I.

Tradiția clasică în arhitectura

din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

1.Premisele NEOCLASICISMULUI
⁃ Atitudini ale occidentalilor asupra trecutului inradacinat in traditia clasica antica;

⁃ O noua interpretare in care fiecare etapa majora de evolutie era perceputa separat: civilizatia antichitatii, cea a evului mediu si
mai aproape cea renascentista.

John Summerson —> 3 concepte noi care guvernau arta si arhitectura neoclasicismului:
1. Conceptul de arta prin intermediul arheologiei, ca metoda de investigare a trecutului;

2. Conceptul de eclectism - ca metoda de creatie prin alegerea si recompunerea amestecata de elemente apartinand unor
stiluri istorice diferite;

3. Conceptul de still modern.

În arhitectură, neoclasicismul nu a fost un stil revival, ci mai degrabă o sumă de atitudini care, sub diverse forme, au investigat
fundamentele formei şi semnificaţiei arhitecturale.

Disputa dintre antici şi moderni debutase deja din a doua jumătate a secolului al secolul al XVII-lea, ştiinţa modernă, analitică, bazată pe
experiment, opunându-se credinţei nemijlocite în autoritatea clasicilor.

Premisele teoretice
⁃ Dezbaterea franceză privitoare la acea arhitectură calificabilă drept raţională şi-a găsit o primă expresie în tratatul abatelui
Jean-Louis de Cordemoy (1655-1714), “Nouveau Traité de toute l’architecture.”
⁃ Respingând autoritatea teoriilor renascentiste, Cordemoy a promovat întoarcerea la modelele greceşti antice şi, implicit, la
limitările impuse de acestea. Refuzând până şi utilizarea arcului (introdus de romani), arhitectura pe care o imagina Cordemoy se limita
la concentrarea pe unitatea compusă din coloană (liberă) sau coloane geminate (după modelul celor construite de Perrault la Louvre)
şi arhitravă.

⁃ A criticat biserica Notre Dame du Val-De-Grace, avand pilastrii imensi la intersectia navei cu transeptul care preiau abuziv
locul firesc al coloanelor; Biserica San Pietro de la Vatican prin sistemul compus din pilastru si arc de mari dimensiuni si plaseaza
lejeritatea structurilor gotice mai presus.

1
 ⁃ Carlo Lodoli (1690-1761). Probabil cele mai îndrăzneţe şi revoluţionare idei privitoare la arhitectură formulate în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea.

⁃ Trateaza arhitectura mai degraba ca stiinta decat ca rezultanta a imaginatiei artistice (Baroc). Punand accentul pe
functionalism. Arhitectura nu trebuia sa fie dependenta de modele ideale, ci de functiune si reprezentare.

⁃ Ornamenul fiind un adaos in acord cu caracterul cladirii si cu proprietatiile materialelor utilizate.

⁃ —> cele 2 principii promovate: LOGICA FUNCTIONALA SI CONFORMAREA NATURII MATERIALELOR care se
subordonau rationalitatii.

⁃ Marc Antoine Laugier (1713-1769) “Essai sur l’architecture” —> O critica a coruptiei arhitecturii moderne ajunsa in
mainile unor arhitecti care pierdusera demult contactul cu puritatea initiala si promovau abuz dupa abuz.

⁃ Punea mimetismul arhitectural in stransa legatura cu natura.

⁃ Inspirat in mare masura de scrierile lui Cordemoy.

⁃ Expunea cu claritate punctul sau de vedere rational despre arhitectura clasica si despre felul in care aceasta putea sa
serveasca scopurilor moderne.

⁃ Toate distorsionarile produse de evolutiile arhitecturale ale barocului (coloane torsionate, frontoane curbate - intrerupte/
suprapuse) reprezentau abuzuri.

⁃ A exclus utilizarea ordinelor ca simpla decoratie promovand includerea acestora ca parti constitutive cu rol structural si
estetic ale produsului construit. —> Constructia si decoratia trebuie sa coincida.
Exemplu pentru arhitectura clasica: Templul din Nimes (Maison Carree).

Exemplele moderne valoroase: Colonada estica a Palatului Louvre si Capela Palatului de la

Versailles.
—> Laugier pleda pentru un demers rational si natura ca sursa esentiala.

⁃ Director al Constructiilor Regale, Jacques-Germain Soufflot, in 1755 ii era incredintat proiectul pentru
reconstrucţia bisericii Sainte Geneviève din Paris.

⁃ O parte a elementelor planificate în varianta iniţială reproduceau descoperiri arhitecturale recente – doricul masiv şi lipsit de
bază de la Paestum era citat în criptă în timp ce coloanele corintice de la Balbec erau reproduse în navă şi în portic.

⁃ Intenţia a fost de a uni în opera de arhitectură magnificenţa şi puritatea grecească cu îndrăzneala structurilor goticului.

⁃ După Revoluţie, biserica, încă neterminată, era convertită într-un templu închinat marilor figuri ale Franţei, fiind totodată
rebotezată Panthéon.

2
ARHITECTURA ŞI ARHEOLOGIA: REDESCOPERIREA ARHITECTURII ANTICE GRECEŞTI
⁃ Neajunsurile cunoaşterii temeinice a arhitecturii greceşti începeau să fie corectate la jumătatea secolului, un prim demers fiind
acela al lui J.-G. Soufflot şi Dumont, care vizitau şi relevau o parte din ruinele vechii colonii Poseidonia (Paestum) din sudul
Italiei, la sfârşitul anului 1751.

⁃ Descoperirea oraşelor acoperite de cenuşa Vezuviului – Herculaeneum în 1738 şi Pompeii în 1748 – inauguraseră pe de
o parte arheologia modernă şi, pe de alta, interesul pentru studiul sistematic al mărturiilor spectaculos conservate ale civilizaţiei romane
antice.

⁃ În Anglia interesul pentru explorarea vestigiilor antichităţii (atât greceşti cât şi romane) a fost dominat de activitatea Society of
Dilettanti, fondată spre 1733-1734 de un grup de tineri nobili şi gentlemani pasionaţi, participanţi la Grand Tour.

