UNIUNEA EUROPEANA

LSAMV
USAMV C-N rule Proiect finanţat prin Phare
RO 007.02.01.02

Prof. Dr. Liyiu Al. MARGHITAŞ Asist. Ord- Daniel S . DEZM IREAN

APICULTURA
 Capitolul 1

INTRODUCERE

1.1. Obiectul apiculturii

Apicultura este înainte de toate o ramură a agriculturii, care studiază
biologia şi tehnologia creşterii şi exploatării albinelor, în scopul obţinerii de
producţii apicole ridicate şi a sporirii producţiei de seminţe la plantele agricole
entomogame ca urmare a polenizării suplimentare a acestora de către albine.
Apicultura nu este nici o modalitate de a face avere, nici o stare idilică,
sursă de bucurii fără compensaţie. Este o meserie dură, care cere multe calităţi
fizice şi morale.
Pentru cei care vor să trăiască de pe urma ei, sau cel puţin să-şi creeze o
parte importantă din mijloacele de existenţă, apicultura este realmente o profesie
zootehnică cu toate oboligaţiile şi neajunsurile pe care le comportă aceasta.

1.2. Importanţa creşterii albinelor

Datorită particularităţilor biologice specifice, albinele furnizează omului

importante produse, cum sunt: mierea, ceara, polenul, păstura, lăptişorul,
propolisul, veninul şi apilamilui, iar prin polenizarea suplimentară selectiv
încrucişată a plantelor agricole entomofile, însemnate sporuri de producţie şi de
calitate superioară.
Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare
valoare biologică şi calorică (3,350 kcal). S-a stabilit că sub aspect caloric, un
kilogram de miere echivalează cu 1,450 kg pâine, 2,370 kg came de vită, 3,930
kg came de peşte, 4,700 litri lapte de vacă, 6 kg mere sau 50 ouă. Tocmai de
aceea mierea era folosită de atleţii greci înainte de a intra în arena olimpică, iar
astăzi se recomandă alpiniştilor, sportivilor, intrând totodată şi în reţetele culinare
ale cosmonauţilor. Mierea este un produs uşor asimilabil, întrucât albinele prin
procesul biochimic de invertire au transformat zaharoza în cei doi componenţi ai
săi, în glucoză şi fructoză, astfel că ea este practic digerată.
Datorită conţinutului său în inhibină, mierea prezintă reale proprietăţi
bactericide. Ea s-a folosit de romani pentru conservarea vânatului în stare crudă,
cât şi la îmbălsămare. A r i s t o t e l şi A l e x a n d r u M a c e d ó n au fost
îmbălsămaţi cu miere. Şi azi se foloseşte în afecţiuni pulmonare, cardiace,
gastrice, hepatice, cutanate, oculare, tratarea nevrozelor etc.
Mierea este apreciată şi datorită acţiunii sale antitoxice. S-a stabilit, de
exemplu, că în cazul intoxicaţiilor cu ciuperci, glicemia scade de la l g/1 la 20
cg/1, situaţie în care, dacă bolnavilor li se administrează ceaiuri cu miere, aceştia
sunt salvaţi de la moarte.
Ceara, este un produs deosebit de important, ce serveşte la producerea
