Analiza Discursului Si Reconcilierea

Loughborough University
Institutional Repository
Discourse analysis and

researching coming to terms
with the past: studies in
discursive psychology
[Analiza discursului si
reconcilierea cu trecutul
recent: studii de psihologie
sociala discursiva]
This item was submitted to Loughborough University's Institutional Repository
by the/an author.
Citation: TILEAGA, C., 2012. Discourse analysis and researching coming
to terms with the past: studies in discursive psychology [Analiza discursului si
reconcilierea cu trecutul recent: studii de psihologie sociala discursiva]. Oradea,
Romania: Editura Primus [Primus Publishing].
Additional Information:
• This book is written in Romanian.
Metadata Record: https://dspace.lboro.ac.uk/2134/9681
Version: Not specified
Publisher: Editura Primus [Primus Publishing]

c Cristian Tileaga
Please cite the published version.

This item was submitted to Loughborough’s Institutional Repository
(https://dspace.lboro.ac.uk/) by the author and is made available under the
following Creative Commons Licence conditions.
For the full text of this licence, please go to:

http://creativecommons.org/licenses/by-nc-nd/2.5/

Cristian Tileagă

Analiza discursului şi reconcilierea
cu trecutul recent

Studii de psihologie socială discursivă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TILEAGĂ, CRISTIAN
Analiza discursului şi reconcilierea cu trecutul recent
/ Tileagă Cristian. ‐ Oradea : Primus, 2012
ISBN 978‐606‐8318‐10‐3

316.6

Copertă şi tehnoredactare: Adrian Buzaş

Cristian Tileagă

Analiza discursului şi reconcilierea
cu trecutul recent
studii de psihologie socială discursivă

Oradea, 2012

Absolvent al Facultății de psihologie din Iaşi, doctor al Universității
din Loughborough, Cristian Tileagă este lector în psihologie socială
în Departamentul de Ştiințe Sociale al Universității din
Loughborough, Marea Britanie. Din 2001, este membru al Discourse
and Rhetoric Group (DARG), grup recunoscut internațional pentru
contribuțiile sale la o psihologie socială bazată pe studiul
discursului în societate. Principalele sale interese de cercetare sunt
legate de psihologia politică în general, psihologia critică a
rasismului, analiza discursului politic, memoria colectivă a
evenimentelor politice, reprezentările sociale ale istoriei. Recent,
este preocupat de modul în care trecutul comunist şi postcomunist
este construit în vorbire şi în scris, în discursul politic al elitelor,
texte oficiale, mărturisiri publice de colaborare cu Securitatea. Este
autorul a numeroase lucrări de psihologie socială publicate în
British Journal of Social Psychology, Discourse & Society, Discourse
Studies, Journal of Community and Applied Social Psychology, Culture
& Psychology, Ethnicities, International Journal of Critical Psychology,
Journal of Sociolinguistics, Psihologia Socială. Două dintre articolele
sale au fost traduse în spaniolă şi maghiară. În prezent, lucrează la
un capitol legat de retorică şi politică pentru Oxford Handbook of
Political Psychology (cu Susan Condor şi Michael Billig) şi pregăteşte
două cărți pentru Cambridge University Press: Political Psychology:
European Perspectives şi Psychology and History: Interdisciplinary
Explorations (cu Jovan Byford).
Cuprins

Cuvânt‐înainte / 7

Introducere
Către o psihologie discursivă a reconcilierii cu trecutul
recent / 11

Capitolul 1
Reprezentarea socială a istoriei recente în Raportul
Tismăneanu / 45

Capitolul 2
Comunismul în retrospecție: retorica memoriei oficiale / 71

Capitolul 3
„Mea culpa”: Construirea socială a unei mărturisiri / 95

Capitolul 4
(Re)scrierea biografiei şi „realitate” textuală / 115

Capitolul 5
Responsabilitate politică şi memoria colectivă a
evenimentelor politice / 137

Capitolul 6
Ce este o „revoluție”? Discurs comemorativ şi legitimarea
unei reprezentări ideologice / 161

Apendice: Notații transcriere / 186

Lista de lucrări citate / 187

Index / 216
Cuvântînainte

Această carte este o introducere la analiza discursului în
psihologia socială. Cartea prezintă principalele
caracteristici teoretice şi metodologice ale psihologiei
sociale discursive, ilustrând modul în care aceasta poate
respecifica studiul psihosociologic al reconcilierii cu
trecutul recent. Reconcilierea cu trecutul recent e un bun
punct de plecare pentru oricine doreşte să înțeleagă ce
oferă analiza discursului din perspectiva reconceptualizării
unor noțiuni tradiționale ale psihologiei sociale.
Există în prezent din ce în ce mai multe lucrări care
prezintă caracteristicile generale ale perspectivei
discursive în psihologia socială. Psihologia discursivă
începe să fie adoptată de un număr din ce în ce mai mare de
psihologi sociali, mai ales în Marea Britanie, dar dezvoltări
semnificative se înregistrează şi în Australia, Canada,
Olanda, Italia, Țările Nordice şi Spania. În România,
psihologia socială discursivă este un domeniu de cercetare
nou, iar preocupările în acest domeniu sunt incipiente.
Această carte încearcă să remedieze această situație oferind
cititorului o introducere concisă în psihologia discursivă cu
relevanță pentru spațiul românesc. Acest volum încearcă să
sugereze cîteva modalități prin care psihologia socială în
general, şi psihologia discursivă în special, pot contribui la
o mai profundă înțelegere a unor fenomene socio‐politice
contemporane, unele dintre ele încă extrem de vii şi actuale
pentru publicul românesc. Cartea plasează studiul
reconcilierii cu trecutul recent în contextul transformărilor
şi dificultăților legate de memoria socială şi individuală în
spațiul românesc de după 1989: reprezentările oficiale ale
7
Cristian Tileagă
perioadei comuniste în Raportul Tismăneanu, reconcilierea
individuală cu trecutul communist în mărturisirea de
„colaborare” cu Securitatea a lui Sorin Antohi, negocierea
unei memorii colective a revoluției române în discursul
comemorativ al fostului preşedinte al României, Ion Iliescu.
Cartea include studii de caz, relativ independente, extrase
din cercetări psihosociologice realizate pe parcursul mai
multor ani. Acestea fac parte dintr‐un proiect mai larg
preocupat de construirea socială/discursivă a trecutului
comunist şi postcomunist într‐o varietate de contexte
sociale: texte oficiale, interacțiuni sociale, discursuri
politice, cât şi alte contexte discursive în spațiul public.
Introducerea oferă o privire de ansamblu asupra
celor mai importante aspecte teoretice şi metodologice ale
analizei discursului în psihologia socială. Oferă, de
asemenea, detalii legate de studiile empirice incluse în
capitolele ce îi urmează. Capitolele intâi şi doi se opresc la
descrierea unor dinamici discursive care contribuie la
construirea unei memorii colective oficiale şi reprezentări
sociale ale comunismului în Raportul Tismăneanu, cel mai
important document post‐decembrist in această privință.
Capitolele trei şi patru se concentrează asupra reconcilierii
individuale cu trecutul recent în mărturisirea publică de
colaborare cu Securitatea a lui Sorin Antohi. Capitolele cinci
şi şase prezintă o analiză discursivă a discursului politic
comemorativ legat de revoluția română în discursurile
oficiale ale fostului preşedinte Ion Iliescu, în Parlamentul
României şi în interviuri televizate.
Capitolul doi apare pentru prima dată în această
lucrare. Restul capitolelor au fost publicate anterior, sub
forma articolelor ştiintifice, în jurnale de specialitate între
2008 şi 2011. Capitolul întâi a apărut ca Tileagă (2009)
„The social organization of representations of history: The
textual accomplishment of coming to terms with the past”
8
în British Journal of Social Psychology, vol. 48, 337‐355 (©
John Wiley & Sons). Capitolul trei a apărut ca Tileagă
(2009) „Mea culpa”: The social production of public
disclosure and reconciliation with the past” în A. Galasinska
& Michal Krzyzanowski (eds.) Discourse and
transformation in Central and Eastern Europe (pp. 173‐
187) (© Palgrave Macmillan). Capitolul patru a apărut ca
Tileagă (2011) „(Re)writing biography: memory, identity
and textually‐mediated reality in coming to terms with the
past” în Culture & Psychology, vol. 17, 197‐215 (© Sage
Publications). Capitolul cinci a apărut ca Tileagă (2010)
„Political accountability and the collective memory of socio‐
political events: a discourse analysis” în Journal of
Community and Applied Social Psychology, vol. 20, 363‐376
(© John Wiley & Sons). Capitolul şase a apărut ca Tileagă, C.
(2008) „What is a ‘revolution’?: National commemoration,
collective memory and managing authenticity in the
representation of a political event” în Discourse & Society,
vol. 19, 359‐382 (© Sage Publications). Ele păstrează în
mare parte forma şi argumentul original, cu toate că
anumite părți/secțiuni au fost revăzute în detaliu pentru
acest proiect. Multe mulțumiri Sage Publications, Palgrave‐
Macmillan, şi John Wiley & Sons pentru permisiunea de a le
folosi aici.
Această carte este rezultatul unor cercetări care au
beneficiat, din 2001 până în 2004, de suportul unei burse
doctorale oferite de Facultatea de Științe Umaniste și Sociale
a universității din Loughborough. De asemenea, cartea se
datorează unui semestru de study leave în anul universitar
2010/2011.
Cartea aceasta se datorează în mare parte prieteniei
lui Michael Billig, Jovan Byford, Sabina Mihelj, Susan
Condor, Charles Antaki, Carly Butler, şi colegilor din
departamentul de ştiințe sociale al universității din
9
Cristian Tileagă
Loughborough, Marea Britanie. Mulțumesc colegilor din

Grupul de Analiză a Discursului si Retoricii (Discourse and
Rhetoric Group – DARG): Jonathan Potter, Alexa Hepburn,
Elizabeth Stokoe, Derek Edwards, Malcom Ashmore, Sue
Wilkinson, Michael Billig, Charles Antaki, care de‐a lungul
anilor au pus bazele psihologiei discursive, şi au construit
un mediu academic în care „competiția” academică a fost
doar legată de importanța dezbaterii, creativității, şi
argumentului.
Familiei mele, îi datorez totul, inclusiv acest
manuscris. Codruța şi Bela au fost întotdeauna aproape.
Părinților, şi surorii mele, le sunt profund recunoscător
pentru suportul necondiționat oferit de‐a lungul acestui
proiect. Cu toate că această carte datorează atât de mult
atâtor persoane, doar eu sunt responsabil de eventualele
neajunsuri sau imperfecțiuni ale acestui text.
10

Introducere

Către o psihologie discursivă a
reconcilierii cu trecutul recent

Analiza discursului în psihologia socială

Momentul fondator al analizei discursului în psihologia
socială a fost publicarea, în 1987, a cărții lui Jonathan Potter
şi Margaret Wetherell, Discourse and social psychology:
beyond attitudes and behaviour. În acelaşi an, 1987,
independent de Potter şi Wetherell, Michael Billig propunea
o abordare retorică asupra psihologiei sociale în cartea sa
Arguing and thinking: a rhetorical approach to social
psychology. Cartea lui Billig e un elogiu adus scrierilor vechi,
dar nu puțin importante, de retorică. Originalitatea poziției
lui Billig constă în observația că multe dintre temele
psihologiei sociale contemporane (persuasiunea, opiniile şi
atitudinile, limbajul, etc.) se regăsesc (şi îşi au, de fapt,
originea, demult uitată) în studiile de retorică ale lui
Aristotel sau Protagoras. Billig (1987, vezi şi 1991) ne
reaminteşte, şi ne arată că discursul este organizat retoric,
ceea ce înseamnă că „tehnicile” şi „resursele” noastre
retorice folosite, de pildă, în a acuza pe cineva, pot fi
contracarate cu ajutorul unor „tehnici” şi „resurse” retorice
de apărare. Într‐o anumită măsură, studiul discursului
reprezintă analiza unor astfel de dinamici discursive şi
11
Cristian Tileagă
retorice. După cum sugerează Billig, reorientarea psihologiei
sociale către rădăcinile sale presupune, de asemenea,
reorientarea ei către studiul limbajului ca fenomen în sine, şi
nu doar ca mediu neutru de transmitere a gîndurilor,
sentimentelor, acțiunilor noastre.
Cartea lui Potter şi Wetherell, cât şi contribuția lui
Billig, sunt primele încercări sistematice de a introduce
analiza discursului (definit ca limbaj în acțiune) printre
preocupările principale ale psihologiei sociale. Termenul de
„discurs” e folosit pentru a desemna toate formele de limbaj
vorbit sau scris, fie că e vorba de conversații care apar în
mod natural, interviuri sau texte scrise (Potter & Wetherell,
1987). Potter şi Wetherell sunt primii psihologi sociali care
au luat în serios funcția socială a limbajului ca fenomen de
sine stătător în studiul fenomenelor psihosociale: atitudini,
atribuiri, memorie, identitate, etc. Atât Potter şi Wetherell,
cât şi Billig, susțin că multe din fenomenele pe care
psihologii le‐au considerat în mod tradițional „stări interne”
sunt, de fapt, constituite în activități sociale, mai ales prin
intermediul discursului. Astfel, cercetând modul în care
indivizii vorbesc, scriu, interacționează unii cu alții, şi astfel
pun limbajul în practică, se pot studia multe din fenomenele
pe care psihologii le consideră ca având loc „în mintea”
indivizilor.
Analiştii discursului sunt preocupați, în primul rând,
de modul în care realizăm acțiuni sociale atunci când
folosim limbajul în societate. Ei s‐au interesat de descrierea
varietății de acțiuni sociale (şi consecințele lor) pe care le
realizăm atunci când folosim limbajul într‐un anumit fel, şi
nu în altul. Folosim limbajul ca să descriem, să justificăm, să
legitimăm, să convingem, să plasăm vina, sau să prezentăm
ca „factuală” o viziune asupra propriei persoane sau asupra
lumii, contextului în care trăim sau despre care vorbim sau
scriem la un moment dat. Folosim limbajul ca să ne
12
disculpăm, să ne exonerăm, să ne scuzăm sau să acuzăm, să
apărăm o anumită poziție, să ne prezentăm într‐o lumină
favorabilă, etc. Toate acestea nu sunt manifestări ale unui
psihologii interioare, ci sunt acțiuni sociale, publice,
observabile, care iau naştere în discurs, acțiuni care dau
naştere unor „realități” şi „versiuni” ale lumii
înconjurătoare şi relațiilor dintre oameni. Aceste acțiuni
sociale, cât şi consecințele lor pentru construirea realității,
sunt domeniul de studiu al psihologiei discursive.
În 1992, Derek Edwards şi Jonathan Potter scriu
cartea Discursive Psychology, folosind pentru prima dată
termenul de psihologie discursivă, care intră, astfel, în
lexiconul psihologiei şi ştiințelor sociale. Am descris pe larg
în Tileagă (2002) caracteristicile definitorii ale psihologiei
discursive. Aici, am să le reiau doar pe cele mai importante.
În psihologia socială, psihologia discursivă (de acum
înainte, prescurtată PD) face parte dintr‐o mişcare critică
îndreptată impotriva ortodoxiei experimentalismului în
cercetarea fenomenelor sociale (e.g., Israel & Tajfel, 1972;
Harré, 1979; Gergen, 1994). Ceea ce se numeşte astăzi
„psihologie discursivă” a fost facilitat, în parte, de climatul
intelectual creat de lucrările lui Gergen (1973), Harré &
Secord (1972), şi Shotter (1977). Cu toate că PD e o
perspectivă care aparține psihologiei sociale, mare parte
din antecedentele sale teoretice şi analitice directe nu se
regăsesc însă în psihologia socială. Ele pot fi regăsite în
cercetările din domeniul sociologiei cunoaşterii ştiințifice
(Ashmore, 1989; Gilbert & Mulkay, 1984) şi aplicațiile
acesteia, de început, în psihologia socială (Potter, 1984,
1987, 1988a, b; Potter & Wetherell, 1987, 1988). Nucleul
filozofic şi analitic al psihologiei discursive este unul
eclectic, inspirat, pe de o parte, de orientări care îşi au
rădăcina în filosofia limbajului (în interiorul căreia
problemele legate de cunoaştere, construirea realității, au
13
Cristian Tileagă
fost reformulate ca probleme legate de folosirea limbajului)
(Austin, 1962; Wittgenstein,1953), şi pe de altă parte, de
perspective provenind din arealul semioticii, post‐
structuralismului, postmodernismului cultural şi literar
(Barthes, 1974), etnometodologiei (Garfinkel, 1967;
Heritage, 1984; Watson, 1997, 2009) şi analiza conversației
(Atkinson & Heritage, 1984; Sacks et al., 1974; Sacks, 1995;
Hutchby & Wooffitt, 1998). De la perspectivele critice în
lingvistică imprumută atenția acordată ideologiei, orientării
şi funcției social‐ideologice a discursului ( van Dijk, 1987;
van Leeuwen, 2005).
Prin varietatea de „împrumuturi” din ştiințele
sociale, PD reafirmă locul şi rolul psihologiei ca ştiință
socială, şi promovează o viziune socială asupra folosirii
limbajului (discursului) şi practicilor vieții sociale de zi cu
zi. Discursul e o practică care constituie realitatea. De
pildă, una dintre modalitățile primordiale prin care
psihologia discursivă studiază discursul se face prin
intermediul transcrierii meticuloase a conversațiilor şi
interacțiunilor sociale, care demonstrează natura extrem
de organizată a discursului ca acțiune socială secvențială
(Edwards & Potter, 1992)1. Accentul este pus astfel pe
funcția îndeplinită de discurs în cursul interacțiunilor
sociale. De asemenea, accentul este pus pe dinamica
categorizării sociale (Jayyusi, 1984; 1991a, b) şi a modului
în care sunt construite şi folosite categoriile sociale de
apartenență (Baker, 2000; Eglin & Hester, 2003; Stokoe,
2009)
1 Majoritatea analizelor discursive beneficiază de pe urma înțelegerii
modului de organizare a conversațiilor pe care le purtăm zi de zi ce
include noțiuni precum schimbările de vorbitor (turn‐taking), perechi
adiacente (adjacency pairs), corectări (repairs) (Levinson, 1983;
Nosfinger, 1991; Schegloff, 1997).
14
Analiştii discursului sunt interesați de studiul

