Alex Paicu Licenta

CUPRINS
Introducere ...................................................................................................................................... 3
Capitolul I: RĂSPUNDEREA CIVILĂ ........................................................................................ 6
1.1. Aspecte generale ...................................................................................................................... 6
1.2. Răspunderea civilă delictuală .................................................................................................. 8
1.3. Răspunderea civilă contractuală ............................................................................................ 11
1.3.1. Cauzele răspunderii civile .................................................................................................. 12
Capitolul II: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL ILICIT AL FAPTEI .............. 15
2.1. Generalități ............................................................................................................................ 15
2.2. Legitima apărare .................................................................................................................... 16
2.3. Starea de necesitate ............................................................................................................... 19
2.4. Îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege ori din ordinul superiorului ........... 21
2.5. Exercitarea normală a dreptului subiectiv ............................................................................. 23
2.6. Consimţământul victimei ...................................................................................................... 25
Capitolul III: CAUZELE CARE EXCLUD EXISTENŢA RAPORTULUI DE
CAUZALITATE ................................................................................................................................
...................... 29
3.1. Necesitatea și importanța raportului de cauzalitate .............................................................. 29
3.2. Stabilirea raportului de cauzalitate ....................................................................................... 30
3.3. Reglementare şi definire ....................................................................................................... 38
3.4. Forţa majoră .......................................................................................................................... 39
3.5. Cazul fortuit .......................................................................................................................... 43
3.6. Fapta victimei și fapta unei terţe persoane ............................................................................ 44
CAPITOLUL IV: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ VINOVĂȚIA AUTORULUI FAPTEI
ILICITE ....................................................................................................................................... 46
4.1. Vinovăția – condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale ...................... 46
4.2. Capacitatea delictuală ............................................................................................................ 47
CONCLUZII ............................................................................................................................... 51
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 53
2
PAICU ALEXANDRU ION INTRODUCERE
INTRODUCERE
Dreptul caracterizat ca un fenomen social are ca scop asigurarea funcționalității și a

autoreglării sistemului social, soluționarea litigiilor ivite între anumiți indivizi și proteguirea sau
promovarea valorilor sociale precum și a drepturilor fundamentale ale omului. Orice individ se
caracterizează printr-un anumit comportament sau caracter. De cele mai multe ori este important
ca acesta să nu comită fapte ilicite care să producă vreun prejudiciu unei alte persoane din cadrul
aceleași societăți. De aceea, s-a instituit forma de răspundere juridică, care se divizează în
răspundere civilă, penală, administrativă și așa mai departe.
Normele impuse de lege sunt menite să ajute fiecare invidid în parte să își modeleze
hotărârile și alegerile luate, spre direcția corectă și dorită de ordinea socială existentă.
Răspunderea pentru încălcarea acestor norme va consta în sancționarea individului care în mod
abuziv a profitat de aceste reguli și a produs anumite pagube în dauna altor persoane.
Tema abordată în cadrul acestei lucrări evidențiază acele situații în care deși individul a
produs un prejudiciu unei alte persoane, prin intermediul unei fapte ilicite, răspunderea lui nu va
putea fi angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei. De asemenea în ipoteza în care
nu există un raport de cauzalitate între fapta ilicită comisă și prejudiciu se va înlătura răspunderea
civilă. În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile
deoarece lipsește latura subiectivă, respectiv vinovăția, se va înlătura de asemenea răspunderea
civilă, cu anumite particularități pe care le-am detaliat în cadrul acestei lucrări.
Toate aceste susțineri mi-au captat atenția întrucât reprezintă situații cu care se confruntă
destul de des instanțele judecătorești din țara noastră. Este necesar să cunoaștem care sunt
condițiile care impun antrenarea răspunderii civile a unei persoane și în același timp care sunt
situațiile sau împrejurările care duc la înlăturarea totală ori parțială a răspunderii.
Tocmai de aceea, în cadrul acestei lucrări mi-am propus să ating acele puncte discutate
în doctrină și aplicate de instanțele de judecată de-a lungul timpului, cu privire la cauzele care
înlătură răspunderea civilă.
Pe parcursul acestei expuneri am sintetizat cele mai importante opinii cu privire la
cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, al raportului de cauzalitate și al vinovăției, pentru a
evidenția forma în care aceste cauze erau instituite în vechea reglementare și aplicate de
3
instanțele judecătorești, aportul deosebit pe care doctrina și jurisprudența și le-au adus cu privire
la aceste reglementări și mai ales noutățile instituie de Codul civil în vigoare.
Lucrarea de față denumită „Cauzele care înlătură răspunderea civilă”, își propune
prezentarea unui studiu complex a acelor situații care duc la înlăturarea răspunderii în dreptul
civil, în materie delictuală de cele mai multe ori. Această expunere cuprinde patru capitole care
sunt divizate în secțiunile adiacente.
Primul capitol intitulat „răspunderea civilă” cuprinde trei secțiuni principale și o
subsecțiune. În cadrul acestui capitol am abordat anumite generalități cu privire la răspunderea
civilă în general. Astfel, am evidențiat anumite opinii și definiții ale unor autori de mare prestigiu
din domeniul dreptului civil, care au avut o însemnătate deosebită pentru actuala reglementare.
Așadar acest capitol cuprinde pe lângă elementele importante ale răspunderii civile cele
două forme de manifestare a acesteia și anume, răspunderea delictuală și cea contractuală și
cazuele care au determinat instituirea răspunderii civile.
Așezarea textelor legale în Noul cod civil, cu privire la răspunderea civilă, nu se
deosebește foarte mult de vechea reglementare, caz în care noii redactori au menținut distincția
dintre răspunderea civilă contractuală și cea delictuală. Astfel, existența acestor două regimuri de
răspundere civilă, care a fost conscrată și de vechiul cod civil, astăzi abrogat, se bucură astăzi de
o consacrare expresă în Noul cod civil.
Pentru a se putea institui normele răspunderii civile contractuale este necesar să fie
realizate mai multe condiții în mod cumulativ. În acest caz este necesar să existe o faptă de natură
ilicită, care să constea practic în neexecutarea acelor obligații contractuale venite din partea
debitorului, existența unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate între această faptă și
prejudiciul produs. De asemenea se mai impune și faptul ca debitorul să se găsească în culpă.
Capitolul doi cuprinde „cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei”, din punct de
vedere al dreptului civil, acestea fiind exemplificate în lege ca fiind: legitima apărare, starea de
necesitate, îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege ori din ordinul superiorului,
exercitarea normală a dreptului subiectiv și consimţământul victimei. În situațiile amintite deși
fapta comisă produce un prejudiciu unei alte persoane, răspunderea nu va putea fi antrenată
deoarece caracterul ilicit al faptei este înlăturat.
Capitolul trei denumit „cauzele care exclud existenţa raportului de cauzalitate”, cuprinde
șase secțiuni, în cadrul cărora am detaliat necesitatea și importanța raportului de cauzalitate,
4
stabilirea acestui raport, modul de reglementare și definire. De asemenea am detaliat care sunt
aceste cauze și anume: forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei și fapta unei terţe persoane.
La fel ca prejudiciul și raportul de cauzalitate constituie tot o condiție esențială și
generală pentru antrenarea răspunderii civile, fără a se realiza deosebirea între cea delictuală sau
cea contractuală. De cele mai multe ori importanța acestui raport se evidențiază în acele situații în
care răspunderea este obiectivă, fără a se ține cont de vinovăția persoanei care se face vinovată de
comiterea faptei.
Capitolul patru, intitulat „cauzele care înlătură vinovăția autorului faptei ilicite”este
structurat în două secțiuni care prevăd vinovăția ca și condiție esențială pentru angajarea
răspunderii civile delictuale și capacitatea delictuală.
Pentru elaborarea acestei teme am studiat tratate de drept civil, cursuri universitare de
drept civil și penal, de teoria generală a dreptului și evident noile reglementări din materie, toate
aceste pentru a scoate în evidență legătura strână și gradul de complexitate a răspunderii civile și
a cauzelor care pot conduce la înlăturarea acesteia. Complexitatea acestei răspunderi se datorează
gradului larg de aplicare în domeniile dreptului privat și pentru acest fapt am realizat trimiterile
bibliografice care cuprind atât reglementări din vechea legislație românească civilă cât și noile
reglementări în materie.
5
PAICU ALEXANDRU ION RĂSPUNDEREA CIVILĂ
CAPITOLUL I
RĂSPUNDEREA CIVILĂ
1.1. Aspecte generale
Comportamentul unei societăți omenești este influențat de necesitățile derivând din

caracterul nostru și din mediul social în care trăim. Evoluția normală și concordantă a vieții
sociale instituie respectarea unor anumite norme de conduită care își găsesc justificarea în ideea
că niciunei persoane nu îi este permis să încalce sau să nu respecte acele drepturi și interese care
aparțin unei alte persoane. Astfel, conform unei opinii „orice persoane care nesocotește această
regulă elementară va trebui să răspundă pentru faptele sale”1. Cu alte cuvinte, ne aflăm în
această situație în prezenta unei răspunderi sociale.
În ceea ce privește normele de conduită, trebuie să menționez faptul că acestea sunt de
natură diferită, fapt pentru care și răspunderea socială este de mai multe feluri: răspunderea
juridică, cea morală, politică sau religioasă.
Pentru a putea înțelege ce înseamnă răspunderea civilă, este necesar să definesc
răspunderea juridică bazându-mă pe însușirile și funcțiile sale. Astfel, deși răspunderea juridică
poate fi definită ca o categorie generală a dreptului 2, totuși aceasta este unanim recunoscută de
legile în vigoare și studiată prin manifestările ei concrete, în cadrul diferitelor ramuri ale
dreptului.
Răspunderea civilă „constituie una dintre cele mai importante manifestări ale
răspunderii juridice, și o categorie deosebit de amplă și complexă a dreptului civil”3. De reținut
faptul că nici legislația în vigoare și nici practica de specialitate nu oferă o definiție unitară
noțiunii de răspundere juridică.
Pentru a putea ființa răspunderea juridică în sensul de instituție de drept, dar și pentru
unirea de scopurile generale ale sistemului nostru de drept, este indispensabil să existe ideea că
legea corectă poate să transmită în conștiința destinatarilor săi, acel sentiment al responsabilității4.
1
L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform Noului Cod civil, Editura
Universul Juridic, București, 2012, p. 378.
2
I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Editura Științifică, București, 1970, p. 10.
3
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 23.
4
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ediţia a 4-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p. 240.
6
S-au formulat numeroase definiții ale răspunderii civile, însă cea pe care o consider cea
mai elocventă este următoarea : „răspunderea civilă constituie un raport juridic de obligații în
care o persoană, numită răspunzătoare, este obligată să repare prejudiciul injust cauzat unei alte
persoane”5. Prejudiciul poate fi produs de către o persoană printr-o faptă ilicită, sau de un fapt
juridic care nu constă într-o acțiune umană.
Astfel, definiția formulată anterior, adoptă o concepție clasică, care vede în răspunderea
civilă în mod exclusiv o răspundere de tip reparatoriu. Însă, realitățile s-au schimbat, de asemenea
și necesitățile sociale, bazându-se pe o dinamică greu de prezis până la sfârșitul secolului trecut.
În zilele noastre, societatea este mai mult preocupată, de a anticiparea situațiilor privind
pericolele și accidentele care ne pasc la tot pasul, pentru a prezerva mediul înconjutăror și în
același timp pentru a asigura starea de bine a viitoarelor generații. Vorbim astfel despre o
răspundere preventivă. Răspunderea aceasta se bazează pe precauție și reprezintă evident o
răspundere civilă care nu se evidențiază prin cauzarea de prejudicii.
Răspunderea juridică civilă a fost reglementată în Vechiul Cod civil de la 1864 în art.
998 – 1003. Aceste articole aveau o valoare de principiu. Alături de articolele menționate s-au
făcut trimiteri și la dispozițiile art. 1073-1090 din materie efectelor obligațiilor dar și la alte
prevederi care se aplicau în mod particular unor contracte.
Noul cod civil reglementează răspunderea juridică civilă în Cartea a V-a, intitulată
„Despre Obligații”, titul II „Izvoarele obligațiilor”, fiindu-i rezervat un capitol intitulat
„Răspunderea civilă”care cuprinde șase secțiuni. Prima secțiune reprezintă cadrul general al
răspunderii civile delictuale (art. 1349) iar apoi este circumscrisă răspunderea contractuală,
privită ca o consecință a neexecutării obligațiilor pe care părțile contractante și le-au asumat prin
angajamentul lor contractual6.
Secțiunea a doua, care cuprinde art. 1351-1356 reglementează cauzele exoneratoare de
răspundere în general, fără a face deosebirea între răspunderea de tip delictuală sau cea
contractuală. Începând cu secțiunea a treia și până la a șasea se prevede dispozițiile aplicabile în
mod exclusiv răspunderii delictuale. La polul opus, reglementarea detaliată a răspunderii civile
contractuale se regăsește în art. 1516 – 1548, respectiv art. 1530 – 1548 din domeniul executării
silite a executării obligațiilor.
5
S. Neculaescu, Reflecții privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în Dreptul nr. 11/2006, p. 41.
6
7
Așezarea textelor legale în Noul cod civil, cu privire la răspunderea civilă, nu se

deosebește foarte mult de vechea reglementare, caz în care noii redactori au menținut distincția
dintre răspunderea civilă contractuală și cea delictuală. Astfel, existența acestor două regimuri de
răspundere civilă, care a fost conscrată și de vechiul cod civil, astăzi abrogat, se bucură astăzi de
o consacrare expresă în Noul cod civil.
Conform unei opinii răspunderea delictuală ar reprezenta „o obligație consacrată de
lege în sarcina unei persoane, denumită răspunzătoare, de a repara prejudiciul nedrept produs
unei alte persoane și căreia i-au fost încălcate drepturile și interesele sale legitime, în fara unei
legături contractuale”7. Definiția mai sus indicată se poate deduce din interpretarea art. 1349
C.civ.
Răspunderea civilă contractuală reprezintă obligația impusă unui debitor contractual de a
remedia un prejudiciu produs unei persoane care poartă denumirea de creditor, prin fapta sa, prin
neexecutarea în mod ilicit a prestațiilor sale, care sunt datorate în temeiul cotnractului încheiat
între cei doi. Definiția aceasta reiese din interpretarea dispozițiilor art. 1350 alin.1 și 2 din Noul
cod civil.
1.2. Răspunderea civilă delictuală
„Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care provine

dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă
persoană este chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul”8.
Această formă de răspundere se evidențiază ca o formă de sancțiune de drept civil,
deoarece are în vedere patrimoniul persoanei care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită, iar în
ipoteza decesului acesteia, obligația de a repara prejudiciul produs se va transmite moștenitorilor
săi.
Conform art. 1349 alin.1 C.civ: „orice persoană are îndatorirea de a respecta regulile
de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile
sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, iar alin.2 prevede
„cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate,
7
8
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea Noului cod civil, Editura Hamangiu, București,
2012, p. 238.
8
fiind obligat să le repare integral”. Ultimul alineat al acestui articol concide faptul că „în cazurile
anume prevăzute de lege, o personaă este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia,
de lucrurile sau animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului”.
Din interpretarea articolului 1349 alin.1-3 C.civ, reiese faptul că legiuitorul a dorit să
evidențieze atât răspunderea civilă delictuală directă, respectiv acea răspundere pentru fapta
proprie celui care produce paguba, dar și forma indirectă, atunci când se poate trage la răspundere
a unei persoane pentru fapta altei persoane, cum este de exemplu cazul părinților care răspund
pentru copii lor minori sau puși sub interdicție.
Răspunderea civilă delictuală se va atrage ori de câte ori o persoană cauzează alteia un
prejudiciu în mod injust, prejudiciu produs în afara unui raport contractual, indiferent de originea
sau izvorul dreptului sau interesului legitim care este încălcat.
În ceea ce privește felurile acestei răspunderi menționez faptul că în funcție de criteriul
clasificării acestora, se împart în ipoteze de răspundere reglementate expres de Noul cod civil și
altele care sunt reglementate de alte acte normative speciale. În cadrul acestei categorii Noul cod
civil prevede în art.1349 și art. 1357-1380 trei ipoteze de răspundere civilă delictuală și anume:
răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, cel cauzat prin fapta altuia și
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, lucruri și ruina edificiului.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, este acea formă de răspundere prin
intermediul căreia persoana care a produs un prejudiciul unei alte persoane printr-o faptă ilicită,
comisă cu vinovăție, îi revine îndatorirea de a repara acest prejudiciu, care se naște în mod direct
și nemijlocit în sarcina autorului faptei. Astfel, de cele mai multe ori, fiecare om care produce o
pagubă trebuie să răspundă pentru faptele sale. Nicio răspundere pentru altul sau pentru altcineva
nu îi poate reveni decât în cazul în care se prevede în mod expres în lege9.
Pentru a putea răspunde pentru fapta proprie, din punct de vedere al răspunderii
delictuale, este necesar ca prejudiciul să fie cert, acesta să nu fi fost reparat de o altă persoană și
să se repare în mod integral. Prejudiciul produs unei persoane în afara raporturilor contractuale se
poate repara în natură sau prin echivalent bănesc.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia, reprezintă un ajutor pentru cei
care sunt păgubiți de către minorii sau interziși judecătorești, ori persoane interpuse, și prin
intermediul căreia se pot îndrepta împotriva altor persoane care sunt obligate cu supravegherea și
9
9
îndrumarea celor dintâi. În scopul protejării victimei Codul civil a reglementat alături de
răspunderea pentru fapta proprie, în unele situații și o răspundere de tip autonomă în sarcina unei
alte persoane, decât cea care a produs fapta prejudiciabilă.
Reglementarea acestei forme de răspundere își găsește explicația prin existența unor
relații speciale între cel care comite fapta ilicită, sau prejudiciabilă și persoana chemată de lege să
răspundă pentru repararea respectivei pagube. Această răspundere apare necesară ca fiind o
măsură suplimentară de protejare a intereselor victimei.
Uneori există posibilitatea ca persoane chemată de lege să răspundă pentru fapta altuia
să se întoarcă cu acțiune în regres împotriva autorului faptei ilicite. Codul civil prevede două
cazuri de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia și anume răspunderea persoanelor
care au obligația de a supraveghea un minor sau interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat
unui terț prin fapta ilicită săvârșită de cel aflat sub acea supraveghere (art. 1372) și răspunderea
comitentului pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite delictuale ale prepusului său (art. 1373
C.civ.).
Viața socială a demonstrat că o persoană poate să sufere o pagubă care i-a fost produsă,
fără a exista acțiunea umană, lucru realizat de către un lucru, un animal sau de ruina unui edificiu.
În ipoteza în care am aplica regulile comune privind răspunderea civilă, în asemenea cazuri, prin
lipsa unei acțiuni umane, victima nu ar putea să fie dezdăunată pentru prejudiciul produs. De
aceea în scopul apărării intereselor victimelor, s-a instituit răspunderea pentru lucruri, animale
sau ruina edificiului. În acest caz, vorbim despre o răspundere directă a celui care deține paza
juridică a animalului, lucrului sau este proprietarul edificiului care a produs paguba.
Noul cod civil reglementează trei cazuri de răspundere, astfel în art. 1375 în coroborare
cu art. 1377 se prevede răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale care se află sub paza
juridică a unei persoane; art. 1376 coroborat cu art. 1377 prevede răspunderea proprietarului
pentru lucrul aflat sub paza sa și art. 1378 reglementează răspunderea proprietarului unui edificiu
pentru prejudiciul cauzat de ruina acestuia.
Ținând cont de criteriul fundamentului său, răspunderea delictuală civilă este calificată
în două categorii și anume răspundere subiectivă și răspundere obiectivă. În sistemul Noului cod
civil, asemănător cu Vechiul Cod civil, răspunderea delictuală se bazează pe ideea de vinovăție
dovedită. Astfel, în conformitate cu art. 1357 C.civ. „ cel care cauzează altuia un prejudiciu,
pritnr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să o repare”. Autorul prejudiciului
10
răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Textul reglementează astfel răspunderea oricărei persoane
pentru propria faptă ilicită și prejudiciabilă10.
Astfel, întrucât răspunderea juridică civilă pentru fapta proprie se bazează pe vinovăția
autorului său, rezultă că în principiu, răspunderea delictuală este calificată ca fiind subiectivă.
Restul cazurilor de răspundere, reprezintă ipoteze speciale de răspundere civilă, având un caracter
derogator.
Cu privire la răspunderea obiectivă, fac precizarea că tragerea la răspundere a
vinovatului prejudiciului se realizează fără a dovedi vinovăția persoanei respective. Astfel, ca și
principal fundament al acestui citeriu, este ideea de garanție la care se atașează uneori și ideea de
corectitudine sau echitate.
1.3. Răspunderea civilă contractuală
Conform unei opinii, răspunderea civilă contractuală este „urmarea obligaţiei generale
de a răspunde pentru prejudiciile cauzate unei alte persoane, dacă prejudiciul este cauzat
partenerului contractual şi el este urmarea neexecutării contractuale. De asemenea are drept
scop repararea precuniară a prejudiciilor cauzate prin neexecutarea contractului11.
Răspunderea civilă contractuală va interveni ori de câte ori nu se realizează obligațiile
asumate de contractanți, sau îndeplinirea în mod necorespunzătoare a respectivelor obligații,
cauzând în acest fel un prejudiciu unei persoane.
Articolul 1359 C.civ. prevede faptul că orice persoană trebuie să își realizeze toate
obligațiile care îi incumbă în urma încheierii unui contract, iar în cazul în care neavând nici un fel
de motiv justificat, refuză să îndeplinească obligațiile asumate, aceasta va fi răspunzătoare pentru
prejudiciul produs celeilalte părți contractante, iar în mod firesc este obligată să repare
respectivul prejudiciu, conform condițiilor legii.
Concepția tradițională a răspunderii contractuale, prevede ideea că răspunderea
contractuală se află într-o intercondiționare cu ideea care conduce principiul forței obliagtorii
între părțile contractului. Întrucât un contract are forță obligatorie între părțile contractante, s-a
10
11
L.Pop, I.F.Popa, S.I.Vidu, Tratat elementar de drept civil, Obligaţiile conform Noului cod civil, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p. 240.
11
instituit posibilitatea ca fiecare parte să răspundă în eventualitatea nerespectării respectivului

contract, prin încălcarea normei private pe care respectivul contract o prevede.
S-a opinat12 în sensul că răspunderea contractuală ar reprezenta o formă a răspunderii
civile, în acele cazuri în care prejudiciul creat ar reprezenta urmarea încălcării obligațiilor
contractuale. Este necesar să existe anumite raporturi juridice ivite prin intermediul exprimării
acordului de voință al părților, între victima păgubită și autorul faptei prejudiciabile.
De menționat faptul că debitorul are obligația să își îndeplinească datoriile față de
creditor la timp și în mod integral așa cum reiese din dispozițiile art. 1516 alin.1 C.civ. În
conformitate cu prevderile art. 1530 C.civ., creditorul deține posibilitatea de a obține daune
interese pentru repararea pagubei produse, prin neexecutarea la timp a obligațiilor de către
debitor în mod culpabil.
În cadrul acestei tipuri de răspundere este necesar să existe o faptă ilicită care să constea
în nerespectarea unei obligaţii contractuale, să existe un prejudiciu, raport de cauzalitate între
faptă şi prejudiciu şi vinovăţia debitorului. Pe lângă aceste cerinţe mai este necesar ca debitorul
să fie pus în întârziere şi să nu existe o cauză de neresponsabilitate.
1.3.1. Condiţiile răspunderii contractuale
Pentru a se putea institui normele răspunderii civile contractuale este necesar să fie
realizate mai multe condiții în mod cumulativ. Astfel trebuie să existe o faptă ilicită constând în
neexecutarea obligațiilor contractuale de către un debitor, să se producă un prejudiciu datorită
acestei neexcutări, între respectiva faptă și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate și
debitorul să se afle în culpă.
Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, unde se ține cont de principiul reparării
integrale a prejudiciului cauzat, în cazul acestei forme de răspundere la întinderea reparației
prejudiciului se va ține cont de clauzele stabilite în contract, prin intermediul cărora părților pot
fie să mărească, fie să reducă cuantumul despăgubirilor.
Una dintre condițiile esențiale pentru tragerea la răspundere este realizarea unei fapte
ilicite de către o persoană care nesocotește o prevedere legală. Astfel, prin intermediul
12
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil, în reglementarea Noului Cod civil, Editura Hamangiu, 2012, p.
187.
12
caracterului ilicit al faptei comise se realizează o legătură directă cu o prescripție cuprinsă într-o
normă juridică. Din momentul în care se realizează condițiile impuse de lege și amintite anterior,
se naște dreptul creditorului de a cere despăgubiri de la debitorul său.
Fapta ilicită în cazul de față constă în acțiunea sau inacțiunea debitorului de a executa în
mod necorespunzător sau cu întîrziere a contractului, ori în executarea parțială a obligației
asumate. Premisa pentru a se angaja răspunderea contractuală o constituie în cazul de față
existența unui contract valabil încheiat. Fata ilicită comisă de debitor constă în neîndeplinirea
îndatoririlor rezultate din contract prin neexecutarea acestora.
Obligația poate fi neexecutată fie în mod parțial, fie în totalitate. În ipoteza în care
debitorul nu își execută obligațiile în mod total, se impune antrenarea răspunderii contractuale,
acesta fiind obligat să repare întregul prejudicu produs. În ipoteza unei neexecutări parțiale,
trebuie să facem diferența după cum vorbim despre un obiect divizibil sau indivizibil. Dacă
obiectul reprezintă o prestație care nu poate fi divizată, fie decurgând din natura sa fie din
convenția părților, executarea va avea valoarea unei neexecutări totale. De asemenea, vorbim
despre același rezultat și în cazul în care debitorul nu aduce la îndeplinire o obligație accesorie. În
cazul în care obiectul obligației este unul divizibil, trebuie să apreciem felul în care această
obligație este executată, diminunând în acest fel despăgubirile pe care debitorul este obligat să le
plătească creditorului său13.
O altă condiție esențială o reprezintă bineînțeles prejudiciul produs de către debitor,
crditorului său. Prejudiciul reprezintă o pagubă de natură patrimonială sau nepatrimonială, ca
efect a încălcării de către debitor a dreptului de creanță care aparține creditorului său, prin
neexecutarea prestației ori a prestațiilor la care s-a obligat.
Astfel, creditorul are dreptul să i se repare prejudiciul cauzat, și aici mă refer la
prejudiciul patrimonial dar și la cel nepatrimonial sau moral. „Prejudiciul patrimonial cuprinde
atât paguba efectiv suferită (damnum emergens), adică valoarea prestaţiei datorată de către
debitor şi neexecutată, cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans), în înţelesul de creştere
patrimonială pe care ar fi dobândit-o creditorul, în condiţiile normale ale circuitului civil, dacă
debitorul ar fi executat prestaţia datorată sau ar fi executat-o la termenul stabilit. Dovada
existenţei prejudiciului îi incumbă creditorului”14.
13
L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, Obligaţiile conform Noului cod civil, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 241-242.
14
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil, în reglementarea Noului Cod civil, Editura Hamangiu, 2012, p.
189-190.
13
Un alt element foarte important pentru antrenarea răspunderii civile contractuale îl

reprezintă legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs. Astfel, dacă debitorul
nu poate să își îndeplinească obligațiile asumate întucât intervine un caz fortuit sau o forță
majoră, atunci el va fi scutit de răspundere în ipoteza în care dovedește aceste fapte. Există însă
unele situații în care debitorul va răspunde în cazul apariției unui caz fortuit, ca excepție de la
regulă. Va fi înlăturată răspunderea contractuală și atunci când se dovedește fapta unui terț sau
chiar a creditorului. În ceea ce priveşte vinovăţia sau culpa debitorului, aceasta este reţinută în
general pentru a se dispune angajarea răspunderii contractuale.
14
PAICU ALEXANDRU ION CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ
CARACTERUL ILICIT AL FAPTEI
CAPITOLUL II
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL ILICIT AL FAPTEI