fagurilor artificiali şi ca materie primă în peste 40 de industrii, dintre care
amintim: electrotehnică, radiotehnică, aviaţie, textilă, pielărie, optică,
farmaceutică ş.a.
Polenul, prin valoarea sa compoziţională, reprezintă unul dintre cele mai
importante produse apicole, fiind mult apreciat pentru Însuşirile sale terapeutice,
fapt pentru care reţine tot mai mult atenţia nutriţioniştilor, medicilor şi chiar a
masei largi de consumatori.
Păstura reprezintă polenul depozitat şi fermentat In celule, ce se
recuperează din fagurii de reformă. Prezintă proprietăţi terapeutice asemănătoare
polenului.
Lăptişorul prezintă însuşiri asemănătoare polenului,dând bune rezultate
în afecţiuni cardiovasculare, stimulează hematopoeza, fiind folosit cu bune
rezultate şi în industria cosmetică.
Propolisul este un produs cules de albine de pe mugurii unor arbori,
mai ales de pe cei de plop şi castan. Se foloseşte sub forma diferitelor preparate,
cu eficienţă maximă în : dermatoze, necroze, necrobaciloză, furunculoză,
herpesuri, în stomatologie, în afecţiuni gastrointestinale ş.a.
Veninul se foloseşte din cele mai vechi timpuri pentru tratarea
poliartritelor, sciaticii, a bolilor reumatice, cât şi în hipertensiunea atrerială.
Datorită proprietăţilor sale se foloseşte şi azi în medicina modernă.
Apilamilul este un produs nou, de concepţie românească, preparat din
larve de trântor, folosit în afecţiuni oculare, nazale, bucofaringiene, auditive,
dermatologice, necrotice, ca cicatrizant, fortifiant general, cât şi în astenii
sexuale.
Polenizarea. în procesul evoluţiei, plantele au suferit minunate adaptări
pentru polenizarea selectiv-încrucişată cu insectele. Primul care a constatat
importanţa polenizării plantelor cu ajutorul albinelor a fost K o n r a d
S p r e n g e l , care în anul 1811 în urma observaţiilor efectuate elaborează o
valoroasă lucrare în acest domeniu. Fundamentarea ştiinţifică a importanţei
polenizării încrucişate îi revine lui C h a r l e s D a r v i n , care timp de 11 ani a
experimentat efectul polenizării pe 57 de specii de plante, experienţe în urma
cărora constată că autopolenizarea are efecte negative, concretizate prin
fecunditate, producţii mici şi prin scăderea vitalităţii plantelor.
Cercetările din ultimul timp au stabilit că valoarea sporurilor de recoltă
obţinută în urma polenizării plantelor agricole cu ajutorul albinelor întrece de 10-
15 ori valoarea produselor apicole obţinute de la albine.
Importanţa polenizării suplimentare a plantelor agricole entomofile cu
ajutorul albinelor, creşte şi mai mult în condiţiile intensivizării agriculturii, când
datorită folosirii pesticidelor, entomofauna naturală este distrusă.