discursului ca manifestare de sine stătătoare. Discursul nu
e privit ca un mijloc, ca o cale de investigare a unei realități,
care se presupune că s‐ar afla „în spatele” discursului, de
orice natură ar fi ea (socială sau psihologică). Simplu spus,
analiza discursului are o orientare duală. E preocupată de
ceea ce indivizii fac atunci cînd vorbesc sau scriu (practici
discursive) şi de diferitele resurse discursive pe care actorii
sociali le folosesc în cursul acestor practici (sisteme de
categorii, narațiuni, metafore, diferite locuri comune
universale sau specifice unei anumite societăți, etc.).
Dinamica dintre practici şi resurse discursive furnizează (şi
constituie, în acelaşi timp) „angrenajul”, motorul vieții
sociale. Răspunsurile la întrebările pe care le ridică
cercetarea discursivă necesită, de obicei, o dublă focalizare,
atît asupra practicilor, cît şi asupra resurselor discursive.
Analiştii discursului privesc discursul ca pe o practică
socială. Limbajul nu este considerat un epifenomen, sau o
simplă dimensiune psihologică ori socială, ci o practică de
sine stătătoare.
PD e o perspectivă construcționistă asociată cu o
metateorie relativistă mai degrabă decăt una pozitivistă
(Edwards, Ashmore & Potter, 1995; Edwards & Potter,
2001; Augoustinos & Tileagă, la tipar). Construcționismul
analizei discursului atrage atenția asupra faptului că relația
noastră cu lumea nu se realizează de o manieră directă, ne‐
mediată, ci prin intermediul „construcțiilor” discursive sau
„versiuni” ale realității. PD este construcționistă în două
moduri. Pe de o parte, pleacă de la convingerea că indivizii
işi construiesc realitatea prin intermediul descrierilor pe
care le folosesc. „Realitatea” e parte integrantă din
practicile sociale de zi cu zi, prin intermediul categoriilor,
descrierilor, care constituie acele practici. După cum
remarcă Potter (1998, p. 235), realitatea nu e dată dinainte,
15
Cristian Tileagă
pre‐organizată şi pre‐categorizată astfel ca să fie asimilată

de o manieră pasivă. Indivizii o vorbesc, o scriu, o susțin în
argument sau o neagă (cf. Potter, 1998).
Pe de altă parte, aceste descrieri şi argumente pe
care indivizii le folosesc în anumite ocazii „sunt ele însele
construite; adică fabricate în conversații, sau in texte, cu
ajutorul cuvintelor, metaforelor, şi o varietate de alte
resurse discursive” (ibid., p. 235, italice în original).
Diferite practici lingvistice oferă variate sisteme
lexicale şi semantice, forme narative, metafore şi „locuri
comune”2 cu ajutorul cărora se poate construi, fabrica, o
anumită relatare, o anumită descriere (fie că e vorba de o
opinie, de o explicație, o justificare, etc.). Pentru a construi
o descriere, pentru a propune o anumită versiune a
realității, e nevoie de o alegere sau selecție dintr‐o
multitudine de alternative discursive. Orice descriere care e
aleasă în detrimentul unei alteia depinde de orientarea,
contextul şi „interesele” vorbitorului sau celui care scrie
(Billig, 1996; Potter, 1996)3. Atunci când, de pildă, analizăm
discursul politic, „interesele” vorbitorului sau ale celui care
scrie pot fi de natura strict „politică” (legitimare a puterii,
2 Atunci când abordează sau discută probleme sociale, deseori, indivizii
folosesc anumite fraze, maxime, clişee, care sunt de obicei „comune”

unei anumite comunități. Acestea reflectă o organizare specifică a
bunului‐simț comun al unui grup sau al unei comunități. Un „loc
comun” e ceva ce poate fi înțeles relativ uşor de membrii unei
comunități, un fel de ancoră conotativă şi denotativă. Aceasta nu
înseamnă că locurile comune nu pot fi şi subiect de controversă.
3 Exemple ale unui astfel de orientări se pot regăsi în contribuții clasice
ale psihologiei discursive: Billig (1998) ‐ un studiu bazat pe discuții
legate de Familia Regală Britanică; Billig et al. (1988) ‐ care se ocupă
de dilemele poziționărilor sociale (ideologiei) în viața de zi cu zi;
Wetherell şi Potter (1992) ‐ un studiu despre discursul rasismului şi
reproducerea inegalităților sociale în Noua Zeelandă.
16
justificare a unei practici politice), dar şi interacționale sau
textuale (legate de persuasiune, reprezentare a „realității”,
etc.). Se poate argumenta că, de cele mai multe ori,
„interesele politice” coincid, ori sunt legate tocmai de o
anumită organizare (interacțională sau textuală), specifică
şi strategică, a discursului. De obicei, versiuni ale realității
sunt oferite în aşa fel încât să contracareze, să submineze,
sau să nege o versiune alternativă (uneori competitoare)
asupra realității sociale. În acest context, al construcției
discursive şi al multitudinii de alternative întrebări precum
„de ce acum?”, „de ce aşa, şi nu altfel?”, „de ce aici?” devin
extrem de importante. Discursul nu se manifestă într‐un
vacuum social. Cautând să desluşim funcția socială a
folosirii limbajului, şi varietatea de acțiuni sociale pe care le
îndeplineşte, putem oferi nişte răspunsuri, chiar dacă
uneori doar preliminare, la aceste întrebări.
Ca actori sociali, ne orientăm în mod continuu către
contextul interpretativ4 în care ne găsim la un moment dat
şi ne construim discursul în aşa fel încît acesta să
corespundă acelui context social. Faptul că uneori vom
spune (sau scrie) lucruri care vor contrazice spusele
noastre anterioare, faptul că uneori nu suntem (destul de)
consecvenți în exprimarea opiniilor şi atitudinilor noastre,
nu înseamnă că avem un comportament duplicitar. Ceea ce
vom spune (şi cum vor fi interpretate spusele noastre) va
depinde de contextul interpretativ (şi poate, şi de tipul de
discurs în care suntem angajați). Aceasta demonstrează un
4 Noțiunea de „context interpretativ” nu se referă doar la parametrii
generali ai unei interacțiuni (adică unde şi cînd are loc interacțiunea,
cine este persoana căreia ne adresăm), dar include şi aspectele mai
subtile ale interacțiunii, cum ar fi acțiunile sociale care sunt realizate
şi orientarea participanților față de conținut şi față de cei cu care
interacționează.
17
Cristian Tileagă
alt fapt fundamental: discursul nostru este în foarte mare

măsură ocazionat, este orientat către (şi ancorat în) un
context social; interpretarea şi analiza sa nu trebuie să
ignore acest lucru.
Unul din scopurile principale ale analizei discursului
este acela de a identifica acțiunile pe care le realizăm prin
intermediul discursului şi să investigheze modul în care
aceste acțiuni sunt realizate. După cum menționam
anterior, acest lucru se realizează prin interesul arătat
studiului organizării retorice sau argumentative a
discursului. Important de remarcat este că analiza
discursului nu încearcă doar să ofere o perspectivă
„îmbunătățită” asupra discursului; din contră, oferă o
perspectivă unică şi originală, o perspectivă care
reinterpretează, reconceptualizează noțiunile tradiționale
de psihologie socială în termenii acțiunii şi interacțiunii
sociale, tranformând psihologia socială în acest proces (vezi
Potter, la tipar). Psihologia socială contemporană işi
îndreaptă în mod special atenția asupra cogniției sociale
pentru a încerca să găsească mecanisme interpretative ale
comportamentului uman. Concepte precum cele de scheme,
euristici, atitudini, reprezentări sociale, categorii,
prototipuri (Fiske & Taylor, 1991; Kunda, 1999) sunt doar
câteva ancore conceptuale care prezintă individul ca simplu
procesor de informație. Din perspectiva psihologiei sociale
tradiționale interacțiunea şi textele sociale (cât şi
conținutul lor) contează doar dacă sunt (sau pot fi) folosite
pentru a ajunge la ceea ce este considerat adevăratul
„ingredient” al interacțiunii sau textelor sociale: procese
cognitive, scheme, cogniții, emoții, euristici, etc.
PD marchează un important punct de ruptură cu
această tradiție. În loc să considere că ceea ce este
important din punct de vedere al proceselor psihologice are
loc „în spatele” unui conținut (interacțional, textual)
18
specific, PD consideră interacțiunea socială şi textele

sociale în sine ca fiind locul unde are loc „acțiunea”
(socială). Această trăsătură a psihologiei discursive este
descrisă ca anti‐cognitivism. Orientarea anti‐cognitivistă5 a
psihologiei discursive nu este un refuz direct şi explicit de a
studia viața mentală a indivizilor (idei, cogniții,
reprezentări, emoții etc.), aşa cum s‐ar putea crede la prima
vedere. Dimpotrivă, ea se află în centrul preocupărilor sale.
Diferența constă în modul în care psihologia socială
abordează această problemă. Psihologia socială tradițională
încearcă să cerceteze viața mentală prin intermediul
metodei experimentale sau prin intermediul
chestionarelor, şi încearcă să o descrie ca esență
psihologică, în timp ce PD încearcă să arate cum putem
studia viața mentală a indivizilor aşa cum este ea invocată,
prezentată, etc. în discurs, şi în termenii acțiunilor sociale
realizate prin folosirea termenilor/vocabularului psihologic
(cum, de exemplu, indivizii folosesc vocabularul psihologic
pentru a construi anumite versiuni ale realității – vezi
Edwards, 1997, 1999, 2003, 2006). Există o modalitate,
specific umană, de a exprima procese psihologice
interioare, modalitate folosită, de o maniera flexibilă, de
fiecare dintre noi. Acesta nu este un proces care „nu e la
vedere”, aşa cum vor să ne convingă majoritatea
psihologilor, ci, mai degrabă, o practică publică, o resursă şi
practică discursivă de zi cu zi. Există un limbaj şi un
vocabular al emoțiilor, aşa cum există unul al opiniilor. Îl
5 Termenul de „cognitivism” este folosit pentru a face referire la

cercetarea din psihologia socială care consideră că aprecierile
indivizilor reflectă reprezentările lor mentale asupra lumii
înconjurătoare. Psihologia discursivă este văzută ca un posibil
„succesor” al cognitivismului (Potter, 2000) (pentru mai multe detalii,
vezi şi te Molder & Potter, 2005).
19
Cristian Tileagă
folosim, în funcție de context, de o manieră strategică

pentru a „negocia” o viziune asupra lumii şi a propriei
persoane. Înțelegerea unei astfel de alternative porneşte de
la înțelegerea discursului ca subiect de cercetare de sine
stătător.
Intenția PD nu este aceea de a „descoperi” procese
cognitive folosindu‐se de discursul participanților sau
considerând discursul ca un indicator al „prezenței” şi
„manifestării” unor astfel de „entități”. Analiştii discursului
nu consideră discursul ca un „semn” al unor fenomene
psihologice care se presupune că s‐ar afla „în spatele”
vorbirii sau scrierii. PD cercetează modul în care este
construit discursul despre realitate şi procese interioare .
PD studiază imensa complexitate a activităților şi
practicilor sociale care derivă, în primul rând, din folosirea
limbajului6. PD are un predominant caracter emic. Scopul ei
nu este acela de a impune o coerență abstractă, „din afară”,
asupra discursului indivizilor tratându‐l ca fiind generat (şi
generator) de atitudini unitare, cogniții sau emoții mai mult
sau puțin intense, reprezentări cognitive, etc. În schimb,
scopul este de a descrie organizarea socială a discursului
(puncte de vedere, descrieri, vocabular psihologic, etc.) şi
de a arăta cum acesta posedă o subtilă organizare, care nu
este de natură cognitivă, ci socială (Potter & Hepburn,
2008). De la psihologia internă a indivizilor, de la o
perspectivă „realistă” asupra limbajului se trece la o
perspectivă „construcționistă”, „relativistă” asupra
limbajului, se trece la studiul sistemelor de resurse
simbolice (cum ar fi categoriile, locurile comune,
6 Vezi şi Tileagă (2002) pentru un studiu detaliat al câtorva dintre
aspectele menționate aici în legătură cu psihologia socială a
atitudinilor.
20
repertoriile interpretative), la practicille şi resursele

discursive folosite pentru a construi diferite aprecieri, şi la
modul în care aceste aprecieri sunt organizate retoric,
argumentativ, de către indivizi pentru a realiza diverse
acțiuni sociale. Psihologia discursivă a oferit (şi continuă să
ofere) o alternativă viabilă la conceperea relației dintre
indivizi, practici sociale şi instituții (cf. Hepburn & Wiggins,
2007; Edwards, la tipar; Potter, la tipar; Augoustinos &
Tileagă, la tipar). În ultimii douăzeci şi cinci de ani,
psihologia discursivă a oferit reinterpretări critice ale
unora dintre noțiunile psihologice de bază cum ar fi
cogniția (Edwards, 1997; te Molder & Potter, 2005; Tileagă,
2011), atitudinile (Billig, 1987, 1992; Potter, 1998; Potter &
Wetherell, 1987; Puchta & Potter, 2004), problematica
„gender” (Billig et al., 1988; Hollway, 1989; Edley &
Wetherell, 1995, 1997, 1999), memoria (Middleton &
Edwards, 1990; Edwards, et al., 1992; Middleton & Brown,
2005; Tileagă, la tipar, b), cît şi o reorientare în
interpretarea unor concepte sociopsihologice: identitate şi
categorii sociale (Antaki & Widdicombe, 1998; Condor,
2000; Widdicombei & Wooffitt, 1995; Edwards,1997, 1998;
Wetherell, 2009), fenomenul atribuirii (Edwards & Potter,
1993; Edwards, 1997) reprezentările sociale (Potter &
Edwards, 1999), rasismul (Condor, 2000; Wetherell &
Potter,1992; Edwards, 2003; Tileagă, 2005, 2006a, 2007),
fenomenul inegalității (Potter et al., 2011; Tileagă, 2006b)
sau cel al responsabilității publice (Tileagă, 2010). Toate
aceste studii susțin ideea conform căreia fenomenele
studiate de psihologii sociali sunt constituite în interacțiune
socială, şi în special prin intermediul interacțiunilor
discursive şi dinamicilor textuale. Fireşte, nu există doar o
singură variantă de a face psihologie discursivă. Unii
cercetători pun accentul pe analiza detaliată a interacțiunii
sociale şi a conversațiilor în contexte instituționale (e.g.
21
Cristian Tileagă
Hepburn & Wiggins, 2007; Edwards & Stokoe, 2011; Antaki
et al., 2005, 2007; Peräkylä et al., 2008), cu o predominantă
orientare către analiza minuțioasă a conversațiilor dintre
participanții la contextul instituțional. Alți cercetători se
opresc asupra consecințelor politice şi ideologice ale
folosirii limbajului în studii asupra rasismului (e.g., Billig,
1978; Tileagă, 2005, 2007), analiza discursivă a discursului
politic (e.g., Rapley, 1998; Augoustinos et al., 2007) şi a
ințelesurilor „politice” oferite de oamenii de rând (e.g.,
Gibson & Condor, 2009; Condor, la tipar).