⁃ Scopul declarat fiind acela de a promova „gustul grecesc şi spiritul roman”.

⁃ Julien-David Le Roy (1724-1803) care publica în 1758 lucrarea Ruines des plus beaux monuments de la Grèce
(cuprinzând relevee de monumente antice din Atena, Atica şi Corint).

⁃ A fost inspirat dupa cartea lui James Stuart si Nicholas Revett, realizand o privire de ansamblu asupra calitatiilor
arhitecturii grecesti antice surprinsa selectiv.

Disputa Greco-Romană
Johann Joachim Winckelmann (1717-68). Winckelmann remarca faptul că în arhitectura antică se poate urmări tendinţa
creşterii ponderii ornamentului şi complexităţii acestuia de la sobrele şi austerele temple de la Paestum până la arhitectura romană
imperială: limbajul arhitectural antic a devenit din ce în ce mai bogat pe măsură ce şi-a pierdut frumuseţea. Aşadar Winckelmann adera
la schema evoluţionistă inaugurată în scrierile lui Giorgio Vasari (1511-74): arhitectura parcurgea o serie de etape – de la simplitatea şi
ariditatea originilor, la echilibrul etapei de maturitate, încheind cu excesul baroc. Aceeaşi perspectivă era aplicată şi în Geschichte der
Kunst der Alterthums (1764), în deschiderea lucrării fiind introdusă noţiunea de stil. Utilizând acest concept şi luând drept referinţă
principală evoluţia sculpturii greceşti, Winckelmann împărţea evoluţia artei antice în patru etape, aplicabile şi arhitecturii: „stilul
timpuriu” (până la Fidias, la jumătatea secolului al V-lea î. Hr.), „stilul de apogeu” (de la Fidias la Praxiteles, până la jumătatea secolului
al IV-lea î. Hr.), „stilul frumos” (de la Praxiteles la Lysip şi Appeles, la sfârşitul secolului al IV-lea) şi „stilul imitatorilor” (care includea
integral evoluţia artistică a romanilor). Dacă paradigma lui Laugier era „coliba primitivă”, punct de plecare şi referinţă esenţială a
arhitecturii de calitate, pentru Winckelmann modelele la care neoclasicismul ar fi trebuit să se raporteze erau cele mai însemnate

3
realizări ale geniului arhitectural grecesc: Parthenonul atenian şi Templul lui Zeus de la Olympia (redescoperit în 1766 şi excavat de
arheologii francezi abia din 1829).

Giovanni Battista Piranesi (1720-78). La Roma, studenţii arhitecţi erau supravegheaţi de directorul Academiei, acesta
trimiţând rapoarte periodice directorului general al Bâtiments du Roi (Construcţiilor regale) de la Paris. Sediul Academiei franceze se
găsea în inima Romei, pe Corso, în apropierea atelierul lui Giovanni Battista Piranesi care, prin textele sale, dar mai ales prin cele mai
bine de 1000 de schiţe şi gravuri, în majoritate dedicate monumentelor Romei antice, a exercitat, fără îndoială, o influenţă puternică
asupra formării tinerilor francezi.

Adept al teoriei conform căreia cultura latinilor datora mult mai mult etruscilor decât grecilor, Piranesi a fost un admirator şi promotor
fervent al arhitecturii romane. Pentru Piranesi, etruscii – strămoşi ai romanilor, dezvoltând o civilizaţie evoluată şi superioară celei
greceşti – reprezentau intermediarii între constructorii egipteni şi cei romani. Etruscii dezvoltaseră un stil măreţ (idee formulată înaintea
lui Piranesi) , în timp ce grecii s-au preocupat de detalii fără a considera arhitectura ca un tot. Superioritatea romană nu era o noutate,
de la Vasari începând, istorici, anticari, artişti sau arhitecţi din peninsulă (dar şi din afară, cum este cazul lui William Chambers) acordând
prioritate acestora în faţa grecilor. Formularea acestor teze s-a conturat prin opoziţie deschisă cu publicaţia francezului Julien-David Le
Roy, prin care îşi exprima convingerea că arhitectura a fost o creaţie grecească, în timp ce romani au fost doar copişti, operele lor fiind
decadente. Dacă punctul de vedere al lui Le Roy fusese influenţat de scrierile lui Laugier sau Cordemoy, cele ale lui Piranesi aveau ca
punct de plecare teoria compatriotului său, veneţianul Lodoli, căruia îi împărtăşea părerea conform căreia atribuirea conformării
structurilor de piatră greceşti, modelelor anterioare din lemn, era ilogică. În disputa între greci şi romani, un loc important era ocupat de
ordinul toscan, considerat de Piranesi o contribuţie originală a etruscilor, independentă de modelele greceşti. Mergând mai departe
D’Hancarville afirma în aceeaşi perioadă faptul că doricul derivase din ordinul toscan.

Construcţiile imaginate de Piranesi sunt sufocate de ornamentaţia supraîncărcată de elemente care nu respectă în nici un fel ordinea
clasicistă împământenită, compilate din arhitectura romană, romană târzie, egipteană sau de pe ceramica grecească. Demersul avea
rolul de a ilustra felul în care întreaga moştenire a antichităţii ar fi trebuit să servească drept sursă pentru o evoluţie nouă a arhitecturii.

De altfel Piranesi nu a fost singurul care a proclamat eliberarea de rigiditatea normelor clasice. Blondel, la rândul său, condamna
„ariditatea şi sterilitatea” arhitecturii cantonată în reguli, în timp ce fraţii Adam afirmau faptul că nici anticii nu respectaseră cu
scrupulozitate regulile. În lucrarea sa Diverse Maniere d’adornare i Cammini ed ogni altra parte degli Edifizi (1769), ca arhitecţii să
studieze atât arta romană, cât şi cele ale grecilor, toscanilor şi egiptenilor.

4
„NOUL CLASICISM” ÎN ARHITECTURA DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI
AL XVIII-LEA

Franta. Arhitectura franceza a avut orientari variate iar o influenta notabila a fost exercitata de activitatea lui Jacques Francois
Blondel director al École des Arts şi din 1762 profesor la Academie. El nu a promovat nici modelele Greco-Romane si nici ideile
Palladiene.