1.3. Scurt istoric al creşterii albinelor

Date despre apariţia albinelor pe planeta nostră nu există, dar

paleontologii afirmă că acestea existau şi în era terţiară. în antichitate, mierea
era cunoscută, recoltată şi consumată de către oameni. Prima formă de exploatare
a constituit-o “vânătoarea de albine”, prin depistarea familiilor sălbatice
adăpostite în scorburile copacilor, instalarea de scorburi artificiale, iar apoi
construirea de stupi primitivi numiţi “buduroaie”, unde, la sfârşitul sezonului,
albinele erau asfixiate, iar mierea recoltată.
 La egipteni, sumerieni, babilonieni, asiri en i şi chinezi, creşterea
albinelor era foarte dezvoltată. Vasele de lut şi alte vestigii găsite în urma
săpăturilor arheologice dem onstrează că apicultura era la loc de cinste în epoca
faraonică. A şa se explică faptul că pe fruntea boului Apis, cea mai m a r e
divinitate la egipteni, se afla o albină, iar în scrierea hieroglifică, albina
însemna abundenţă. D e l a A r i s t o t e l ne~au rămas dale preţioase cu privire la
albine, iar C o l u m e l l a în “De re rustica” şi V i r g i I i u în “Georgicele”
dau preţioase sfaturi despre creşterea albinelor.
în Evul mediu, apicultura nu înregistrează practic nici un progres.
Apicultura m odernă debutează în secolul al XlX-lea. Cercetări asupra vieţii
albinelor au făcut unii intelectuali progresişti. Astfel naturalistul olandez
S c h w a m e r d a n (1637-1680) studiază cu ajutorul microscopului inventat de
el anatomia albinei, arătând că “regele albinelor” este de fapt o femelă (matca),
iar R e a u m u r (1783-1857) studiază biologia albinei şi construieşte un stup
de observaţie cu pereţi de sticlă. Naturalistul elveţian F r a n c o i s H u b e r
(1750-1831) dovedeşte că ceara nu este culeasă de pe flori, ci este produsă de
albină, precum şi faptul că matca se împerechează în afara stupului. în
1811 D z i e r z o n descoperă partenogeneza la albine, dovedind că trântorii
rezultă din “ouă nefecundate”, iar P. L P r o c o p o v i c i (1814), D z i e r z
o n (1834), L a n g s t r o t h (1851), L a y e n s (1880) şi D a d a n t (1880)
inventează şi construiesc noi modele de stupi sistematici.
Demne de remarcat sunt cercetările lui K a r l v o n F r i s c h care
descoperă semnificaţia “dansului” la albine, limbaj prin care acestea îşi
transmit informaţiile cu privire la direcţia şi distanţa unor surse melifeie nou
depistate.
Condiţiile deosebit de favorabile de climă, sol şi bază meliferâ ale ţării
nostre, au determinat ca apicultura să constituie din cele mai vechi timpuri o
îndeletnicire de seamă a locuitorilor acestor meleaguri. De la H e r o d o u
S t r a b o n , X e n o f o n , iar mai târziu d c l a D i t n i t r i c C a n t e m i r ş i
N i c o l a e I o r g a nc-au rămas dale despre existenta albinelor în regiunile
locuite azi de poporul nostru. în 1785, l o a n M o 1 n a r P t u a r u publică
prima carte apicolă din ţara noastră intitulată "Fconomia stupilor” , c i fiind
prima lucrare tipărită în limba romănă în Transilvania.
Denumiri de localităţi ca: Stupina, Stupim. Prisaca. Prhâccni .Wurcu
şi altele, atestă că albinâritul era bine dezvoltat pe meleagurile noastre.
După pacea de la Adrinopol (1829), care liberaliza comerţul cu produse
agricole ti până azi, apicultura ţării nostre cunoaşte etape diferite de dezvoltare.
in anul 1957, ia fiinţă Asociaţia Crescătorilor de Albim din România*
organizaţie de masă care acordă un substanţial sprijin de organizare şt îndrumare
tehnici apicultorilor din ţara noastră. Prin editarea lunară a revistei “România
apicolă” se popularizează noile cunoştinţe apicole, precum şi rezultatele obţinute
de apicultorii cu experienţă.
In anul 1958, Asociaţia Crescătorilor de Albine din România devine
membră a Federalist Intemaţioale de Apicultura APlMOStMA, a cărui
preşedinte a fost ales Iti anul 1965 prof. V Il a r n a j. Această alegere a
constituit de fapt o Încununare a prestigiului de care se bucură apicultura
românească pe plan mondial
La Bucureşti funcţionează Combinatul apicol* unitate de bază a
Asociaţiei Crescătorilor de Albine* care sub aspectul concepţiei* volumului şi
capacităţilor de producţie şi de diversificare a acesteia, reprezintă unicat pe plan
mondial, el asigurând dotarea apicultorilor cu întreaga gamă de utilaje apicole.
Tot la Bucureşti, funcţionează Institutul Internaţional de Tehnologie fi Economie
Apicolă.
Faţă de posibilităţile existente ,numărul actual al familiilor de albine este
relativ mic, dar efectivul şi producţia acestora poate creşte substantial fără mari
investiţii, dar cu interes şi pricepere din partea celor ce doresc să practice
apicultura şi cu spijin din partea statului.
 Capitolul 6

PRODUSE APICOLE

6.1. Mierea

De-a lungul veacurilor, scopul principal al creşterii albinelor l-a constituit

obţinerea de miere, la început fiind cea mai importantă sursă de glucide pentru
organismul uman. Şi în prezent, datorită conţinutului bogat în principii nutritivi,
a gradului ridicat de asimilare, a gustului plăcut, dar mai ales datorită însuşirilor
sale terapeutice, mierea reprezintă un produs apicol deosebit de apreciat.

C lasificarea m ierii. Ca produs comercial, mierea se clasifică după:

provenienţă, mod de obţinere şi consistenţă.
După provenienţă, mierea de albine poate fi: monofloră, polifloră, şi de “mană”.
Prin miere monofloră se înţelege mierea de albine care provine integral sau în
cea mai mare parte de la o singură specie, în care caz poartă denumirea plantei
respective, ca de exemplu: miere de salcâm, miere de tei, miere de zmeură, etc.
M ierea polifloră provine dintr-un amestec natural de nectar recoltat de la
diverse plante care înfloresc în aceeaşi perioadă, ca de exemplu: miere de fanat,
miere de munte, miere de baltă, etc.
Mierea de “mană” se obţine în cea mai mare parte din excreţiile unor
insecte care parazitează şi se hrănesc cu seva plantelor.
După modul de obţinere miere poate fi: în faguri, în secţiuni, extrasă prin
centrifugare, scurgere liberă din faguri, sau prin presarea acestora.
Proprietăţile fizic e ale mierii se referă la: culoare, consistenţă, gust,
aromă, higroscopicitate şi densitate.
Culoarea mierii prezintă o întragă gamă de nuanţe, de la transparent până
la brun. Mierea de culoare galben- deschis este specifică celei de salcâm, iar cea
de culoare închisă, mierii de munte sau de baltă Culoarea este dată de prezenţa
unor pigmenţi vegetali, cum sunt: carotenul, clorofila şi diverşi derivaţi ai săi şi
alte substanţe. Intensificarea culorii mierii în timpul păstrării după M1LUM
(1939) se datoreşte combinaţiilor tananţiilor şi a altor polifenoli cu fierul din
vasele de păstrare şi din instalaţiile de prelucrare, concomitent cu intrarea în
reacţie a zaharurilor reduicătoare cu substanţele ce conţin azot aminic (
aminoacizi, polipeptide, proteine).
Consistenţa este condiţionată în principal de conţinutul în apă şi
temperatura mediului ambiant. Cu cât aceste elemente prezintă valori mai
ridicate, cu atât şi consistena mierii este mai mică şi invers. In funcţie de
consistenţă, mierea poate fi: fluidă, siropoasă, vâscoasă şi cristalizată
Gustul mierii este dulce, plăcut, prezentând uneori nuanţe mai mult sau
mai puţin pronunţate de amărui, astringent, iar când fermentează primeşte un
gust acrişor. Gustul se datoreşte zaharurilor, acidului gluconic, prolinei şi
taninurilor.
A rom a este determinată de conţinutul în uleiuri eterice ale mierii şi
depinde de speciile de la care provine nectarul.

65
 ffigroscopicitatea este proprietatea mierii de a absorbi vaporii de apă din
mediul ambiant. întrucât mierea are higroscopicitate foarte ridicată se impune
păstrarea sa în spaţii cu umiditate scăzută. în caz contrar, mierea absoarbe o
cantitate mare de apă şi este supusă proceselor de fermentaţie şi degradare.
Densitatea normală a mierii este de 1.417 (la umiditatea normală de
18%), fiind determinată de conţinutul în apă al acesteia.
Compoziţia chimică a mierii depinde de originea florală, condiţiile
meteorologice, modul de păstrare şi de metodele de extragere a acesteia.
în timpul păstrării mierii după 6-12 luni KALIMI şi SOHONIE (1964), a
constatat creşterea conţinutului de oligozaharide şi scăderea celei de
monozaharide, fenomen determinat în principal de activitatea enzimelor. Mierea
mai conţine dextrine, care nu sunt digerate de albine. Enzimele sunt reprezentate
de invertază, care disociază zaharoza în glucoză şi fructoză şi prin diastază care
converteşte dextrinele în dizaharide, prezenţa căreia atestă dealtfel şi originea
naturală a mierii. Enzimele se exprimă prin indicele diastazic. Mierea de mană
conţine o cantitate mult mai mare de săruri comparativ cu cea florală
Cristalizarea este un proces specific unor sorturi de miere, în urma căruia
după un anumit timp de păstrare mierea trece din stare fluidă în stare mai mult
sau mai puţin consistentă, în funcţie de mărimea cristalelor. Cauzele cristalizării
mierii nu au fost până în prezent pe deplin elucidate. în mod frecvent, conţinutul
mai ridicat de glucoză, mai mic de apă, precum şi temperatura mai scăzută (13-
14°C) favorizează cristalizarea. La începutul procesului de cristalizare, în masa
mierii apar cristale “iniţiale” , pe suportul cărora se formează conglomerate de
cristale, care în final se unesc, rezultând astfel mierea cristaşizată în lipsa
cristalelor iniţiale la temperatura de peste +27 °C mierea nu cristalizează, iar la o
temperatură de sub + 10 °C, datorită consistenţei mai mari, procesul de
cristalizare nu mai are loc. Cristalizarea mierii poate fi favorizată în mod
artificial prin adăugarea la mierea fluidă a unei cantităţi de 5- 10 % miere
cristalizată, adică prin introducerea de cristale “iniţiale”. în general mierea
provenită de la salcâm, salvie, sburătoare, lucemă, castan comestibil şi altele,
datorită conţinutului ridicat în fructoză nu cristalizează timp îndelungat, în timp
ce mierea de muştar, rapiţă, floarea-soarelui şi altele, ce au un procent mai ridicat
de glucoză cristalizează foarte repede, uneori chiar în fagiri.