Psihologia discursivă şi reconcilierea cu trecutul:
principii metodologice

Am să enumăr câteva dintre principille metodologice ale
psihologiei discursive. Am să fac acest lucru aducând în
discuție, în acelaşi timp, problema cercetării trecutului recent
şi a reconcilierii cu trecutul, ca fenomen socio‐psihologic.
Cu toate că folosesc termenul de „principii
metodologice”, trebuie precizat că PD nu foloseşte o
„metodă” în sensul convențional al termenului. După cum
remarca Billig (1997), analiza discursivă „e mai mult
decât urmarea unor proceduri pentru colectarea şi
categorizarea materialului discursiv; presupune o
perspectivă teoretică asupra naturii discursului şi natura
fenomenelor psihologice” (p. 43). Psihologia discursivă
nu propune o metodă de analiză (conversațională sau de
altă natură) care poate fi aplicată în orice instanță. Deşi
există o serie de prescripții legate de ceea ce înseamnă să
„analizezi” discursul (vezi Antaki et al., 2003), acestea
sunt mai degrabă puncte de orientare şi referință
pedagogică decât principii care se aplică direct, fără
schimbare, în cercetarea empirică. Asta nu înseamnă că
psihologia discursivă este mai puțin „ştiințifică” decât
22
alte perspective ale cercetării calitative în psihologia

socială. PD propune o schimbare de viziune; o turnură
epistemologică.
Primul aspect asupra căruia aş dori să mă opresc
este acela legat de colectarea materialelor empirice pentru
analiză. PD sugerează folosirea materialelor „naturale” în
studiul fenomenelor psihologice şi sociale. În anii ‘80 când
această perspectivă începea să se dezvolte, atenția era
orientată către folosirea interviurilor non‐directive (vezi
Wetherell & Potter, 1992; Widdicombe & Wooffitt, 1995).
Cu toate că folosirea interviurilor nu a dispărut în totalitate
din angrenajul metodologic al psihologiei discursive (vezi
Tileagă, 2005, de pildă), mai nou, PD lucrează pe
înregistrări ale interacțiunilor „naturale”: sesiuni de
terapie, interviuri ale poliției, transcrieri ale conversațiilor
zilnice, interviuri televizate, etc.7. Interacțiunea e centrul
atenției, iar această interacțiune este înregistrată pe bandă
audio sau video, iar mai apoi transcrisă8. Atunci când sunt
analizate texte: articole de ziar, documente oficiale, sau alte
produse textuale din sfera publică, acestea nu sunt scoase
din contextul lor de producere; accentul cade pe dinamicile
textuale care sunt manifeste în modul în care aceste texte
„funcționează” în societate, adică cum realizează acțiuni
7 Diferența dintre folosirea interviurilor şi a interacțiunilor “naturale”
nu e atât de mare pe cât s‐ar părea. Aceasta pentru că interviurile nu
sunt considerate nişte dispozitive neutre, cu ajutorul cărora culegem
răspunsurile subiecților, ci constituie „arene” de interacțiune, în care
contribuția intervievatorului, cît şi a intervievatului, sunt considerate
la fel de importante (Pottter & Hepburn, 2005).
8 Cel mai bine pus la punct şi mai des folosit sistem de transcriere a fost
dezvoltat de Gail Jefferson, specialistă a analizei conversației. O

versiune simplificată se poate găsi în Potter & Wetherell (1987), iar o
descriere mai completă în Atkinson & Heritage (1984).
23
Cristian Tileagă
sociale: cum se adresează unui public (sau cum îşi

construiesc un anumit public), cum încearcă să convingă, să
legitimeze o anumită perspectivă asupra vieții sociale, cum
sunt organizate retoric pentru a răspunde unor obiecții,
critici, care sunt categoriile sociale şi politice pe care se
bazează. După cum sugerează Potter (la tipar) noțiunea de
„natural” marchează un contrast cu modalitățile
tradiționale in care psihologii sociali îşi culeg
datele/materialele pe care le supun, mai apoi, analizei:
vignete, protocoluri experimentale, răspunsuri la
chestionare.
Una din potențialele obiecții care se poate aduce
analizei discursului este că nu produce generalizări
empirice de tipul celor pe care majoritatea cercetărilor
tradiționale încearcă să le ofere. Analiza discursului nu
încearcă, de la bun început, să identifice procese universale,
de orice natură ar fi ele. Dimpotrivă, analiza discursului ia o
poziție critică la adresa ideii conform căreia astfel de
generalizări ar fi posibile, susținînd că discursul este
întotdeauna construit din resurse discursive specifice şi e
întotdeauna destinat unor contexte interpretative specifice
(vezi şi Potter, la tipar; Edwards, la tipar). Analiza
discursului atrage atenția asupra modului în care diferite
descrieri ale lumii exterioare, societății, evenimentelor şi
proceselor interioare sunt construite în discurs. Interesul
este îndreptat către „construcțiile” indivizilor şi cum sunt
ele realizate. Accentul nu cade pe limbaj ca entitate
abstractă.
„Studiul de caz” este maniera preferată de
prezentare a rezultatelor cercetărilor discursive (Housley,
2002). Analizele discursive ale cazurilor singulare,
coroborate cu alte analize discursive dintr‐o varietate de
contexte, ne pot ajuta să înțelegem mai bine organizarea
discursivă a practicilor interacționale şi ideologice. Sunt
24
alese, de obicei, cele mai interesante şi relevante exemple

pentru tema studiată. Aceasta nu înseamnă că analistul
discursului nu „analizează” materialul în întregime. Analiza
discursului începe, de cele mai multe ori, cu o analiză
preliminară, de sorginte tematică sau de conținut. Un
fenomen discursiv, de pildă, este identificat, şi manifestările
sale sunt „urmărite”, aşa cum apar ele în materialele culese.
Acest proces poate duce la culegerea de mai multe
materiale, şi la formarea de „colecții” în jurul unui anumit
fenomen sau conținut specific. Uneori, analistul discursului
este preocupat de o caracteristică discursivă şi cum este
folosită ea în diferite contexte, alteori este preocupat de
analiza unui conținut conversațional sau textual specific.
Studiile cuprinse în această carte intră în cea de a doua
categorie.
În contextul studiilor de față accentul a fost pus pe
colectarea de materiale „naturale”, aflate în spațiul public,
materiale care există sau ar exista, fără intervenția
cercetătorului (de exemplu, scrisorile trimise ziarelor,
discursuri politice, postări pe forumurile de discuție,
interviuri televizate, talk show‐uri, documente oficiale ale
statului român, etc.). Astfel de materiale, care apar de o
maniera „naturală” reprezintă, şi în acelaşi timp, constituie,
varietatea de practici care prezintă interes pentru
cercetător. Astfel de materiale oferă un unghi de cercetare
anume asupra categoriilor, argumentelor, bunului‐simț
comun care constituie astfel de practici. Cercetătorul
încearcă să înțeleagă fenomenele sociale din perspectiva
celor care vorbesc, celor care scriu, identificând resursele,
conținuturile şi practicile discursive şi culturale pe care
aceştia le folosesc. Analiza se centrează pe ceea ce spun,
ceea ce fac, pe acțiunile sociale realizate de membrii
societății, şi nu pe privirea ”obiectivă” a cercetătorului. PD
încearcă să întemeieze şi să promoveze o psihologie socială
25
Cristian Tileagă
care se bazează pe producțiile sociale şi practicile actorilor
sociali (Potter, la tipar). PD oferă întietate înțelesurilor pe
care membrii societății înşişi încearcă să le comunice.
Desigur, perspectiva cercetătorului contează şi ea, dar
aceasta trece pe plan secund.
Al doilea aspect, principiu metodologic, derivă din
primul. Materialele „naturale” permit studiul practicilor
sociale ale elitei şi cele vernaculare, ale oamenilor de rând.
PD consideră vorbirea şi scrierea ca practici sociale. PD
pleacă de la studiul practicilor în sine, aşa cum sunt ele
trăite, prezentate, descrise de către actorii sociali:
interacțiuni sociale în contexte zilnice sau instituționale,
crearea de texte/documente, etc. PD studiază aceste
practici pentru ceea ce sunt – realizări, produse discursive
şi sociale. PD nu încearcă să explice aceste practici, nu
avansează explicații în termenii unei psihologii a proceselor
mintale interioare, încearcă, în schimb, să le descrie
complexitatea discursivă şi socială. Studiile cuprinse în
această carte susțin ideea că nu putem înțelege, în
totalitate, dezbaterile pe marginea memoriei sociale şi
reconcilierii cu trecutul în Europa de Est (şi în România, în
particular) dacă nu studiem reprezentările individuale şi
colective ale trecutului comunist ca şi produse sociale şi
realizări discursive.
Al treilea principiu metodologic se leagă de analiza
organizării discursive şi a caracterului orientat către
acțiune al discursului, şi luarea în considerare a modului în
care vorbirea şi scrierea sunt organizate ca să convingă
auditoriul şi cititorii de relevanța unei modalități specifice
de „citire” şi „interpretare” a realității sociale. PD se opreşte
asupra studiului naturii contextual‐senzitivă, complexă şi
subtilă a vorbirii şi scrierii şi orientarea lor către acțiune
socială Aşa cum menționam în prima parte a acestei
introduceri, actorii sociali fac anumite lucruri atunci când
26
vorbesc sau scriu, atunci când acuză, atunci când îşi justifică
comportamentul, atunci când pun întrebări, când se scuză,
când încearcă să convingă, etc. Indivizii folosesc limbajul ca
să schimbe şi să transforme realitatea, să construiască
versiuni ale lumii în care trăiesc. Limbajul are o funcție
esențialmente socială orientată către acțiune socială.
Studiile discursive din această carte propun o evaluare
critică a narațiunilor individuale şi colective, a memoriei
individuale şi sociale, a memoriei oficiale politice. Aşa cum se
va vedea în cuprinsul cărții, cercetarea se axează pe modul în
care diferite reprezentări individuale şi colective sunt
construite, şi prezentate altora ca „versiuni” ale realității, şi
cum uneori, sunt instituite, ca versiuni dominante,
hegemonice ale realității. Pentru o majoritate de cercetători
(istorici ai comunismului şi postcomunismului, sociologi şi
psihologi ai tranziției, etnografi ai comunismului, etc.),
vorbirea şi scrierea sunt surse de informație asupra unei
realități externe, dar nu fenomene în sine. Vorbirea şi
scrierea sunt vehicule prin intermediul cărora avem acces la
anumite realități (sociale, politice, istorice). Ele nu sunt, de
obicei, considerate ca fiind constructive şi constitutive unei
anumite realități. Realitatea nu există înafara practicilor
sociale (discursive) prin care ia naştere. Dacă dorim să
cercetăm o anumită realitate, sau un anumit discurs (cum e
cel al reconcilierii cu trecutul), atunci trebuie să ne oprim
tocmai asupra acestor practici sociale (discursive) care ne
permit să vorbim, în primă instanță, de o astfel de realitate
sau discurs.
Al patrulea, şi ultimul principiu amintit aici, se
articulează pe cel dinaintea sa. Acesta este legat de modul
în care ar trebui tratată memoria individuală şi colectivă,
mai ales pentru a reuşi o descriere adecvată a ceea ce
numim „reconcilierea cu trecutul”. Procesele de
rememorare şi uitare nu trebuie înțelese doar ca procese
27
Cristian Tileagă
psihologice şi private, ci fenomene sociale, publice,

experiențe şi acțiuni sociale mediate cultural (vezi
Brockmeier, 2002, 2010; Middleton & Brown, 2005, 2007;
Wertsch, 2002; Wertsch & Karumidze, 2009).
Reprezentările individuale şi colective ale trecutului
personal sau național nu sunt date de‐a gata, ci sunt, mai
degrabă, multivocale şi multimodale, circulă şi sunt circulate
de către agenți (actori sociali), de o manieră activă la diferite
nivele de organizare socială (individuală / grup /
instituțională) prin intermediul folosirii de „instrumente” de
sorginte culturală (narațiuni, documente scrise, etc.) (cf.
Wertsch, 2007). Noțiunea de mediere este crucială aici. De
pildă, atunci când încercăm să înțelegem natura şi varietatea
de implicații socio‐politice a mărturisirilor individuale în
sfera publică, nu putem să nu observăm că modalitatea cea
mai frecventă în care indivizii aleg să negocieze acest proces
de re‐memorare, de re‐evaluare a amintirilor şi identităților
prinse în „plasa” instituțională a Securității este de a se folosi
ca „exemplar etnografic” (Gergen & Gergen, 2002), pentru a
realiza, ceea ce unii numesc, o „auto‐etnografie” a luptei
dintre aspecte private şi publice, personale şi politice. Ceea
ce remarcăm, chiar şi la o privire sumară, este că această
auto‐etnografie nu poate fi dusă la bun sfârşit fără ajutorul
unei versiuni documentare/textuale a realității (Smith,
1990a, b; Prior, 2004). Însemnările personale şi oficiale,
dosarul de securitate, note informative, fotografii, denunțuri
sunt doar câteva dintre resursele sociale, textuale, folosite de
indivizi pentru a se (re)construi pe sine şi ceilalți. Este
nevoie de o dimensiune de mediere, de o dimensiune a unei
cunoaşteri individuale şi sociale permisă, „înlesnită” de astfel
de resurse (şi produse culturale) pentru a înțelege procesul
de recreere şi rescriere a biografiei, amintirilor şi
identităților. Reevaluarea şi re‐negocierea unei imagini de
sine nu sunt legate doar de o acțiune psihologică, internă, de
28
reamintire conştientă a „faptelor”, ci şi de acțiune socială,

externă (publică), de reorganizarea, reinterpretarea,
reimaginarea actorilor şi evenimentelor, re‐trăirea şi
recontextualizarea experiențelor, stabilirea de noi asociații,
de noi perspective între cine ai fost în trecut şi ceea ce eşti in
prezent. În sfera publică, narațiunile oferite de cei care
mărturisesc trebuie construite în aşa fel încît să permită
persoanei să le folosească pentru a reconstitui un „trecut
viabil” care serveşte unui proiect identitar personal, dar şi
politic (Wertsch, 2007).