—> Ansamblul reprezintă întruchiparea

idealismului clasicist al secolului al XVIII-lea,
fiind considerat de Quatremère de Quincy,
drept „cel mai clasic” exemplu de arhitectură al
veacului. Din punct de vedere compoziţional
Şcoala de Medicină şi Chirurgie din Paris se
bazează pe stabilirea de legături cu originile
mitice ale funcţiunii căreia îi era destinată.
Asocierea dintre medicina modernă şi practicile
religioase din antichitate este exprimată
limpede prin programul iconografic care
decorează antablatura arcului de triumf care
marchează accesul în curtea de onoare a
instituţiei, planificată după schema unui for
roman: basorelieful îi reprezintă pe Podalyr şi
Jacques Gongoin, Şcoala de Medicină şi Chirurgie din Paris (1765-1769)
Machaon, cei doi fii ai lui Esculap, personificări
ale teoriei şi practicii. Piesa cea mai importantă
este teatrul anatomic, interpretare explicită a
arhitecturii Pantheonului roman, ridicat în spatele unei faţade de templu corintic. Asocierea cu scenografiile practicilor sacrificiale antice
nu reprezenta o noutate, corespondenţa dintre arhitectura sacră veche şi teatrul anatomic era prezentă în opera lui Jacques François
Blondel, cel care relaţiona funcţia religioasă iniţială a teatrului cu abordările moderne.

5
Anglia. In prima jumatate a sec. Al XVIII-lea arhitectura britanica s-a apropiat de modelele antichitatii prin prisma tratatului de
arhitectura al lui Palladio.

Unul dintre cei mai prolifici arhitecti britanici din perioada asta, alaturi de Piranesi, a fost William Chambers, care nu s-a sfiit sa
iasa din limitele traditiei clasice pentru a exeperimenta directii noi.

Exemple: 1.locuinţa construită pentru Earl of Abercorn, Duddlingstonm lângă Edinburgh (1762-1763), inspirată de modelul lui Colen
Campbell de la Stourhead, introducea noutatea eliminării registrului de parter rusticat şi amplasarea etajului principal (piano nobile) la
nivelul grădinii.

2.Somerset House, Londra (1776-1796) – proiectată pentru a adăposti o serie de servicii publice precum şi unele dintre
societăţile aflate sub patronajul regal, construcţia reprezintă una dintre cele mai ample realizate până la momentul respectiv în Londra.
În imagine este surprinsă una dintre laturile curţii interioare ale cărei laturi erau marcate în ax de câte un pavilion subliniat prin colonadă
corintică.

1. 2.

6
Scoţianul Robert Adam (1728-1792) nu s-a
arătat atât de interesat de modelele franceze pe cât a
făcut-o Chambers. În 1754 pleca în Grand Tour
petrecând următorii trei ani în Italia. Interesat mai
degrabă de varietate şi libertate de expresie, Adam nu s-
a fixat în limitările modelelor Palladiene. Din acest
motiv a publicat releveele pe care le făcuse în Dalmaţia,
la Palatul lui Diocleţian, interesul pentru lărgirea
orizonturilor de inspiraţie determinându-l să se
intereseze de motivele decorative etrusce, cele
pompeiene sau cele ale renaşterii italiene mature.

Robert Adam: Kedlestone Hall, Derbyshire

Cariera lui John Soane debuta însă mai târziu, o dată cu numirea sa începând
din 1788 ca arhitect al amplului şantier pentru Bank of England, proiect care i-a
ocupat următorii 36 de ani din carieră. Ansamblul a fost construit bucată cu bucată,
întreaga construcţie trebuind să fie închisă de ziduri pline. În atare condiţii
numeroase spaţii interioare au fost iluminate la nivelul acoperirii. O altă constrângere
a vizat siguranţa clădirii la foc, fapt care a determinat eliminarea oricăror forme
tradiţionale de rezolvare a acoperirilor din lemn şi tencuială, în favoarea utilizării
elementelor ceramice. Rezultatul a fost o arhitectură de factură clasică a cărei
austeritate a fost dusă la extrem, componentele ordinelor clasice fiind înlocuite de
nuturi şi caneluri. Simplificarea tratamentului arhitectural pare să fie inspirat de ideile
lui Laugier.

RECAPITULARE NEOCLASICISM p.17


John Soane, Bank of England

7
2.Romantismul in arhitectura
Caracteristicile generale s-au constituit pe
reconsiderarea trecutului medieval dar si al
traditiei clasice, a vernacularului sau
exploatarea pitorescului in opere variate
care mizeaza pe frumosul subiectiv.
Romantismul nu a inchegat un stil sau un
sistem de forme unitar.

A fost o stare de spirit care a declansat un

nou mod de a gandi.

A fost mai degraba exprimarea simultana a

mai multor puncte de vedere estetice,
uneori contradictorii.

Se constituie intr-o suma de directii de

gandire in incercarea de transpunere a
unor trairi interioare, a unor stari de spirit.
Finalitatea mizand pe atmosfera creata.

Romantismul nu a aparut ca o reactie

impotriva clasicismului in general, ci
impotriva rigiditatii unor reguli ale acestuia.

Opozitia intre romantic si clasic traducea

sensul diferit al emotionalului fata de
rational, al senzualului fata de intelectual,
al sentimentului subiectiv fata de judecata
obiectiva, al libertatii de expresie fata de
urmarea cu strictete al normelor.

Horace Walpole, Strawberry Hill, Twickenham, 1750-1777

—> constructia a fost conceputa ca o colectie de fragmente de arta veche adaugate succesiv intr-o suita de transformari, improvizatii
si extinderi ale locuintei initiale incheiate cu masivul turn Beauclerk.

8
Artistul romantic si publicul sau

Romanticii au mizat pe reactia emotionala indivituala, subiectiva dictata de propria personalitate si filtrata prin propria cultura.

Atitudinea romantica a cautat sa inteleaga actul creator ca pe un proces organic, unic, produsul artistic crescand spontan, coerent.
Daca asteptarile clasicilor se canalizau spre ordine, spre finit si complet, romanticii isi exprimau deschiderea spre neregulat, neterminat,
organic.