2.1. Generalități
Pentru a se putea dispune răspundera civilă delictuală trebuie să existe așa cum am mai
precizat o faptă ilicită și care a produs un prejudiciu unei alte persoane. Astfel, în cazul în care
fapta prejudiciabilă comisă nu prezintă caracter ilicit, răspunderea civilă reparatorie nu naște.
Există anumite situații în prezența cărora, deși fapta umană comisă produce un prejudiciu unei
alte persoane, răspunderea civilă nu se poate angaja, caracterul ilicit al faptei fiind înlăturat.
Vechea reglementare nu a reglementat situațiile în care se poate înlătura sau exclude
caracterul ilicit al unei fapte prejudiciabile. În schimb, noul cod civil, prevede expres în cadrul
răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin propria faptă, acele împrejurări în prezența cărora fapta
comisă nu prezintă caracter ilicit, fapt pentru care nu va produce nici tragerea la răspundere a
făptuitorului, pentru repararea pagubei produse.
Împrejurările care există la momentul comiterii faptei și care înlătură caracterul ilicit al
faptei prejudiciabile sunt: legitima apărare, starea de necesitate și îndeplinirea unei activități
impuse sau permise de lege.
Alături de acestea, comiterea faptei în temeiul exercitării drepturilor subiective ale
autorului, excepție făcând abuzul de drept, constituie de asemenea o cauză care înlătură obligația
autorului de a repara prejudiciul produs, însă această situație, care în fapt înlătură caracterul ilicit
al faptei prejudiciabile este expres indicat în art. 1353 C.civ., în cadrul cauzelor exoneratoare de
răspundere. La cele amintite se mai adaugă și consimțământul victimei.
Nu trebuie să existe o confuzie între împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptei,
cu situațiile care constituie cauze de înlăturare a vinovăției15.
15
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil, în reglementarea Noului cod civil, Editura Hamangiu, București,
2012, p. 247.
15
2.2. Legitima apărare
În conformitate cu prevederile art. 1360 C.civ., se indică faptul că „nu va datora