Scurtă descriere a capitolelor

Procesul relativ continuu, dar sinuos, de „absorbire” a
moştenirii comunismului în constiința individuală şi
colectivă a dus la formarea şi propagarea unor argumente
despre memoria trecutului care, în general, reflectă două
tendințe: o tendință progresivă, liberală, pentru schimbare
şi confruntare onestă cu trecutul, şi una conservatoare,
protocomunistă, pentru lăsarea trecutului în pace.
Încercările elitei politice şi academice de interpretare a
istoriei comuniste recente, precum şi cele ale oamenilor de
rând (amândouă bazate pe deschiderea şi accesul la
arhivele regimului comunist, mărturii orale, memorii ale
foştilor prizonieri politici, ale disidenților, etc.) au dus la
afirmarea şi promovarea unui (nou) „vocabular al
deliberării” societale (Habermas, 1988). Acest vocabular a
stat la baza dezbaterilor etice, reflecțiilor politice şi
acțiunilor sociale în jurul creării unor „sfere publice” de
memorie autentică care se pot opune cu succes unei
„politici a uitării” (Huyssen, 2003, p. 15) sau negării.
Recentele inițiative ale Parlamentului European sunt
o dovadă clară a preocupărilor cu perpetuarea unei
memorii autentice şi reconcilierea cu trecutul în Europa de
29
Cristian Tileagă
est. O astfel de inițiativă recentă, sub patronajul lui Jerzy

Buzek, preşedintele Parlamentului European, a fost
expoziția „Memoria ca formă de justiție”, organizată de
Monica Macovei, europarlamentar şi fost ministru al
Justiției. Expoziția a rememorat şi celebrat experiența
românească a memorializării trecutului communist în
cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi
Rezistenței Anticomuniste de la Sighet. Ocazia nu a fost,
însă, doar una de comemorare, ci şi o oportunitate de a
deplora lipsa de justiție reală şi palpabilă. Mesajul central al
evenimentului ‐ care se referă la modul în care poate fi
obținută justiție şi dreptate: printr‐un „travaliu” al
memoriei, prin comemorarea şi (re)amintirea celor care s‐
au sacrificat în lupta anticomunistă – este unul care provine
din, şi susține, în acelaşi timp, un vocabular al deliberării
societale care creează o memorie autentică a
comunismului. Cu toate aceste eforturi de creare a unei
memorii „reale” a comunismului, nu există (încă) un
consens (național) legat de moştenirea comunismului,
natura acestei moşteniri, şi importanța unei memorii
autentice a comunismului. Se deploră atât lipsa de justiție
„reală”, cât şi lipsa de înțelegere a adevăratei naturi a
trecutului comunist recent. Speranța unei narațiuni
naționale lineare, speranța unei memorii autentice, a unui
discurs național consensual al reconcilierii cu trecutul, este
„deranjată” de ambivalența, inconsistența şi natura uneori
contradictorie a perspectivelor individuale asupra
trecutului, şi încercările indivizilor de a se opune
narațiunilor dominante, versiunilor oficiale ale trecutului
(Andrews, 2007).
Această carte sugerează că resorturile
sociopsihologice ale reconcilierii cu trecutul, ca fenomen
social şi, pentru unii, problemă socială, sunt prea puțin
înțelese. Reconcilierea cu trecutul este un proces ambiguu şi
30
neterminat (Gallinat, 2009; Yurchak, 2005). Modul în care

indivizii şi comunitățile se raportează la trecut (personal şi
național) e complex, şi nu întotdeauna reductibil la „grila de
lectură” a istoricului sau politologului. Iată, de pildă, relativ
recenta resurgență a fenomenului nostalgiei penntru
socialism (Velikonja, 2009) care ne arată că socialismul nu a
fost perceput doar ca o ordine istorică şi ideologică externă
care a guvernat sau a influențat negativ comportamentul
elitelor şi populației. Aparent paradoxal, comunismul a fost,
pentru majoritatea cetățenilor țărilor din estul europei, o
„realitate trăită” (Bucur, 2009; Gallinat, 2009)9. Nu foarte
surprinzător, poate, atunci când istoricul Europei de est, sau
sociologul tranziției încearcă să descrie ordinea socială şi
politică comunistă, el sau ea descrie o „realitate” socială şi
politică care „a fost deja descrisă de către membrii societății
înşişi” (Watson, 2009: 1). Într‐un fel, comunismul e deja
constituit social, distribuit şi circulat în formă documentară.
Comunismul este acea „cunoaştere constituită administrativ
încorporată în arhive, documente, şi alte forme de colectare
sistematică a „informației” (Smith, 1974: 261)10.
Comunismul este, de asemenea, un tip de cunoaştere
constituită confesional, discursiv, prin intermediul
diferitelor tipuri de mărturisiri ale celor care l‐au trăit, şi al
altor surse publice ale memoriei individuale şi sociale.
9 După cum observă Yurchak, atunci când scrie despre socialismul

târziu în Uniunea Sovietică, „pentru un număr foarte mare de cetățeni
sovietici, multe dintre valorile fundamentale, idealuri şi realități ale
socialismului erau într‐adevăr importante, cu toate că în viața de zi cu
zi ei reinterpretau normele oficiale şi regulile statului socialist” (2005,
p. 283).
10 Nu e de mirare că majoritatea dezbaterilor legate de moştenirea
comunistă au fost dezbateri asupra creării, existenței, şi folosirii în
prezent a unei astfel de cunoaşteri administrative.
31
Cristian Tileagă
Noțiunea de reconciliere cu trecutul, aparent uşor de
descris şi de înțeles, presupune o tensiune interioară. În
primul rând, ea pare să presupună atât o acțiune din partea
cuiva (o persoană, un grup), cât şi o stare mai degrabă
contemplativă – aşteptarea unei acțiuni dinafară (o forță mai
cuprinzătoare decât acțiunea individuală sau grupală). În al
doilea rând, implică atât o dimensiune individuală, cât şi una
colectivă. Implică interiorul, cât şi exteriorul; implică atât o
psihologie internă a proceselor cognitive şi emoționale, cât şi
o sociologie a acțiunilor şi relațiilor sociale. Implică atât
memorie/reamintire, cât şi uitare. Implică o încercare
pozitivă de „iluminare”, cât şi opusul acesteia, uitarea. Nu
încerc să definesc aici „reconcilierea cu trecutul”. O definiție
nu ne‐ar duce prea departe. Ne‐ar plasa doar în umbra uneia
sau alteia dintre perspectivele amintite mai sus. Este mai de
folos, poate, să considerăm reconcilierea cu trecutul ca
practică socială, ca parte integrantă a modului în care
funcționează societatea şi cum funcționăm noi în ea.
Reconcilierea cu trecutul e legată de cum aleg indivizii şi
societatea să se raporteze la trecutul recent, cum aleg să‐l
folosească pentru scopurile prezentului. Reconcilierea cu
trecutul face parte dintr‐o categorie aparte de practici
sociale. Esența acestei practici sociale este „reprocesarea”,
regândirea, reimaginarea, trecutului, aşa cum sugera Adorno
(1986), o luptă pentru cunoaştere şi împotriva uitării.
Această carte plasează problema reprocesării
trecutului în contextul modului în care indivizii şi statele‐
națiune încearcă să înțeleagă şi să „rezolve” problema
moştenirii regimului comunist. Tranziția de la comunism la
democrație poate fi descrisă în nenumărate feluri, dar mai
ales ca momentul reevaluării, renegocierii, reafirmării
biografiilor personale şi politice, identități, memorii şi relații
sociale de sub constrângerile moştenirii comuniste. Aceasta
prespune că registrele memoriei individuale şi colective au
32
trebuit să fie revăzute şi, în unele cazuri, „rearanjate”,

regândite. Nu doar cercetătorii trecutului recent şi justiției
tranziționale (vezi Stan, 2010; Teitel, 2000; Nalepa, 2010)
dar şi oamenii de rând işi pun aceleaşi întrebări legate de
istoria, identitatea individuală şi națională: cum trebuie să
păstrăm în memorie regimul comunist? Trebuie să‐l păstrăm
în memorie ca regim nelegitim şi criminal? A fost toată
lumea o victimă? Cine au fost călăii? Cine era „cine” pe
vremea aceea? Cine eram eu? Ce sunt acum? Cine poate să
judece? Cum să înțelegi trădarea încrederii? Răspunsurile la
aceste întrebări şi la altele nu sunt nici pe departe uşor de
dat. De ce? Pentru că relația noastră individuală şi colectivă
ca şi relația cu ceilalți oameni este un proces dilematic şi
neterminat. Problema însăşi a reconcilierii cu trecutul este
una ambiguă şi neterminată.
Această carte încearcă să ofere o înțelegere mai
nuanțată a reconcilierii cu trecutul communist studiindu‐i
manifestările publice, şi înțelesurile sale (uneori
neaşteptate şi neanticipate), legăturile sale cu memoria
individuală şi socială, cu relațiile şi practicile sociale, cu
identități personale şi sociale. Reconcilierea cu trecutul
trebuie studiată ca un proces de sine stătător. Capitolele ce
urmează încearcă să răspundă la întrebarea: cum contează
memoria pentru indivizi şi comunități naționale? Cum
devine ea o preocupare socială, aât subiect, cât şi obiect de
„studiu” pentru membrii societății? Cartea propune o
perspectivă originală asupra reconcilierii cu trecutul ‐ o
perspectivă care ia în serios discursul, şi dimensiunea
performativă a acestuia. O perspectivă care ia în
considerare reconcilierea cu trecutul ca produs social şi
realizare discursivă.
Capitolele cuprinse în această carte se opresc asupra
a trei aspecte legate de reconcilierea cu trecutul recent în
România: reprezentările oficiale ale istoriei recente
33
Cristian Tileagă
(perioadei comuniste) în Raportul Tismăneanu (capitolele

întâi şi doi), reconcilierea individuală cu trecutul
communist în mărturisirea publică de „colaborare” a lui
Sorin Antohi (capitolele trei şi patru), şi memoria colectivă
a „revoluției” române în discursul comemorativ al fostului
preşedinte Ion Iliescu (cinci şi şase). Le voi prezenta pe
scurt în cele ce urmează.

Reprezentările oficiale ale istoriei recente

În contextul sociopolitic românesc, majoritatea dezbaterilor
publice legate de acest proces s‐au axat pe negocierea,
afirmarea şi contestarea unui anumit tip de argument:
evitarea sau, uneori, refuzul categoric al „confruntării” cu
trecutul (cf. Cornea, 2007). În Decembrie 2006, a fost găsit
momentul potrivit pentru „confruntarea” şi evaluarea
trecutului comunist. Capitolele întâi şi doi se opresc asupra
recentei condamnări oficiale a comunismului ca „nelegitim
şi criminal” în Raportul Tismăneanu (de acum înainte,
prescurtat Raport sau Raportul) (Tismăneanu, 2007a,
2008)11. Capitolele întâi şi doi arată cum cercetarea
discursivă poate să ofere un răspuns la următoarele
întrebări: Care este reprezentarea comunismului în Raport?
Cum e condamnarea comunismului justificată/legitimată ca
o întreprindere ştiințifică? Cum se reflectă acest lucru în
structura argumentativă şi organizarea Raportului? Care
sunt unele dintre mecanismele discursive folosite în Raport
11 Comisia Prezidențială condusă de Vladimir Tismăneanu urmează

drumul deschis de o comisie a Bundestagului şi a altora în câteva
dintre țările baltice în investigarea crimelor comunismului (pentru
mai multe detalii legate de structura, obiectivele si reacțiile la raport,
vezi Ciobanu, 2009; Hogea, 2010; King, 2007; Cesereanu, 2008;
Tănăsoiu, 2007; Tismăneanu, 2007, 2008).
34
pentru a construi o reprezentare oficială a comunismului?

Cum este prezentat comunismul ca obiect de cunoaştere
istorică şi eveniment rememorat în comun? Ce fel de obiect
de „cercetare” e comunismul? Cum e tratată memoria
comunismului: singulară, realitate „obiectivă”, sau proces şi
produs al practicilor umane? Care sunt implicațiile
condamnării comunismului pentru identitatea națională?
Capitolele întâi şi doi sugerează ideea conform
căreia atunci când luăm în serios modul în care statele‐
națiune aleg să‐şi interpreteze trecutul, mai ales cel legat de
regimuri trecute, trebuie să ne gândim la fel de serios la
modul în care memoria colectivă şi reprezentările (sociale)
ale istoriei nu pre‐există acestui proces, ci la cum sunt
create, fabricate, diseminate, într‐un univers discursiv
public, care depăşeşte instrumentele şi puterea statului de
a „prescrie” viziuni şi comportamente. Problema care se
pune, mai ales empiric, este cum putem studia un astfel de
proces? O modalitate este aceea de a ne opri la felul în care
statele‐națiune/societățile se reprezintă pe sine, la modul
în care se transformă pe sine în „obiecte biografice”
(Plummer, 2001) atunci cănd îşi interpretează propria
istorie, la modalitățile discursive pe care le folosesc pentru
a propune o anumită realitate socială, politică şi istorică.
Cum este memoria colectivă organizată ca urmare a unui
astfel de proces? Cum este conceput procesul de
reconciliere cu trecutul (de către actorii sociali şi politici) în
astfel de circumstanțe?
În „mâinile” statului‐națiune reconcilierea cu
trecutul recent este o acțiune socială moral‐ideologică, de
obicei cerută (şi „ratificată”) oficial ca o modalitate de a
„rezolva” o moştenire (traumatică) a trecutului. De obicei,
reconcilierea cu trecutul a fost studiată apelând la
categorii şi teorii precum justiția tranzițională (Stan, 2006,
2010; Teitel, 2000), conflictul nerezolvabil (Bar‐Tal,
35
Cristian Tileagă
2000), ori memoria colectivă regândită (Wertsch, 2002).

Reconcilierea cu trecutul recent în Europa de est a fost
considerată, mai ales, un proces de „lăsare a trecutului în
urmă”, „depăşire” a acestuia (Habermas & Michnik, 1994)
prin intermediul reimaginării sale şi (re)scrierii istoriei
(Evans, 2003; Merridale, 2003). Condamnarea regimurilor
totalitare, în diferitele sale forme, a fost un răspuns
destul de frecvent din partea majorității guvernelor
naționale. După cum sugerează Stan (2007) condamnarea
totalitarianismului a luat mai multe forme. O categorie a
fost aceea a „expresiilor de regret şi condamnări
publice, personale sau oficiale din partea şefilor de
stat”; a doua categorie identificată de Stan este aceea a
„legilor de condamnare” (p. 9). Există similarități între
Comisiile de Reconciliere şi Adevăr (din Africa de Sud,
America Latină) şi condamnarea est europeană a
totalitarianismului comunist. Scopul lor a fost de a „re‐
scrie istoria prin recuperarea suferinței victimelor, de a
identifica victimele şi călăii, de a arată adevărata natură
a crimelor” (Stan, 2007, p. 9). În unele contexte, însă,
scopul a fost acela de a oferi „legitimitate politicienilor,
partidelor politce, unui guvern sau regim politic” (ibid.,
p. 9).
Reprezentările, evaluarea oficială şi folosul public
al istoriei recente sunt preocupări de marcă pentru
sociologi, istorici si politologi (vezi, inter alia, Corney,
2003; Stan, 2006; Olick, 2003, 2007; Tismăneanu, 2008,
2010). Cercetarea unor astfel de aspecte pleacă, de obicei,
de la o presupunere necritică: trecutul recent există,
manifestările sale sunt cunoscute, rolul cercetătorului este
de a‐l descrie, de a‐i explica manifestările folosindu‐se de
teoria (teorii) istorică, sociologică sau politologică.
Procesul de reconciliere cu trecutul nu poate fi înțeles
înafara unei astfel de paradigme, „grile de lectură”. Ceea ce
36
pare că lipseşte, totuşi, este o abordare a reconcilierii cu

trecutul ca produs al unor rețele de practici sociale
(individuale şi de grup). Ca practici sociale, ele sunt
produsul/rezultatul altor acțiuni sociale ocazionate de şi
răspunzând ori adaptându‐se contextului social în care
apar12. Se trec prea repede cu vederea, uneori, resursele
discursive şi culturale folosite de membrii societății (atât
în contexte formale, cât şi informale) pentru a constitui,
menține şi reproduce, reprezentări generale şi specifice
ale istoriei recente. Neoprindu‐se asupra funcției sociale a
limbajului, asupra modului în care discursul este folosit
pentru a constitui versiuni ale realității sociale, unii
psihologi sociali, politologi, istorici, riscă să nu includă (să
nu prindă) în analizele lor esența socială a reprezentările
sociale, evaluărilor oficiale, ale istoriei, ei riscă să‐şi
bazeze cercetările pe un „slogan suspect … care nu
presupune un travaliu serios asupra trecutului, care nu
presupune o ieşire de sub spectrul său printr‐un act de
conştiintă/ conştientizare” (Adorno, 1986, p. 115).
Textele şi documentele oficiale (mai ales acelea
care sunt legate de evaluarea unei perioade istorice) nu
sunt de obicei studiate ca „exerciții” de fabricare a unei
„realități” sociale. Sunt privite, mai degrabă, ca o oglindă
care reflectă o realitate istorică sau care reflectă motivele
(uneori motivațiile politice), intențiile, interesele celui
12 Reprezentările sociale ale istoriei sunt construite prin intermediul
unei varietăți de practici discursive şi sociale: de la conversațiile
zilnice în familie sau în oraş, la ora de istorie, şi până la documentul
oficial al statului român. Aceste practici, şi varietatea de interacțiuni,
texte, etc. pe care le presupun, reflectă „înțelesurile pe care indivizii
… sau grupurile le atribuie propriilor lor experiențe şi
perspectivelor prin intermediul cărora îşi definesc realitatea
socială” (Drew, 2006, p. 79).
37
Cristian Tileagă
care le produce. Ambele perspective sunt reducționiste.

Ele nu iau în considerare faptul că limbajul nu e doar un
mediu „transparent” către lume. Textele scrise (precum şi
conversațiile la care participăm) „predispun” accesul la (şi
raportul nostru cu) o reprezentare socială (cf. Watson,
2009) a evenimentelor/ fenomenelor/realităților istorice.
În cazul Raportului Tismăneanu analiza se opreşte asupra
construcției discursive a reprezentării „realității” istorice
comuniste pe care documentul scris – raportul ‐ o propune.
Texte precum Raportul nu sunt doar modalități „pasive”
prin care se ajunge la o realitate dincolo de text, ci obiecte
sociale „active” (Smith, 1999), al cărui rol este să potențeze,
să „negocieze” o anumită reprezentare a fenomenului
istoric. Texte precum Raportul organizează reconcilierea cu
trecutul recent şi memoria publică a comunismului.
Raportul creează şi transmite o reprezentare ideologică a
comunismului, adică o reprezentare cu anumite consecințe
specifice pentru memoria colectivă a comunismului. O
analiză a unor astfel de texte se opreşte la identificarea
proceselor discursive care participă la constituirea
realităților la care se referă aceste texte (Lynch & Bogen,
1996; Watson, 2009). Analiza consideră conținutul acestor
texte în termenii a „ceea poate fi descoperit în şi prin ele”
(Eglin & Hester, 2003, p. 90). Textele sunt câmpuri ale
acțiunii sociale; detaliile lor discursive, culturale şi politice
sunt realizări retorice şi textuale.