Condiţionarea mierii reprezintă complexul de lucrări ce asigură obţinerea

unui produs lipsit de impurităţi, cu conţinut optim de apă, cu valoare biologică
ridicată şi cu aspect comercial cât mai plăcut.
Condiţionarea mierii se face diferit în unităţiile cu efective mici faţă de cele de
tip industrial.
Condiţionarea mierii în unităţiile cu efective mici. In unităţiile cu efective
mici, condiţionarea mierii constă în efectuarea următoarelor opraţiuni: prefiltrare,
limpezirea, ambalare şi păstrare.
PreflUrarea se realizează cu ajutorul unor strecurători speciale, ce se
ataşează la robinetul extractoarelor pe timpul extracţiei şi care au rolul de a reţine
o parte din căpăcelele şi fragmentele de faguri ce se detaşează pe timpul
extracţiei.
Lim pezirea se face în maturatoare, în care corpurile străine se separă pe
baza densităţii, cele uşoare ridicându-se la suprafaţă, de unde sunt eliminate cu
ajutorul unei linguri, iar cele grele, se lasă la baza vasului. Evacuarea mierii
curate se face prin intermediul unui robinet situat la o anumită distanţă faţă de
 fundul maturatorului. Mierea aflată sub robinetul maturatoarelor se colectează
separat, urmân a se supune unui nou proces de limpezire.
Ambalarea mierii se face în bidoane speciale, confecţionate din tablă
cositorită sau aluminiu, în butoaie de plop, salcie, tei, etc. Butoaiele din conifere
nu sunt indicate deoarece imprimă mierii miros de răşină, iar cele din stejar
deatorită taninului determină înnegrirea mierii.
Păstrarea mierii se face în încăperi curate, uscate, fără mirosuri străine la
temperatura de cca 14 °C. Cercetările întreprinse au stabilit că la temperaturi mai
ridicate cuprinse între 20- 25 0 C mierea se închide la culoare, pierde din aromă,
suferind totodată unele transformări chimice, fenomene ce duc la aşa- numita
îmbătrânire a mierii.
Condiţionarea m ierii în unităţi de tip industrial . In unităţile de tip
industrial condiţionarea mierii presupune următoarele operaţiuni: optimizarea
conţinutului de apă, încălzirea şi tratamentul termic, filtrarea, pregătirea pentru
îmbuteliere şi păstrarea.

6.2. Ceara

Ceara este un produs natural secretat de glandele cerigene ale albinelor

lucrătoare în vârstă de 13- 18 zile. în momentul secreţiei, ceara este lichidă şi în
contact cu aerul se solidifică sub formă de solzişori albi străvezii foarte mici ( 1 g
ceară =1250 solzişori). care după un anumit timp se închid la culoare devenind
galbeni.
Clasificarea cerii. După modul de extracţie, ceara se clasifică astfel:
ceara de stupină, ceara de presă şi ceara extractivă.
Ceara de stupină se obşine prin prelucrarea directă în clădirea anexă a
stupinei a fagurilor de reformă, a ramelor clăditoare, căpăcelelor şi a cerii
rezultate de la curăţirea stupilor. Extragerea cerii se face cu ajutorul energiei
solare sau prin presare folosind diferite tipuri de prese manuale.
Ceara de presă rezultă dintr-o materie primă cu un conşinut mai scăzut
de ceară, cum ar fi boştina sau fagurii de reformă, extracţia facându-se cu
ajutorul preselor industriale, la presiuni foarte mari, din care cauză ceara mai
conţine şi substanţe străine ca: grăsimea larvelor, păstură, materii răşinoase, etc.
Ceara extractivă se obţine prin extracţie cu ajutorul solvenţilor din
boştina rezultată de la presele industriale şi din alte reziduri ce conţin ceară de
albine.
Ceara extractivă prezintă cea mai slabă calitate conţinând solvenţi şi
substanţe lipidice. Sub aspect organoleptic ea este moale, cu duritate foarte
scăzută, având culoare închisă şi miros neplăcul, fapt pentru care se foloseşte
exclusiv în industrie.
P roprietăţile fîzico -ch im ice ale cerii conform STAS -ului 3064 / 1 iunie
1960, se prezintă astfel:
corpuri străine şi adaosuri de falsificare.............Lipsă
densitatea relativă la 20 °C................................ 0,970
punctul de topire................................................. 63- 66 °C
indicele de refracţie............................................. 1.4430- 1.4671
indicele de aciditate............................................. 17.05- 21.4
indicele de saponificare.........................................90-102
indicele de esteri......................................................70-83
indicele de raport....................................................3,5-4,4