despăgubire, cel care fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu”. Din cele
menționate reiese faptul că noul cod civil nu definește în mod expres legitima apărare.
În acest caz, pentru a se putea aplica legitima apărare, se va face trimitere la prevederile
Noului cod penal, care prevede în cadrul art. 19 alin.2 că „se află în legitimă apărare persoana
care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în
pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este
proporțională cu gravitatea atacului”.
Din punct de vedere al dreptului penal, legitima apărare constituie o cauză justificativă
care înlătură caracterul penal al faptei16 constând în defensiva comisă prin săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală, pentru a împiedica un atac provenit de la o altă persoană care
constituie un pericol pentru cel care se apără, o altă persoană sau drepturile acesteia, dar cu
condiția esențială ca atacul să nu fie disproporțional cu gravitatea pe care o prezintă atacul.
Din cele menționate reiese faptul că spre deosebire de vechea reglementare penală, care
prevedea legitima apărare ca fiind întemeiată pe lipsa de vinovăție a persoanei care se apără, ca
urmare a existenței unei forme de constrângere morală, precum și a imposibilității acestuia de a-și
exprima liber voința, noua reglementare indică legitima apărare în rândul cauzelor justificative
care operează in rem.
Pentru a exista legitimă apărare este necesar să existe în primul rând un atac îndreptate
împotriva unei persoane. Acesta să fie material, imediat, direct și nedrept. Atactul trebuie
constituie un pericol pentru persoana care se apără, a altei persoane sau un interes general și să nu
existe o disproporționalitate între starea de apărare și cea de atac.
În ceea ce privește atactul material țin să menționez că acesta reprezintă acea formă de
atac comisă prin intermediul utilizării violenței fizice. Atactul trebuie să se îndreptate direct către
persoana care se apără sau o altă persoană, și să fie actual, adică în curs de desfășurare sau
iminent, adică pe cale de a izbucni un atac. Important este ca acest atac să fie nedrept, adică
16
M. Udroiu, Drept penal, Partea generală, Sinteze și grile, Editura C. H. Beck, București, 2014, p. 60.
16
injust. Este necesar ca atacul să fie exercitat de o persoană cu discernământ și să nu fie permis de
lege.
Un alt element despre care am făcut vorbire se referă la faptul că atacul trebuie să se
îndrepte împotriva celui care se apără, a unei alte persoane sau împotriva drepturilor și acestuia
sau a interesului general. Atatul poate să vizeze mai multe persoane fizice sau juridice și
drepturile acestora sau un interes de natură generală.
Legitima apărare constituie o ripostă îndreptată împotriva celui care pornește atacul, o
ripostă care este determinată de necesitatea apărării propriei persoane, a altei persoane ori a
drepturilor și interesului public, care sunt pericilitate.
Spre deosebire de vechiul cod penal, Noul cod penal nu mai prevede drept condiție a
atactului ca acesta să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul
general. Se renunță astfel la condiția ca atactul să prezinte o anumită gravitate. Astfel poate fi
constatată îndeplinirea condițiilor atactului chiar și atunci când acesta nu este grav, dacă sunt
îndeplinite celelalte condiții enumerate anterior, din această perspectivă, Noul cod penal
constituind legea penală mai favorabilă17.
Apărarea intervenită în urma atacului, trebuie să constea într-o faptă prevăzută de legea
penală. Aceasta poate fi comisă în formă de tentativă sau în formă consumată. Apărarea trebuie să
fie necesară pentru a se înlătura atactul. În acest ca, ea trebuie comisă între momentul înc are
atacul a devenit actual și momentul în care s-a consumat, iar prin natura ei să fie aptă să înlăture
atactul. Apărarea nu poate fi prematură dar nici tardivă18.
În mod evident apărarea trebuie să prezinte un caracter apt de a conduce la respingerea
atacului și să fie îndreptată numai împotriva celui care a pornit atacul. Apărarea trebuie să fie
precedată de atac și să prezinte o proporționalitate cu acesta.
Proporționalitatea dintre atac și apărare trebuie să existe sub forma unei echivalențe între
acestea, reacția trebuind să se oprească la ceea ce este necesar, pentru a se înlătura atacul. De
aceea, apărarea trebuie să aibă în vedere gravitatea pericolului și împrejurările în care atacul s-a
comis19.
Prin renunțarea la condiția indicată de vechea reglementare conform căruia pericolul pe
care atacul îl produce să fie grav, noua reglementare legitimează apărarea, chiar și în ipoteza în
17
18
19
V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Volumul I, Editura Academiei,
București, 1969, p. 335.
17
care atacul produce un pericol de mică gravitate, fiind însă necesar să existe proporționalitate
între atac și apărare20.
De asemenea țin să menționez faptul că noua reglementare nu mai prevede excesul de
apărare în situația în care făptuitorul, datorită tulburării ori temerii, a depăși limitele legitimei
apărări. În acest fel, nu mai vorbim despre o cauză justificativă ci despre o cauză de
neimputabilitate, regăsită în cadrul art. 26 Noul cod penal, care înlătură vinovăția ca trăsătură
generală a infracțiunii.
Ultimele mențiuni pe care doresc să le precizez se referă la condițiile legitimei apărări
prezumate. În acest caz, atacul trebuie să constea într-o acțiune de pătrundere sau tentativă de
pătrundere, fără nici un drept, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de
acestea, comisă prin violență, viclenie ori efracție sau alte asemenea mijloace, ori în timpul nopții
realizată de o persoană responsabilă21.
Apărarea în acest caz trebuie să constea într-o împiedicare a făptuitorului de a pătrunde
în locuință și prin intermediul instituirii apărării să se încalce o faptă prevăzută de legea penală.
Apărarea va trebuie să fie necesară pentru a se dispune înlăturarea atacului și la fel ca la legitima
apărare să fie proporțională cu atactul pornit de atacator. Înlăturarea caracterului penal al faptei
comise în stare de legitimă apărare, care este în situațiile mai sus aminite justificată, duce la
neinstituirea unor pedepse pentru persoanele care se apără.
Comiterea faptei prejudiciabile în legitimă apărare face ca aceasta să fie lipsită de
caracter ilicit și prin urmare răspunderea civilă nu poate fi angajată 22. Articolul 1360 alin.2 C.civ.,
indică faptul că cel care a comis o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări, realizând
un exces de apărare, trebuie să suporte totuși o indemnizație adecvată și echitabilă. În ipoteza în
care fapta prejudiciabilă a fost comisă în interesul unei terțe persoane, cel păgubit are
posibilitatea de a introduce o acțiune împotriva acestei persoane pe baza îmbogățirii fără justă
cauză.
20
21
22
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 429.
18
2.3. Starea de necesitate
Starea de necesitate își găsește reglementarea în cadrul articolului 20 alin.2 din Noul cod
penal, ca fiind o cauză care înlătură infracțiunea, adică înlătură caracterul penal al unei fapte
comise în anumite împrejurări. Pentru a exista starea de necesitate, trebuie respectate unele
condiții în mod cumulativ.
Astfel trebuie să existe un pericol iminent sau actual, acest pericol să constituie o
amenințare pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea proprie a făptuitorului, ori a altuia
sau un bun important al său sau al altei persoane, ori un interes general. Pericolul să nu poată fi
înlăturat altfel, să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală de către persoana care urmărește
să salveze acele valori și urmările acestei apte să nu fie mai grave decât dacă pericolul nu era
înlăturat23.
Din punct de vedere al dreptului penal, conform noii reglementări, starea de necesitate
constituie o cauză justificativă care duce la înlăturarea caracterului penal al faptei, și care constă
astfel în existența unui pericol iminent și inevitabil care constrânge o anumită persoană să
realizeze o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva de la respectivul pericol viața,
integritatea sau sănătatea sa ori a altei persoane, ori un bun sau interesul general24.
În cazul legitimei apărări fapta prevăzută de legea penală trebuia să fie comisă împotriva
atacatorului, însă în cazul stării de necesitate victima acestei fapte penale, nu va fi pusă în pericol,
deoarece acesta din urmă nu a întreprins nimic de natură să îl prejudicieze pe cel salvat.
Comiterea faptei în stare de necesitate este importantă atunci când există un pericol
imediat sau actual care amenință viața, integritatea corporală ori sănătatea unei persoane, un bun
important al persoanei respective sau un interes general și acesta nu poate fi înlăturat decât prin
comiterea faptei prevăzute de legea penală.
Acțiunea de salvarea interprinsă trebuie să constea într-o faptă prevăzută de legea
penală, de asemenea trebuie să fie necesară pentru a salva de la un pericol iminent valorile
indicate de lege și să fie într-o stare de proporționalitate cu pericolul. Nu în ultimul rând este
necesar ca acțiunea interprinsă să nu fie comisă de o personaă care avea îndatorirea de a suprota
pericolul, pentru a se putea salva pe sine.
23
24
19
Din punct de vedere al dreptului civil, comiterea unei fapte păgubitoare, realizată în stare
de necesitate duce la consecința neangajării răspunderii civile, întrucât în situația de față nu
putem vorbi despre o faptă ilicită comisă cu vinovăție. Articolul 1361 C.civ., prevede faptul că cel
care a acționat în cadrul unei stări de necesitate, și prin acest fel a produs distrugeri sau
deteriorări unor bunuri care aparține unei alte persoane, cu scopul de a se apăra pe sine ori o altă
persoană sau bunurile acestuia de la producerea unui prejudiciu sau pericol pe cale să se producă,
este obligat la repararea pagubei cauzat respectivei persoane, având temeiul îmbogățirii fără justă
cauză.
De altfel și prevederile articolului 1362 C.civ, instituie faptul că atunci când o faptă
ilicită este comisă de o persoană aflată în stare de necesitate pentru a apăra interesul unei alte
persoane, acela care a fost păgubit prin fapta comisă are posibilitatea de a se îndrepta contra
acestei persoane, având la fel ca temei îmbogățirea fără justă cauză.
În acest fel, fiind vorba despre o faptă prejudiciabilă comisă în stare de necesitate, fapta
fiind ilicită, se naște un raport juridic de obligații, însă numai în situația în care sunt îndeplinite
condițiile prevăzute la îmbogățirea fără justă cauză.
Raportul obligațional va lua naștere între cel îmbăgățit și cel însărăcit, adică între
persoana care a acționat în starea de necesitate pentru a se putea apăra pe sine sau pe o altă
persoană ori bunurile acestora, și persoana care este prejudiciată în urma intervenirii în stare de
necesitate. Obligația care ia naștere este una de restituire a valorii cu care cel care a acționat în
stare de necesitate și-a mărit activul patrimonial. În acest caz, îmbogățitul este debitor, iar
însărăcitul este creditor.
În ceea ce privește obligația de restituie a sumelor care au dus la creșterea activului
patrimonial al îmbogățitului, se prevede o dublă limită, astfel acesta trebuie să restituie doar
valorea îmbogățirii sale, chiar și în ipoteza în care valoare celui însărăcit este mai mare. De
asemenea, însărăcitul are dreptul să solicite doar restituirea valorii însărăcirii sale, chiar dacă
îmbogățirea pârâtului este mai mare.
20
2.4. Îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege ori din ordinul
superiorului
Deși de natură să producă anumite prejudicii unui drept subiectiv, fapta producătoare de
prejudicii nu va va catalogată ca având un caracter ilicit, și astfel nu se va putea atrage
răspunderea civilă, în ipoteza comiterii faptei în îndeplinirea unei prevederi legale sau cu
permisiunea legii, sau chiar în îndeplinirea ordinului venit din partea superiorului, dar cu
respectarea legi25.
Un exemplu în acest sens îl constituie următoarele speță soluționată de Curtea Supremă
de Justiție, astfel „instanța supremă a decis că reținerea unei nave sub supraveghere vamală
determină, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materie, de neconcordanțele între
datele înscrise în declarația vamală de export și mărfurile încărcate nu constituie o faptă ilicită,
deoarece a fost dispusă de organele vamale în exercitarea atributelor lor de control stabilite de
lege, și ca atare, nu atrage răspunderea acestora pentru prejudiciile cauzate de staționarea
navei”26.
În conformitate cu prevederile art. 1364 C.civ., „îndeplinirea unei activități impuse ori
permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-și
de-a seama de caracterul ilicit al faptei comise în astfel de împrejurări”. Textul amintit în opinia
unor autori este deficitară. Se consideră 27 că trebuie să se clarifice situația în care fapta
producătoare de prejudicii este comisă în îndeplinirea unei obligații legale ori cu permisiunea
expresă a legii, și în cazul în care comiterea ei are lor prin executarea unui ordin venit de la
superior.
Noul cod penal prevede în cadrul articolului 21 alin. 1 și 2 următoarele „este justificată
fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în
îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de
aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea
unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu
este în mod vădit ilegală”28.
25
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura
Hamangiu, București, 2008, p. 180.
26
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 4718 din 18 iulie 2001, Buletinul Jurisprudenței 1990-2003, p. 301.
27
28
Articolul 21 alin.1 și 2 din Noul cod penal.
21
Reglementarea cuprinsă în Noul cod penal este mult mai detaliată și mai clară, de aceea
ar trebui ca cele două texte amintite să fie coordonate. În acest caz, fapta comisă în desfășurarea
unei activități este de cele mai multe ori lipsită de caracter ilicit chiar și în ipoteza în care a
produs vreo pagubă unei alte persoane, întrucât angajarea răspunderii autorului este înlăturată,
așa cum s-a afirmat și în literatura de specialitate29, acesta fiind exonerat de răspundere.
De asemenea se apreciază că excepțiile de la regula amintită ar trebui reținute și
formulat în mod expres în articolul 1364 C.civ., ținându-se cont de deosebirile care există între
cele două modalități de comitere a faptei. Astfel în ipoteza în care fapta prejudiciabilă este comisă
în îndeplinirea unei obligații impuse sau în baza unei activități permise de lege, aceasta va avea
un caracter ilicit doar în momentul în care persoana vinovată are și o culpă proprie în conduita sa.
În ipoteza în care însă, fapta a fost comisă datorită ordinului survenit de la superior,
aceasta va fi ilicită numai în cazul în care acel ordin a avut un caracter vădit ilegal sau abuziv, or
modul de aducere la îndeplinire a avut un caracter ilicit și a fost comis cu vinovăție, indiferent de
forma acesteia.
Astfel, din cele menționate sunt de părere că formularea textului art. 1364 C.civ este una
lacunară fapt pentru care se vor naște numeroase controverse și opinii atât în doctrina și practica
de specialitate, cât și în jurisprudența națională neunitară. Există totuși un remediu pentru acest
fapt, și anume aceea că dispoziția art. 1364 se poate interpreta și aplica prin coroborare cu art. 21
din Noul cod penal.
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și-a găsit reglementarea și în
Codurile penale din 1864 și 1936, fiind abordată și în doctrină sub denumirea de „Ordinul legii și
ordinul ierarhic”. Exercitarea unui drept prevăzut de lege poate fi analizată diferit ca urmare a
reglementării din Noul cod civil în ceea ce privește exercitarea unor drepturi ale creditorului.
Dreptul de retenție a fost recunoscut de doctrină și jurisprudență în executarea obligațiilor născute
în legătură cu bunul debitorului până la executarea obligațiilor născute în legătură cu bunul
respectiv și constituie o cauză justificativă în cazul faptei de abuz de încredere comisă în
modalitatea refuzului de restituire30.
Așadar ordinul superiorului va duce la înlăturarea caracterului ilicit al faptei, în ipoteza
în care sunt îndeplinite următoarele condiții în mod cumulativ:
a. a fost emis un ordin de către organul competent;
29
C.S.J., Secția comercială, Decizia nr. 4718/2001, în Dreptul nr. 4/2003, p. 195.
30
C. Voicu, A. S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci, Noul cod penal, Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura
22
b. persoanele care au obligația de a le pune în executare au îndeplini această îndatorire;
c. ordinul este emis conform formelor legale;
d. pe fond, ordinul să nu fie ilegal ori abuziv;
e. forma de executare a ordinului să nu fie ilicit31.
2.5. Exercitarea normală a dreptului subiectiv
Persoana care exercită prerogativele pe care legea i le recunoaște prin dreptul său
subiectiv, nu va putea fi considerat că acționează în mod ilicit, nici în ipoteza în care prin
exercițiul normal al acestui drept s-au adus anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv
al altei persoane. Astfel, în ipoteza în care o persoană în cadrul exercitării normale a dreptului său
subiectiv se folosește de acest drept nu poate fi considerat că a prejudiciat pe altcineva32.
Această modalitate care conduce la înlăturarea caracterului ilicit al faptei prejudiciabile
își găsește reglementarea în cadrul articolului 1353 C.civ. printre cauzele exoneratoare de
răspundere civilă, care prevede faptul că „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul
drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat
abuziv”.
Astfel, în momentul în care fapta a fost comisă în exercitarea unui drept subiectiv, fapta
prejudiciabilă nu va fi considerată ilicită. Conform unei opinii este de esența oricărui drept
subiectiv de a asigura, sub ocrotirea legii, titularului său o sferă de puteri și o libertate, în limitele
cărora el nu poate fi răspunzător față de nicio persoană33.
De exemplu în ipoteza în care un proprietat construiește un imobil, respectând
dispozițiile legale privind distanța față de limita proprietății învecinate și acoperă vederea ori
lumina casei vecinului său, nu va comite o faptă ilicită.
Astfel, pentru a nu constitui o faptă ilicită, exercițiul dreptului subiectiv trebuie să fie
realizat în limitele interne și externe prevăzute de legile în vigoare, de uzanțe, bunele moravuri și
buna credință. Articolul 14 alin.1 C.civ., instituie în mod imperativ o obligație generală în sarcina
tuturor titularilor de drepturi, astfel „orice persoană trebuie să își exercite drepturile, cu bună-
31
2012, p. 249.
32
33
23
credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”. De asemenea, art. 15 dispune „niciun
drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și
nerezonabil, contrar bunei-credințe”34.
Au existat numeroase opinii în sensul că nu s-ar putea discuta în mod simulan despre
exercițiul dreptului subiectiv civil și de abuz de drept, întrucât fie acest drept este în ființă și
exercițiul lui nu ar putea să fie abuziv, fie au fost încălcate limitele dreptului, dar în acest caz ar fi
lipsă de drept. Dar abuzul de drept, nu înseamnă depășirea limitelor de natură externă, de ordin
material sau juridic, ale dreptului respectiv, deoarece ne-am găsi în prezența unei fapte comise
fără drept, ci numai depășirea limitelor interne ale dreptului subiectiv35.
De multe ori s-a considerat că este necesar să se reconsidere teoria abuzului de drept,
deoarece acesta trebuie circumstanțiat la anumite împrejurări în care titularii drepturilor civile le-
ar folosi, cu intenție, într-un mod păgubitor pentru celelalte subiecte de drept, renunțându-se
astfel la imperativul corelării acestor drepturi cu interesul societății36.
În sensul menționat voi cita un autor de prestigiu care arăta faptul că „orice drept privat
conferă facultatea de a acționa în interes personal, iar nu în interes social. Revine legii atribuția
să se asigure că prerogativele acordate titularului dreptului nu sunt contrare interesului public.
Dar nu trebuie să cerem celui care își exercită drepul să se preocupe el însuși de interesul
social”37.
S-a exprimat astfel opinia conform căruia exercitarea unui drept trebuie considerată
abuzivă numai în momentul în care dreptul nu este folosit în vederea realizării obiectivului său, ci
cu intenția de a prejudicia o altă persoană. Acest punct de vedere a fost propriu doctrinei juridice
românești interbelice38.
Astfel în pratica judecătorească, abuzul de drept va atrage în mod implicit fie refuzul de
a se acorda ocrotire dreptului subiectiv șicanator exercitat, fie se va angaja răspunderea pentru
pagubele create prin acest mod de exercitare.
Într-un caz s-a decis că „faptul de a otrăvi iarba pe terenul propriu, constituie un abuz de
drept, de natură să atragă răspunderea proprietarului, chiar dacă se reține că și reclamantul a avut
34
35
2012, p. 249-250.
36
O. Căpățână, Premise juridice ale exercitării comerțului, în R.D.C. nr. 1/1991, p. 12.
37
G. Ripert, Le régime démocratique, citat de C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,
Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 181.
38
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, Volumul II, București, 1942, p. 91.
24
o culpă în producerea prejudiciului, deoarece a pătruns fără voie pe teren și a cules de acolo
buruieni, cu care a hrănit animalele ce au pierit”39.
În concluzie, pentru a se putea vorbi despre exercitarea unui drept subiectiv în mod
abuziv trebuie să se țină cont de anumite cerințe esențiale și anume: să existe un drept subiectiv
civil, autorul abuzului trebuie să fie titularul dreptului subiectiv civil în cauză și să fie capabil să
îl exercite. Dreptul trebuie să fie îndrumat spre realizarea unui al scop decât acela pentru care a
fost recunoscut de lege și să fie exercitat contrat bunei -credințe40.
2.6. Consimţământul victimei
Fapta prejudiciabilă comisă va fi lipsită de caracter ilicit în momentul în care victima și-
a exprimat acordul cu privire la comiterea unei fapte, acord consimțit anterior comiterii acestei
fapte, ori printr-un act unilateral, având cunoștiință despre existența unui risc cu privire la
cauzarea unor prejudicii. Așadar, un asemenea acord din partea victimei, constituie o clauză de
nerăspundere pentru pagubele cauzate.
În ceea ce privește această cauză de înlăturare a răspunderii civile, prin înlăturarea
caracterului ilicit al faptei păgubitoare, este esențial să precizez faptul că victima nu va consimți
la suportarea vreunui prejudiciu, dar își asumă riscul producerii acestuia, și aceasta se declară în
acest fel de acord cu acțiunea indicată de autorul faptei. De asemenea acest consimțământ trebuie
exprimat anterior comiterii faptei, întrucât dacă s-ar da după producerea pagubei, aceasta ar avea
semnificația unei convenții prin care partea renunță la repararea respectivului prejudiciu.
Clauzele de nerăspundere în materie contractuală în anumite limite sunt valabile, însă
numai atunci când se referă la unele culpe determinate. Problema valabilității acestor clauze a
fost însă pusă, în lipsa unei reglementări expres în materie delictuală. S-a pus întrebarea dacă
victima poate să lipsească prin voința sa unilaterală sau printr-o convenție încheiată anterior,
fapta prejudiciabilă de caracterul său ilicit, înainte de a fi comisă, renunțând astfel la eventuala
reparație care i s-ar datora41.
39
Tribunalul Pop. Mediaș, Sentința civilă nr. 1828 din 2 octombrie 1967, cu notă aprobativă de B. Diamant și notă
critică de C. Cunescu, în R.R.D nr. 1/1969, p. 136 și urm.
40
2012, p. 250.
41
25
Astfel, sub aspectul vechii reglementări, răspunsul a fost evident negativ, invocându-se
în acest sens argumentul că normele care reglementează regimul juridic al răspunderii delictuale
sunt imperative. Odată cu evoluția societății, s-a admis42 că o astfel de clauză ar fi valabilă în
ipoteza în care fapta prejudiciabilă a fost comisă având la baza vinovăției o culpă ușoară.
Totuși s-a considerat că o clauză care prevede faptul că victima ar fi consimțit la
înlăturarea răspunderii pentru fapta comisă cu intenție sau culpă gravă este nulă absolut. De cele
mai multe ori s-a exprimat opinia în sensul că soluția indicată anterior a fost indicată doar pentru
prejudiciile produse cu privire la drepturile patrimoniale, respectiv la bunurile victimei.
Dimpotrivă însă, clauzele de nerăspundere delictuală care făceau referire la drepturile
nepatrimoniale au fost sancționate de asemenea cu nulitatea absolută.
În literatura de specialitate din ultimele decenii s-a exprimat opinia conform căreia
soluția este prea absolută. Astfel, uneori s-a considerat că și în ipoteza în care se încalcă unele
drepturi nepatrimoniale ale unei persoane, clauzele care înlătură sau care restrâng răspunderea
delictuală trebuie observate ca fiind valabile, în situațiile în care se prevăd vătămări de o gravitate
mică, ori în situația în care asemenea clauze ar fi îndreptățite prin obiectivul urmărit.
Noul cod civil a cuprins în cadrul art. 1355 problematica clauzelor cu privire la
răspunderea civilă, fără a diferenția după cum este vorba despre răspunderea delictuală ori cea
contractuală. Aceste texte consacră în linii mari, soluțiile dispuse de doctrina și practica de
specialitate. Din economia reglementărilor rezultă faptul că se face deosebire între prejudiciile
materiale, cele cauzate bunurilor victimei și prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori
sănătății acesteia43.
Cu privire la prejudiciile materiale, articolul 1355 alin.2 C.civ., prevede în mod expres
faptul că, acele clauze care exclud răspunderea pentru aceste prejudicii, sunt valabile în cazul în
care acestea sunt comise printr-o simplă imprudență ori neglijență.
Alineatul 2 al aceluiași articol instituie faptul că nu se poate limita ori diminua
răspunderea în cazul producerii unor prejudicii împotriva integrității fizice ori psihice sau a
sănătății, numai în condițiile stabilite expres de lege. Așadar, clauzele de nerăspundere pentru
prejudiciile cauzate integrității fizice, psihice ori a sănătății victimei nu sunt considerate valabile.
În mod cu totul excepțional, legile care se află în vigoare, înlătură din sfera ilicitului acele fapte
42
43
26
care pot produce anumite vătămări integrității corporale ori a sănătății, care sunt comise în urma
obținerii consimțământului victimei, de exemplu în cazul unei operații, a unor violențe care se
produc cu ocazia exercitării unei activități sportive.
Totuși, important de reținut este faptul că acele clauze de nerăspundere care fac referire
la faptele îndreptate contra vieții celui care și-a exprimat consimțământul sunt nule absolut, dar și
în cazul acelor fapte care cade sub influența penalului, cum ar fi de exemplu traficul de persoane
sau de copii.
Clauzele ori convențiile de nerăspundere, în momentul în care sunt permise de lege, vor
fi considerate ca fiind valabile doar în cazul în care consimțământul exprimat este oferit de
titularul dreptului său sau de reprezentantul său, atunci când legea prevede în mod expres acest
lucru, acesta este exprimat în cunoștiință de cauză și mai ales are ca obiect drepturi asupra cărora
să se poată dispune. Nu trebuie de asemenea să existe interdicții ori limitări prevăzute de lege, în
mod explicit sau implicit, cu privire la consimțământ44.
Trebuie să fac precizarea că noul cod penal, reglementează în cadrul articolului 22
condițiile în care consimțământul persoanei vătămate conduce la ideea că fapta penală este
justificată, caz în care se va înlătura caracterul său infracțional. Astfel, este necesar ca dispozițiile
articolului 1355 C.civ să fie coroborate cu prevederile articolului 22 din Noul cod penal.
În dreptul penal, cauza justificativă a consimțământului persoanei vătămate arescopul de
a aplana conflictul care poate să apară între o normă care incriminează o faptă și normă juridică,
care aparțin unor ramuri de drept diferite, în temeiul căreia o persoană paote să dispună de un
bun, de un drept al său, chiar și în cazul în care acest drept al său s-ar găsi sub protecția unei
norme juridico-penale45.
44
45
C. Voicu, A. S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci, Noul cod penal, Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura
27
PAICU ALEXANDRU ION CAUZELE CARE EXCLUD
EXISTENȚA RAPORTULUI DE CAUZALIATE
CAPITOLUL III
CAUZELE CARE EXCLUD EXISTENŢA RAPORTULUI DE CAUZALITATE
3.1. Necesitatea și importanța raportului de cauzalitate
De cele mai multe ori fenomenele apar ca fiind înșiruiri de cauze și efecte. Dezvoltarea
mentalității omenești a condus la formularea principiului în conformitate cu care fenomele sau
împrejurările apar ca efecte ale altor fenomene. Acest lucru a dus la adoptarea principiului
universal al cauzalității.
În ceea ce privește relațiile din domeniul social principiul enunțat ar conduce la ideea că
manifestările omenești acționează spre un anumit obiectiv. Important de precizat faptul că atunci
când se urmărește analizarea cauzalității în domeniul dreptului, este necesar să se descopere care
este însușirea utilă dintre cauză și efect întrucât orice efect este produs de o anumită cauză, ori
orice cauză produce un anumit efect46.
Pentru a se putea dispune angajarea răspunderii civile delictuale, nu este suficientă doar
existența unei fapte prejudiciabile ci este necesar ca între fapta comisă și prejudiciul produs unei
alte persoane să existe un raport de cauzalitate ori o legătură de cauzalitate. În unele situații
raportul de cauzalitate se poate stabili foarte ușor, însă există cazuri în care această legătură este
dificil de stabilit.
Raportul de cauzalitate constituie o condiție materială ori obiectivă a răspunderii civile
care nu se confundă cu vinovăția, aceasta din urmă fiind o condiție subiectivă. Datorită acestui
fapt se poate explica de ce există un raport de cauzalitate însă lipsește vinovăția, după cum poate
exista vinovăție fără raport de cauzalitate47.
În acest caz putem constata faptul că fără o legărură de cauzalitate nu poate exista
răspunderea civilă. De asemenea, raportul de cauzalitate este o condiție a răspunderii civile așa
cum am mai menționat, însă este și criteriul conform căruia se poate determina vastitatea
reparației care trebuie datorată victimei.
46
C. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2001, p. 250.
47
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 434-435.
28
Așa cum reiese din cele menționate, dreptul persoanei prejudiciată de a solicita repararea
pagubei este recunoscut doar pentru acele prejudicii care sunt în mod dicrect consecința faptei
comise în mod ilicit. Astfel nu se va putea include în reparație datoriile care sunt născute față de
terții victimei care a decedat sau care și-a pierdut capacitatea de muncă, ori datorii care au luat
naștere în urma încheierii unor acte juridice sau născute din fapte juridice, și acest lucru deoarece
vorbim despre o pagubă indirectă.
Nu trebuie să punem semnul egalității între prejudiciu direct și prejudiciul produs în mod
direct, deoarece în categoria celui direct se pot include pe lângă prejudiciul cauzat printr-o
legătură cauzală directă dar și printr-o legătură indirectă. Prejudiciul indirect este acela care s-a
produs, dar nu există o legătură de cauzalitate.
3.2. Stabilirea raportului de cauzalitate
Astfel, răspunderea juridică nu poate fi angajată în ipoteza în care între fapta comisă în
mod ilicit și prejudiciul produs nu există un raport de cauzalitate direct ori indirect. Raportul de
cauzalitate, condiție a răspunderii civile, lipsește atunci când prejudiciul este cauzat în