Adeptii clasicismului credeau in pregatirea temeinica in formarea didactica a abilitatiilor creatoare in timp ce viziunea romantica dadea
prioritate talentului sau geniului nativ.

3. Arhitectii vizionari
Studiile lui Emil Kaufmann despre Étienne-Louis Boullée, Claude-Nicolas Ledoux şi Jean-Jaques Lequeu introduceau conceptul de
„arhitectură revoluţionară” – adesea utilizat în scrierile de istoria arhitecturii ulterioare, aceluiaşi autor datorându-i-se şi cel de
„arhitectură vizionară”, mai potrivit demersului şi scopurilor celor trei arhitecţi francezi.

În ciuda privirii inovatoare, moştenirea acestora nu a fost perpetuată, drumurile deschise de aceştia fiind abandonate.

Étienne-Louis Boullée (1728-99) se separă net de rigiditatea tradiţiei

arhitecturale clasice, înglobând o serie de elemente care reflectau libertatea
imaginaţiei artistului. În acest sens ar fi de remarcat maniera de tratare a
porticului de la Hôtel de Brunoy, cu coloanele supraînălţate şi piramida în trepte
susţinând statuia Florei, care încheia compoziţia. A fost primul arhitect francez
care a imaginat o arhitectura care din punct de vedere stilistic se separa
complet de traditie, deschizand drumul unor cautari noi si creand un univers
utopic fara legatura cu realitatiile sfarsitului secoluiui al XVIII-lea.

—> Din punctul sau de

vedere valabilitatea formelor
arhitecturale era asigurata de
utilizarea volumelor primare:
cubul, piramida si mai ales sfera
Hôtel de Brunoy, Paris, (1772-79)
Proiect pentru clădirea operei, planificată în Place
du Carrousel de la Paris, 1781

9
După Revoluţie proiectele fantastice au continuat, abordarea fiind făcută atât din perspectiva arhitectului cât şi din cea a pictorului care
şi-ar fi dorit să ajungă. Fără îndoială, scrierile lui Laugier au avut un efect însemnat asupra limbajului arhitectural şi a utilizării
vocabularului clasic în opera lui Boullée. Acesta a dezvoltat propria variantă de punere în practică a ideilor teoretice ale lui Laugier,
folosind co- loana ca element autonom – aşadar nu în variante angajate – , a compus faţadele cu două tipuri de elemente – rândurile de
coloane şi suprafeţele lise, neprofilate ale zidurilor pline – şi, nu în ultimul rând, utilizarea ordinului de arhitectură face trimitere în operele
sale la prestanţa şi importanţa care trebuia acordată arhitecturii instituţionale. Cu toate acestea, uneori a utilizat soclul rusticat, ca
trimitere la arhitectura renascentistă şi la opoziţia pe care aceasta o opera între intervenţia umană şi natură (teoretizată în scrierile lui
Sebastiano Serlio (1475-c.1554)).

În comparaţie cu contemporanul său Boullée, Claude-Nicolas

Ledoux (1736-1806) a construit mult, opera sa fiind cunoscută în
principal din explicaţiile date în opera sa scrisă: L’architecture
considerée sous le rapport de l’art, des moeurs et de la législation.
Ledoux nu s-a pregătit în cadrul academiei şi nici nu a ajuns în Italia,
fapt evidenţiat de maniera diversă de evocare a antichităţii

Claude-Nicolas Ledoux, Hôtel Guimard, Paris, 1771


4.Arhitectura in Franta revolutionara
Demolarea vechii temnite Pariziene - simbol al tiraniei Monarhiei franceze, planificata pentru a face loc unei piete regale.

Pierre-François Palloy initia proiectul construirii unei columne in locul inchisorii pentru care ar fi urmat sa se utilizeze material din
fortareata medievala. Varful columnei ar fi urmat sa fie incununat de statuia libertatii tinand in mana macheta inchisorii demolate.

Pe langa transformarea artefactelor istorice in bunuri de schimb si arhitecturile vechi. Astfel, la cererea adunarii legislative, pentru
turnarea de tunuri erau topite invelitorile de plumb ale catedralelor din Beauvais, Chartres, Strasbourg.

In urma Conventiei, toate insemnele regalitatii si feudalitatii urmau sa fie distruse si transformate in gradini, parcuri, curti si cladiri

Pe lângă arhitecturile temporare ale „festivalurilor revoluţionare”, o excepţie notabilă a fost transformarea bisericii Ste. Geneviève (a
cărei reconstrucţie fusese patronată de Ludovic al XV-lea) în Panthéon naţional, în onoarea „marilor oameni” ai Franţei.

10
Probabil cea mai interesantă şi, în acelaşi timp spectaculoasă, propunere de finalizare a proiectului lui Soufflot a fost cea semnată de
arhitectul Charles de Wailly (1730-98), unul dintre arhitecţii implicaţi activ în numeroasele iniţiativele de realizare ale unei noi
arhitecturi a instituţiilor publice.

În propunerea lui de Wailly volumul deja construit al bisericii ar fi urmat să fie intersectat cu o monumentală piramidă, simbol al
eternităţii şi totodată păstrătoare a memoriei istorice.

Proiecte model pentru priteneioane pentru piețele orașelor departamentale (c. 1791)

În intervalul 1789-1815, instituţiile care au jucat un rol decisiv în modelarea practicii de arhitectură au fost nou înfiinţata École
Polytechnique şi École des Beaux-arts – formă reorganizată a învăţământului artistic oficial. În fapt, mai importante decât cele două
instituţii au fost ideile şi activitatea acelora care le-au imprimat direcţia de evoluţie: în primul caz, la École Polytechnique este vorba
despre profesorul de arhitectură Jean-Nicolas-Louis Durand (1760-1834) în timp ce în cel de-al doilea, la École des Beaux-Arts
figura centrală a fost cea a secretarului permanent Antoine Chrysostome Quatremère de Quincy (1755-1849).