67
- indicele Buchner...................................................... 3,5-4,5
Suma indicilor de aciditate şi esteri nu trebuie să fie mai mică decât limita
inferioară a indicelui de saponificare.
Prin ridicarea sau scăderea temperaturii densitatea cerii se măreşte sau scade cu
0.008 pentru fiecare un grad Celsius.
Calitatea cerii este în raport direct cu punctul de topire. Temperatura de
solidificare este în general mai scăzută faţă de temperatura de topire cu 0,1 - 2,0
°C.
Coeficientul de duritate la temperatura de 20 °C variază la diferitele
proenienţe de ceară astfel: 8- 13 la edeara scursă din faguri topiţi, 3-6 la ceara
provenită din presare, şi 1 la ceara extrasă cu solvenţi. Calitatea cerii este în
raport direct cu duritatea şi elasticitatea şi invers cu plasticitatea. Prin adăugarea
de propolis, duritatea cerii scade, dar în schimb creşte vâscozitatea.
Ceara este insolubilă în apă, dar se dizolvă la cald în cloroform, benzină,
eter de petrol, sulfură de carbon, tetraclorură de carbon, terebentină, alcool, etc.
Calitatea cerii nu depinde numai de materia brută din care se extrage, ci în
măsură hoptărâtoare şi de condiţiile de prelucrare, întrucât acizii graşi se
saponifică şi intră foarte uşor în reacţie cu majoritatea metalelor şi bazelor,
formând compuşi coloraţi, fapt pentru care este contraindicată prelucrarea cerii în
vase de tuci, aramă, alamă, zinc şi aliajele acestora.

6.3. Polenul

Polenul este principala sursă de hrană proteică pentru albine, folosindu-se

în ultimul timp şi-n alimentaţia dietetică a omului datorită însuşirilor sale
terapeutice.
Compoziţia chimică variază foarte mult în funcţie de provenienţă, în
medie fiind următoarea: apă 20%, glucide 20- 40 %, proteine 7- 30 %, cca 4 %
lipide, şi cca 3 % substanşe minerale.
In afară de acestea polenul mai conţine vitamine, enzime, antibiotice şi un factor
de creştere ce se găseşte mai ales în polenul de păpădie, castan şi porumb.
Polenul recoltat cu ajutorul colectoarelor se curăţă de impurităţi şi se usucă la
umbră sau cu uscătoare speciale destinate acestui scop. Păstrarea se face în pungi
de plastic sau în borcane cu dop rodat, iar în cazul cantităţilor mari în saci de
mase plastice.

6.4. Lăptişorul de matcă

Lăptişorul de matcă reprezintă secreţia glandelor faringiene ale albinelor

doici şi serveşte ca hrană pentru larvele din care vor rezulta mătei. Este un
produs caracterizat printr-o mare digestibilitate şi printr-un conţinut foarte ridicat
în principii nutritivi, fapt evidenţiat prin rapiditatea dezvoltării larvei, cât şi a
prolificităţii şi longevităţii măteii.
Ca aspect, se prezintă sub forma unei mase dense de consistenţa
smântânei, albicios, cu gust caracteristic, uşor acrişor- înţepător. în contactul cu
aerul, la temperatura de 15°C lăptişorul se îngălbeneşte. Compoziţia chimică a
lăptişorului nu este complet stabilită. După ARDRY (1956), el conţine: 68.07 %
apă, 11.15 % proteine, 5.61 % lipide, 8.94 % glucide, 0.81 % cenuşă şi 5.42 %