exclusivitate de forța majoră, uneori de cazul fortuit, de fapta unei terțe persoane sau fapta
victimei48.
La fel ca prejudiciul și raportul de cauzalitate constituie tot o condiție esențială și
generală pentru antrenarea răspunderii civile, fără a se realiza deosebirea între cea delictuală sau
cea contractuală. De cele mai multe ori importanța acestui raport se evidențiază în acele situații în
care răspunderea este obiectivă, fără a se ține cont de vinovăția persoanei care se face vinovată de
comiterea faptei.
Atunci când o persoană fură un bun este evident că raportul de cauzalitate poate fi
stabilită între fapta comisă și pagubă pe care partea prejudiciată o suferă, în schimb raportul poate
fi stabilit cu greutate în special atunci când efectul a fost precedat de mai multe acțiuni de natură
umană ori alte situații.
De exemplu, o persoană, victimă a unei agresiuni, este internată în spital, cu plăgi
înjunghiate, aparent superficiale în abdomen. Medicul de la triaj consideră că victima prezintă o
stare bună și îi aplică un tratament de calmare a durerilor. A doua zi după internare, victima
48
29
decedează, ca urmare a unei perforații produse în urma unei septicemii. Prin expertiza medicală
se constată că dacă în seara dispunerii internării i s-ar fi aplicat un tratament chirurgical corect,
victima nu ar fi murit. În această situație, se pune întrebarea care a fost cauza decesului: lovitura
de cuțit sau neaaplicarea tratamentul medical adecvat și cine este răspunzător de decesul acestei
persoane49.
Un alt caz în care se stabilește raportul de cauzalitate mai dificiul este următorul: un
profesor de liceu întârzie la ora de lecție, elevii fiind astfel lipsiți de supraveghere o anumită
durată de timp. Aceștia pleacă din clasă și unul dintre elevi este lovit în ochi cu o sacoșă de lucru
în care se găsea o forfecuță. Ca urmare a loviturii primite, acesta suferă o gravă vătămare, care
are ca finalitate pierderea ochiului. Se pune astfel întrebarea care dintre faptele anterioare au dus
la pierderea ochiului, și anume întârzierea profesorului, plecare elevilor din clasă în timpul orei
sau organizarea colectivă a jocului. Este pe cât de poate de evident că legătura directă cauzală
dintre lovitura aplicată și rezultat va fi cea reținută50.
Pentru a se putea stabili cu certitudine existența raportului de cauzalitate într-o anumită
materie este important de stabilit raportul prin trimitere la legătura de cauzalitate specifică dintre
acțiunea ori inacțiunea omenească care are un caracter ilicit și prejudiciul produs. Nu trebuie să
se treacă cu vederea cauzele de ordin fizic, psihic ori biologic, care pot oferi indicii cu privire la
cauzalitatea naturală, sau producerea unui anumit efect păgubitor, în cazul de față51.
De asemenea, deși orice act de natură umană constituie o acțiune unitară, prin aceasta
manifestându-se o exteriorizare obiectivă și o atitudine de voință, în momentul în care realizăm
analiza raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, este necesar să facem abstracție
de atitudinea psihică a persoanei cu privire la fapta produsă și urmările acesteia.
În acest fel nu are importanță pentru stabilirea acestui raport, manifestările psihice ale
persoane, respectiv dacă a comis fapta cu intenție sau din neglijență, și nici scopurile urmărite sau
motivațiile acesteia. Totuși a nu se înțelege că trebuie să excludem ori să ignorăm aceste aspecte,
ci trebuie doar să pornim analiza raportului de la momentul obiectivării faptei, respectiv al
manifestării sale exterioare, deoarece simpla atitudine de voință și afectivitate care nu este urmată
49
Decizia nr. 58/1968, nr. 66 din 9 noiembrie 1976, nepublicată, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria
generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 184.
50
51
30
de punerea în executare a faptei ilicite, nu poate antrena răspunderea civilă. Rezultă din cele
menționate că raportul de cauzalitate are la bază un caracter obiectiv.
Trebuie de asemenea să ținem cont atât de fapta ilicită comisă prin acțiune cât și prin
omisiune, în acest din urmă caz doar în ipoteza în care această omisiune a avut ca principal
rezultat crearea unor prejudicii.
Așa cum am arătat, această inacțune ilicită constituie o formă de exteriorizare a
activității umane, un comportament de natură a angaja răspunderea, deoarece prin neîndeplinirea
unor obligații ce-i reveneau, persoana a determinat producerea prejudiciului fie în mod direct și
nemijlocit, fie prin crearea unei situații care a dus, în cele din urmă, la producerea prejudiciului52.
Deși pronunțată într-o cauză penală, următoarea motivare a unei decizii a fostului
Tribunal Suprem ni se pare foarte importantă sub aspectul afirmării caracterului cauzal al
legăturii dintre inacțiune și prejudiciu:
„fapta inculpatului de a aplica victimei o puternică lovitură cu pumnul, care a proiectat-o
în bazinul de ape reziduale, deși aceasta era în stare de ebrietate avansată- căderea fiind auzită de
inculpat-, precum și de a fi părăsit-o în aceste condiții, fără a încerca să o salveze, evidențiază pe
plan subiectiv, acceptarea producerii decesului acesteia, iar sub aspectul încadrării juridice
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor. Latura obiectivă a infracțiunii reținute
trebuie analizată nu numai sub aspectul acțiunii de lovire a victimei, dar și prin acela al omisiunii,
cu intenție, de a încerca să o salveze, deși știa că a proiectat-o în bazin, iar starea în care se afla îi
diminua mult posibilitatea de a se salva”53.
Pentru stabilirea raportului de cauzalitate din punct de vedere al răspunderii civile va
trebuie să se țină cont de acele fapte umane care se desfășoară în societate și de faptul că aceste
fapte se regăsesc într-o strânsă legătură cu faptele altor persoane sau cu factorii externi. În acez
caz, ofer exemplu situația în care un accident rutier se produce datorită condițiilor de vizibilitate
redusă, din cauza ploii și a ceții, fapt pentru care s-a realizat o manevră greșită care a fost
influențată de asemenea de faptul că pe șoseaua respectivă se găsea o turmă de oi.
Întrucât ne aflăm într-un domeniu al activității sociale, al reglementării juridice a
comportamentului uman, al cerințelor respectării unei discipline sociale reglementate prin lege în
interesul societății însăși și al fiecărui membru în parte al acesteia, atunci când procedăm la
52
Hamangiu, București, 2008, p. 185-186.
53
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 1851 din 19 septembrie 1979, nepublicată, citată în C. Stătescu, C.
Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București,
2008, p. 186.
31
izolarea artificială a corelațiilor, izolare absolut necesară pentru determinarea raportului de
cauzalitate, desigur că un criteriu pentru analiza și selecționarea factorilor contributivi la
producerea prejudiciului trebuie să îl constituie și criteriul oferit de lege, cerința pe care legea o
impune comportamentului uman, evaluarea judiciară a nerespectării acestei cerințe54.
Datorită acestui criteriu am putea stabili în ce măsură autorul răspunderii era dator să
acționeze într-un mod specific, cum putea să stopeze cursul unor evenimente sau acțiuni
prejudiciale și mai ales cum putea prin comportamentul său să influențeze în mod direct sau
indirect producerea pagubei.
Toate ideile menționate anterior conduc la concluzia că raportul de cauzalitate cași
element al răspunderii civile delictuale este caracterizat prin complexetate și specificitate.
Important este ca plecând de la ideea caracterului obiectiv al raportului să descoperim din
numeroasele împrejurări și factori aflați în corelație, acei factori de natură umană care au conduc
la prejudicierea unei persoane.
În literatura de specialitate s-au elaborat numeroase teorii cu privire la stabilirea
raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs. Astfel o primă teorie se referă la
teoria sau sistemul echivalenței condițiilor „sine qua non”. Această teorie a fost elaborată de
juristul german von Buri, și care a fost preluată în doctrina franceză în mare parte, pentru a fi
aplicată în sistemul judiciar din Franța.
Conform teoriei „sine qua non”, în cazul în care nu se poate stabili cu certitudine faptul
care a produs prejudiciul, toate faptele și situațiile care au fost indispensabile pentru crearea
pagubei trebuie să fie reținute ca fiind cauze ale acesteia, având fiecare aceeași valoare cauzală.
În concluzie, fiecare fapt care precede rezultatului păgubitor și în lipsa căruia acesta, în mod
teoretic, nu s-ar fi produs, este considerat ca fiind cauzal, alături de celelalte fapte și împrejurări55.
Exemplu: „paznicul surprinde pe o persoană pe un câmp în vreme ce fura din recoltă; la
amenințarea verbală a paznicului persoana respectivă fuge, sare peste gard, se împiedică și își
fracturează un picior; internată imediat la spital este supusă unui tratament defectuos și decedează
la scurt timp ca urmare a unei infecții. Potrivit teoriei echivalenței condițiilor, în câmpul cauzal ar
trebui să fie reținută nu numai fapta medicului neglijent, dar și fapta paznicului pentru că, dacă
prin ipoteză, fapta acestuia din urmă ar fi lipsit, întregul lanț cauzal și anume fractura, tratamentul
54
55
32
defectuos, infecția, care a dus la deces nu s-ar fi declanșat. S-a ridicat cu alte cuvine, fapta
paznicului, amenințarea verbală care raportată la deces, a avut rolul de simplă condiție-prilej, cu
caracter întâmplător, la rangul de cauză”56.
Această teorie menționată are beneficiul de a izola acele condiții ori cauze utile în raport
cu cele lipsite de importanță pentru producerea pagubei și de asemenea are meritul de a reda
simplicitatea. Totuși critici au existat și cu privire la acestă teorie, pe motivul că a creat un câmp
prea larg cu privire la cauzalitate, reținând și cauze foarte îndepărtate pentru producerea
prejudiciului.
În susținerea celor amintite, menționez următorul exemplu: „proprietarul unui automobil
l-a lăsar într-un loc public, uitând să îl încuie; între timp automobil este sustras și autorul furtului
comite un accident din culpă rămând grav o persoană. În acest caz s-a pus întrebarea dacă
proprietarul în urma neglijenței sale poate fi tras la răspundere, pe baza neglijenței acestuia care
ar constiui o condiție „sine qua non” a prejudiciului cauzat.
Astfel deși este numai o condiție cu prilejul căruia s-a comis prejudiciul, conform
teoriei echivalenței condițiilor necesare răspunsul ar trebui să fie afirmativ. În acest fel, condiția-
prilej este ridicată la rangul de cauză a prejudiciului, ceea ce din punct de vedere juridic este
discutabil”57.
O altă teorie, o constituie cea a cauzei adecvate. Acest sistem a fost elaborat pentru a
înlătura toate neajunsurile sau lipsurile create de prima teorie. De aceea în cadrul acestui sistem s-
a urmărit realizarea unei selecții cu privire la antecendentele producerii prejudiciului. Astfel,
dintre condițiile „sine qua non”, vor fi luate în considerare numai acele cauze anterioare care în
mod firesc, conform experienței umane, au proprietatea de a produce un prejudiciu. În acest caz,
pentru a înlătura din terenul cauzal acele împrejurări care sunt doar accidental implicate în
producerea prejudiciului.
Teoria cauzei adecvate, a avut mai multe variante. O primă variantă consta în
„cauzalitatea suficientă”, pentru a se putea realiza o structurare sau deosebire între efectele
normale și cele excepționale, caz în care se apreciază că numai cele normale vor putea fi luate în
considerare ca fiind prejudicii directe și în acest fel care pot fi reparate. S-a încercat de asemenea,
56
57
33
să se facă trimitere la distincția dintre efectele tipice și cele atipice ale diferitelor evenimente care
au produs prejudiciul.
Cu privire la acest sistem ori teorie se ridică numeroase probleme, în legătură cu
stabilirea criteriului în funcție de care o faptă ori situație poate fi calificată ca fiind utilă pentru
producerea unei anumite pagube. Criteriul pe baza căruia se realizează stabilirea face referire la
previzibilitatea subiectivă sau obiectivă. Anumiți autori au susținut previzibilitatea subiectivă,
bazându-se pe ideea că, o cauză este adecvată să producă prejudiciul produs, își are suportul în
gândirea celui care comite fapta.
Opinia majoritară însă se bazează pe cea obiectivă, deoarece își susține ideea bazată pe
diagnosticul obiectiv și nu pe psihologia autorului faptei prejudiciabile. Așadar, un fapt, care
reprezintă o condiție sine qua non, poate fi încadrată drept cauză utilă pentru producerea
prejudiciului, în ipoteza în care în momentul producerii pagubei, prin raportare la aptitudinile și
cunoștiințele umane să fie capabile să producă respectivul prejudiciu.
Indiferent de înțelesul care se oferă ideii de previzibilitate, rezultatul este aproape identic
și în același timp criticabil, deoarece se ajunge la o regretabilă confuzie între cauzalitate și
vinovăție58. Așadar, pot exista sițuați în care legătura de cauzalitate să existe și între o faptă și
consecințele sale atipice, fapt care conduce la ideea că nu mereu trebuie să existea această
legătură între faptă și consecințele tipice ale procedurii prejudiciului. Această teorie este
criticabilă întrucât existența raportului dintre fapta comisă în mod ilicit și paguba produsă unei
alte persoane, este înlocuită cu reprezentarea despre ființa acelui raport.
„Există un exemplu cunoscut în literatura de specialitate și anume acela în care o
persoană fiind suferindă de o fragilitate anormală a craniului, decedează în urma unei lovituri
ușoare peste frunte, pe care i-a aplicat-o o persoană ce nu avea cunoștiință despre suferința
victimei. Adepții teoriei cauzei adecvate au considerat că cel care a lovit-o nu trebuia să răspundă
deoarece legătura dintre lovitură și deces nu este una tipică, ci un asemenea efect nu se produce.
În realitate însă, exonerarea de răspundere este una justificată, nu pe baza lipsei raportului de
cauzalitate, fiindcă acest raport există, ci pe temeiul lipsei culpei provenite din partea autorului,
care nu avea cunoștiință despre starea victimei, și astfel nu a putut să prevadă urmările gestului
său”59.
58
59
34
Așadar, ambele teorii amintite sunt criticabile, pentru ideile susținute anterior. De aceea
odată cu evoluția societății, anumiți autori de mare prestigiu au avut ca obiectiv crearea unei
teorii intermediare care să dețină avantajele justificate pe care teoriile amintite le oferă.
O a treia teorie este cea a cauzei proxime. Această teorie a fost elaborată în cadrul
dreptului ango-saxon, având ca temei afirmațiile susținute de Francisc Bacon un filosof iluminist.
Acesta considera faptul că „ar fi pentru drept o sarcină fără de sfârșit de a determina cauza
cauzelor și acțiunea unora față de celalalte. De aceea, el se mulțumește cu cauza imediată și
judecă acțiunile cu ajutorul acesteia, fără să urce la una anterioară”60.
Odată cu debutul și apoi după o anumită perioadă de timp, prin cauza proxima s-a înțeles
proximitatea temporală. Această concepție, oferea drept cauză a prejudiciul numai fenomenul,
fapta ori împrejurarea imediat anterioară în timpul produceriiacestuia, apreciindu-se că în lipsa ei,
chiar dacă ar fi existat celelalte împrejurări, prejudiciul nu s-ar fi produs61.
Această teoria a fost adoptată în mod formal de jurisprudența engleză la momentul
respectiv, în prezent fiind părăsită. Ulterior, anumiți autori au considerat că proximitatea cauzei
trebuie adăugată la gradul de eficiență a faptului dăunător în concordanță cu prejudiciul ori ar
trebuie calificată astfel, prin trimitere la ideea de previzibilitate.
Pe lângă teoriile menționate au fost susținute și alte sisteme care aveau la bază distincția
dintre situațiile care au condus la posibilitatea produceri prejudiciului și acelea care au făcut
posibilă transformarea acestora în realitate.
Nu în ultimul rând trebuie făcută trimiterea și la teoria unității indivizibile dintre cauză și
condiții. Această teorie a constituit rezultatul unei sinteze a celorlalte teorii sau sisteme, și
reprezintă unul dintre cela mai judicioase sisteme. În fundamentarea acestei teorii s-a ținut cont
de ideea corectă conform căreia în stabilirea unui raport cauzal trebuie avut în vedere faptul că
fenomenul-cauză acționează în corelație cu alte condiții exterioare care fără să producă efectul
prejudicial, favorizează producerea efectului respectiv, caz în care ușurează ființarea procesului
cauzal, grăbind și ajutând dezvoltarea și agravarea prejudiciului.
Astfel, din punct de vedere al răspunderii juridice, condițiile exterioare alături de
împrejurările produse și-au adus contribuția la producerea efectelor negative, fapt pentru care
alcătuiesc o unitate indivizibilă, în cadrul căreia, condițiile amintite dodândesc un caracter cauzal.
60
61
M. Honoré, International Encyclopedia of Comparative Law, volumul XI, Capitolul VII, nr. 19, p. 74-76.
35
Așadar, unitatea împrejurărilor reiese din faptul că acestea din urmă concură la
producerea pagubei în mod colectiv, caz în care va trebui să recunoaștem o eficiență cauzală a
fiecăruia dintre elementele cauzale. Între cauza principală și condiții există o unitate indivizibilă,
iar raportul de cauzalitate are în componență nu numai faptele care constituie cauza necesară și
directă cu și acele condiții cauzale, fapt pentru care s-a produs efectul dăunător.
În acest sens, articolul 1369 alin.1 C.civ., dispune cu claritate „cel care l-a îndemnat sau
l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu
bună-știință, a tăinuit bunur ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea
altuia, răspunde solidar cu autorul faptei”, iar în alineatul următor se prevede: „dispozițiile
alin.1 se aplică și în privința celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în
judecată a autorului faptei ilicite”.
Așadar, pentru a se stabili care sunt faptele ori împrejurările care compun câmpul cauzal,
se recurge de multe ori la solicitarea efectuării unor expertize de specialitate. Prin acest mod se
urmărește determinarea științifică a tuturor legărurilor dintre faptele și împrejurările care au
condus la producerea prejudiciului, reținându-se numai cele care au contribuit în mod direct,
nemijlocit și imediat, pe producerea acestuia.
Cercetarea se va încheia odată cu pronunțarea hotărârii judecătorești, care va cuprinde
informații cu privire la cauzele principale și cele accesorii care au concurat la producerea
prejudiciului, dar și a acelor condiții care au facilitat acțiunea cauzelor, toate demonstrându-se pe
bază de probe.
În practica judecătorească din țara noastră s-a adoptat premisa coexistenței dintre cauză
și condiții, cuprinzând în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie condiția necesară,
dar și condițiile cauzale, adică faptele ilicite care au făcut posibilă, care au mediat acțiunea
cauzală. Într-o decizie de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem „în cazurile privitoare la
lipsurile de gestiune a celor ce administrează avutul obștesc, trebuie să se facă verificări
minuțioase, să fie cercetate toate împrejurările concludente în cauză, să nu se lase nefolosit nimic
din ceea ce ar putea stabili legătura cauzală dintre lipsa de gestiune și acțiunile ori omisiunile care
au putut contribui la producerea lipsei”62.
62
Tribunalul Suprem, Plen, decizia de îndrumare nr. VIII din 26 noiembrie 1953, în C.D. 1952-1954, 1, p. 33 în C.
Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura
36
Deși așa cum reiese din spețele amintite, practica judiciară românească a adoptat
orientările generale, însă au existat anumite spețe care fac trimitere la sistemul cauzei necesare
sau sistemul sine qua non sau de alte sisteme la care am făcut trimitere. De asemenea trebuie să
fac precizarea în sensul că instanța supremă a evoluat de la negarea rolului cauzal al unei condiții
la recunoașterea acestui rol.
De exemplu vechea reglementare care prevedea infracțiunile la circulația rutieră,
cuprindea aspectul că, încredințarea unui autovehicul unei persoane care nu deține un permis de
conducere nu vor fi cauzatoare de prejudicii prin ele însele, fiind considerată o condiție care a
favorizat comiterea unei fapte păgubitoare și nu cauza care a generat daunele. Pentru producerea
daunelor este necesar să se mai comită încă un act comisiv ori omisiv, care să conducă la
producerea prejudiciului.
Odată cu noile reglementări s-au modificat reglementările cu privire la conducerea fără
permis și încredințarea autovehicului unei asemenea persoane, fapt care a condus la concluzia că
faptele menționate anterior, constituie fără nici o urmă de îndoială factori care au contribuit la
producerea prejudiciului, caz în care deține un rol cauzal.
3.3. Reglementare şi definire
Cuprinse în capitolul IV, Titlul II, din Cartea a V-a Noul cod civil, sub denumirea de
„Cauze exoneratoare de răspundere”, cuprinde alături de cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei și forța majoră și cazul fortuit, pe lângă fapta victimei și fapta terțului. În ipoteza în care o
faptă este comisă într-o atare situație, este exclusă existența raportului de cauzalitate dintre fapta
autorului indiferent cât de ilicită ar fi, și prejudiciul produs.
Așadar, constatând lipsa raportului de cauzalitate, condiție obiectivă așa cum am
menționat în secțiunile anterioare, existența răspunderii va fi înlăturată. De aceea, deși denumirea
„cauză exoneratoare de răspundere” este utilizată în mod tradițional în legislația românească,
inclusiv și în noua reglementare, este totuși criticabilă.
Acest lucru reiese din faptul că prezența situațiilor menționate în câmpul cauzal nu ar
determina inexistența răspunderii civile. Răspunderea ființează. Efectul acestora ar consta practic
37
în faptul că autorul faptei ilicite este scutit de răspundere. În realitate însă existența răspunderii
este exclusă63.
Din cele menționate rezultă că împrejurările ca forța majoră, cazul fortuit sau fapta
victimei sau a terțului, vor exclude în mod direct și în totalitate raportul de cauzalitate dintre fapta
ilicită comisă și prejudiciul produs victimei. Totuși există și anumite situații în care raportul este
exclus doar parțial, atunci când răspunderea va fi catalogată ca fiind parțială. În afară de aceste
situații, consider că în lipsa totală a raportului, răspunderea trebuie să fie exclusivă.
3.4. Forţa majoră
Forța majoră este definită în cadrul articolului 1351 C.civ., alături de cazul fortuit. În
cadrul alineatului 1 al articolului 1351 se dispune faptul că „dacă legea nu prevede altfel sau
părțile nu convin contrariul, răspunderea civilă este înlăturată atunci când prejudiciul este
cauzat de forță majoră ori caz fortuit”.
Vechea reglementare nu a definit în mod expres forța majoră dar nici nu a indicat
criteriile în funcție de care se poate diferenția de cazul fortuit. Astfel, doctrina a fost cea care a
încercat să definească acestă formă de înlăturare a raportului de cauzalitate și au încercat de-a
lungul timpului să realizeze numeroase teorii cu privire la aceste distincții. De asemenea și
practica de specialitate a creat o vastă jurisprudență cu privire la condițiile care definesc forța
majoră.
Noul cod civil aduce noi adăugări cu privire la forța majoră și în mod expres oferă o
definiție acesteia. Așadar forța majoră este definită în cadrul articolului 1351 alin.2 C.civ., ca
fiind „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil” 64. Textul menționat
reproduce în mod fidel definiția oferită de doctrină de-a lungul vremii. Definiția menționată ne
dezvăluie faptul că forța majoră reprezintă o împrejurare produsă din exterior, având un caracter
excepțional, care nu poate fi prevăzută și nici nu este vincibilă ori evitabilă.
Așadar, pentru ca un anumit eveniment să poată fi catalogat ca fiind forță majoră este
obligatoriu să îndeplinească în mod cumulativ anumite condiții și anume să fie externă,
imprevizibilă, absolut invincibilă și inevitabilă.
63
64
Articolul 1351 alin.2 Noul cod civil.
38
În ceea ce privește caracterul exterior al forței majore, este important de reținut faptul că
aceasta a fost și continuă să constituie o împrejurare care își are originea în afara celui care în
mod aparent este chemat să răspundă, și în afara câmpului său de activitate65.
Acest caracter a fost evidențiat de-a lungul vremii în practica judiciară, în special în
cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri și animale. Astfel s-a statuat că forța
majoră constă într-o anumită împrejurare externă fără a avea vreo legătură cu lucrul care a produs
prejudiciul ori cu trăsăturile sale.
De altfel în cazul în care s-ar sparge un cauciuc ori ruperea unei piese la mașină din
cauza unui defect de fabricație reprezintă cazuri fortuite, având originea în interiorul lucrului și în
câmpul de activitate a celui răspunzător, neputând constitui cazuri de forță majoră 66.
Evenimentele de forță majoră constituie de exemplu fenomenele naturale extraordinare,
catastrofele, alunecările de teren, tornadele, etc. Vor reprezenta de asemenea cazuri de forță
majoră și anumite evenimente sociale extraordinare, cum ar fi de exemplu războiele și revoluțiile.
Cu privire la imprevizibilitatea cazului de forță majoră, pentru a putea încadra o anumită
faptă sau eveniment în cadrul acestei categorii este important să cunoaștem faptul că omul, în
multitudinea lui de cunoștiințe nu poate prevedea în nici un fel ceea ce urmează să se producă în
exterior.
Așadar, imprevizibilul se deosebește de previzibil prin intermediul unui criteriu de
normalitate, și anume după cum un eveniment are un caracter normal sau extraordinar. De
exemplu, inundația sau cutremurul, având o anumită gravitate previzibilă, încetează să mai
constituie o forță majoră în acele zone în care asemenea calamități se produc frecvent și
constituie pentru comunitatea respectivă o stare obișnuită.
Deci pentru ca un eveniment sau împrejurare să constituie forță majoră acesta trebui să
aibă un caracter absolut imprevizibil, deci nimeni să nu fi putut cunoaște sau prevedea apariția
respectivului eveniment. În ceea ce privește imprevizibilitatea aceasta face trimitere la
producerea evenimentului sau împrejurării și la efectele acesteia ori consecințele produse. Astfel
în cazul în care împrejurarea respectivă putea fi prevăzută cel care a comis fapta ilicită va fi
chemat să răspundă pentru fapta lui, însă în ipoteza în care acesta a comis o faptă ilicită fără a
putea prevedea consecințele acesteia, se încadrează în domeniul forței majore.
65
66
Tribunalul Suprem, Secția civilă, decizia nr. 424/1977, în CD 1977, p. 77.
39
Această formă de imposibilitate de a prevedea un anumit eveniment se poate aprecia
prin raportare la prudența și diligenaț unei persoane care depune toată atenția și grija de care este
capabil un om în activitatea sa. Vorbim astfel despre o apreciere în abstract, avându-se în vedere
persoana care deține cele mai multe cunoștiințe și cu cea mai mare capacitatea de prevedere.
Astfel, atunci când doar forța majoră exclude angajarea răspunderii, legea instituie obligația
tuturor persoanelor să dea dovadă de diligență maximă, nefiind suficientă numai o diligență
medie67.
Susținerea anterioară redată în literatura de specialitate, este criticabilă întrucât
interpretarea actuală realizată de doctrina franceză este una mai rațională, și prevede faptul că
judecătorii trebuie să cerceteze numai dacă evenimentul respectiv a fost imprevizibil în mod
rezonabil. Așadar, nu trebuie să se constatate că a fost absolut imprevizibil. Ar însemna ca
imprevizibilitatea unui anumit eveniment produs, să fie raportat la capacitatea unei persoane
diligente și prudente.
Conform unei opinii68, soluția adoptată de sistemul francez este una binevenită și
corectă. Se apreciază că aceasta se regăsește în cuprinsul articolului 1351 alin.2 C.civ. actual, care
instituie că forța majoră reprezintă un eveniment imprevizibil, fără să îi instituie caracterul
absolut. De asemenea se consideră că redactorii textului au făcut acest lucru în mod voit.
Forța majoră este caracterizată de invincibilitate și inevitabilitate. Așadar, o anumită
împrejurare va constitui forță majoră în situația în care este irezistibișlă și invincibilă. Așa cum
reise din cadrul dispozițiilor art. 1351 alin.2 C.civ., aceste caractere trebuie să fie absolute, adică
pentru orice persoană.
Aceste atribute trebuie apreciate în abstract, ținându-se cont de condiția și posibilitatea
persoanei care este aptă să depună diligența și prudența maximă de care este în stare omul cel mai
dotat și informat69. Totuși, în ipoteza în care imposibilitatea de a evita sau preîntâmpina
evenimentul și consecințele păgubitoare, este una relativă, înseamnă că cel chemat să răspundă
pentru fapta ilicită nu a depus toate eforturile și prudența maximă, caz în care nu ne vom găsi în
fața unei forțe majore, iar acesta va putea fi tras la răspundere.
67
68
69
40
O simplă situație externă relativ invincibilă, nu va putea constitui o forță majoră față de
cel care a comis o faptă ilicită ci eventual numai un caz fortuit. Trebuie precizat că cele două
caractere amintite, trebuie examinate în mod direct și proporțional cu progresul științific din
cadrul societății din care facem parte, la momentul actual, deoarece ceea ce într-un anumit
moment poate fi considerat ca fiind invincibil sau inevitabil, într-o altă perioadă poate fi
considerat de stăpânit sau de înlăturat.
Așadar, unele evenimente naturale extraordinare, care în prezent sunt absolut invincibile,
irezistibile și inevitabile, este posibil ca pe viitor să poată fi stăpânite fără greutate de generațiile
viitoare70.
Efectul forței majore îl constituie excluderea răspunderii civile în totalitate sau parțial.
Acest lucru se petrece în cazul în care forța majoră este unica cauză a prejudiciului sau acesta din
urmă este rezultatul unei forțe majore alăturate cu alte împrejurări sau situații. În ipoteza în care
forța majoră este unica cauză producătoare a pagubei, se va exclude în mod automat raportul de
cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
În mod indirect se va exclude și vinovăția persoanei în cazul răspunderii civile
subiective. În lipsa condițiilor indicate expres de lege, angajarea răspunderii civile față de victima
prejudiciată nu este posibilă, astfel că răspunderea nu există.
Este de asemenea posibil ca forța majoră să constituie doar o cauză specială alături de
alte împrejurări care au condus împreună la producerea pagubei. De exemplu, prejudiciul poate fi
produs de forța majoră alături de alte cazuri de cazuri fortuite. În ipoteza în care și cazul fortuit
este prevăzut tot ca o cauză de exonerare a răspunderii, aceasta va fi exclusă în totalitate. În
schimb, în cazul în care legea reglementează că doar forța majoră constituie cauză de exonerarea,
atunci cel care a produs prejudiciul este obligat să repare prejudicul raportat la contribuția cazului
fortuit, caz în care răspunderea civilă va fi numai în mod parțial exclusă.
În situația în care alături de forța majoră contribuie și alte cauze, exceptând cazul fortuit,
de exemplu un animal, în acest caz trebuie realizată deosebirea dacă animalul a constituit un
simplu instrument pasiv pentru realizarea faptei sau forța majoră a avut doar rolul de a contribui
alături de acesta la producerea prejudiciului.
70
41
În primul caz, forța majoră va exclude răspunderea, iar în cel de-al doilea caz
răspunderea va fi înlăturată doar în parte, în mod proporțional cu contribuția forței majore la
producerea pagubei.
3.5. Cazul fortuit
Această noțiune a fost utilizată și de vechea reglementare. Cu toate acestea însă nu a