Mărturisirea publică: reconcilierea individuală cu
trecutul comunist

O varietate de contexte sociopolitice oferă cercetătorilor
în ştiințele sociale „laboratoare naturale” pentru studiul
modului în care indivizii, grupuri socialşi comunități (îşi)
interpretează retroactiv şi se confruntă cu propriul trecut.
38
În Europa de est, mare parte din munca legată de
condamnarea regimurilor comuniste a fost axată pe
revelarea importanței şi „întinderii” colaborării cu
instituțiile comuniste de control social şi opresiune
(poliția secretă).
Unul dintre cele mai remarcabile rezultate ale
confruntării cu trecutul a fost revelarea, mărturisirea
publică, individuală, a anumitor „adevăruri”, secrete
individuale despre legături neştiute, despre colaborarea
cu ordinea de stat comunistă, şi aparatele sale de control.
Preocupările individuale şi publice legate de vinovăție,
complicitate, încredere, respectabilitate, şi impactul
pernicios al regimului comunist asupra indivizilor şi
comunităților naționale, au devenit teme morale
predilecte de discuție în spațiul public. Acestea sunt
temele unei probleme morale atât pentru instituțiile
însărcinate oficial cu studiul trecutului şi arhivelor poliției
secrete, căt şi pentru omul de rând. Este creat un nou
vocabular al moralei. Problema transgresiunii morale
devine, dintr‐o dată, o temă de dezbatere publică;
problema esenței colaborării, a tipurilor de indivizi, a
caracterelor (morale) devine stringentă, acută.
Azi nu mai vorbim aproape deloc despre aceste
lucruri. Ele nu mai orientează agenda publică aşa cum o
făceau când aceste mărturisiri erau pe prima pagină a
ziarelor sau discutate în nenumărate talk‐show‐uri pe
micul ecran. Acest lucru ar putea da cuiva impresia că
procesul de reconciliere este terminat, că societatea a dus
„la bun sfârşit” acest proces. Cu toate acestea, nu înseamnă
că am şi înțeles psihosociologic fenomenul de reconciliere
individuală cu trecutul. Dezbaterile publice aprinse pe acest
subiect, cu doar foarte puțini ani în urmă, nu au dus la o
înțelegere mai profundă a fenomenului. O analiză
minuțioasă este încă necesară.
39
Cristian Tileagă
Capitolele trei şi patru abordează reconcilierea

individuală cu trecutul recent, percepția transgresiunii morale
şi construirea socială a înțelesurilor morale în contextul
mărturisirii publice de colaborare cu Securitatea a
intelectualului public Sorin Antohi13. Mărturisirile publice
(forțate de evenimente sau oferite de bunăvoie) au luat
diverse forme, de la scrisori deschise trimise ziarelor la
mărturisirile de colaborare în interviuri media. Capitolele trei
şi patru incearcă să raspundă la următoarele întrebări: Cum
este biografia, „istoria personală”, reconstruită şi structurată
discursiv? Care sunt metodele socioculturale, discursive pe
care le folosesc actorii sociali pentru a produce şi „controla”
varianta publică a unui eveniment biografic: colaborarea cu
Securitatea? Cum este istoria personală şi politică mediată de
„reconfigurarea textuală” (Featherstone, 2006) a trecutului
comunist? Cum sunt anumite identități sociale (precum
„informator”, „urmărit”, etc.) asumate sau contestate?
Mărturisirea unor aspecte personale, sociale şi politice
legate de un trecut controversat de colaborare este de obicei
cercetată ca o instanță de prezervare a stimei de sine sau
protejării unei imagini sociale (cf. Miller, 1999), dar mai puțin
ca performanță discursivă şi acțiune socială care dă naştere
unui context dialogic şi argumentativ, unor reacții, „răspunsuri”
publice şi consecințe sociale şi ideologice pentru sine şi ceilalți.
În cartea sa legată de informatorii Stasi în Germania de est,
Barbara Miller incearcă să propună o înțelegere
sociopsihologică a reconcilierii cu trecutul. Interviurile pe care
le conduce cu foşti informatori arată prezența unor narațiuni
13 Mărturisirea lui Sorin Antohi face parte dintr‐o colecție vastă de
mărturisiri publice făcute de politicieni, intelectuali publici, jurnalişti
şi oameni ai bisericii, asupra complicității lor cu Securitatea între anii
2000 şi 2009. Mare parte din analiza mărturisirii publice a lui Antohi
poate fi extinsă şi altor mărturisiri publice.
40
de regret, dar şi de supunere regimului. Ele sunt descrise prin
folosirea unor categorii psihologice şi teorii precum disonanța
cognitivă şi memorie selectivă, explicate în termenii socializării,
unei moralități cu două fețe, şi acceptarea minciunilor politice.
Capitolele trei şi patru arată că se poate merge mai departe,
către studiul reconcilierii individuale ca produs social,
rezultatul unei medieri sociale legată de categorizarea şi
descrierea „personajelor”, contextelor, şi evenimentelor din
viața cuiva, şi existența produselor organizaționale cum ar fi
arhiva (personală sau a Securității), dosarul de securitate,
notele informative, însemnările şi notele personale. A negocia o
imagine despre sine este o practică socială localizată în „urmele
textuale” conținute în „arhive” personale şi oficiale, într‐o
realitate mediată textual.
Reamintirile, dispozițiile, intențiile şi caracterul moral
al unei persoane sunt intim legate de o realitate mediată
textual care ajută la producerea mărturisirii, la semnificația
personală şi politică a reamintirii. O analiză discursivă
detaliată poate ajuta la înțelegerea acestui proces ca unul de
descriere şi justificare a comportamentului reprobabil din
trecut. Ceea ce contează este modul în care este realizată
această descriere şi justificare. Mărturisirea publică este un
fenomen performativ, este construită într‐un anumit scop, şi
este primită/ judecată de către public de o manieră specifică
(vezi şi Tileagă, la tipar, a). Mărturisirea publică este un
fenomen discursiv complex, de aceea trebuie studiată ca o
realizare discursivă (şi socială), şi nu doar ca indicativă a unor
procese psihologice.

Discurs comemorativ şi memoria colectivă a „revoluţiei”
române

Care este dinamica discursivă a unei încercări de a produce
o viziune hegemonică asupra lumii care propune şi susține
41
Cristian Tileagă
ideea ca formulările categoriale deja existente, dominante,

ale istoriei naționale şi evenimentelor sale seminifcative,
sunt cele mai bune pentru înțelegerea trecutului şi
viitorului națiunii? Care sunt mecanismele discursive care
facilitează construirea unei versiuni preferate a memoriei
colective a evenimentelor politice? Care este funcția
ideologică a unei astfel de versiuni preferate a istoriei
naționale? Cum este delegitimată critica democratică şi
„controlată” varietatea de interpretări, şi reformulări ale
„revoluției”?
Capitolele cinci şi şase încearcă să ofere un răspuns
la aceste întrebări. Capitolul cinci se concentrează pe
analiza discursivă a unui interviu media cu Ion Iliescu,
preşedinte al României la acea dată. Interviul a avut loc la
un post național de televiziune cu ocazia aniversării a 14
ani de la revoluția română (Dec. 2003). Interviul a urmat
unei sesiuni comemorative a Parlamentului român,
organizată în aceeaşi zi, în care Iliescu a ținut ultimul său
discurs ca Preşedinte al României, comemorând “revoluția”
din 1989. Capitolul cinci oferă de asemenea câteva
comentarii asupra interviului media, ca spațiu de
organizare interacțională a responsabilității (tragerii la
răspundere) politice şi a constituirii publice a trecutului
recent. Interviul media este principala modalitate de a
genera dezbatere, de a „reprezenta vederi publice şi
sentimente” şi de a „trage la răspundere ... reprezentanții
aleşi” (Housley & Fitzgerald, 2003, paragraph 4.1; vezi de
asememenea Housley & Fitzgerald, 2007). Intrebările şi
răspunsurile în astfel de interviuri sunt practici discursive
de justificare a unei anumite perspective asupra realitățiii
sociale. Analiza se centrează pe organizarea retorică şi
argumentativă a întrebărilor şi răspunsurilor. Capitolul
şase se opreşte asupra unei practici sociale/ideologice a
tranziției în Europa de est, aceea a comemorării. Capitolul
42
analizează o serie de discursuri politice ale fostului

preşedinte Ion Iliescu cu ocazia comemorării oficiale în
2000 şi 2003 în fața Parlamentului a „revoluției” române, .
Impactul şi seminficația ataşată „revoluțiilor” din
Europa de est pare sa fie intim legată de o varietate de
procese şi manifestări comemorative (cărți editate care
discută şi re‐discută fenomenul, preşedinți, prim‐miniştri şi
politicieni în parlamente naționale care discută importanța
şi semnificația istorică şi națională a „evenimentului”. După
cum precizează Pierre Nora, toate aceste manifestări sunt
parte integrantă din memoria comemorativă şi ritual
(comemorativ) care „identifică, defineşte, şi chiar stabileşte o
anumită tensiune fundamentală perioadei în chestiune”
(1998, p. 610). Ca şi în cazul Europei de vest, se poate
remarca o trecere (abia perceptibilă) de la „istorie la
reamintire, şi de la reamintire la comemorare” (ibid., p. 626).
În Europa de est, discursul comemorativ nu poate fi desprins
de discursul tranziției. În Europa de est postcomunistă,
comemorarea nu e doar „una dintre dimensiunile creării
națiunii, ci una centrală” (Turner, 2006, p. 208; vezi, de
asemenea, Bucur, 2001 şi 2009).
Cu toate că maniera ritualistică de adresare, „astăzi
comemorăm + numele evenimentului”, nu pare să fie decât
o reiterare a unor ritualuri similare din trecut, practica
comemorării poate fi văzută ca o dovadă a faptului că
evenimentul rememorat este „un eveniment autentic, cu un
impact emoțional aparte şi de o reală însemnătate” (Frijda,
1997, p. 111). Se consideră, de cele mai multe ori, că faptul
social şi politic al comemorării plasează evenimentul
deasupra oricăror interpretări subiective, prezentându‐l ca
pe un „fapt obiectiv” (ibid., p. 111). De asemenea,
evenimentul este prezentat ca un eveniment istoric de o
însemnătate majoră. În ceea ce priveşte comemorarea
națională, mai ales aceea care vine de la indivizi cu roluri
43
Cristian Tileagă
reprezentative (preşedinți, prim miniştri, etc.), există

întotdeauna o tendință de a sugera o perspectivă
reprezentativă aparent necontroversată, „acceptabilă
națiunii” (Ensink, 1996, p. 211). Perspectiva comemorată
este considerată şi (prezentată) ca fiind reprezentativă unei
poziții naționale, şi fiind exprimată în numele națiunii.
Totuşi, aşa cum notează Turner, „actul de comemorare
include ritualuri publice de rememorare şi acte individuale
de reamintire”, dar şi „dezbateri publice asupra
semnificației şi intelesul evenimentelor istorice” (2006, p.
206). Deci, ceea ce pare să conteze, nu este doar
semnificația emoțională a evenimentului şi natura lui
autentică, dar şi înțelesurile specifice legate de ceea ce se
comemorează. Înțelesurile a ceea ce se comemorează pot fi
plasate de actorii sociali într‐un context argumentativ
(Billig, 1996)14. De pildă, criticile la adresa unui anumit tip
de discurs politic despre revoluția română, ca acela al lui
Ion Iliescu (vezi Cesereanu, 2004), s‐au oprit mai mult la
identificarea temelor prezente în discursul său, şi mai puțin
la contextul argumentativ şi la aspecte discursive specifice,
de unde discursul lui Iliescu îşi „trage” forța. În contextul
comemorărilor naționale, analiza psihosociologică trebuie
să se oprească, printre altele, şi asupra modului în care
înțelesurile acordate unui eveniment de importanță
națională sunt construite în discurs şi cum sunt ele
organizate retoric.
14 Pentru cei dinafară, înțelesul acordat unui eveniment politic, modul
în care este categorizat evenimentul nu este plasat neapărat într‐un
context al controversei. De exemplu, conform lui Timothy Garton Ash,
istoric şi jurnalist britanic, „nimeni nu a ezitat să numească ceea ce s‐a
întâmplat în România, o revoluție. Pănă la urmă, avea toate trăsăturile
unei revoluții: mulțimea revoltată pe străzi, tancuri, clădiri ale
guvernului în flăcări, dictatorul pus la zid şi împuşcat” (1990, p. 20).
44

Capitolul 1

Reprezentarea socială a istoriei recente
în Raportul Tismăneanu

În eseul cu numele “Ce înseamnă reconcilierea cu
trecutul?”, Theodor W. Adorno observă: a te împăca cu
trecutul se leagă în „esență ... de modalitatea în care
trecutul e reamintit şi făcut prezent” (1986, p. 126, italice în
original). Punctul de vedere a lui Adorno se referă la modul
în care concepem „moralitatea politică a unei comunități”
(Habermas, 1988, p. 50), mai ales atunci când aceasta se
confruntă cu „fantomele” trecutului său. Istoria națională şi
reprezentarea sa socială a fost unul dintre elementele
principale ale procesului de împăcare cu trecutul în Europa
de est (Habermas & Michnik, 1994; Tismăneanu, 1998).
Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui proces
de împăcare cu trecutul este legat de modul specific în care
statele‐națiune aleg să facă trecutul prezent.
Se poate spune că politica României a fost (şi încă
mai este, în unele privințe) caracterizată de o continuă
luptă pentru putere între elita democrată, foşti comunişti
nostalgici şi naționalişti xenofobi. Când vine vorba de
confruntarea cu trecutul, politica democratică românească
a fost de obicei produsul unei combinații incomode între
păreri politice ambigue, unde linia de demarcație dintre
atitudini, angajamentele reale, autentice, şi cele motivate
politic, era foarte greu de stabilit.
45
Cristian Tileagă
Au fost făcuți doar paşi mărunți şi nu progrese reale
către reconcilierea cu trecutul, până în decembrie 2006,
atunci când Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România (condusă de profesorul Vladimir
Tismăneanu) şi‐a început activitatea. Raportul Final al
acestei comisii (de acum înainte, Raportul) reprezintă
singura încercare sistematică de a construi o reprezentare
socială a istoriei recente, şi de a baza reconcilierea cu
trecutul pe fundamentele ştiințifice şi empirice ale ştiințelor
istoriei şi politologiei. Raportul analizează perioada 1945‐
19891. Comisia a fost rezultatul unei petiții semnate de către
un număr considerabil de intelectuali (în jur de o sută) şi
înmânată preşedintelui României în martie 2006. Petiția
cerea în mod explicit considerarea publică a regimului
comunist ca ilegitim şi criminal (cf Drăguşin, 2007). Comisia
a fost numită în aprilie 2006. În decembrie 2006,
preşedintele român Traian Băsescu condamna în mod oficial
crimele regimului comunist în fața Parlamentului României,
declarând regimul comunist drept „ilegitim şi criminal”.