11
II.
IDEALUL CLASIC

ÎN ARHITECTURA DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

5. TEORIA DE ARHITECTURĂ ÎN FRANŢA ÎNCEPUTULUI SECOLULUI AL XIX-LEA

Jean-Nicolas-Louis Durand (1760-1834) a participat la numeroase concursuri, competitii, insa a castigat cu un singur proiect
„Templu al Egalităţii” (1794), care a devenit unul dintre modelele importante ale tinerei generatii (coloane care intruchipau virtutiile
revolutionare republicane - intelepciunea, economia, munca, pacea, curajul si prudenta).

Durand insista asupra a 2 aspecte esentiale: pe de-o parte compunerea si cunoasterea programelor de arhitectura, cu referire speciala
la cele publice si pe de alta parte, pasii care trebuiau parcursi in demersul de construire a unui proiect de arhitectura care sa poata
raspunda unor provocari noi si diverse.

Tratatele de arhitectura anterioare se concentrasera pe furnizarea unor metode rationale de construirea ordinelor de arhitectura, dar nu
si a conceperii proiectelor in integralitate.

Teoria dezvoltata de Durand respinge din start dominanta celor 3 principii Vitruviene, precum si ideea centrala a scrierilor lui Marc
Antoine Laugier, conform careia arta de a construi isi are originile si modelul in adapastul initial. Durand considera arhitectura o
chestiune complexa, rationala, mult peste simplismul legaturilor stabilite de Laugier intre realizarile anticilor si modelele naturale.

Criteriul esential pentru definirea actuala a arhitecturii este utilitatea publica si particulara. In consecinta atributele arhitecturii pe care le
punea in discutie, teoria lui Durand - separandu-se de traditia Vitruviana - au fost convenance şi économie subordonate utilitatii.

Primul atribut reprezenta suma soliditatii, salubritatii si comoditatii in timp ce al doilea facea referire directa la simetrie, regularitate si
simplitate.

Prin această nouă perspectivă, Durand punea bazele unei arhitecturi care mai târziu avea sa fie desemnată raţionalist-funcţionalistă şi
care, atâta timp cât răs- pundea scopurilor utilitare, ajungea să fie, fără dubiu, plăcută din punct de vedere estetic.

12
Metoda lui Durand
Punctul de plecare al demersului creativ arhitectural a carui finalitate viza atingerea celor 2 atribute esentiale, nu era conceptia unui
spatiu, ci a unui plan, urmata de cea a elevatiilor, combinatia dintre cele 2 generand finalmente volumetria viitoarei cladiri. A fost primul
si ultimul care sa elaboreze o teorie atat de clar sistematizata si radicala privind pe de-o parte doctrina didactica si pe de alta
compozitia de arhitectura.

ARHITECTURA FRANCEZA IN TIMPUL LUI NAPOLEON

13
III.

ÎN CĂUTAREA UNEI NOI EXPRESII ARHITECTURALE:
ÎNTOARCEREA LA EVUL MEDIU

FUNDAMENTE TEORETICE

Heinrich Hübsch (1795-1863) si-a format propriile opinii despre nepotrivirea dintre principiile arhitecturii antice si nevoile si aspiratiile
arhitecturii din epoca. Textul sau punea in discutie nepotrivirea copierii stilurilor istorice in general si a arhitecturii grecesti in particular
atata timp cat acestea reprezentau rezultatul specific al unor anumite circumstante istorice. —> inadecvarea modelului antic.

Ideile sale se bazau pe un concept nou —> Tehnostatica, avand ca miza dezvoltarea unor structuri care sa faca posibile deschideri mari
cu maxima economie de material. Totodată, referindu-se la conceptul de „stil”, Hübsch se îndepărta de accepţiunile tradiţionale,
extrăgând esenţa în baza căreia distingea două direcţii majore în virtutea cărora ar fi evoluat arhitectura: „stilul orizontal” şi „stilul
rotund / boltit” ambele denumite de acesta „stiluri originale”.

Hübsch vedea în arhitectura grecească antică o rezultantă a linearităţii – de unde şi denumirea de „stil orizontal” –
considerată nepotrivită. Soluţia alternativă era constituită de utilizarea formelor arcuite – cele pe care se fundamentează
cel de-al doilea „stil original” – elementele de bază fiind arcul frânt (Spitzbogen), sau arcul în plin cintru (Rundbogen),
acesta din urmă capacitând întreaga sa atenţie, datorită convingerii că ar putea contribui la formularea unui potenţial
răspuns la întrebarea enunţată în titlul scrierii sale.

În concluziile expunerii sale Hübsch pleda în favoarea utilizării formelor curbe, boltite, potrivite complexităţii cerinţelor
arhitecturale ale epocii: „Clădirile greceşti aveau splendide colonade şi nici o fereastră, fiind dezvoltate doar pe parter, în
timp ce ale noastre au rareori portice, dar au multe ferestre şi se dezvoltă pe mai multe niveluri”.

14
IV.
ARHITECTUL ŞI INGINERUL:
ÎNVĂŢĂMÂNTUL DE SPECIALITATE

8. ÎNVĂŢĂMÂNTUL DE ARHITECTURĂ
FORMAREA ARHITECŢILOR ÎN FRANŢA

• În 1671, la iniţiativa ministrului finanţelor Jean-Baptiste Colbert (1619-83), regele Franţei Ludovic XIV, aproba fondarea Académie
Royale d’Architecture, piesă de primă importanţă într-un sistem ierarhic bine pus la punct prin care arhitecţii deveneau subiecţi
ai controlului regelui şi al inspectorului general.

• A funcţionat pentru o lungă perioadă de timp cu un singur profesor titular, abia după 1762 numărul crescând la doi (respectiv
Jacques-François Blondel şi profesorul adjunct Julien-David Leroy, pasionat de arheologi şi istoria arhitecturii, autor al deja celebrei
Ruines des plus beaux monuments de la Grèce, publicată în 1758).

• În timpul reformei din 1819, numărul profesorilor titulari creştea la 4, aceştia predând teoria şi istoria arhitecturii, construcţiile (predate
la început de mai vechiul asistent al lui Soufflot, Jean Baptiste Rondelet, personaj cheie al fondării învăţământului tehnic francez) şi
matematica – cursurile care priveau cultura de specialitate şi cele tehnice ocupând aşadar ponderi echivalente.