existat o definiție clară și legală, dar practica de specialitate și doctrina a încercat să ofere o
definiție și să evidențieze deosebirile esențiale dintre acesta și forța majoră.
Noul cod civil în cadrul articolului 1531 alin.3 definește cazul fortuit ca fiind „un
eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fost chemat să
răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”. Definiția amintită are la bază elementele
principale definite de doctrina juridică.
În acest caz putem vorbi despre două tipuri de cazuri fortuite și anume: cele care
constituie împrejurări interne și cele care au la origine împrejurări externe. În prima categorie
sunt cuprinse defectele de fabricație sau viciile ascunde ale bunurilor, iar în cea de-a doua
categorie sunt incluse ploile torențiale, cutremurele de mică intensitate.
Așadar, împrejurările interne fac referire la câmpulde activitate a celui care este ori ar fi
chemat să răspundă, fiind intrinseci lucrurilor și animalelor acestuia, iar cele de natură externă
sunt neimputabile persoanei care a comis fapta, nu au un caracter extraordinar și nici nu puteau fi
prevenite de un tip uman mediu71.
Din cele menționate reiese faptul că un caz fortuit va constituit acele evenimente care nu
puteau fi prevăzute de persoana chemată să răspundă, și nu puteau fi prevenite ori împiedicate de
un om cu diligență medie, normală. Cazul fortuit la fel ca și forța majoră, exclude în unele cazuri
și angajarea răspunderii civile. Există însă și situații în care numai forța majoră exclude
răspunderea civilă și aici amintesc prejudiciile cauzate de lucruri în general, sau de animale, de
accidentele nucleare și așa mai departe.
În toate ipotezele menționate putem afirma că suntem în prezența răspunderii civile
pentru cazul fortuit. Astfel, persoana răspunzătoare nu va putea înlătura o asemenea răspundere
71
42
decât în ipoteza în care va demonstra că prejudiciul a fost cauzat de forța majoră, fapta victimei
sau a terței persoane, cu condiția evidentă ca acestea să prezinte caracterele forței majore, așa
cum reiese din interpretarea articolului 1352 C.civ.
3.6. Fapta victimei și fapta unei terțe persoane
Articolul 1352 C.civ prevede „fapta victimei și fapta terțului înlătură răspunderea chiar
dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în
cazurile în care potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere”.
Așadar din cele menționate reiese faptul că în ipoteza în care fapta victimei ori a terțului
a fost cea care a produs prejudiciul în cauză, fapta persoanei care a comis fapta ilicită va fi
considerată neimputabilă acestuia, caz în care se va înlărura răspunderea civilă în mod totală sau
parțial. Înlăturarea răspunderii este determinat în acest caz de lipsa totală ori parțială a raportului
de cauzalitate dintre fapta pârâtului și paguba produsă.
Pentru a se înlătura răspunderea civilă, este necesar ca fapta victimei sau a terțului să
îndeplinească condițiile de la forța majoră sau cazul fortuit. Această alegație este corectă numai
pentru acele situații în care se răspunde atât pentru forță majoră cât și pentru cazul fortuit,
împreună, și când acestea constituie cauze de înlăturare a răspunderii civile.
Soluția este firească dacă ținem cont de articolul 1352 C.civ., în conformitate cu care
fapta victimei și a terței persoane „înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței
majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care cazul fortuit este
exonerator de răspundere”.
Așadar în celelalte cazuri, în care numai forța majoră exclude răspunderea civilă, pentru
a putea produce acest efect este necesar ca fapta victimei sau a terțului să prezinte în mod
cumulativ caracterel forței majore, adică să fi fost imprevizibilă, absolut invicibilă și inevitabilă.
De exemplu, în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri ori de defectele
produselor, fapta victimei și cea a terțului, trebuie să aibă caracteristicile forței majore.
Astfel răspunderea păzitorului juridic al lucrului ori producătorului care a pus în
circulație bunul ori produsul cu defecte, nu poate fi înlăturată invocând fapta victimei sau fapta
43
unei terțe persoane. De aceea putem spune că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucru
este o răspundere prin excelență și în exclusivitate pentru cazuri fortuite72.
72
44
VINOVĂȚIA AUTORULUI FAPTEI ILICITE
CAPITOLUL IV
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ VINOVĂȚIA AUTORULUI FAPTEI ILICITE
4.1. Vinovăția – condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale
În cadrul unor relații sociale, faptele umane ridică probleme cu privire la libertatea de
acțiune a indivizilor care le comit. Răspunderea va fi atrasă tocmai datorită faptului că individului
i se îngăduie o libertate de acțiune vastă, iar acesta o alege din păcate pe cea care aduce atingere
legii și dăunează echilibrului social. Atitudinea mentală a persoanei care comite o faptă
păgubitoare, prin raportare la fapta respectivă și consecințele negative produse desemnează
vinovăția73.
Vinovăția constituie o condiție esențială a răspunderii juridice în general și a răspunderii
civile în particular, desemnând capacitatea psihică a unei persoane de a comite o faptă ilicită față
de acea faptă și consecințele ei, avându-se în vedere în momentul comiterii faptei, reprezentarea
acestora din urmă, sau deși nu a putut avea reprezentarea faptelor și a consecințelor putea să o
aibă74.
Vinovăţia reprezintă latura subiectivă a încălcării dreptului. Ea cunoaşte două forme:
intenţia şi culpa. Ştiinţele juridice de ramură detaliază modalităţile de existenţă a acestor forme
.Intenţia directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin
săvârşirea faptei ilicite, şi indirectă atunci când prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l
urmăreşte, acceptă totuşi posibilitatea producerii lui.
Vinovăția constituie o condiție esențială pentru ca o persoană să poată fi trasă la
răspundere pentru comiterea unei fapte ilicite. Textele articolului 1357-1358 C.civ. instituie
principiul răspunderii bazate pe existența vinovăției autorului faptei ilicite și cauzatoare de
prejudicii.
În acest caz, se prevede în cadrul articolului 1357 alin.1 C.civ., faptul că cel care a
cauzat un prejudiciu cu vinovăție, unei alte persoane este obligat să îl repare. Alineatul doi al
aceluiași articol instituie obligația pentru acesta de a acoperi prejudiciul chiar și pentru cea mai
ușoară culpă.
73
C. Tită, C. Voicu, I. Savu, A. Rășcanu, M. Ciocoiu, Teoria generală a dreptului, Editura Fundației România de
Mâine, București, 2011, p. 353.
74
C. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2001, p. 289.
45
Așadar, reiese faptul că obligația de reparare a prejudiciului există chiar și în cazul
culpei. Deși este cerută de lege cu valoare de principiu, vinovăția reprezintă o condiție necesară
doar în anumite cazuri de răspundere delictuală. Domeniul ei de aplicare constă în răspunderea
pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie, atunci când condiția vinovăției trebuie
probată de victima care pretinde repararea pagubei cauzate75.
4.2. Capacitatea delictuală
Din analiza vinovăției se constată că în dreptul nostru civil, pentru a se putea dispune
angajarea răspunderii civile delictuale, persoana care comite fapta ilicită trebuie să aibă cunoștiiță
despre faptele și actele sale, respectiv să perceapă în mod real ceea ce este permis sau interzis,
licit ori ilicit. Această formă de răspundere este condiționată de existența discernământului,
așadar, persoana care cauzează un prejudiciu trebuie să dețină capacitate delictuală. Lipsa
discernământului va atrage lipsa vinovăției subiective a celui care comite fapta.
Capacitatea delictuală este diferită de capacitatea de exercițiu a persoanei fizice,
capacitatea delictuală face referire la răspunderea pentru acele pagube cauzate prin comiterea de
fapte ilicite extracontractuale care conduc la astfel de consecințe, iar capacitatea de exercițiu
constituie aptitudinea persoanei de a încheia anumite acte juridice în mod individual și de a
răspunde pentru neîndeplinirea îndatoririlor asumate prin angajamentul său.
Noul cod civil instituie în cadrul reglementărilor cu privire la condiția vinovăției, pentru
instituirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, anumite dispoziții cu privire la
capacitatea delictuală, care este reglementată ca o condiție importantă a vinovăției autorului
faptei prejudiciabile.
Capacitatea delictuală este abordată în special în situația persoanelor care nu au împlinit
vîrsta de 14 ani și persoanele care se află sub interdicție judecătorească. Noua reglementare a
preluat soluțiile indicate în vechea reglementare. Așadar, în cadrul articolului 1366 alin.1-2
C.civ., se prevede faptul că „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub
interdicție judecătorească nu răspunde pentru prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește
discernământul său la data comiterii faptei. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de
75
46
prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedește că a fost lipsit de discernământ la data
săvârșirii faptei”.
Prin cele două texte menționate se evidențiază două prezumții legale relative care produc
efecte în direcții opuse, astfel, se vorbește despre lipsa de discernământ în cazul minorului sub 14
ani și a celui intezis, cu consecința neangajării răspunderii lor civile pentru prejudiciul injust
cauzat victimei și o altă situație în care discernământul există dar a minorului cu vârsta peste
14ani, ambele prezumții care pot fi răsturnate prin probă contrară76.
Persoana care a trecut de 14 ani și nu se află sub interdicție care produce o pagubă în
dauna unei alte persoane, nu va fi trasă la răspundere în ipoteza în care în momentul comiterii
faptei se afla în stare vremelnică de tulburare a minții, fapt care a condus la neputința de a-și
prevedea urmările faptei sale.
În cazul în care persoana mai sus indicată și-a provocat în mod deliberat starea, prin
consumul de alcool sau substanțe stupefiante, acesta va fi răspunzător pentru paguba produsă.
Așadar, în cazul în care lipsa discernământului este cauza consumului de alcool în mod deliberat,
respectiv a beției voluntare, autorul se face vinovat de comiterea faptei prejudiciabile și va fi
obligat la repararea acesteia.
Lipsa discernământului ori lipsa capacității delictuale trebuie să ființeze la data comiterii
faptei ilicite. Incapacitatea delictuală impune în mod obligatoriu o lipsă totală de discernământ,
astfel în ipoteza în care ne aflăm în situație unei lipse parțiale de discernământ, acest fapt nu va
conduce la neangajarea răspunderii civile. Cel care nu are discernământul abolit în totalitate este
prezumat de lege că deține discernământ.
Din considerațiile enunțate, s-ar putea crede că în situația în care un minor sau o
persoană pusă sub interdicție care nu au capacitate delictuală, nu ar putea să repare prejudiciul
cauzat victimei. Acest lucru nu este întru totul adevărat, deoarece noua reglementare civilă indică
în cadrul articolului 1372 coroborat cu articolul 1374 C.civ., obligația subsidiară a acestor
persoane de a indemniza victima pentru prejudiciul produs. În principiu persoanele care
supraveghează minorul ori persoana celui interzis trebuie să dezdăuneze victima în urma
comiterii unei faptei ilicite de cei aflați sub supravegherea lor.
76
47
În dreptul civil român, jurisprudența a admis din motive de justețe, posibilitatea obligării
persoanei care nu deține discernământ, să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa
ilicită, însă numai raportat la starea lui patrimonială care îi permite acest lucru.
Ideile expuse anterior, sunt consacrate în mod expres în cadrul articolului 1368 C.civ.,
care instituie obligația subsidiară de despăgubire, respectiv de indemnizare a victimei, care va fi
stabilită prin raportare la o valoare echitabilă ținându-se cont de starea patrimonială a părților.
Acest text se află în acorduri cu reglementările articolului 1372 C.civ., care face trimitere la
răspunderea minorului sau a persoanei puse sub interdicție.
În ipoteza în care condițiile stabilite în cadrul articolului 1372 C.civ. nu sunt îndeplinite,
autorul faptei prejudiciabile, va putea fi obligat la plata unei despăgubiri către victimă. Astfel,
instanțele de judecată trebuie să țină cont de valoarea pagubei cauzate victimei de minor sau
interzisul judecătoresc și de situația patrimonială a părților, iar în funcție de acestea persoana va fi
obligată la plata indemnizației.
Așadar, obligația de indemnizare este una de tip delictual, întrucât aceasta ia naștere în
urma producerii unui prejudiciu printr-o faptă ilicită, comisă de o persoană fără discernământ, caz
în care ne aflăm pe terenul răspunderii delictuale subsidiare, care are ca principal temei nu
vinovăția autorului ci ideea de echitate sau de garanție a echității.
Deși am evidențiat în mod separat fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția
autorului, trebuie să prezizez faptul că în viața reală, elementel amintite se regăsesc într-o
legătură indisolubilă. Așadar, fapta ilicită, deși este obiectivată printr-un anumit comportament
ori o anumită faptă, nu reprezintă o simplă acțiune mecanică, ci consttiuie o faptă umană ilicită.
Acet caracter al faptei, este conferit de latura subiectivă, respectiv de vinovăție. Vinovăția
constituie o stare de conștiință cu privire la faptă și urmările acesteia, dar și un act de voință,
datorită căruia se produce .
48
PAICU ALEXANDRU ION CONCLUZII
CONCLUZII
Din analiza textelor legale prevăzute în Noul cod civil în secțiunea privind răspunderea
civilă delictuală pentru prejudiciile produse unei persoane ca urmare a unei fapte proprii, reise
faptul că angajarea răspunderii civile impune existența cumulativă a unor condiții, respectiv
prejudiciul produs, fapta ilicită comisă, existența raportului sau legăturii de cauzalitate și
vinovăția autorului. Toate aceste condiții erau regăsite și în vechea reglemenatre. Aceste condiții
enumerate reprezintă în același timp și condițiile comune răspunderii în general.
Răspunderea civilă delictuală se evidențiază ca o formă de sancțiune de drept civil,
deoarece are în vedere patrimoniul persoanei care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită, iar în
ipoteza decesului acesteia, obligația de a repara prejudiciul produs se va transmite moștenitorilor
săi. Răspunderea civilă contractuală va interveni ori de câte ori nu se realizează obligațiile
asumate de contractanți, sau îndeplinirea în mod necorespunzătoare a respectivelor obligații,
cauzând în acest fel un prejudiciu unei persoane.
Articolul 1359 C.civ. prevede faptul că orice persoană trebuie să își realizeze toate
obligațiile care îi incumbă în urma încheierii unui contract, iar în cazul în care neavând nici un fel
de motiv justificat, refuză să îndeplinească obligațiile asumate, aceasta va fi răspunzătoare pentru
prejudiciul produs celeilalte părți contractante, iar în mod firesc este obligată să repare
respectivul prejudiciu, conform condițiilor legii.
Vechea reglementare nu a reglementat situațiile în care se poate înlătura sau exclude
caracterul ilicit al unei fapte prejudiciabile. În schimb, noul cod civil, prevede expres în cadrul
răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin propria faptă, acele împrejurări în prezența cărora fapta
comisă nu prezintă caracter ilicit, fapt pentru care nu va produce nici tragerea la răspundere a
făptuitorului, pentru repararea pagubei produse.
Legitima apărare constituie o ripostă îndreptată împotriva celui care pornește atacul, o
ripostă care este determinată de necesitatea apărării propriei persoane, a altei persoane ori a
drepturilor și interesului public, care sunt pericilitate.
Comiterea faptei în stare de necesitate este importantă atunci când există un pericol
imediat sau actual care amenință viața, integritatea corporală ori sănătatea unei persoane, un bun
important al persoanei respective sau un interes general și acesta nu poate fi înlăturat decât prin
comiterea faptei prevăzute de legea penală.
51
PAICU ALEXANDRU ION CONCLUZII
În ipoteza în care însă, fapta a fost comisă datorită ordinului survenit de la superior,
aceasta va fi ilicită numai în cazul în care acel ordin a avut un caracter vădit ilegal sau abuziv, or
modul de aducere la îndeplinire a avut un caracter ilicit și a fost comis cu vinovăție, indiferent de
forma acesteia. De asemenea, în momentul în care fapta a fost comisă în exercitarea unui drept
subiectiv, fapta prejudiciabilă nu va fi considerată ilicită.
Fapta prejudiciabilă comisă va fi lipsită de caracter ilicit în momentul în care victima și-
a exprimat acordul cu privire la comiterea unei fapte, acord consimțit anterior comiterii acestei
fapte, ori printr-un act unilateral, având cunoștiință despre existența unui risc cu privire la
cauzarea unor prejudicii. Așadar, un asemenea acord din partea victimei, constituie o clauză de
nerăspundere pentru pagubele cauzate.
Din cele menționate rezultă că împrejurările ca forța majoră, cazul fortuit sau fapta
victimei sau a terțului, vor exclude în mod direct și în totalitate raportul de cauzalitate dintre fapta
ilicită comisă și prejudiciul produs victimei. Totuși există și anumite situații în care raportul este
exclus doar parțial, atunci când răspunderea va fi catalogată ca fiind parțială. În afară de aceste
situații, consider că în lipsa totală a raportului, răspunderea trebuie să fie exclusivă.
Noul cod civil aduce noi adăugări cu privire la forța majoră și în mod expres oferă o
definiție acesteia. Așadar forța majoră este definită în cadrul articolului 1351 alin.2 C.civ. Textul
menționat reproduce în mod fidel definiția oferită de doctrină de-a lungul vremii. Definiția
menționată ne dezvăluie faptul că forța majoră reprezintă o împrejurare produsă din exterior,
având un caracter excepțional, care nu poate fi prevăzută și nici nu este vincibilă ori evitabilă.
Noul cod civil în cadrul articolului 1531 alin.3 definește cazul fortuit ca fiind „un
eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fost chemat să
răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”. Definiția amintită are la bază elementele
principale definite de doctrina juridică. În ipoteza în care fapta victimei ori a terțului a fost cea
care a produs prejudiciul în cauză, fapta persoanei care a comis fapta ilicită va fi considerată
neimputabilă acestuia, caz în care se va înlărura răspunderea civilă în mod totală sau parțial.
Din analiza vinovăției se constată că în dreptul nostru civil, pentru a se putea dispune
angajarea răspunderii civile delictuale, persoana care comite fapta ilicită trebuie să aibă cunoștiiță
despre faptele și actele sale, respectiv să perceapă în mod real ceea ce este permis sau interzis,
licit ori ilicit. Această formă de răspundere este condiționată de existența discernământului.
52
PAICU ALEXANDRU ION BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1. Noul cod civil.