Psihologie socială şi istorie

Relația dintre istorie şi psihologie a constituit preocuparea
unui număr însemnat de studii de psihologie socială. Au
existat mai multe tentative de a oferi o abordare
1 Raportul se întinde pe mai bine de 700 de pagini şi are următoarea
structură: o Introducere cu titlul “Natura, scopul şi efectele regimului
totalitar comunist în Romania”, urmată de capitole separate cu
referire la Partidul Comunist Roman (capitolul 1), Represiunea
Comunistă (capitolul 2), Societate, Economie, Cultura (capitolul 3).
Concluziile raportului apar sub titlul: “Necesitatea analizei, repudierii
şi condamnării regimului comunist”. Raportul se încheie cu biografiile
nomenclaturii.
46
psihosociologică a acestei relații. Unii autori (vezi, de pildă,
Bruner, 2005; Gergen, 2005; Sträub, 2005), au fost
preocupați de modul în care indivizii „clădesc în mod activ
realități istorice” (Straub, 2005, p. 45). Conform spuselor
lui Bruner, faptul că ideea „fabricării istoriei” nu a fost
studiată mai mult ca fenomen psihologic este probabil o
scăpare mai mică decât ignoranța creată de convingerea
arhaică cum că istoria este simplu „prezentă” şi nu trebuie
clădită” (2005, p. 37). Gergen se opreşte la modul în care
„narațiunile istorice servesc drept fundal pentru
construirea unei identități morale în cadrul unei
comunități” (p. 116). Folosind exemplul Holocaustului şi a
istoriei sale „aprins dezbătute”, Gergen concepe procesul de
reconciliere ca un “dialog de lungă durată ... bazat nu pe
corectitudinea faptelor, ci pe viziunea unei societăți
morale” (p. 117‐118). Reprezentările sociale ale trecutului,
națiunii şi istoriei, au fost studiate cu referire la formarea
„entitativității”2 naționale (Condor, 2006), a politicii
identitare şi a percepției asupra istoriei şi reprezentărilor
culturale/istorice a națiunilor (Liu & Hilton, 2005; Liu et al.,
1999; Hilton et al., 1996) sau a inegalității sociale (Sibley et
al., 2008). De pildă, Condor (2006) s‐a axat, printre altele,
pe aspectul temporal al reprezentărilor sociale ale istoriei
şi pe unele aspecte socio‐psihologice ale reprezentării
naționale: temporalitate şi entitativitate. După cum afirmă
Condor, „reprezentările naționale pot varia în funcție de
invocarea unor cadre de referință temporale specifice” (p.
673), deoarece narațiunile istorice pot lua atât forme
„progresive”, cât şi conservative, „regresive”. Atunci când
psihologii sociali au abordat legătura dintre istorie şi
2 Conceptul de „entitativitate” se referă la percepția socială a unui grup
ca entitate grupală coerentă.
47
Cristian Tileagă
memorie colectivă, aceasta a fost concepută ca un proces

socio‐psihologic dinamic (Pennebaker & Banasik, 1997). De
pildă, perspectiva socio‐culturală în psihologie (vezi
Valsiner & Rosa, 2007, pentru o trecere în revistă) s‐a
ocupat îndeaproape de probleme legate de reconstruirea
istoriei ca memorie socială. Memoria, ca subiect al
psihologiei (socio‐culturale), presupune „abordarea
proceselor de amintire şi uitare ca activități publice,
activități sociale, unde experiența individuală este în mod
necesar mediată de experiențe colective” (Middleton &
Brown, 2007, p. 661; a se vedea şi Murakami, 2007;
Wertsch, 2002). Esența acestei poziții atrage atenția asupra
faptului că istoria şi reprezentările istoriei dobândesc un
caracter social ca rezultat a diverse activități sociale, forme
de interpretare şi narațiuni de‐a lungul timpului (cf.
Middleton & Brown, 2005)3.
Continuitatea colectivă, istorică, a națiunii şi
reprezentarea istoriei sale, este produsă de statele‐națiune
prin crearea de „texte ale istoriei” (documente oficiale,
monumente, comemorări, etc.)4 care au puterea să convingă
3 Unii cercetători disting între o „versiune puternică” a memoriei colective,
cea care este văzută ca „alunecând în ipoteze discutabile despre memoria
grupului” (Wertsch, 2007, p. 646) şi o „versiune distribuită” a memoriei
colective, în care memoria este percepută ca distribuită „social”, în
interacțiuni sociale în interiorul grupurilor mici şi, în mod „instrumental”,
implicând „agenți activi ... şi mijloace culturale cum ar fi calendarul,
documente scrise, computere, şi narațiuni” (ibid., p. 646).
4 Wertsch (1997) identifică şi distinge între (a) texte ale istoriei ce ajută
la formarea şi propagarea identificării sociale cu o comunitate

imaginată; (b) texte ale istoriei care ajută la crearea unei istorii
„mitice” (cf. şi White, 1997); (c) texte ale istoriei care formează
“istoriile oficiale” ale națiunii (Ahonen, 1997; Tulviste si Wertsch,
1994) – oferind un sentiment de identitate de grup; si (d) texte ale
istoriei care creează loialitatea cetățenilor fată de statele‐națiuni.
48
cetățenii de caracterul rezonabil al politicilor statului şi de

importanța „proiectelor” națiunii. Acestea pot declanşa
diverse forme de acțiune politică şi socială (vezi şi Luczynski,
1997). Aceste texte ale istoriei sunt implicate în crearea şi
promovarea de „cadre colective” ale memoriei. Reconstruirea
trecutului care serveşte interesele prezentului şi crearea unui
„trecut viabil”, „folositor” , care poate servi drept proiect
identitar sau bază unei negocieri a identității de grup,
porneşte de la premisa conform căreia „cadrele colective ...
sunt instrumentele memoriei colective în procesul de
reconstrucție a unei imagini a trecutului care este în acord ...
cu ideile predominante ale societății.” (Halbwachs,
1952/1992, p. 40). Reconstruirea unei imagini a trecutului,
care este în conformitate cu ideile predominante ale societății,
poate duce la formarea a ceea ce Serge Moscovici numea
„reprezentări hegemonice” (Moscovici, 1988). Dorința de a
asigura legitimitatea unei anumite reconstrucții a trecutului,
implică nu numai reprezentări ale istoriei împărtăşite într‐o
oarecare măsură de către toți membrii unei societăți, ci şi o
configurație de „reprezentări polemice” unde rivalitatea, sau
nepotrivirea, între poziții/reprezentări este o caracteristică
esențială. Această dinamică a interacțiunii între reprezentările
hegemonice şi polemice e cea care creează, organizează
(reorganizează) cadrele colective prin care o imagine a
trecutului este transmisă.
Totuşi, ceea ce este important în studiul memoriei
colective şi reconcilierii cu trecutul nu e doar faptul că
reprezentări hegemonice şi polemice interacționează şi se
influențează reciproc, cum nefamiliarul devine familiar, sau
cum reprezentări ale istoriei stau la baza procesului de creare
al identității de grup, ci şi faptul că reprezentările istoriei (şi
practicile sociale în care acestea apar) pot fi invocate şi
conceptualizate ca realizări discursive publice, ocazionate de
anumite contexte sociale. Ceea ce pare să lipsească din
49
Cristian Tileagă
abordările psihologilor sociali este considerarea organizării
sociale a reprezentărilor istoriei ca subiect de cercetare de
sine stătător (cf. Lynch & Bogen, 1996). Reprezentările
istoriei nu pot fi considerate forme ale unor narațiuni
morale în sfera publică (Gergen, 2005) înainte ca procesul
de constituire al acestor reprezentări să fie descris, înainte
ca aceste reprezentări să fie, ele însele, considerate ca
acțiune şi practică socială ocazionată şi situată. Înainte de a
cerceta conținuturile specifice ale reprezentărilor istoriei
trebuie, mai întâi, să înțelegem organizarea socială a
acestor reprezentări, adică cum sunt ele „ancorate” în
practici sociale (scrierea istoriei oficiale, comemorare, etc.)
şi articulate în organizarea argumentativă şi retorică a
scrierii şi vorbirii (Augoustinos, LeCouteur, & Fogarty,
2007; Augoustinos & Penny, 2001; Billig, 1998).

Organizarea socială a reprezentărilor istoriei

Statele‐națiune nu sunt doar comunități „imaginate”, sunt şi
comunități „interpretative” ‐ scriu şi rescriu, creează,
continuu diverse narațiuni, interpretări şi reprezentări
sociale care le reprezintă (şi le perpetuează) ca națiuni cu o
anumită istorie. Istoria națională nu va fi caracterizată doar
de momentele speciale de eroism şi patriotism, ci şi de
urmele trecutului, uneori traumatizant (Billig, 1995).
Pentru ca reprezentările istoriei să devină fundamentul
articulării unei viziuni oficiale, publice, a trecutului, ele
trebuie să fie constituite, într‐un fel sau altul, ca narațiuni
de un anumit fel. Descrierea acestui proces de constituire
este punctul central al acestui capitol.
Psihologia discursivă poate oferi o alternativă la
înțelegerea organizării sociale a reprezentărilor istoriei şi a
procesului, mai general, de reconciliere cu trecutul. Se
sugerează că înțelegerea organizării sociale a reprezentărilor
50
istoriei depinde de înțelegerea organizării sociale a

discursului, ca acțiune socială situată, ocazionată, retorică şi
orientată spre acțiune. De asemenea, o apreciere a organizării
sociale a reprezentărilor istoriei este legată de luarea în
considerare a contextului argumentativ, al controverselor şi al
justificărilor în care reprezentările trecutului sunt
interpretate, dezbătute, contestate şi tranformate.
Doar dacă privim reprezentările istoriei din
perspectiva acțiunii şi practicii sociale, putem începe să le
înțelegem „natura” şi diversele scopuri care derivă din
producerea şi propagarea istoriei ca memorie socială. O
abordare discursivă încearcă să descrie reprezentările
sociale ale istoriei ca fenomene a căror cercetare necesită o
orientare către procesul lor de constituire socială. Ele nu
sunt doar fenomene a căror existență poate fi doar
presupusă. Mă refer aici la un mecanism de constituire prin
intermediul unei „realități documentare” (Chua, 1979;
Smith, 1974), care reflectă o realitate construită textual (în
acest sens, vezi şi capitolele trei şi patru). Acest lucru
presupune o „mentalitate analitică” care pune mai mult
accentul pe studiul materialelor care apar în mod „natural”,
fără intervenția cercetătorului, decât pe „selectarea
problemelor şi a materialelor pe baza unor premise
teoretice dinainte specificate” (Eglin & Hester, 2003, p. 90).
În cazul care ne preocupă în acest capitol, este vorba de
studierea de documente publice/oficiale şi dezvăluirea
„imaginii realității” pe care aceste texte „o proiectează””
(Prior, 1997, p. 70). Problema esențială nu stă neapărat în
modul cum statele‐națiuni pot (sau aleg) să‐şi
„interpreteze”, retroactiv, propriul trecut şi prezentul
politic, ci cum memoria colectivă şi reconcilierea cu
trecutul este construită, invocată, prezentată şi intim legată
de un spațiu de „vizibilitate” şi responsabilitate publică.
Această poziție pleacă de la luarea în considerare a modului
51
Cristian Tileagă
în care viața socială şi politică este „ordonată” şi organizată
„din interior” (Eglin & Hester, 2003, p. 90)5.
Deşi accentul este pus pe Raport, voi analiza şi mesajul
preşedintelui Traian Băsescu către Parlamentul român.
Aceasta decurge dintr‐o sugestie metodologică şi analitică de
investigare/analiză a textelor “aşa cum ... „apar” în actualitate,
mai ales în anumite secvențe de acțiune în raport cu fiecare”
(Smith, 1999, p. 199). Cele două texte, Raportul şi discursul
preşedintelui, acceptă şi ratifică aceeaşi versiune a realității
(istorice). Se poate spune că Raportul este „adus într‐o poziție
de subordonare" (Hodge & McHoul, 1992, p. 191), fiind
„complice" la discursul preşedintelui.
Întrebările la care încearcă să răspundă Raportul sunt:
Cum trebuie înțeleasă perioada comunistă, cum trebuie ea
„absorbită” în conştiința publică? Acestea sunt chestiuni care
privesc, printre altele, „folosirea publică a istoriei" (Habermas,
1988). Ținând cont de contextul social şi politic de
reconciliere cu trecutul în Europa de est (şi România în
particular), s‐ar putea argumenta că principala sarcină a
Raportului a fost aceea de „a fixa reprezentarea istorică”
(Teitel, 2000, p. 105) a unui trecut dăunător şi traumatizant6.
Contextul controverselor politice în care apar
reprezentările istoriei este relevant pentru analiza modului
5 De asemenea, această poziție pleacă de la o definiție inclusivă a

discursului; discursul este văzut ca „o conversație mediată de texte
care nu este numai o chestiune de declarații ci şi de practici în
continuă desfaşurare şi situri de practici, forme materiale ale textelor
..., metodele de producere a textelor, structuri de reputație şi statut”
(Smith, 1987, p. 214).
6 Construirea unei reprezentări istorice ca (singura) „versiune oficială"
nu dă inițiatorilor nicio garanție cu privire la modul în care aceasta va
fi percepută sau cât de curând se va transforma într‐o reprezentare
socială dominantă a trecutului național.
52
în care ele (reprezentările) sunt implicate (şi percepute ca
făcând parte) (d)într‐o serie de practici politice autentice
(reconciliere, comemorare, şi aşa mai departe)7. De pildă,
analiza discursivă din acest capitol abordează problema
modului în care discursul prezidențial se opune activ
interpretării alternative a acțiunii de condamnare a
comunismului ca o mişcare motivată politic, mai degrabă
decât o încercare de reconciliere autentică. Preocuparea
centrală a analizei se axează în jurul următoarelor
întrebări: Cum este esența trecutului comunist constituită
în Raport? Cum este produsă o anumită reprezentare a
istoriei? Ca documente speciale, rapoartele (de anchetă)
„prezintă un interes sociologic dublu” (Green, 1983, p. 10),
atât prin „subiectul de fond la care se referă”, cât şi a
„statutului lor ca exerciții politice remarcabile în
construirea realității” (ibid., p. 10). Analiza cuprinde o
explorare a modului în care Raportul (în conjuncție cu
discursul preşedintelui), „înțelege [interpretează] în mod
activ” (Watson, 1997, p. 85) fenomenul despre care scrie.

Construirea unui cadru (practic) pentru investigaţie ca
o chestiune de interes public

Raportul pare să‐şi invite cititorii la considerarea sa ca sursă
socială de obținere de informații asupra unei perioade
specifice din istoria națională. Raportul e nevoit să
construiască (şi să justifice) un cadru practic şi o preocupare
7 Raportul nu este singura reprezentare a istoriei în sfera publică

românească, şi este departe de a constitui o reprezentare istorică
dominantă şi larg împărtăşită. Este, mai degrabă, o reprezentare a istoriei
care încearcă să creeze reprezentări colective emergente, cum ar fi cea de
„condamnare” (vezi Augoustinos şi Penny, 2001, pentru o analiză discursivă
a unei reprezentări colective emergente în jurul noțiunii de „iertare”)
53
Cristian Tileagă
centrală pentru investigația pe care o propune. Care este

sensul şi rolul unei investigații asupra istoriei naționale?
Cadrul ales de Raport este cel al reconcilierii politice şi
justiției tranziționale. Raportul susține că „recuperarea
memoriei, dar şi identificarea responsabilităţilor, sunt
indispensabile funcţionării unei comunităţi politice
democratice.” (p. 10, italice în original)8. Scopul declarat al
Raportul este de a documenta „dimensiunile şi metodele
represiunii din România comunistă” (p.16) pentru „a nu uita,
pentru a condamna, spre a nu se mai repeta” (p. 637). Acesta
este cadrul practic care „cere” o astfel de investigație asupra
trecutului național. El este, de asemenea, justificat prin
referirea la o „preocupare” publică în jurul lipsei de
responsabilitate (mai ales politică) în relație cu trecutul:

(1) „Niciun partid din România post-decembristă nu
şi-a asumat răspunderea pentru cele patru decenii
şi jumătate de obsesiva urmărire a construcţiei
unei imposibile utopii”. (R, p.10)
(2) „Nu există încă un document oficial al statului

roman în care să se ceară iertare victimelor
terorii comuniste pentru imensele şi prin nimic
meritatele lor suferinţe” (R, p.10).

Se poate observa cum, prin folosirea unor formulări
extreme (Pomerantz, 1986), Raportul construieşte relevanța
investigației. Raportul semnalează o „lipsă”. Pe de‐o parte,
8 Analiza foloseşte textul online al Raportului, la adresa de web
http://cpcadcr.presidency.ro/upload/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf
(accesat Septembrie 2008) şi discursului Preşedintelui Trăian
Băsescu în Parlamentul României cu prilejul prezentării Raportului de
la http://cpcadcr.presidency.ro/upload/8288_ro.pdf (accesat
Septembrie 2008). Pentru extrasele prezentate aici, R denotă un
extras din Raport; B, un extras din discursul preşedintelui Băsescu.
54
lipseşte responsabilitatea politică în evaluarea trecutului, pe

de altă parte, lipseşte o dimensiune politică şi morală a
reconcilierii. Semnalarea acestei lipse creează o „ordine”
morală (şi justifică o moralitate aparte) legată de absența, în
trecut, a unor acțiuni morale. Semnificația morală a
investigației în sine pare că nu trebuie să fie justificată în mod
direct. Semnificația istorică (şi practică) a „studierii”
comunismului nu pare să aibă nevoie de justificare.
„Comunismul” (o categorie a „macro‐socialului”) este, într‐un
fel, deja constituit ca o „realitate” dincolo de text şi asociat cu
anumite caracteristici specifice. Ideea de „comunism” este
asociată în imaginarul individual şi social (cât şi în mass‐
media) cu anumite formațiuni şi structuri sociale,
instituționale, evenimente, şi persoane. Această asociere oferă
un fel de „justificare (garanție) generică pentru atribuirea de
semnificație istorică” (Lynch & Bogen, 1996, p. 60). Totuşi,
chiar dacă alegerea comunismului ca subiect de studiu nu
pare să necesite justificare, ceea ce trebuie totuşi justificat,
după cum voi arăta în cele ce urmează, este reprezentarea
socială a comunismului. Preocupările curente ale investigației
istorice sunt prezentate ca aflându‐se în strânsă legatură cu
criterii publice (morale) de judecată. Preocupările
investigative sunt morale deoarece ele sunt, în primul rând,
preocupări publice, preocupări împărtăşite de sfera publică.
„Actul de condamnare” la care se referă Preşedintele Băsescu
în (4) trebuie înțeles ca un act public care răspunde unor
preocupări publice (de interes public). Cadrul practic al
investigației este stabilit prin constituirea unei preocupări
publice, de ordin practic, ceva ce ține de bunul‐simț comun,
ceva care poate fi înțeles de către toată lumea.