Localul şcolii

• În prima perioadă de existenţă şcoala a funcţionat într-una dintre aripile palatului Louvre.


15
Programul de învăţământ
• Încă din secolul al XVIII-lea au fost stabilite caracteristicile esenţiale ale învăţământului academic de arhitectură: cursuri teoretice
sumare, concursuri de arhitectură lunare şi anuale şi, ca ţel final al pregătirii fiecărui arhitect francez, câştigarea Grand Prix şi
petrecere anilor de studii la Roma.

• La dorinţa regelui în şcoala de arhitectură erau predate geometria, aritmetica, mecanica, hidraulica sau stereotomia – prin toate
acestea punându-se bazele unui profil tehnic al viitorilor arhitecţi. În afara orelor teoretice studenţii erau instruiţi în atelierele unor
arhitecţi externi, urmând aşadar vechea formulă a uceniciei pe lângă un maestru cu experienţă.

• În timpul reorganizării şcolii din anii 1819-1820, parcursul studenţilor a fost organizat în două cicluri precedate de un concurs de
admitere: 2ème Classe sau ciclul primar şi 1ère Classe sau ciclul superior, a cărui absolvire reprezenta condiţia pentru înscrierea în
concursul pentru câştigarea Grand Prix. În primul ciclu studenţii urmau cursuri de desen, modelaj, geometrie descriptivă, perspectivă,
stereotomie, matematică, istoria arhitecturii etc., admiterea în ciclul superior fiind condiţionată de stăpânirea rudimentelor
compoziţiei de arhitectură. În ciclul superior activitatea se concentra aproape exclusiv pe aspectele formale, expresive, pe studiul
compoziţiei materializată în rezolvarea unor programe de arhitectură complexe, adesea utopice, lipsite de raportarea la realitățile
momentului.

Doctrina

• Conţinutul învăţământului de arhitectură de la École des beaux-arts s-a încadrat într-o linie conservatoare, tributară tradiţiilor
artistice derivate din clasicismul antic, încercând să tempereze entuziasmele progresiste (César Daly).

• Quatremère de Quincy (1816-1839) şi Desiré-Raoul Rochette (1839-1854) sau Charles Ernest Beulé (1862-1863), au impus prin
scrierile lor respectul pentru arta şi arhitectura anticilor (greci sau romani) şî căutarea frumosului ideal prin studiul aprofundat (şi nu
pastişarea) al modelelor trecutului. Ceea ce Viollet-le-Duc denumea ««artă naţională » – goticul francez de secol XIII – era categoric
refuzat.

Atelierul de arhitectură

• Aspectele practice ale meseriei – proiectarea de arhitectură – era deprinsă de studenţi în afara şcolii, în ateliere conduse de un
„patron” agreat de Academie.

16
• Condiţia iniţială pentru constituirea unui atelier (autonom) era asocierea unui număr de minim 20 de studenţi care să convină asupra
alegerii unui profesor (maestru). Un astfel de exemplu este cel al atelierului lui Henri Labrouste – arhitect puţin agreat în mediile
academice – care începea să conducă un grup de studenţi din 1831.

Concursuril

• Jacques - François Blondel, cel care înfiinţa o şcoală privată în 1743, avea iniţiativa introducerii în şcoala regală a concursurilor
lunare.

• Analiza temelor de proiectare din secolul al XIX-lea, relevă concentrarea pe subiectele de interes public, urmate de arhitectura şi
mobilierul religioase, cele mai puţin frecvente fiind cele care priveau arhitectura privată (în genere programul rezidenţial, indiferent de
gradul de complexitate). Din preocupările arhitecţilor de la École des beaux-arts au lipsit preocupările pentru răspunsurile date
provocărilor contemporane: arhitectura industrială, arhitectura locuinţei sociale sau aceea arhitectură care experimenta şi exploata
potenţialul tehnic dar şi expresiv al noilor materiale (metalul, sticla etc.). Din statistici reiese faptul că programul cel mai des pus în
discuţie a fost cel al băilor (băi private, publice, băi pe litoral etc.), urmat de cel al construcţiilor de învăţământ (acoperind toate
formele de învăţământ franceze din secolul al XIX-lea) şi de monumentele comemorative. Surprinzător este faptul că majoritatea
programelor sau tipurilor de clădiri nou apărute pe parcursul secolului apar fie foarte rar, fie de loc (construcţiile din metal şi sticlă,
clădirile industriale, cele comerciale, băncile, gările sau, mai târziu, staţiile de metrou (temă de proiect abia în 1904)). Totuşi există şi
excepţii: pavilioanele expoziţionale deveneau subiect de concurs în 1853, programul fiind reluat ulterior la distanţă de 6-7 ani.

Grand Prix de Rome

• Trimiterea câştigătorilor la Roma a devenit un obicei constant abia din 1720. Premiul a fost acordat exclusiv studenţilor francezi, până
în 1968 cu câteva întreruperi (1794- 1796, 1915-18 şi 1940-41). Câştigătorul, a cărui vârstă nu trebuia să depăşească 30 de ani,
devenea pensionnaire al Academiei franceze de la Roma, instituţie fondată de Ludovic XIV în 1666, la iniţiativa aceluiaşi ministru
Colbert.

• Studentul îşi petrecea aici 5 ani sub directa supraveghere a directorului academiei, având obligaţia de a trimite anual la Paris un
proiect (envoi) judecat de membrii titulari ai Academiei şi, ulterior, ai Şcolii.

17
• Pentru intrarea în competiţia pentru Grand Prix juriul format din 8 membri selecta 10 finalişti pe baza schiţelor realizate individual („în
lojă”), acestora acordându-li-se 3 luni pentru realizarea proiectelor în formă finală.

Diploma de arhitect

• École des beaux-arts începea să acorde primele diplome în 1867, acestea necondiţio- nând însă practica liberă a meseriei.

• În 1887 diploma se acorda din oficiu tu- turor câştigătorilor Prix de Rome, contribuind substanţial la consolidarea prestigiului
corpusului profesional care în 1911 ajunsese să numere peste 1000 de membri.