2. Noul cod penal.
3. Noul cod de procedură penală.
4. I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1979.
5. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea Noului cod civil,
Editura Hamangiu, București, 2012.
6. I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Editura Științifică, București,
1970.
7. O. Căpățână, Premise juridice ale exercitării comerțului, în R.D.C. nr. 1/1991.
8. V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Volumul I,
Editura Academiei, București, 1969.
9. M. Honoré, International Encyclopedia of Comparative Law, volumul XI, Capitolul VII,
nr. 19.
10. C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Ediția a IX-a, revăzută
și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2012.
11. S. Neculaescu, Reflecții privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în Dreptul nr.
11/2006.
12. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform Noului
Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.
13. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ediţia a 4-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012.
14. C. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2001.
15. I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, Volumul II, București, 1942.
16. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită
și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008.
17. C. Tită, C. Voicu, I. Savu, A. Rășcanu, M. Ciocoiu, Teoria generală a dreptului, Editura Fundației
România de Mâine, București, 2011.
53
PAICU ALEXANDRU ION BIBLIOGRAFIE
18. M. Udroiu, Drept penal, Partea generală, Sinteze și grile, Editura C. H. Beck, București,
2014.
19. C. Voicu, A. S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci, Noul cod penal, Ghid de aplicare
pentru practicieni, Editura Hamangiu, București, 2014.
20. C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Curs universitar, Editura Universul Juridic,
București, 2010.
Practică judiciară
 C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 4718 din 18 iulie 2001, Buletinul Jurisprudenței
1990-2003.
 C.S.J., Secția comercială, Decizia nr. 4718/2001, în Dreptul nr. 4/2003.
 Tribunalul Pop. Mediaș, Sentința civilă nr. 1828 din 2 octombrie 1967, cu notă aprobativă
de B. Diamant și notă critică de C. Cunescu, în R.R.D nr. 1/1969.
 Tribunalul Suprem, Plen, decizia de îndrumare nr. VIII din 26 noiembrie 1953, în C.D.
1952-1954, 1.
 Tribunalul Suprem, Secția civilă, decizia nr. 424/1977, în CD 1977.
54

