Arhangheli și îngeri

2012, anul apocalipsei. Cam așa am fost întâmpinați în prima zi

a anului de majoritatea buletinelor de știri. „Crainice” drăguțe, ba chiar
simpatice foc, citeau de pe prompter varii scenarii apocaliptice cu o
nonșalanță de admirat. Bănuiesc că acestora li se vor fi adăugat mai târziu
în noapte fie masterandele în magie albă, fie horoscopistele de serviciu.
Recunosc, nu am rezistat prea mult! Totuși, sunt conștient - cu puțină
bunăvoință și conștiință civică, aș / ai fi înțeles: de data asta e sigur – ba a
fost după Nostradamus, ba a fost după nu știu ce tăbliță ascunsă-n
pădurea sacră, ba erai avertizat simplu și eficient că „așa scrie la carte”.
Însă, după cum ziceam, acum e sigur: girează calendarul mayaș. Conform
tiparelor unei normalități cu fundu-n sus, au reînceput: se vehiculează ore,
zile, luni – însă atenție, toate se înscriu anului 2012.
„Drept pentru care” – asta așa, ca varieteu, trăiască așchiile de
lemn!, – mi-am propus un mic exercițiu de exorcizare a întregului tablou
mediatic (și nu numai!) ce ne înconjoară cu plumbuită lipsă de
discernământ.
Așadar, revenind către un registru sobru, vă învit la o întâlnire
livrescă aparte. „Arhangheli și îngeri”, apariție a anului 2011, e genul de
lucrare-eseu care combină în mod fericit excursul de-a lungul
coordonatelor angelologiei cu intuițiile profunde ale intelectualului din
cetate. Volumul evidențiază roadele unor eforturi colective: pe de o parte, el
este girat de Editura „Deisis” și Stravropoleos; pe de altă parte, invită la un
dialog teologic-cultural câteva din numele importante ale acestei „zone”:
Andrei Pleșu („Îngerul autorității. O interpretare la Parabola lucrătorilor
nevrednici ai viei”), Alexandru Mihăilă („Angelologia Vechiului Testament și
a literaturii apocrife - câteva aspecte istorice generale”), Bogdan Tătaru-
Cazaban (Între Dionisie Areopagitul și Grigorie Palama. Fundamente
patristice ale angelologiei părintelui Dumitru Stăniloae)”, Vlad Bedros
(„Cultul arhanghelilor – surse literare și iconografie”), Ovidiu Victor Olar
(„Minunile Arhanghelilor de la Stravopoleos”), Mihail Neamțu („Despre
vocația monahului-înger”). Într-un chip cât se poate de fericit, informația
volumului de față se sprijină pe un bogat suport de imagine, drept pentru
care ar putea fi incadrat cu ușurință în categoria albumelor. Oricum, o
lucrare consacrată angelologiei, venită din spațiul propriei culturi, poartă
însemnele ineditului. În volum sunt deopotrivă recuperate fie intuiții fine, cu
bază canonică, fie așezate cap la cap fapte de arheologie biblică /
patristică care deservesc țintei finale. De altfel, aș spune că întregul edificiu
cunoaște o dezvoltare sferică. Provocările intelectuale ale lui Andrei Pleșu
(la care vom reveni), se închid odată cu accentele diversificate de
semantica contemplației, dezvoltată de Mihail Neamțu. Poate la polul opus
se așază Alexandru Mihăilă ori Vlad Bedros, autori ce ne propun surse
documentare parțial inedite. Demn de laudă este aparatul critic ce
însoțește fiecare eseu – rezultă poate nu neapărat un corpus canonic prin
toate afirmațiile sale, dar e o situare cât se poate de veridică în realitățile
istorico-duhovnicești ale unor mentalități conjuncte.
Deși nu am admirat niciodată discursul lui Andrei Pleșu până la
ultima sa „consecință”, trebuie să recunosc că finețea eseului său se
detașează totuși în paginile lucrării la care m-am oprit, deopotrivă printr-o
bogăție a informației, cât mai ales prin restabilirea în contemporaneitate a
acelor sensuri / gesturi / stări dintâi. De altfel, spre finalul rândurilor sale,
suntem avertizați că „Dincolo de necesare preciziuni istorice și filologice, de
«reconstituiri» contextuale, menite să lămurească sensul parabolei așa
cum putea fi el auzit și citit de auditoriul contemporan cu ea, trebuie să
avem mereu în vedere faptul că ea e gândită și pentru a spune ceva și
dincolo de timpul rostirii ei. Iisus vorbește, desigur, celor din preajmă, dar,
în același timp, vorbește și celor din «preajma» atemporală a adeziunii la El
și la problematica misiunii Sale”. Doar aparent fără legătură cu temele
dezvoltate de angelologie, Andrei Pleșu re-interpretează Parabola
lucrătorilor nevrednici ai viei, recunoscută drept una dintre cele mai dificile
parabole ale tradiției creștine, unii considerând-o in situ o adevărată
poveste de groază, parțial caracterizată de elemente absurde. Reașezând
pe masa ideilor câteva din comentariile provocate de acest episod, putem
observa dimpreună cu autorul eseului numeroase „derapaje”: mulți au