Critica sistemului de la École des beaux-arts: reformele şi alternativele

• Sistemului de pregătire de la École des beaux-arts i s-a reproşat de timpuriu concentrarea pe aspectele artistice ale meseriei în
detrimentul pregătirii tehnice, mulţi dintre absolvenţii şcolii fiind incapabili să ducă la bun sfârşit proiecte neînsemnate.

• În 1848, după eşecul adoptării legii prin care arhitecţii ar fi obţinut o diplomă, Société centrale des architectes numea o comisie
condusă de Henri Labrouste cu scopul de a declanşa reformarea treptată a învăţământului oficial. Printre schimbările propuse s-a
numărat şi revizuirea programei activităţilor teoretice şi aplicate, în noua formă aceasta urmând să includă şi studiul arhitecturii
medievale mature (începând din secolul al XIII-lea), lărgind astfel aria de interes, tradiţional focalizată pe modelele antichităţii sau cele
ale clasicismului post-medieval.

• În 1857 Viollet-le-Duc încerca să continue ceea ce începuse Labrouste prin propunerea unui curs public. La fel ca şi predecesorul
său Viollet-le-Duc introducea noţiuni practice de statică, mecanică dar şi cunoştinţe de fizică şi chimie, geologie, administrare a
şantierului, jurisprudenţă şi contabilitate. Pe lângă acestea urmau să fie predată şi o trecere în revistă a mijloacelor de execuţie noi.
Concluzionând, Viollet-le-Duc intenţiona să creeze o perspectivă detaliată asupra modului de desfăşurare a unui şantier modern.

• Pe lângă schimbările administrative, erau desfiinţate atelierele externe, locul lor fiind luat de trei ateliere oficiale, gratuite, în incinta
şcolii. Vârsta limită pentru participarea la concursul pentru Prix de Rome scădea de la 30 la 25 de ani, în timp ce sejurul roman era
fixat pentru o perioadă de 4 ani.

18
• Din 1829 la Paris începea să funcţioneze cu finanţare guvernamentală École centrale des arts et métiers destinată formării de
tehnicieni apţi să facă faţă industrializării crescânde şi producţiei de serie.

• Dacă la École centrale des arts et métiers Viollet-le-Duc nu a avut nici un aport, după retragerea de la beaux-arts, în 1865, se implica
direct în fondarea École centrale d’architecture (ulterior redenumită École spéciale d’architecture), scopul declarat al noii şcoli
fiind acela de formare a unor arhitecţi cu o pregătire tehnică solidă.

FORMAREA ARHITECŢILOR ÎN LUMEA ANGLO-SAXONĂ

• Cu toate că la Berlin fusese înfiinţată o Academie în 1696, urmând modelul celei franceze, crearea unui departament special de
arhitectură (Bau-Akademie) s-a produs un secol mai târziu, în 1799.

• În perioada de început a secolului al XIX-lea programa Academiei de construcţii din Berlin a acordat o atenţie deosebită pregătirii
tehnice, materiile umaniste nefiind neglijate. Una dintre figurile importante a anilor ʼ20 ai secolului al XIX-lea a fost prietenul lui
Schinkel, Peter Beuth – şef al serviciului statului pentru dezvoltare economică şi responsabil cu educaţia.

• Din cauza importanţei scăzute acordate predării arhitecturii în aceste şcoli, cei talentaţi erau trimişi să-şi continue studiile în Franţa
vecină la École des beaux-arts.

ÎNVĂŢĂMÂNTUL TEHNIC: PRIMELE ŞCOLI DE INGINERIE

În Anglia - o mult mai mare relaxare a limitelor dintre profesiile de arhitect şi inginer, spre deosebire de Franţa, acolo unde treptat
câmpul de expertiză al arhitecţilor fusese puternic restrâns de experienţele din ce în ce mai fundamentate ale inginerilor pregătiţi ca
atare. Diminuarea implicării arhitecţilor în aspectele de natură tehnică ale construcţiilor sau în cele care pri- veau noile tipuri de dotări ale
oraşelor aflate în rapidă dezvoltare, a adâncit ruptura dintre cele două profesii şi implicit a rivalităţii dintre arhitect şi inginer.


19
Şcolile inginereşti în Franţa

• Treptat construcţiile cu funcţii militare au fost excluse din preocupările arhitecţilor, de acestea ocupându-se inginerii militari.

• De asemenea, în 1716 era înfiinţat şi Departement des Ponts et Chaussées în atribuţiile căruia intra sistematizarea teritoriului
(drumuri, poduri, canale, regularizări de cursuri de apă etc.).

• După Revoluţia franceză, nevoile crescânde ale armatei franceze au determinat înfiinţarea în 1794 a unei noi şcoli – École Centrale
des Travaux Publiques (Şcoala Centrală de Lucrări Publice), reorganizată şi redenumită în 1795 École Polytechnique.

• Ca şi în cazul mai vechii École des Ponts et Chaussées, École Polytechnique a rămas tributară în bună măsură tradiţiei clasice,
legăturile fiind susţinute de cursurile obligatorii de arhitectură predate de Jean-Nicolas-Louis Durand (titular al cursului de
arhitectură în intervalul 1795-1833), unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai arhitecturii occidentale de la cumpăna dintre secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea. Date fiind evidentele lipsuri ale pregătirii tehnice din şcolile de arhitectură, o bună parte dintre absolvenţii
şcolilor de inginerie au profesat ca foarte buni arhitecţi.

• Pe parcursul secolului al XIX-lea interesul acordat arhitecturii a scăzut simţitor în şcolile de inginerie. Dacă la jumătatea secolului al
XVIII-lea Perronet evidenţiase importanţa arhitecturii în pregătirea inginerilor, în veacul următor implicarea lui Rondelet la École des
beaux-arts sau discursul critic al lui Viollet-le-Duc accentuau importanţa pregătirii tehnice de care arhitecţii aveau nevoie.

20
V.

TEHNICĂ ŞI ARHITECTURĂ:
ARTA, INDUSTRIA ŞI NOUA EXPRESIVITATE
9. ARHITECTURA ŞI INGINERIA
REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ

• Principalul determinant al fenomenului resimţit întâi în Occidentul european şi mai apoi în zonele de influenţă ale acestuia a fost
progresul tehnologic care a stimulat producţia mecanizată de bunuri (înlocuind astfel mult mai restrânsa şi puţin rentabila producţie
artizanală) şi implicit consumul.