Alex Paicu Licenta

Enviado por

Dados do documento

Título original

Direitos autorais

Formatos disponíveis

Compartilhar este documento

Compartilhar ou incorporar documento

Opções de compartilhamento

Você considera este documento útil?

Este conteúdo é inapropriado?

Direitos autorais:

Formatos disponíveis

Alex Paicu Licenta

Enviado por

Direitos autorais:

Formatos disponíveis

CUPRINS

Dreptul caracterizat ca un fenomen social are ca scop asigurarea funcționalității și a

Comportamentul unei societăți omenești este influențat de necesitățile derivând din

Așezarea textelor legale în Noul cod civil, cu privire la răspunderea civilă, nu se

1.2. Răspunderea civilă delictuală

„Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care provine

1.3. Răspunderea civilă contractuală

instituit posibilitatea ca fiecare parte să răspundă în eventualitatea nerespectării respectivului

1.3.1. Condiţiile răspunderii contractuale

Un alt element foarte important pentru antrenarea răspunderii civile contractuale îl

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL ILICIT AL FAPTEI

2.2. Legitima apărare

În conformitate cu prevederile art. 1360 C.civ., se indică faptul că „nu va datora

2.3. Starea de necesitate

2.5. Exercitarea normală a dreptului subiectiv

2.6. Consimţământul victimei

3.2. Stabilirea raportului de cauzalitate

3.3. Reglementare şi definire

3.4. Forţa majoră

3.5. Cazul fortuit

Această noțiune a fost utilizată și de vechea reglementare. Cu toate acestea însă nu a

3.6. Fapta victimei și fapta unei terțe persoane

4.2. Capacitatea delictuală

1. Noul cod civil.

Você também pode gostar