(3) „Balastul necondamnării comunismului în
perioada 1990-2006 a grevat în multe privinţe
consolidarea democratică şi a creat sentimente de
55
Cristian Tileagă
profundă frustrare, exasperare şi dezamăgire în

rândul unor largi cercuri sociale”. (R, p.10)
(4) „Comisia Prezidenţială a fost înfiinţată ... ca

un răspuns la cererile societăţii de asumare şi
condamnare a trecutului totalitar. Am considerat
necesară constituirea Comisiei tocmai pentru a
fundamenta intelectual şi moral actul de
condamnare” (B)

Condamnarea comunismului şi „realizarea”
reconcilierii este prezentată ca o problemă/chestiune
pentru membrii societății, mai întâi, şi abia mai apoi, pentru
cercetătorii înşişi. Totuşi, se poate spune că acest lucru nu
este suficient pentru a oferi substanță scopului empiric al
Raportului. Ca să fie convingător, Raportul trebuie să
construiască ideea necesității condamnării comunismului.
Şi realizează acest lucru folosindu‐se de o „etică” şi
„retorică a responsabilității” (Smart, 1999). Această etică şi
retorică a responsabilității este dezvoltată prin referiri
frecvente nu doar la ceea ce trebuie făcut (dimensiune de
acțiune), dar şi la ceea ce trebuie aflat/ştiut/cunoscut
(dimensiune de cunoaştere):

(5) „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult
ca oricând, o obligaţie morală, intelectuală,
politică şi socială. Statul român democratic şi
pluralist poate şi trebuie să o facă. Tot astfel,
cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de
istorie românească a secolului douăzeci este
indispensabilă pentru noile generaţii care au
dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor”
(R, p. 19)
(6) „Numele victimelor, ca şi cele ale călăilor,

trebuie cunoscute pentru a putea spune, precum cei
care au supravieţuit Holocaustului nazist: „Să nu
se mai repete!” (R, p. 18)
56
(7) „Numele instituţiilor care au comis crimele

împotriva umanităţii trebuie cunoscute. Tot astfel,
numele marilor vinovaţi, deci ale potentaţilor
comunişti şi ale inchizitorilor securişti, trebuie
cunoscute.” (R, p. 18)
(8) „Trebuie cunoscute numele primilor secretari de

comitete regionale, ulterior judeţene. Răul a mers
iniţial de sus în jos, apoi şi de jos în sus,
devenind un cancer al întregii societăţi” (R, p. 632)

Raportul sugerează că responsabilitatea politică
legată de trecutul recent nu poate fi realizată înafara unui
cadru de responsabilitate care include o dimensiune morală
şi politică a cunoaşterii şi adevărului. Aceasta este o
dimensiune a responsabilității publice unde
responsabilitatea politică (şi instituțională) este intim
legată de cea personală (trebuie ştiute numele anumitor
persoane: atât victime, cât şi călăi, şi a celor care au jucat
diverse roluri în sistemul comunist). Preocuparea publică şi
necesitatea condamnării comunismului este constituită
dintr‐un amestec al unei retorici a dreptului de a
şti/cunoaşte, datoriei şi responsabilității morale.
Natura condamnării Comunismului este de
asemenea ceva ce trebuie constituit.

(9) „Trebuie astfel să onorăm memoria celor care
şi-au dat vieţile rezistând sistemului, de la cei
care au murit în închisoare şi pană la persoanele
care au murit din cauza avorturilor ilegale, de la
cei încarcerati şi bătuţi (mineri, muncitori,
ţărani care au protestat împotriva comasării
terenurilor şi a colectivizării) în anii lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej şi până la victimele anilor
1980 sub Nicolae Ceauşescu.” (R, p. 9).
(10) „Toate aceste frânturi de imagini sunt

acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a
57
Cristian Tileagă
scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a

încercat să ne facă să uităm cine am fost…nu toate
victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din
cerul lor, să nu le uităm” (R, p. 216).

În (9) şi (10), condamnarea comunismului nu
este constituită în mod direct ca un act politic. În
schimb, o dimensiune a reconcilierii naționale şi a
aducerii‐aminte trece în prim plan. În (9), putem
observa un apel explicit la onorarea şi comemorarea
celor care au rezistat sistemului comunist. Acest apel
face referire la toate categoriile de victime ale
sistemului, într‐o perspectivă temporală, cuprinzând
întreaga perioadă comunistă. În (10), suntem martori la
vocea națiunii. Se sugerează că reconcilierea cu trecutul
ar restabili demnitatea unei națiuni rupte de Istorie de
un regim criminal. Este sugerat faptul că acest lucru nu
poate fi realizat decât prin condamnarea comunismului
şi rememorarea victimelor.
Discursul preşedintelui, pe de altă parte, este foarte
explicit (şi atent la) în construirea unui argument care să
contracareze o posibilă interpretare alternativă.

(11) „Nu vreau să devin „Preşedintele care a
condamnat comunismul”. Vreau numai să fiu şeful
unui stat care consideră că această condamnare ţine
de normalitate, că, fără această condamnare, vom
înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în
spate cadavrul propriului nostru trecut. Tot ceea
ce vreau este să clădim viitorul democraţiei în
România şi identitatea naţională pe un teren
curat”. (B)
(12) „Nu am dorit o simplă repudiere formală a

trecutului comunist, la nivelul unor declaraţii de
complezenţă. O asemenea condamnare ar fi fost
neconvingătoare.” (B)
58
(13) „Gestul meu de azi este consecinţa firească a

faptului că ne-am asumat, ca naţiune, valorile
democratice. În numele acestor valori avem
obligaţia de a prelua din istoria noastră ceea ce
vrem şi ceea ce nu vrem să definească identitatea
noastră de români şi de viitori cetăţeni ai Uniunii
Europene”. (B)
(14) „Nu trebuie să dăm dovadă de aroganţă

istorică. Scopul meu vizează o autentică
reconciliere naţională, şi asta cu atât mai mult cu
cât numeroase tare ale trecutului continuă să ne
marcheze”. (B)

Se poate observa felul în care Preşedintele încearcă
să sublinieze sensul şi autenticitatea actului condamnării. El
încearcă să „gestioneze” credibilitatea (cf. Edwards 1997)
actului de condamnare, mai ales cu referire la posibile
descrieri alternative ale actului. În termeni discursivi, acest
lucru poate fi văzut ca un mecanism de „inoculare” retorică
împotriva percepțiilor de interes şi miză politică. Sensul
actului de condamnare (ca un act autentic) este constituit în
raport cu actorul principal (persoana sa, cel care a cerut
Raportul), dar şi prin prisma „vizibilității” şi rezonabilității
actului, astfel încât actul va fi perceput pentru ce este el de
fapt (cf Edwards, 1997). Preşedintele Băsescu nu vrea să fie
văzut ca susținător a altceva decăt o autentică condamnare şi
reconciliere. El se „apără” (şi se inoculează) retoric împotriva
unor potențiale critici de motiv politic în actul condamnării:
“Nu vreau să devin „Preşedintele care a condamnat
Comunismul”” (11). Preşedintele atrage atenția asupra ceea
ce oricine ar trebui să vadă : condamnarea „ține de
normalitate”, de viitorul şi identitatea națională a națiunii.
Aceasta este vocea „politicianului rezonabil” care serveşte
interesele statului. În (12)‐(14), Preşedintele încearcă să
stabilească rezonabilitatea adoptării unei astfel de poziții în
59
Cristian Tileagă
evaluarea trecutului național. Condamnarea comunismului

este văzută ca o consecință „naturală” a adoptării valorilor
democrate post‐comuniste şi auto‐definirii naționale în
termenii acestor valori. Stabilirea autenticității actului de
condamnare este o strategie discursivă importantă; este o
„metodă” prin care condamnarea comunismului este
prezentată public ca fiind în mod esențial legată (doar) de
reconcilierea cu trecutul.

„Comunismul”: categorie socială

În Raport, a investiga moştenirea comunismului coincide cu
constituirea naturii comunismului. Deşi comunismul (şi
condamnarea sa) este văzut ca un obiect de „studiu”, ca un
fenomen public, accesibil tuturor, natura comunismului (ca
regim politic) este, însă, un subiect aparte. Natura
comunismului trebuie constituită în discursul politic
propus de Raport. În Raport, comunismul este descris în
diferite feluri. Este descris în termeni generali (ca
formațiune istorică şi socială) ca un „regim” sau „ideologie”.
Este, de asemenea, descris ca o „concepție utopică” (p. 9),
“inamic al speciei umane” (p. 19), perpetuându‐se ca „regim
terorist şi criminal” (p. 198), instaurând “asasinatul fizic şi
moral” (p. 198) şi supraviețuind prin „represiune” (p. 198).
În termeni „naționali”, comunismul este descris ca
“antinațional” (p. 17), „regim de ocupație străină” (p. 626),
şi „criminal față de propriului popor” (p. 406).
Constituirea naturii comunismului presupune mai
mult decât simpla „ataşare” a unor caracteristici;
presupune arătarea cu degetul către diverse categorii de
oameni, instituții, relații sociale, etc. Ca formațiune socială
şi ideologică, categorie a „macro‐socialului” (Coulter, 2001),
comunismul a intrat deja în istoria socială şi cea
documentară a comunității. Comunismul poate fi găsit mai
60
peste tot. Poate fi găsit în arhivele statului, în ordinele de
naționalizare şi colectivizare, în documentele Securității, în
notele informative, etc. Comunismul este o „realitate”
constituită într‐o „formă documentară” (Smith, 1974).
Raportul alege anumite atribute, caracteristici ale
comunismului; tocmai pentru a‐l descrie ca o realitate
socială şi politică aparte. Dar, există întotdeauna „mai mult
de un grup de caracterizări (sau categorizări/descrieri)
care sunt disponibile şi relevante pentru membrii
societății” (Jayyusi, 1991a, p. 248). Relevant devine
contextul argumentativ şi consecințele unor caracterizări,
descrieri specifice. Raportul poate fi considerat un
instrument de schițare a unei „hărți a universului social şi
moral” (Baker, 2000, p. 108) al condamnării, în jurul
(relevanței) a două atribute/categorii/descrieri esențiale
ale comunismului: „ilegitim” şi „criminal”:

(15) „Faţă de faptele enumerate în acest raport
este o certitudine că fapte de genocid au fost
comise în perioada 1945-1989, astfel încât regimul
comunist poate fi calificat ca fiind unul criminal
faţă de propriul popor.” (R, p. 406)
(16) „Regimul Comunist a fost unul antimodern

(simulând modernitatea), care a trecut odată ce a
preluat puterea – ca regim de ocupaţie străină – la
lichidarea elitelor româneşti şi a instituţiilor
democatice, a economiei de piaţa şi a proprietăţii
private.” (R, p. 626)
(17) „Regimul comunist a avut o natură criminală,

în sensul că a generat (instigat, ordonat, comis)
crime împotriva umanităţii. S-a fondat prin
violenţă după 1945. Natura sa a fost una violentă:
a produs sute de mii de morţi în închisori şi
lagăre. A distrus milioane de oameni în diferite
forme de represiune, tratament inuman, atitudini
criminale sau prin decizii cu efecte devastatoare
61
Cristian Tileagă
asupra mediului, economiei şi vieţii umane în

general. A fost un regim care a urmărit să reducă
populaţia la condiţia de sclavi, exploatând-o
nemilos sub pretextul construirii unei societăţi
utopice, a egalităţii şi libertăţii. Regimul a
fost, pe toată durata sa, unul ilegitim şi în
esenţă criminal, sfârşind la fel cum s-a născut şi
a trăit: prin violenţă”. (R, p. 626)

Comunismului îi sunt atribuite categorii descriptive
– astfel, ca şi orice altă categorie socială, el capătă o
„structură conceptuală” (Smith, 1974, p. 258). Relevanța
atributelor „ilegitim” şi „criminal” este parte integrală
dintr‐un discurs moral în care „descrierea şi evaluarea sunt
... intim legate” (Jayyusi, 1991a, p. 233): „fapte de genocid”,
„lichidarea elitelor româneşti şi a instituțiilor democatice, a
economiei de piață şi a proprietății private”, sau „crime
împotriva umanității”, etc. Istoria prezentată în Raport nu
reprezintă doar „o colecție neutră de fapte, fară consecințe
morale” (Lynch & Bogen, 1996, p. 60), ci o serie de
„descrieri factuale” care „generează judecăți morale
specifice” (Jayyusi, 1991a, p. 232).
În (17), atributele „violent”, „ilegitim” şi „criminal”
lucrează împreună, se „sprijină” reciproc, înțelesul unei
descrieri alimentând (şi ajutând la) înțelesul alteia (cf.
Jayussi, 1991b). Aceste atribute (şi altele care apar în
Raport) reprezintă fundamentul unor judecăți morale
legate de categoria pe care o descriu (comunismul). Prin
intermediul acestor descrieri, Raportul produce o imagine a
unei realități sociale şi politice care prezintă anumite
calități necontroversate (cf. Jayyusi, 1991b). Faptul că
„violența” apare alături de “ilegitimitatea” şi
“criminalitatea” comunismului face ca aceste două ultime
trasături să devină descrieri unice ale categoriei „comunism
românesc”. Raportul neagă, implicit, faptul că orice
62
descrieri pot fi ataşate comunismului. Raportul este

construit retoric/argumentativ pentru a demonstra
unicitatea descrierilor pe care le propune. Invocarea unor
altor categorii sau descrieri (precum violența) ajută la
consacrarea ilegitimității şi criminalității comunismului
drept caracteristici esențiale ale acestuia.
Această descriere specifică a comunismului este
considerată echivalentă cu procesul de „reconciliere cu
trecutul”. Reconcilierea cu trecutul este răspunsul logic,
natural, la o astfel de descriere a comunismului. Natura
reconcilierii cu trecutul este dată tocmai de descrierea
specifică a comunismului din Raport:

(18) „Luând act de acest Raport, Preşedintele ţării
poate spune cu mâna pe inimă: Regimul comunist din
România a fost ilegitim şi criminal. Condamnând
acest regim, statul democratic român condamnă
instrumentele acestuia, în primul rând Partidul
Comunist Român şi Securitatea, precum şi persoanele
responsabile pentru neligitimitatea şi
criminalitatea comunismului”. (R, p. 638)

Esența poziției exprimate în (18) nu stă în ce
atribute ar putea fi ataşate comunismului, ci în ce atribute
trebuie ataşate comunismului. Categoriile sociale şi
atributele care le sunt ataşate de către membrii societății
„opresc din mişcare, atât discursul, cât şi ... practicile care
izvorăsc din el” (Baker, 2000, p. 112). Se poate spune că
această reprezentare specifică a istoriei este produsă şi
„garantată” de un proces de categorizare – un proces în
urma caruia o categorie socială este investită cu un anume
înțeles social atunci când îi sunt atribuite anumite
caracteristici care o descriu. În cazul Raportului, acest
proces de categorizare este prezentat ca unul terminat, ca
unul care nu poate (şi nu trebuie) să fie revizuit. În aceasta
63
Cristian Tileagă
constă puterea persuasivă a Raportului: în a ne convinge că
descrierile alese şi categorizarea comunismului sunt nu
doar cele mai potrivite, ci sunt singurele care pot descrie
satisfăcător adevărata esență a comunismului românesc9.
Semnificația ideologică sau politică a comunismului
pentru o autentică reconciliere cu trecutul stă în
constituirea acestuia ca o categorie socială cu trăsături
unice. Deşi procesul de reconciliere cu trecutul poate fi
considerat ca o activitate socială „deschisă categorial” (cf.
Coulter, 2001), invocarea specifică a „criminalității” şi a
“ilegitimității” comunismului, plasează discursul
reconcilierii în Raport ca parte dintr‐o viziune morală
universală – o viziune care nu se discută, o viziune care nu
se poate nega fară consecințe sociale extreme:

(19) „A nega crimele comunismului este la fel de
inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului”
(R, p. 642).

