MARII CLASICI ÎN ACTUALITATE

Epoca marilor clasici în literatura română este datată pe de o parte în

funcţie de momentul publicării primei şi ultimei scrieri aparţinând
scriitorilor din grupul Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, iar pe de
altă parte în funcţie de activitatea cenaclului Junimea şi de orientarea sa.
În istoria literaturilor europene sintagma „epoca marilor clasici ai
literturii române” nu a mai fost utilizată, tocmai pentru că nici o altă
cultură nu a beneficiat de coexistenţa, pe parcursul câtorva decenii, a unor
scriitori consideraţi clasici. În ciuda faptului că aceşti scriitori au
participat la şedinţele cenaclului Junimea, fiecare dintre ei a realizat opere
de referinţă în genurile diferite pe care şi le-a ales. Fiecare dintre aceşti
scriitori este un pionier al scrisului, iar opera lui reprezintă un punct de
plecare pentru literatura din secolele următoare. Noţiunea de epocă, legată
de existenţa operelor celor patru scriitori clasici, poartă a mprenta
originalităţii, a unicităţii creaţiei aparţinând acestui grup de creatori.
Actualmente, clasificările consideră că această epocă durează cu
aproximaţie de la 1866 la 1886 sau 1889 şi cumulează caracteristici con-
ceptuale şi formale inconfundabile. Prin specificitatea mijloacelor de
realizare a operelor, acestea prezintă o expresie densă, limpede, recog-
noscibilă.
În istoria literaturii universale doar Iluminismul este curentul literar
care a mai creat o epocă sau, în mod paradoxal, un „secol” care a durat
doar câteva decenii.
Scriitorii respectivi dau naştere unui stil, care se poate dezvolta şi
impune sau poate rămâne izolat, în conformitate cu diversele condiţionări
în mare măsură non-estetice. Acestea se referă la climatul cultural în care
se manifestă şi la gradul de receptivitate al publicului, la gustul epocii şi

1
la accesibilitatea operelor, la diversele situaţii sociale, economice,
culturale sau istorice.
Formându-se în medii universitate germane sau alegând să trăiască în
acest spaţiu stabil şi conservator al normelor de orice tip, clasicii români
se raportează la ideea de excelenţă specifică culturii din acest spaţiu
european. Creând în mod durabil, scriitorii acestei perioade îşi descoperă
vocaţia canonică, normativă. Ei compun noi genuri şi specii literare sau
dezvoltă tematici literaturii tradiţionale, conştienţi de faptul că astfel
formează, mode lează, cizelează gustul publicului din ţara lor. Atenţi la
eliminarea erorilor, junimiştii ascultau, comentau şi criticau operele citite
la cenaclul lor. La momentul respectiv operele, care astăzi sunt socolite
clasice, au sfidat ideea modelului.
Este cazul prozei eminesciene. Se ştie ca la citirea nuvelei Sărmanul
Dionis, junimiştii au fost cam derutaţi de amestecul de fantastic şi
filosofie, de includerea în firul narativ a unor fragmente eseistice pe teme
kantiene sau schopenhauer-iene. Reacţia lui Eminescu, consemnată de
altfel de memorialistul „Junimii”, a fost aceea că scriitorul s-a îndepărtat
de opinia ascultătorilor săi dogmatici conservatori şi rigizi în aprecierea
lor. „Eminescu scrie George Panu în Amintiri de la Junimea din laşi - dădu
din umeri şi-şi continuă citirea. (...) Mintea lui Eminescu a fast incapabilă de a
înţelege vreodată un adevăr care nu ar fi intrat în sistemul credinţelor sale
care nu i-ar fi gâdilat o manie a lui, fie filosofică, fie istorică,” (George Panu,
Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. I, ed. Romulus Cioflec, p. 92-93).
Comentariul critic al memorialistului Junimii nu face decât să evidenţieze
ce tip de public şi ce model cultural sfida Eminescu. Impregnată de
pasiunea pentru istorie şi filosofie, nuvela lui Eminescu era pentru
junimişti de o „extravaganţă neiertată".
La momentul primei lecturi, senzaţionalul nu devenise clasic încă
pentru publicul de atunci. „Se vede de departe - continuă în Amintirile sale

