala americană: Barth, Pynchon, Coover, Hawkes, Berthelme, Federman, Sukenik;
- şcoala sud-americană: Marquez, Cortàzar, Llosa, Fuentes;
- austrieci ca Th. Bernhardt, Peter Handke;
- italieni: Eco şi Calvino;
- francezi din le nouveau roman: Robbe-Grillet, Butor, Pinget, Claude Simon;
- cehul Milan Kundera.
O serie de poeţi ilustrează şi ei atitudini postmoderniste: poeţii de la Black Mountain, Generaţia Beat
(Ginsberg, Corso), şcoala din New York (J. Ashberry, Kenneth Koch, Frank O’Hara).
Postmodernismul a fost expus, încă de la apariţia sa, unor critici foarte dure. Clement Greenberg, în
cartea sa Noţiunea de postmodernitate, din 1980, îl identifica cu kitsch-ul şi se pronunţa pentru
apărarea purităţii estetice a artelor.
Critica neomarxistă vede în postmodernism un epifenomen al capitalismului târziu, mai dezumanizant
ca oricând. Simptomatic este volumul lui Hal Poster: Antiesteticul: eseuri despre cultura postmodernă.

Trăsăturile postmodernismului
Critica postmodernă este supusă straniilor legi ale postmodernităţii. O astfel de critică (critifiction,
după Raymond Federman) nu mai operează cu concepte clare, univoce, ci cu turbioane semantice,
ludice, vizionare. Distanţa dintre critică şi literatură tinde să dispară, operele, autoreflexive,
conţinându-şi propria critică, pe de o parte, iar pe de alta, articolele critice tind să capete veleităţi de
critică literară.
Ihab Hassan este cel care a arătat că critica trebuie să-şi asume paradoxul, contradicţia, nedesăvârşirea,
şovăiala caracteristică întregii epoci actuale.
Imaginea integrală, rotundă, a operei moderne, est abandonată în favoarea framentării şi a
pluralismului.
Ihab Hassan, combinând cuvintele indeterminacy şi immanence, ajunge să vorbească de
indetermanence ca noţiune definitorie a culturii, artei şi literaturii postmoderne. El descrie 11 aspecte
ale noului curent:

1. Indeterminarea – pune în discuţie primul principiu al esteticii thomiste: claritas. Prăbuşirea, în

filosofia ultimelor două secole, a tuturor fundamentelor, a dus inevitabil la pierderea încrederii în ideea
de capodoperă artistică, de valoare artistică, de perfecţiune. S-a descoperit concomitent domeniul
aleatoriului, al hazardului, al indeterminării, al ambiguităţii, al fragmentarului.

2. Fragmentarea – pune în discuţie al doilea principiu al esteticii thomiste: integritas. Discontinuitatea

textului, literar, muzical sau plastic, este un principiu ce pare să se fi impus definitiv. În
postmodernism, care se inspiră din dizolvarea decadentă, fragmentarismul devine un adevărat
principiu generativ, funcţionând ca scop în sine.

3. Decanonizarea. Marea tradiţie europeană, Cultura, Artele, Literatura sunt puse în discuţie astăzi cu o
libertate de gândire stupefiantă de către reprezentanţii minorităţilor culturale. Pentru ei Shakespeare,
Goethe sau Wagner sunt doar nişte albi, bărbaţi, europeni, morţi – aceasta fiind definiţia omului de
cultură tradiţional în optica celor care urmăresc decanonizarea valorilor. Idealul culturii globale este
cel al egalităţii prin diferenţă, principiu care permite coexistenţa tuturor formelor culturale în pluralism
şi interdependenţă.

4. Lipsa-de-sine. Lipsa-de-adâncime. Aceste noţiuni sunt legate de nihilismul nitzschean, care arată că
subiectul însuşi este o ficţiune. Arta postmodernă nu este o manifestare a eului creator, ci o proliferare
a unor false euri. De aceea, textul postmodern sfidează hermeneutica, manifestând o pronunţată
semioclastie.

5. Neprezentabilul. Nereprezentabilul. Pentru artistul postmodern, referentul nu mai există. Scrieri ca

cele ale lui Barth, Eco sau Marquez, nu mai au ca referent realitatea, ci o foarte sofisticată invenţie.
Textele lor se răsfrâng asupra lor însele, devenindu-şi propriul referent.

6. Ironia (sau perspectivismul). Eco este de părere că trecutul nu mai poate fi recuperat cu candoare, ci
cu ironie. Postmodernul nu crează, ci mimează. “Jidov rătăcitor, personaj picaresc în continuă
schimbare a mediilor şi perspectivelor, incapabil să întemeieze, dar trăind cu frenezie şi exces de
imaginaţie situaţii efemere, construindu-şi lumi fragile şi autosuficiente ca baloanele de săpun,
postmodernul trăieşte ironia cu atîta intensitate, încît ea, pînă la urmă, dispare, la fel de pervazivă ca şi
aerul pe care îl respiri.” (p. 102) Ironia postmodernă, spre deosebire de cea modernă, este “slabă”, fără
veleităţi social-politice.
7. Hibridizarea. Postmodernismul are o disponibilitate formală fără frontiere, şi o propensiune către
impuritate. Este imperiul hibrizilor, a textelor încrucişate cu pansiune mendeliană, a eclectismului
nelimitat.

8. Carnavalizarea. Proteism dilatat monstruos, pasiune pentru polifonia stilistică şi narativă, perpetue
formări şi deformări ale limbajului, propensiune pentru burlesc, alegorii complicate şi abstruse.

