Averescu și tratativele de pace din februarie

1918
Prof. Dr. Dorin Stănescu, 25 Februarie 2018

În mersul istoriei există momente în care personalitățile lumii politice sunt puse în
situații dificile, iar acest fapt a fost exprimat, într-o formulare, e drept caustică, de
către Nicolae Titulescu, care a spus că a fi politician sau diplomat înseamnă că ești
pregătit să înghiți în fiecare dimineață o broască râioasă la micul dejun. Desigur,
sensul figurat al parabolei este acela de a face față unor situații delicate, adesea
neplăcute, care implică daune de imagine pentru omul politic.

Acum 100 de ani, două mari personalități, Ion. I. C. Brătianu și Alexandru Averescu,
aveau să fie puse în fața unei decizii de această natură, care, prin impactul său,
putea avea consecințe nefaste pe termen lung. Metaforica broască se dovedea a fi
încheierea păcii separate cu Puterile Centrale.

Ion I. C. Brătianu era prim-ministrul care parafase aderarea României la Antanta în

vara anului 1916 și se angajase să nu încheie pace separată cu Germania. Din
păcate, soarta războiului ne-a fost potrivnică, întrucât revoluția bolșevică din
octombrie 1917 avea să genereze prăbușirea frontului de est și ieșirea Rusiei din
conflict. Profitând de acest context al căderii uriașului Imperiu rus, Germania și
Austro-Ungaria au somat România să-și precizeze poziția: încheie pace sau continuă
războiul. Somația a generat câteva zile mai târziu demisia guvernului Brătianu – Take
Ionescu, liderii români nedorind să gireze o pace cu dușmanul.

Oameni mari pentru situații grele

Soluția de ieșire din criză a fost să i se încredințeze generalului Alexandru Averescu

formarea guvernului țării. Numirea generalului avea ca principal argument
popularitatea sa în țară, fapt care ar fi amortizat din șocul unor eventuale nemulțumiri
ale oamenilor generate de semnarea unei păci ca țară înfrântă. Un alt atu al său era
acela că se cunoștea cu mareșalul Mackensen și se spera ca din această relație să
se obțină o pace în condiții mai onorabile. A existat în subtext și un calcul politic rece
și dur. Generalul Averescu era omul cel mai popular în țară după suverani.
Notorietatea și admirația de care se bucura în rândurile armatei provocase nu până
cu mult timp în urmă frisoane politicienilor liberali și inclusiv regelui Ferdinand, care
se temuseră ca generalul să nu profite de situație și să preia puterea instaurând
republica. Dacă el ar fi încheiat pacea, acest fapt avea să fie un excelent argument
pentru detractorii săi, care ar fi avut motive să-l îndepărteze definitiv din cercurile
puterii.

Pe 29 ianuarie 1918, Alexandru Averescu a devenit prim-ministru al României, al

unei Românii reduse la teritoriul Moldovei. Mai târziu, peste câțiva ani, viața avea să-i
mai ofere cu generozitate ocazia să mai dețină de două ori funcția de prim-ministru,
dar al unei Românii Mari. Cert este că oferta de a ocupa înalta funcție l-a măgulit. Și
lucrul acesta se observă din tonul memoriilor sale. Guvernul său avea ca misiune
principală începerea negocierilor de pace, dar fără să încheie pace, ci doar să
tergiverseze cât de mult semnarea unui acord. Acesta fusese, de fapt, sfatul aliaților.
Și era singura opțiune corectă atunci. Armata Română nu mai putea susține singură
frontul în condițiile în care superioritatea Puterilor Centrale în zonă era evidentă după
ieșirea Rusiei din război.