2
(George Panu - că Eminescu nu mistuise bine ceea ce citise şi că nu izbutise să
dea Sărmanului Dionis măcar caracterul unei nuvele fantastice...” E
adevărat, că la momentul respectiv Mihai Eminescu îşi scrisese nuvela
pentru gustul publicului din secolul viitor, care va cultiva cu predilecţie
sentimentul fragmentarului.
Şcoala clasicilor români s-a numit Junimea, iar spiritul creator al
acesteia a fost, fără îndoială, Titu Maiorescu. În acest cenaclu, ei au
învăţat despre importanţa caracterului normativ al operei, despre rolul
canonic al scrisului inspirat în mod predilect din aspectele universale şi
permanente ale existenţei micro- şi macrocosmosului. Contemplator al
lumii, scriitorul clasic surprinde cu măiastra artă a condeiului său esenţele
eterne ale existenţei. De aceea, studiul naturii morale a individului şi a
societăţii, localizarea abstractă a acţiunilor descrise până la tendinţa
acronică în raport cu istoria consemnată oficial, tendinţa de abolire, de
transcendere a cursului istoriei, absorbţia cotidianului în legităţi filosofic
teoretizate, în ritmuri şi în periodicităţi atemporale constituie dominantele
stilului marilor clasici români. Comediile lui I.L. Caragiale surprind
arhetipul societăţii româneşti din orice epocă, cu eventualele
particularităţi de decor şi vestimentaţie tipice momentului din sfera
temporalităţii. Personajele din Scrisoarea III de Mihai Eminescu, Mircea şi
Baiazid sunt simbolice pentru ilustrarea ideii demnităţii şi vitejiei
popoarelor mici, ameninţate de aroganţa cuceritorilor, care s-au perindat
periodic în istoria noastră. Acronia, situarea bătăliei de la Nicopole
înaintea celei de la Rovine este procedeul menit să potenţeze ideea poetică
de bază.
Epoca marilor clasici ai literaturii române este o perioada a sintezelor
de anvergură, rezultate din acumulări şi cristalizări ale idealurilor
generaţiilor precedente.

3
 Fixarea normelor limbii române literare redactată cu alfabet latin
urmând preceptele ortografiei fonetice se realizează, în această perioadă ,
prin eforturile de ilustrare exemplară a normelor academice ale acestor
scriitori. Însă eforturile de fundamentare ştiinţifică a acestor norme
fuseseră preocupări de bază ale generaţiei iluministe, şi creatoare de
„şcoală” şi de „epocă” în literatura română. Prin străduinţa documentărilor
şi cercetărilor efectuate de corifeii Şcolii Ardelene ajunge la concluzia că
limba română provenită din latina populară are nevoie de un alfabet, care
să-i ilustreze realitatea fonetică, precum ŞI de reformarea sistemului
ortografic. Abia în epoca marilor clasici Academia Română a adoptat
reforma ortografică şi alfabetul latin de scrierea limbii române, în urma
rapoartelor ştiinţifice prezentate de Titu Maiorescu. Scriitori cu vocaţia
clasicităţii, marii clasici au impus prin intermediul operelor lor acestă
revoluţie în lingvistica românească.
Clasicii creează un vid cultural întotdeauna în perioada, care urmează
epocii lor, ca şi cum ar fi valabilă aici morala poverii arborilor falnici,
care absorb toată lumina şi toată seva tărâmului pe care vieţuiesc,
nelăsând loc decât ierburilor mărunte să îşi dezvolte potenţialul staturii
lor. Tipică pentru istoriile literare este perioada de epigonism, care
urmează după publicarea operei scriitorului clasic perioadă în care, dată
fiind inegalitatea talentelor scriitorilor, se vor forma alţi precursori sau
alţi clasici ai următoarelor perioade din istoria culturală a umanităţii.
Tânărul Eminescu înţelesese deja, la 20 de ani acest fenomen când,
situându-se în rândul „epigonilor” generaţiei paşoptiste, critica cu
detaşare „simţirile reci” şi „harfele zdrobite” ale celor neinspiraţi, care nu
mai credeau în menirea scrisului lor. Imitându-i servil pe înaintaşi,
cufundându-se în mirajul înşelătorului val al trebuinţelor zilnice, apăsaţi
de melancolia lumii care trece, se degradează, scepticii umiliţi ai ruinării
propriilor idealuri, epigonii par nişte scriitori care şi-au extirpat aspiraţiile