9. Performanţă. Participare. Textul postmodern este făcut să fie manipulat prin scrieri şi rescrieri
ulterioare, chiar prin deformare şi dezagregare. De aici toate formele de artă participativă: happening-
ul, arta ambientală, body-art, arta pe computer etc.

10. Construcţionism. Una din consecinţele perspectivismului postmodern este pierderea realităţii,
inclusiv a timpului şi a istoriei.

11. Imanenţa. Lumea se dizolvă în limbaj şi limbajul în lume, iar hibridul care se naşte îşi este sieşi
suficient, este obsedat de sine însuşi, se scrutează la nesfârşit, se referă continuu la propria sa formă,
fapt ce generează o exuberanţă intertextuală, metatextuală, hipertextuală, autoreferenţială.

“Natura fractalică, nelineară, probabilistică a fenomenului artistic postmodern permite criticii literare
să se situeze de multe ori în plin paradox. Logica lui sau/sau cedează uneori locul celei a lui şi/şi,
adevărul e substituit, ca în logica modală a lumilor posibile, de posibil, de probabil sau de eventual, iar
realul — de virtual şi iluzoriu.” (p. 106)
În eseul Postmodernism, Ihab Hassan mai distinge încă şapte trăsături ale fenomenului (numite
categorii negative):

01. urbanismul este caracterizat de: fragmentare, diversitate, ecologie, crimă;

02. tehnologismul e dominat de: genetică, informatică, tehnologii spaţiale;

03. dezumanizarea provoacă anarhie, antielitism, umor negru, parodie, negare;

04. negativismul duce la fenomene New Age: magie, animis, mişcări de tip beat, hippy etc;

05. erotismul se îmbogăţeşte cu noi specii: romanul homosexual, poezia lesbiană, pornografia comică;

06. antinomianismul (prezenţa, simultană, a unor tendinţe contradictorii) explodează în contracultură,

mişcări de emancipare, Black Power, feminism, filosofii orientale, misticism, vrăjitorie;

07. experimentalismul generează forme deschise, discontinui, aleatorii, improvizate.

Cine sunt postmodernii?

Modern şi postmodern sunt cuvinte care definesc stări complementare, aflate în relaţii de ruptură, dar
şi de continuitate şi înterpătrundere.
Nu se pot face liste de autori postmoderni cu precizie chirurgicală. Mulţi autori au glisat, de la o operă
la alta, de la un modernism în floare la un postmodernism incipient.
Dintre toate curentele trecute, spiritul manierist are cele mai multe afinităţi cu postmodernismul.
Postmoderni avant la lettre ar fi: William Blake, Lautréamont, Tristan Tzara, Alfred Jarry, Gertrude
Stein, Marcel Duchamp, Antonin Artaud, Raymond Roussel, Queneau, Bataille, Kafka, Hermann
Broch. Rabelais şi Lawrence Sterne sunt adesea citaţi ca precursori.
Nedeterminarea, dizolvarea valorilor, pierderea reperelor şi a simţului realităţii, ambiguitatea erotică,
sunt tot atâtea caracteristici esenţiale ale romanului Omul fără calităţi a lui Musil.
“Părinţi” ai postmodernismului sunt consideraţi fără dubiu: Samuel Beckett, James Joyce, Borges,
Nabokov, Ezra Pound şi Charles Olson.
Postmoderni în filosofie sunt: Derrida, Lyotard, Georg Steiner, Rorty pe alocuri.
Postmoderni în istorie: Foucault, Hayden White.
Postmoderni în psihanaliză: Lacan, Deleuze, R. D. Laing, Norman O. Brown.
Postmoderni în filosofie politică: Marcuse, Jean Baudrillard, Habermas.
Postmoderni în filosofia ştiinţei: Thomas Kuhn, Paul Feyerabend, Ilya Prigogine, Schrodinger.
Postmoderni în teoria literară: Roland Barthes, Julia Kristeva, Wolfgang Iser, criticii din Yale.
Postmoderni în dans: Merce Cunningham, Alwin Nikolais, Meredith Monk.
Postmoderni în muzică: John Cage, Pierre Boulez, Stockhausen.
Postmoderni în arte: Rauschenberg, Tinguely, Joseph Beuys (dar Andy Warhol, Arman, Jasper Jones,
Cristo.
Postmoderni în arhitectură: R. Venturi, Charles Jencks, Brent Bolin.
Autorii şcolii de proză americane din deceniul şapte au fost primii care s-au numit pe ei înşişi
“postmoderni”. Punctul lor de plecare se regăseşte în modernismul târziu al lui Joyce şi chiar în
încâlcitul univers ficţional al lui Faulkner.

Postmodernism “and beyond”?

După inventarea conceptului de postmodernism, nu a mai apărut încă nici unul la fel de pervaziv.
“Marea confruntare dintre metafizica/hermeneutica modernistă şi estetica/erotica postmodernă pare să
continue, deşi nu la fel de încrîncenat.” (p. 116-117)
Noile concepte teoretice (deconstrucţionism, body-art, environmental art etc) par să fie doar nişte
pseudopode ale postmodernismului.
Cultura “mare” nu mai este “formativă” şi “spiritualul” nu mai este văzut ca o asceză.
“Cred, într-adevăr, că, o dată cu experienţa postmo-dernă, nu numai istoria „mare", ci şi istoria literară
unică, progresivă şi cu tendinţe autoritare, aşa cum o cunoaştem în prezent, va ceda locul istoriilor
locale, alternative, multiple, fără pretenţia de a stabili valori o dată pentru totdeauna.” (p. 119)