• Trăsăturile esenţiale ale evoluţiei ascendente ale civilizaţiei occidentale în intervalul de un veac şi jumătate scurs de la jumătatea
secolului al XVIII-lea pot fi surprinse schematic prin câteva categorii de probleme: progresul ştiinţific şi tehnologic, industrializarea,
tranziţia demografică, reaşezarea vieţii urban.

Dezvoltarea tehnicii şi ştiinţei

• Inovaţiile tehnice au stat la baza periodizării generale a revoluţiei industriale în două etape majore – o primă fază bazată pe
perfecţionarea motorului cu aburi, cu repercusiuni în dezvoltarea transporturilor şi a industria textilelor şi o a doua fază bazată în
principal pe petrol şi electricitate cu efecte imediate în industriile metalurgică, a construcţiilor de maşini şi în industria chimică.

—momentul crucial—inventarea motorului cu abur de James Watt.

—chimia a jucat un rol cheie şi în producţia noilor materiale de construcţie: cimentul şi, mai apoi betonul.

—Dacă energia electrică era utilizată încă din 1837 în telegrafie, abia în 1878 ajungea să fie folosită pentru iluminat (lampa cu
filament incan- descent inventată de Edison), în paralel cu răspânditele lămpi cu „petrol lampant” sau pentru comunicaţii evoluate
(telefonia). 


21
Revoluţionarea transportului
- aparitia locomotivei cu aburi —> dezvoltarea rapida a cailor ferate;

- folosirea fortei aburului s-a extins si in transporturile maritime —> lucrari considerabile pentru amenajarea unor rute mai eficiente
(Canalul Suez, Canalul Panama etc.);

- energia electrica a dus si la imbunatatirea transportului in comun urban de mai tarziu (tramvaiul si metroul).

ŞTIINŢA, INGINERIA ŞI ARHITECTURA (1750-1851)

• În secolul al XVIII-lea avea loc separarea profesiilor de arhitect şi inginer, tonul fiind dat în Marea Britanie şi în Franţa.

• Materialele de construcţie tradiţionale au început să fie prelucrate după metode noi, eficiente în comparaţie cu cele tradiţionale.

• Primele materiale care produceau schimbări notabile în domeniul construcţiilor au fost fonta şi fierul, prelucrate după diverse tehnici,
urmate de răspândirea rapidă a prelucrării industriale a sticlei şi, târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de introducerea la
scară largă a utilizării betonului, inclusiv în forma sa armată.

• Deschiderea spre experiment fundamentat ştiinţific a trasat drumul către metode noi de proiectare ba- zate pe sisteme de
reprezentare convenţionale, omogene şi unităţi de măsură comune. Din aceste puncte de vedere Franţa a avut contribuţii hotărâtoare:
geometria descriptivă a lui Gaspard Monge (1746- 1818), sau aşa cum urma să fie cunoscută în Anglia – proiecţie ortografică şi
introducerea şi adoptarea sistemului de măsură metric (1795). Lui Gaspard Monge i s-a datorat şi stabilirea principiilor definitive de
reprezentare a proiectului de arhitectură prin plan, secţiune şi elevaţie (piese considerate ca fiind esențiale şi de Durand la începutul
veacului al XIX-lea) în perioada în care preda la l'École polytechnique. Date fiind aplicaţiile în geniul civil şi cel militar, de la cartografie
şi desenul diverselor maşinării şi până la fortificaţii şi arhitectură, geometria descriptivă a dominat programa de la l'École
polytechnique în primii ani de existentă ai şcolii.

• Dezvoltarea urbană fără precedent a determinat punerea la punct a măsurilor care priveau igiena aşezărilor (sistemele de aducţiune şi
evacuare a apei, evacuarea gunoiului, excluderea din interiorul oraşului a potenţialelor focare de infecţie sau epidemie – spitalele,
cimitirele etc.

22
• Prin proiectele sale de început Perronet regândea manierele de dimensionare şi de construire ale podurilor: reducea curbura arcelor
la maxim, astfel încât acestea să creeze o grindă continuă, fapt care permitea creşterea distanţei dintre sprijine şi scăderea dimen-
siunilor acestora. Pe lângă economia de material şi dimensiunile mult mai suple ale structurilor (manopera trebuind să fie una
specializată însă), podurile lui Perronet lăsau mult mai mult spaţiu pentru scurgerea apei şi reacţionau mult mai bine în cazul unor
viituri.

Fierul şi fonta în arhitectură

• Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, fonta şi fierul forjat obţinute în ateliere, în cantităţi limitate, au avut o utilizare restrânsă în
domeniul construcţiilor: sistemul de bare care armau elementele de piatră ale colonadei Luvrului, cele utilizate de Rondelet pentru
porticul bisericii Ste. Geneviève (viitorul Panthéon).

• Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, fonta şi fierul forjat obţinute în ateliere, în cantităţi limitate, au avut o utilizare restrânsă în
domeniul construcţiilor: sistemul de bare care armau elementele de pia- tră ale colonadei Luvrului, cele utilizate de Rondelet pentru
porticul bisericii Ste. Geneviève (viitorul Panthéon).

Podurile suspendate

Thomas Telford: Menai Bridge – podul suspendat

construit între anii 1819-1829 peste strâmtoarea Menai
dintre Țara Galilor și Anglesey (fotografie actuală)

După încheierea războaielor napoleoniene, era

finalizat cu succes proiectul din 1801 al lui Thomas
Telford (cel mai prolific proiectant de poduri de la
cumpăna secolelor) pentru podul suspendat peste
strâmtoarea Menai (Menai Bridge, 176 m, 1818-26)

23


Isambard Kingdom Brunel


portret fotografic din 1857 şi gravură a spectaculoasei sale realizări Clifton Bridge, lângă Bristol (gravură din 1878)

Urmat de spectaculosul pod suspendat al lui Samuel Brown, din 1813, cu deschiderea de 110 m peste râului Tweed.

24