4
spre ideal, înglodaţi în efemerităţile lumii. Îmbibată de manierism şi de
barochism, perioada epigonică ce urmează după cea a unor scriitori clasici
decodifică mecanic secretul clasicităţii, transformând prin convenţie totul
în ,,icoană” şi „simbol”, complicând înţelegerea „cugetării sacre”, văzută
doar ca un simplu exerciţiu de stil. Lipsa vizionarismului, a încrederii în
forţa cuvântului era reproşul pe care tânărul Eminescu îl facea colegilor
săi din generaţia denumită de autor Epigonii:
„ Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncălcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc de icoane şi de glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi dară cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, suflet, lumină-
Toate-s praf... lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi. ”
(Mihai Eminescu, Epigonii)
Epoca marilor clasici este reprezentată de o generaţie de scriitori
constanţi şi originali. Această comunitate de spirit, pe care o numim
epoca marilor clasici nu excelează printr-o omogenitate nivelatoare şi nici
prin multiplicarea soluţiilor originale şi variate: nuanţarea reliefului
acestei epoci provine din efectul sau influenţa asupra genurilor şi tematicii
cultivate, precum şi asupra viziunilor adoptate. Mihai Eminescu utilizează
antiteza romantică, pentru a surprinde limitarea, mărginirea societăţii
contemporane, precum şi minările hybris-ului, ale lipsei de măsură în
oricare dintre aspectele vieţii. În comediile sau în nuvelele sale, Ion Luca

5
Caragiale aduce pe scenă personaje caricaturale, groteşti, tipice direcţiei
realismului clasic sau naturalismului, care pun în evidenţă contrastul
dintre esenţă şi apurenţă. În Amintiri din copilărie Ion Creangă face dovada
talentului în evocarea entuziastă a lumii copilăriei din satul său natal, o
lume a înţelepciunii paremiologice tradiţionale, un univers conservator al
credinţelor ancestrale. Nuvelele şi romanele lui loan Slavici, marcate de
idealismul didactic consolidează tradiţia realismului. Lirismul protestatar
al operei lui Mihai Eminescu se opune prozaismului caricatural, prezent în
schiţele, nuvelele sau teatrul lui Ion Luca Caragiale. Atmosfera feerică a
satului copilăriei lui Nică, personajul lui Ion Creangă contrastează cu
flagrantele inegalităţi ale satului transilvănean din lumea descrisă
monografic de loan Slavici.
Epoca marilor clasici este o perioadă în care „propăşirea culturală”
era un ideal al intelectualilor. Acesta nu fusese totuşi transformat în
politică a tânărului stat abia unificat parţial în 1859, abia transformat în
regat în urma abdicării lui Alexandru loan Cuza, datorată „monstruoasei
coaliţii”. Politica culturală lipseşte sau are o pondere infimă, în cazul
statelor aflate în tranziţie, care nu o pot susţine econo- mic cu, ceea ce
astăzi se numeşte, o strategie coerentă de marketing cultural. Strategia
culturală este o marcă a bunăstării şi a grandomaniei statelor puternice,
aşezate. Puterea lor militară, economică se fortifică prin intermediul
culturii. Astfel de state încurajează, ocrotesc şi răsplă- tesc artiştii care le
reprezintă. Regele Soare oferea pensii artiştilor curţii, iar Moliere a
beneficiat din plin de favorurile regelui Ludovic al XlV-lea. În acelaşi
timp, prin crearea în 1663 a celebrei Academie des inscriptions et belles-
lettres şi în 1666 a cunoscutei Academie des sciences, regele a avut ocazia
să supravegheze toate domeniile creaţiei artistice şi intelectuale. Dar
Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi loan Slavici nu au
fost, niciodată, rentieri ai statului român, iar despre pensii pentru meritele