68
l i p substanţe dits oare 3 % neidentifloate. Pc lângă acestea lăptişorul niai conţine
20 tuiúnoact/t, çn/ime, vitamine ţi hormoni.
/V o d k iv iv a lăptişorului. !n acest scop se folosesc două procedee: metoda
poxiucerii lăptiţondui prin orfani zarea familiilor de albine şi metoda producerii
continue de lăptişor In prezenţă măteii.
Pentru intensificarea secreţiei de lăptişor, se vor asigura familiilor faguri
cu polen şi miere, iar planificarea producerii lăptişorului se va face în perioada
culesului. In perioadele lipsite de cules, pentru intensificarea activităţii albinelor,
familiile producătoare de lăptişor se vor stimula zilnic cu sirop de zahăr* iar în
lipsă de surse proteice se vor suplimenta şi cu polen sau substituienţi.

6.5. Pro polisul

Propolisul reprezintă un produs pe care albinele îl recoltează de pe
mugurii unor plante cu care fixează ramele, acoperă crăpăturile, lustruiesc
celulele, etc. Este un produs răşinos, cu miros plăcut, de culoare galben- verzuie,
verde- inchis, sau brun roşiatică. Propolisul conţine cca 50-55 % răşini vegetale
şi balsamuri. 8-10 % uleiuri eterice. 30 % ceară şi alte ingrediente. Datorită
compoziţiei sale prezintă proprietăţi bacteriostatice, bactericide, antifimgice şi
anesteziante, fapt pentru care este mult folosit în medicina umană şi veterinară.
Recoltarea propolisului se face în condiţii de temperatură mai ridicată, ce
favorizează curăţirea lui cu dalta de pe podişor şi falţurile pe care se sprijină
ramele.
Producţia medie de propolis ce se poate recolta de la o familie este ce cca
800 grame. Păstrarea se face în bucăţi de cca 100- 500 grame, învelite în celofan.

6.6. Veninul de albine

Veninul de albine este un amestec al secreţiei glandelor de venin, ale albinelor,
ce serveşte împreună cu acul la apărare. Datorită preţioaselor însuişiri
terapeutice, se foloseşte cu succes în tratarea unor boli ale sistemului nervos,
astm bronhial, reumatism, boli de piele, etc. Se aplică sub formă de înţepături,
injecţii intramusculare, inhalaţii, alifii, etc. In stare naturală se prezintă sub forma
unui lichid transparent cu gust acru şi cu miros specific, pronunţat. Este solubil în
apă, având densitatea de 1,1363. Compoziţia chimică nu este suficient studiată.
După ARTEMOV ( 1965) din venin se pot separa următoarele fracţii: volatilă,
solubilă în eter, cu compoziţia necunoscută, lipoidală, conţinând în general
sterine, histamine şi acizi organici, şi proteică, care cu ajutorul electroforezei se
poate imparti la rândul său în alte trei părţi. Recoltarea se face prin narcotizarea
albinelor sau înţeparea unor membrane.
M etoda de narcotizare constă în introducerea albinelor într-un vas de sticlă,
peste care se aşează o hârtie de filtru umectată cu eter. Albinele iritate de mirosul
de eter depun veninul pe pereţii vasului de unde se recuperează prin spălare,
filtrare şi evaporare, astfel că se obţine venin sub formă de precipitat. Albinele
după revenire se redau familiei. Prin folosirea acestei metode de la 1000 albine se
obţin aproximativ 50- 75 mg venin. Metoda prezintă dezavantajul că veninul
obşinut este impurifica! cu diferite materii ce se află pe corpul albinelor şi în plus
randamentul este relativ scăzut.

69
 Metoda recoltării individuale a veninului se face mtr-un vas cu apă
distilată pe a cărei gură se leagă o membrană subţire de puiele pe care se aplică
albinele cu scopul de a înţepa. în urma acestei operaţii veninul se scurge în apa
distilată de unde prin fierbere şi evaporare se recuperează sub forma unui
precipitat. Metoda prezintă avantajul că permite obţinerea de venin pur.
 Centru de pregătire multifuncţională pentru
diversificare rurală - Cod C A E N 0126
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
Cluj-Napoca, Iulie 2003
"Conţinutul acestui material nu reprezintă fn mod necesar
poziţia oficială a Uniunii Europene"
ţk i ‘ ÊÊÊê L ^
g