Somați de către germani, românii au trimis o primă delegație care să solicite o scurtă
perioadă de acomodare pentru noul guvern. S-a mai stabilit că tratativele aveau să
înceapă la 9 februarie.
În Memoriile sale, generalul Averescu menționează o primă și interesantă întâlnire,
desfășurată la Buftea pe 5 februarie, cu mareșalul Mackensen. Atmosfera este
cordială, faimosul mareșal îi transmite neoficial condițiile pe care „generoasa”
Germanie le oferă României învinse: cedarea Dobrogei, precum și concesiuni terito-
riale către Bulgaria și Austro-Ungaria. Schimbarea dinastiei este deja hotărâtă de la
Berlin de către împărat, care nu-l mai dorește pe regele Ferdinand la cârma țării, iar
lucrul acesta are și acordul oamenilor politici de la București, al așa-numiților
germanofili.

Întâlnirea contelui Ottokar Czernin cu regele Ferdinand

La fel de interesantă și în același context dificil este și întâlnirea de la Răcăciuni,

județul Bacău, din ziua de 14/27 februarie 1918 dintre regele Ferdinand și contele
Ottokar Czernin, ministrul de externe al Austro-Ungariei. Regele i-a mărturisit lui
Averescu că ministrul austriac nu a avut pic de deferență față de el, că a fost foarte
brutal și inflexibil, comunicând deciziile Puterilor Centrale: amputări teritoriale, cedări
de facilități economice, într-un cuvânt, condiții înrobitoare și somația de a încheia cât
mai rapid pacea.

Toate aceste contacte au avut caracter neoficial și au fost, în fapt, întâlniri informale,
de curtoazie, de ambele părți. Pentru români, rezultatele aveau să fie clare, nu îi
așteptau vremuri prea bune sub auspiciile păcii, care avea să fie încheiată cu
germanii și aliații lor. Greul tratativelor a fost purtat de o comisie condusă de
Constantin Argetoianu. Aceasta a început negocierea condițiilor de pace cu germanii.
Demobilizarea a opt divizii ale Armatei Române și plecarea misiunilor militare străine
din țară au fost unele dintre subiectele discuțiilor preliminare purtate în cadrul acestor
întâlniri.

Alexandru Averescu, negociator al păcii

În paralel, la Iași au avut loc trei Consilii de Coroană, în care s-au ivit mari divergențe
între Brătianu și Averescu. Generalul susținea încheierea păcii, în timp ce Brătianu
dorea tergiversarea tratativelor și respingerea capitulării. Pe fondul acestor discuții
din ce în ce mai tensionate, generalul Alexandru Averescu a realizat faptul că el nu
se mai bucură de încrederea regelui și este privit cu suspiciune de acesta. Realitatea
era că în continuare liberalii, generalul Prezan și Misiunea Militară Franceză, nu
priveau cu ochi buni preluarea puterii de către Averescu și doreau plecarea și
izolarea sa. Din punctul lor de vedere se contura inclusiv soluția nerealistă de a se
lupta cu orice preț cu Germania. Întregul eșafodaj care s-a construit în jurul său l-a
determinat pe generalul Averescu să-și dea demisia. Imediat, regele Ferdinand l-a
învestit pe germanofilul Alexandru Marghiloman ca prim-ministru. Acest guvern,
instalat la data de 5/18 martie, avea să încheie pacea separată cu Puterile Centrale,
pace care, de altfel, nu a fost ratificată de regele Ferdinand.

Alexandru Averescu, figură proeminentă, aproape legendară, a Marelui Război, s-a

văzut pus, în scurta-i perioadă de conducător al Guvernului Regatului României, în
greaua postură de negociator al păcii. În toată această tevatură, generalul și-a
îndeplinit, în definitiv, misiunea de a tergiversa negocierile cu Puterile Centrale.
Plecarea sa din fruntea guvernului a fost rezultatul aceleiași stratageme, dar și al
unui calcul politic al adversarilor săi, care au dorit să-l compromită definitiv. Nu au
ajuns însă la rezultatul așteptat. În schimb, pentru mai toți oamenii politici ai epocii,
spusele lui Titulescu, menționate la început, s-au dovedit valabile.