6
lor literare nici nu s-a vorbit vreodată în timpul vieţii lor. Supravieţuind
prin intermediul chetei publice în momentele de răstrişte (Eminescu), sau
prin intermediul ocupaţiilor neintelectuale auxiliare (Creangă ca negustor
într-un debil de tutun, sau Caragiale ca patron al unei berării), scriitorii
din perioadă aceasta îşi câştigau cu greu existenţa, nereuşind uneori să
supravie ţuiască prin intermediul operelor lor considerate azi best-seller-
uri. Marile opere clasice ale literaturii române au fost scrise într-un
moment de „criză economico-socială”, aşa cum scria Constantin
Dobrogeanu Gherea.
Criza tranziţiei spre un viitor obscur, criză determinată de atipicul
cotidian, de numeroasele inegalităţi, de flagrantele abuzuri este surprinsă
şi de Eminescu, gazetarul onest, aflat în slujba prost plătită a ziarului
conservator Timpul, cotidian care exprima interesele politice ale
junimiştilor. Noţiunile de regres social-economic şi de progres spiritual
sunt complementare în această perioadă a emulaţiilor, în care rezistă din
punct de vedere literar numai vârfurile creaţiei artistice.
Citim printre rândurile operelor lor experienţa marilor clasici români,
scriitori inspiraţi de existenţa şi onestitatea alegerilor destinului lor uman.
Poveştile lui Creangă evocă talentul învăţătorului pasionat de meseria sa.
Momentele şi schiţele scot în evidenţă spiritul de observaţie al ziaristului
Caragiale, care avea obiceiul să le citească colegilor din redacţie paginile
sale. Articolele politice ale lui Eminescu eviden ţiază onestitatea şi
conştiinciozitatea observaţiilor participantului la şedinţele Camerei, îl
reprezintă pe gânditorul cultivat, pe filosoful preocupat de înţelegerea
sistematică a realităţilor perene ale societăţii româneşti. Nuvele şi
romanele lui Slavici, în special cele din ultima perioadă a vieţii, amintesc
despre formaţia spirituală a acestui scriitor transilvănean, despre
consecvenţa opţiunilor sale şi despre urmările conjuncturale ale acestor

7
preferinţe, care îl vor face să surprindă cu un incredibil şi realist spirit de
observaţie, demn de un tânăr jurnalist, atmosfera Lumii prin care am trecut.
Spirite noi şi novatoare, clasicii creatori de epocă ai literaturii române
sunt înzestraţi cu simţul nuanţelor şi al fineţii, cu o optică de precizie. Ei
au vaste cunoştinţe şi sunt, în marea lor majoritate, poligloţi. Operele lor,
fără să fie atemporale au meritul de a fi fost considerate eterne. Ei parcurg
distanţele care separă literatura naţională de cea universală, într-o
societate care îşi caută stabilitatea şi într-o cultură al cărei fond nu şi-a
găsit încă forma şi locul între celelalte culturi ale lumii.
Epoca marilor clasici ai literaturii române pare a fi rezultatul efortului
inadaptaţilor. Există mai multe feluri de a fi inadaptat în aceste vremuri,
în care superioritatea artistului este interpretată ca o participare străină la
tot ceea ce este omenesc. Să ne amintim despre atitudinea doamnei Slavici
faţă de Eminescu, sau despre însemnările celor care l-au cunoscut pe
acesta (I.L. Caragiale şi loan Slavici). Cauzele acestei inadaptări sunt puse
uneori pe seama sănătăţii, a nevrozelor în special, pe seama caracterului
„rebel” al artistului, care se încăpăţânează să rămână onest. Oricum,
societăţii îi este indiferent dacă reforma literară este produsă de un geniu
sau de un om comun. Ea insistă în comentariile contemporane şi în cele
ale posterităţii asupra acestor faţete ale inadaptatului, cum scria şi Mihai
Eminescu în Scrisoarea /. „micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai
mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
Epoca marilor clasici în literatura română reprezintă perioada în care
inteligenţa scriitorilor - aliată în miezul vâltorii lumii, în legătură cu un
grup de idei, în comuniune cu un ideal al culturii române, confruntată cu
paradoxul formelor fară fond - a căutat să găsească soluţia împletirii
sensibile a câtorva verigi ale nesfârşitului lanţ al evoluţiei literaturii
noastre. Precum natura îşi foloseşte undele pentru încorporarea materiei în