mizat pe o componentă antisemită a parabolei (imaginea lui Dumnezeu
Tatăl care se războiește cu poporul ales), în timp ce alții pierd pe drumul
unui political correctness deșănțat, ajungând să condamne perspectiva
androcentrică a istorisirii (nu există nicio femeie printre lucrătorii viei –
Tania Oldenburg) ori susținând o parabolă anti-război, utilizând-o pentru
mai buna înțelegere a războiului din Irak (R.Q. Ford). Pe de altă parte, nu
știu câți s-ar ralia unei descifrări jungiene (stăpânul ar putea fi individul, via
e spiritul ce trebuie cultivat, lucrătorii cei răi întruchipează credințele,
deprinderile, atitudinile negative, în timp ce trimișii stăpânului ar echivala cu
mesajele divine ce sunt rejectate de eul recalcitrant). Dintre multele
interpretări, interesantă pare a fi cea a lui Paul Ricoeur care afirmă răspicat
comuniunea inversă între rod și viață, între Cuvânt și trup, în sensul că
ultimul trebuie să dispară pentru ca Cel dintâi să triumfe. Reechilibrând
treptat toate aceste chei interpretative, Andrei Pleșu ajunge ca plecând de
la această parabolă să circumscrie problema prezenței / lipsei autorității. E
interesat de non-receptivitatea furioasă care se transformă in refuz, de
transformarea blocajului în agresiune. Devine cert că înainte de a înțelege
sau nu ce li se cere, lucrătorii de la vie vor suprimarea sursei care li se
adresează, situație întrucâtva echivalentă cu ateismul militant. De fapt,
lucrătorii pun în discuție autoritatea celui ce i-a angajat – ne amintim că și
Iisus este întrebat de către arhierei, cărturari în numele cui vorbește și cu
ce putere. Parabola lucrătorilor nevrednici cunoaște o evidentă actualitate,
e poate problema cea mai grea a lumii moderne. Concluzia eseului este
aceea că autoritatea trebuie recunoscută în mod liber: e autoritatea căreia
îi răspunzi. Respingerea autorității este simptomul unei relații deficiente cu
ceea ce se află deasupra, cu topografia vârfului, cu piatra unghiulară,
implicit cu modelul hristic.
M-am oprit ceva mai mult asupra eseului lui Andrei Pleșu pentru
spațiul larg pe care il deschide printr-o re-multiplicare a perspectivelor.
După cum afirmam, și celelalte materiale dezvoltă pasaje inedite, aduc
informații nu întotdeauna cunoscute. Deși nu există o sistematizare a
învățăturii despre îngeri în literatura vechi-testamentară ori inter-
testamentară, Alexandru Mihăilă ne înfățișează (folosindu-se deopotrivă de
texte canonice și necanonice) aspecte legate de originea concepției despre
îngeri, sfatul divin și oștirea cerească, primele descrieri ale îngerilor,
căderea îngerilor, ființele cerești teriomorfe (heruvimii și serafimii), ierarhiile
cerești etc.
Bogdan Tătaru Cazaban pleacă de la modelul lui Dionisie
Areopagitul, așa cum este acesta înțeles și îmbogățit de Grigorie Palama și
Dumitru Stăniloae, ajungându-se la o teologie a proximității în sensul
perceperii îngerului sub forma unei făpturi de interval ce urcă și coboară
între cele două capete ale scării lui Iacob. Un foarte bine argumentat
subcapitol enumeră motivele superiorității omului față de înger.
Vlad Bedros explică cultul arhanghelilor făcând apel la surse
literare și „plastice” (iconografice). În vizorul său se află ciclurile minunilor
făptuite și reprezentate sub forma frescelor / icoanelor în Moldova secolelor
XV-XVI. Este evidențiată totodată postura inedită a Arhistrategului Mihail,
venerat de masele largi. Nu trebuie trecut peste rândurile ce surprind
inedita scenă a cavalcadei sfinților de la Pătrăuți, scenă cu adevărat
monumentală pentru înțelegerea corectă și plenară a comuniunii dincolo de
tangibil dintre om și înger. Mai departe, în logica volumului, Ovidiu Victor
Olar ne împărtășește minunile Arhanghelilor de la Stravropoleos.
Cartea se închide serafic, Mihail Neamțu propunând pentru
încă o dată omului modern tăcerea făptuitoare, tăcerea proprie firilor
contemplative. În 2012, reținem via Mihail Neamțu cuvânt de învățătură:
„Principala funcție a cetelor îngerești este doxologia: spre deosebire de
demoni, arhanghelii, heruvimii și serafimii îl laudă pe Dumnezeu. În raport
cu omul de lume, virtutea monahului se exersează în tăcere. Ființa
contemplativă își crește aripile și se înalță spre văzduh acceptând, înainte
de toate, să nu bârfească oameni sau lucruri inferioare. Calomnia e muniția
dracilor. A nu răspunde intrigilor, pornirilor vindicative și batjocurei gratuite –
iată vocația deșertului creștin în contrast cu zgomotul imperiului. Refuzul
obrăzniciei și deriziunii în fața nedreptății echivalează cu o veritabilă
purtare a Crucii in persona Christi”.

Marius Manta