8
formă, tot astfel sufletul acestor creatori vibrează, şi această ondulare a
oglinzii vieţii este opera lor.
Marii clasici ai literaturii române sunt scriitori creatori de tradiţie, iar
omul creator de tradiţie are tendinţa de a repeta succesul stăruind în
formula care l-a tăcut cunoscut. Epoca marilor clasici este rodul intuiţiei
geniale a acestor scriitori şi nu produsul gustului publicului, care nu era
suficient educat. Caracteristic acestei epoci este faptul că unii dintre
scriitorii acestei perioade nu sunt indivizi longevivi. Doar loan Slavici şi
Titu Maiorescu se sting din viaţă la 77 de ani, dar ei nu mai publică în
ultimii ani ai vieţii în aceeaşi măsură ca în tinereţe. Mihai Eminescu se
stinge din viaţă la o vârstă critică, chopin-iană, tipic romantică: 39 de ani.
Ion Creanga urmează în acelaşi an, după ce împlinise 50 de ani. Ion Luca
Caragiale se stinge din viaţă la 60 de ani. Opera lor nu ajunge la repetiţii
ale formulei succesului, pentru că, deşi ea realizează concilierea dintre
efortul individual în privinţa expresiei şi dorinţa colectivă a unei
înţelegeri clare, acest lucru se întâmplă după moartea lor. Schimbător
după epoci, gustul publicului se modifică şi efectul educativ al operelor
clasicilor, în această privinţă, explică succesul epigonilor eminescieni. E
normal să nu iubeşti decât ceea ce cunoşti, iar această cunoaştem
presupune şi efort şi timp.
Noţiunea de epocă a marilor clasici presupune o aparenţa unităţii.
Doar unanimitatea şi unitatea ei este acceptată de posteritate care nu mai
are răbdarea să-i înţeleagă resorturile ascunse, multiplicarea, diversitatea.
Ideile forţă ale mentorului Junimii au efect director asupra grupurilor
umane, iar posteritatea le reţine doar pe acestea ca rezumat explicativ al
tuturor credinţelor, dogmelor şi concepţiilor oamenilor timpului.
Epoca marilor clasici pare, pentru posteritate, spuma unui val, care ia
naştere din pricina unor nevăzute mişcări ale genunilor, un talaz de o
nemaiîntâlnită forţă şi înălţime. Adevărul este că, în anii de formaţie,

9
scriitorii clasici români au beneficiat de prezenţa stimula toare a
„ctitorilor” din generaţiile precedente. Marii clasici ai literaturii române
se disting nu într-un vid cultural, ci pe fundalul existenţei preocupărilor,
operelor, tendinţelor stilistice şi „experienţelor” scriitorilor de plan secund
din orbita Junimii.
Un rol important l-au avut şi generaţia Familiei condusă de Iosif
Vulcan şi „pretribuniştii” şi „tribuniştii” precum loan Pop-Reteganul şi
teoreticienii literari şi scriitorii de la Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice, de la
ziarul Traian şi revista Columna lui Traian: D.A.Laurian, Bonifaciu
Florescu, N. Scurtescu, V. Alexandrescu-Urechia, , N. Zamfirescu, G.
Dem. Teodorescu ş.a. Dacă nu ar fi fost aşa, forţa seismică a acestei epoci
a marilor clasici ar fi nivelat pentru multă vreme ţărmurile literaturii
române, ştergându-i reliefurile castelelor de cuvinte. Epoca marilor clasici
este şi o lecţie de sinteză, din care posteritatea învaţă despre arhitectura
bine înfăptuită a piramidelor de vorbe.
Junimiştii creează o modă nu numai în felul de a se înveşmânta, ci şi
în acela de se comporta. Pentru ei detaliul vestimentar justifică o atitudine
mentală şi introduce un aspect al staturii lor intelectuale, pe care costumul
epocii precedente nu îl avea. Moda, pe care ei o introduc este ca un
spectacol de artificii al ideilor noi. Reprezentaţia aceasta pe care
junimiştii o dau pe scena literaturii române este îndelung studiată şi
riguros pregătită. Arta seducţiei, pe care se bazează această modă a epocii
este plină de culoare.
Importanţa şi actualitatea epocii marilor clasici provine din
înţelegerea echilibrată a faptului că există o lege a firii , care spune că
geniile nu pot fi văzute cu ochii , ci cu spiritul. Gândirea şi vederea sunt
echivalente pentru că ele nu sunt îngrădite de timp şi forjează graniţele
spaţiilor. Şi dacă acesta este meritul operei marilor clasici, inseamnă că
literatura naţională s-a sincronizat universalizându-se.

10