Colocația atributelor comunismului („natura
violentă”, „criminalității” şi „nelegitimității”) este un
mecanism discursiv comun în Raport. Este „metoda”
preferată a Raportului de a sugera o anumită reprezentare
socială a comunismului, de a sugera o anumită înțelegere a
acestuia. Am putut vedea cum semnificația practică şi
istorică a condamnării comunismului este rezultatul unor
acțiuni discursive. Ilegitimitatea şi criminalitatea
comunismului capătă rolul de „interfață” între istoria
9 Consecințele acestei descrieri a comunismului sunt la fel de

importante ca descrierea în sine. Pentru ca regimul comunist (ca
obiect de „studiu”) sa dobândească un înțeles specific, o „identitate”,
el trebuie să fie „produs” ca o categorie socială cu caracteristici sau
trăsături asociate bine definite.
64
factuală (aşa cum este ea descrisă de istorici şi politologi) şi
„realitatea” constituită discursiv (în discursul public) a
comunismului.

Aspecte temporale, agendă politică şi identitate naţională

Raportul şi discursul Preşedintelui „trasează” de o manieră
evidentă limitele unei „stări de fapt” ‐ comunismul. Există o
conturare temporală clară a perioadei: 1945‐1989.
Perioada în chestiune este descrisă în diverse moduri: în
Raport este descrisă ca „patru decenii şi jumătate de
obsesivă urmărire a construcției unei imposibile utopii”; în
discursul Preşedintelui este văzută ca „un capitol sumbru
din trecutul țării noastre”. Alături de caracteristicile unice
atribuite comunismului, această localizare temporală
exprimă relevanța şi factualitatea/obiectivitatea acestei
reprezentări specifice a istoriei.
Dar Raportul nu se bazează numai pe delimitarea
temporală a obiectului său de „studiu”. După cum au
demonstrat unii autori, politica reconcilierii cu trecutul
„constă în primul rând în structurarea unei dimensiuni
temporale” (Santiso, 1998, p. 26). Accentul pus pe prezent,
trecut şi viitor, delimitează şi stabileşte limitele acțiunilor
morale şi politice. În discursul politic (ca şi în cel obişnuit),
„aspectul temporal este o resursă... pe care o poți folosi... ca să
construieşti o identitate, să stabileşti un adevăr sau să aperi
un interes” (Taylor & Wetherell, 1999, p. 39). În cazul de față,
„structurarea” dimensiunii temporale este realizată prin
„unirea” unei agende politice (a condamnării şi reconcilierii)
cu un discurs al identității naționale. Acest aspect este o
trăsătura atât a Raportului, cât şi a discursului Preşedintelui:

(20) „A sosit din plin momentul ca această stare de
amnezie sistematic întreţinută să înceteze.
65
Cristian Tileagă
Recuperarea memoriei dar şi identificarea

responsabilităţilor sunt indispensabile funcţionării
unei comunităţi politice democratice.” (R, p.10)
(21) „A sosit aşadar momentul să evaluăm natura şi

moştenirile regimului comunist” (R, p. 628)
(22) „La 17 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, a

sosit din plin clipa transparenţei şi accesibilităţii
tuturor arhivelor comuniste.” (R, p. 642).
(23) „Comunismul de export, pe care l-am trăit pe

pielea noastră vreme de cinci decenii, este o rană
în istoria României, o rană care încă mai supurează
şi pentru care a venit vremea să se închidă o dată
pentru totdeauna.” (B)
(24) „Am crezut că putem uita comunismul, dar nu a

vrut el să ne uite pe noi. Astfel, condamnarea
acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului,
fără de care vom purta şi în viitor ceva ce seamănă
cu povara unei boli nevindecate.” (B)

Momentul condamnării comunismului este momentul
reconcilierii cu trecutul. Conform lui Billig (1998),
„construirea unei dimensiuni temporale este crucială pentru
ideologie” (p. 209). Momentul prezent al reconcilierii cu
trecutul (identificat atât de Raport, cât şi de discursul
preşedintelui) este fundamentul unei agende politice care
este structurată în aşa fel încât să se împotrivească, să se
opună pozițiilor politice trecute legate de evitarea sau refuzul
reconcilierii cu trecutul. A sosit momentul „recuperării”
memoriei şi „identificării” responsabilităților (20),
„identificării” naturii şi moştenirilor regimului comunist (21),
„vindecării” unor răni din istoria României” (23), a sosit
monentul „ridicării” povarei unei „boli nevindecate” (24).
Toate acestea sunt acțiuni rezultate din evocarea unei
dimensiuni temporale colective (cf. van Leeuwen, 2005). Sunt
66
de asemenea acțiuni care presupun o „comuniune” națională
de simțire, de atitudine, şi care construiesc momentul oportun
al reconcilierii cu trecutul. Viziunea propusă de Raport şi
discursul preşedintelui susține o singură, unică viziune a
reconcilierii cu trecutul10.
Observați folosirea metaforelor în (23) şi (24): „rană
în istoria României ... rană care încă mai supurează şi
pentru care a venit vremea să se închidă o dată pentru
totdeauna”, “povara unei boli nevindecate”. Aceste
metafore delimitează şi mai precis discursul de
condamnare şi reconciliere cu trecutul. Încheierea unui
capitol din istoria națională devine un act de „tămăduire”
(vezi şi Cameron, 2007, despre folosirea şi rolul
metaforelor în discursul reconcilierii cu trecutul).
Mesajul Raportului, cât şi al discursului Preşedintelui,
este foarte clar: viitorul (națiunii) depinde de reconcilierea cu
trecutul. Dimensiunea temporală invocată în aceste instanțe
operează ca o resursă culturală. Rolul ei este de a defini
înțelesul specific al unui fenomen societal. Împreună cu
celelalte aspecte identificate în Raport şi în discursul
Preşedintelui, dimensiunea temporală oferă un fundament
etic pentru ducerea la bun sfârşit a unor acțiuni morale,
politice, legale.
Prin includerea unei dimensiuni temporale,
condamnarea şi reconcilierea sunt construite ca activități
ce întrupează valorile şi țelurile la care națiunea aspiră.
Condamnarea şi reconcilierea cu trecutul sunt parte
integrantă din proiectul politic al națiunii. Întrupează atât
10 Aceasta este o strategie pe cât de efectivă, pe atât de riscantă. În
termenii memoriei colective, Raportul (susținut de Preşedinte)
propune o viziune dogmatică asupra trecutului şi reconcilierii cu
trecutul. Această viziune dogmatică este mai mult o caracteristică a
memoriei colective decât a istoriei (Wertsch, 2002).
67
Cristian Tileagă
„acțiunile, cât şi realitățile viitoare” (Dunmire, 2005, p.

484):

(25) „Viitorul României depinde de asumarea
trecutului ei, deci de condamnarea regimului
comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face,
astăzi, aici şi acum, ne va împovăra pe veci cu
vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul
totalitar.” (R, p. 19)
(26) „Acest moment simbolic reprezintă bilanţul a

ceea ce am trăit şi ziua în care ne întrebam cu
toţii cum vrem să trăim de acum înainte” (B)

Există o dimensiune ideologică într‐un astfel de
discurs. (25) şi (26) conțin o promisiune clară pentru
schimbare şi transformare națională. Se sugerează, de
asemenea, că o aderență la o astfel de agendă politică ar
oferi „siguranța”, „garanția” că, din momentul elocuțiunii,
nu ar „mai fi posibilă ... căderea în trecut” (Habermas &
Michnik, 1994, p.11). Alături de caracteristicile
comunismului („ilegitim” şi „criminal”), Raportul
poziționează comunismul ca ideologie politică. Constituit în
asemenea mod, comunismul nu mai poate fi altceva decât
ideologie, ideologie politică.

Discuţie

În acest capitol, am oferit o analiză discursivă a organizării
sociale a reprezentărilor istoriei şi a reconcilierii cu
trecutul. O asemenea abordare subliniază importanța
studierii reprezentărilor istoriei ca acțiuni şi practici
sociale. O perspectivă discursivă militează împotriva ideii
tratării reprezentărilor istoriei ca realități predefinite.
Natura trecutului şi a istoriei trebuie să fie constituită într‐
un cadru social inter‐subiectiv.
68
Analiza a identificat trei mecanisme discursive/

textuale ale Raportului Tismăneanu (şi al discursului
prezidențial) care sunt relevante pentru construirea unei
reprezentări sociale a comunismului: crearea unui cadru
practic pentru investigație ca o chestiune de interes public;
constituirea comunismului ca o categorie socială definită de
trăsături unice (ilegitim şi criminal); structurarea
discursivă a unei dimensiuni temporale prin punerea
împreună a unei agende politice şi a unui discurs al
identității naționale.
Crearea unui cadru (practic) al investigației ca o
chestiune de interes public devine o platformă pentru
generarea unui anumit tip de cunoaştere, o prefață şi o
condiție pentru acțiune socială şi politică în termenii
stabiliți de Raport. Promisiunea facută de Raport este aceea
a unei cunoaşteri „care ar putea transforma discursul sferei
publice” (Teitel, 2000, p. 100). Categorizarea/descrierea
comunismului ca „ilegitim” şi „criminal” oferă o „garanție”
argumentativă, nu numai pentru legitimarea activității de
cercetare a trecutului, ci şi pentru fundamentarea activității
sociale de reconciliere cu trecutul. Atributele specifice
asociate comunismului dau naştere unei anumite
reprezentări sociale, şi oferă o „logică morală” (Jayyusi,
1991a, p. 240) ca fundament al unei judecăți morale.
Structurarea unei dimensiuni temporale prin contopirea
agendei politice şi a identității naționale, defineşte o etică a
reconcilierii cu trecutul care dă națiunii „ceva de făcut” (de
Certeau, 1986, p. 199; vezi şi Frow, 2001). O dimensiune
temporală este o resursă ideologică folosită la stabilirea nu
numai a inteligibilității, ci şi a necesității unor acțiuni
morale ca problemă pentru istoria prezentă a națiunii.
Aceste trei mecanisme se regăsesc în Raport şi în
discursul preşedintelui. Ele organizează şi, în acelaşi timp,
proiectează limitele unui cadru conceptual, moral şi practic
69
Cristian Tileagă
al unei reconcilieri cu trecutul. Narațiunea Raportului nu

este pur şi simplu doar o posibilă conceptualizare/
înțelegere a unui „capitol” din istoria națională. Raportul nu
este „o invitație la un joc post‐modernist al interpretării
unde orice narațiune este la fel de bună ca oricare alta”
(Hester & Eglin, 1997, p. 41). Raportul creează o lectură
moral‐constitutivă a comunismului ca ideologie politică.
„Practica obiectivității” pe care o prezintă Raportul este
aceea de a propune o perspectivă „capabilă de a trece peste
ceea ce gândeşti tu, ce gândesc eu, ce gandeşte ea” (Smith,
1999, p. 212‐213) despre comunism. Se poate simți o
dorință implicită a unei „concluzii finale”, o dorință a unui
„consens istoric” plasat „dincolo de istorie” (Teitel, 2000, p.
117). Astfel, Raportul atrage atenția atât asupra a ceea ce se
poate observa (deduce) de către orice membru al societății,
cât şi a ceea ce trebuie observat (dedus) de către orice
membru al societății. Acest fapt ar putea fi văzut de unii ca
o încercare problematică de a „crea forme ale conştiinței
sociale care nu țin cont de diversitatea de perspective şi
experiențe care apar în mod natural” (Smith, 1999, p 195‐
196) în societate. Dar, nu trebuie să uităm că această
conceptualizare specifică a comunismului este una bazată
pe un înțeles special ataşat responsabilității şi justiției
istorice.

70

Capitolul 2

Comunismul în retrospecție: retorica
memoriei oficiale

„Momentul 1989” şi căderea comunismului au pus
probleme acute procesului de formare a memoriilor
colective şi reprezentării istoriei recente. Considerarea
perioadei comuniste în conştiința publică a constituit una
dintre cele mai mari provocări politice şi morale pentru
statele post‐comuniste. Au existat nenumărate încercări de
“reprelucrare”, „reprocesare” (cf. Adorno, 1986) a
trecutului comunist, adică încercări pentru scoaterea
adevărului la lumină şi împotriva uitării. Acest capitol, ca şi
cel dinaintea sa, aşează problema „reprocesării” trecutului
în contextul în care democrațiile post‐comuniste aleg să
fundamenteze procesul de reconciliere națională.
Capitolul explorează dinamica discursivă a recentei
condamnări oficiale a comunismului ca “ilegitim şi
criminal”. Cum este structurată memoria socială la nivel
național, în sfera publică? Cum se ajunge la constituirea
unei narațiuni colective naționale, o narațiune care poate
facilita formarea şi susținerea unei noi identități naționale?
Mai precis, cum este comunismul evaluat, descris, atât ca
obiect al cunoaşterii istorice, cât şi ca eveniment socio‐
istoric? Urmând, şi dezvoltând în acelaşi timp, argumentul
capitolului întâi, acest capitol sugerează că orice
71
Cristian Tileagă
considerare a dimensiunii publice a narațiunilor memoriei
sociale ar trebui să înceapă cu studiul organizării sociale şi
discursive a acestor narațiuni.

Politica memoriei şi reprezentările istoriei recente

Expresia „politica memoriei” este o noțiune generală care
se referă la diversele manifestări ale memoriei sociale în
societate, cele care provin atât din experiența trăită, cât şi
din simboluri formale şi reprezentări sociale (vezi, de pildă,
Assmann, 2008; Huyssen, 2003; Olick, 2007). Noțiunea este
adesea folosită ca o „etichetă”, termen descriptiv, pentru
procesele de justiție tranzițională în societăți democratice/
în tranziție (e.g., de Brito et al., 2001), conflicte narative
legate de „locuri ale memoriei” şi înțelesurile colective
ataşate acestora (e.g., Wertsch, 2008), conflicte narative
legate de înțelesul dat de către comunități evenimentelor
de importantă națională (e.g., Wertsch, 2002; Wertsch &
Karumidze, 2009), „rezistența mnemonică” a minorităților,
a grupurilor reprimate, sau tensiunile dintre discursurile
oficiale formalizate şi cele vernaculare, individuale, locale
de reprezentare a realității istorice (e.g. Andrews, 2007).
În contextul reconcilierii cu moştenirea şi cu istoria
recentă a comunismului în Europa de est (şi în România, în
particular), folosesc expresia „politica memoriei” cu
referire la interacțiunea (câteodată ambiguă) şi tensiunea
dintre acte ale creării în mod activ de memorii colective
(pozitive) pentru viitor şi acte ale uitării, la
întrepătrunderea memoriei sociale informale cu memoria
politică formală. Pentru psihologii sociali cu un interes în
formarea memoriei colective, „politica memoriei” este
înțeleasă în legătură cu narațiunile (naționale) şi rolul
memoriei (politice) în viața socială şi politică. De pildă,
există o tradiție a studiului sociopsihologic a memoriei
72
colective a evenimentelor socio‐politice (vezi, de exemplu,

textele din Pennebaker et al., 1997). Această tradiție
discută rolul factorilor sociali, emoționali şi cognitivi în
formarea memoriei individuale şi colective. Psihologii
sociali s‐au oprit şi la studiul reprezentărilor sociale ale
istoriei (vezi şi capitolul întâi) pentru a înțelege crearea,
susținerea şi diseminarea narațiunilor istorice naționale
(Liu et al., 2002) (şi rolul lor în formarea identităților
morale, sociale şi politice) (vezi şi Marková, 1997; Marková
et al., 1998). O altă preocupare importantă a psihologilor
sociali a fost aceea de identificare a diverselor roluri şi
funcții pe care reprezentările istoriei le au: influența şi
consecințele acestora asupra politicilor identitare,
reprezentărilor culturale şi identității sociale (Liu & Hilton,
2005; Liu et al., 1999; Reicher at al., 2006), sau legătura cu
identitatea națională (Condor, 2006).
Sociologii, dar mai ales istoricii şi politologii, au
abordat subiectul memoriei colective şi problema
reconcilierii cu trecutul cu o anumită preocupare de
schițare şi explicare a proceselor de schimbare şi
transformare politice, macro‐sociale şi istorice. În contrast,
antropologii, etnografii şi unii istorici culturali au evidențiat
ambiguitățile morale inerente (şi „ambivalența”) memoriei
sociale care se nasc din ideea că memoria (colectivă) a
„realităților” sociale şi istorice poate fi (şi este) plasată de
către actorii sociali (cercetători, politicieni, oameni
obişnuiți, etc.) în „cadre sociale” variate, în constelații
identitare şi „rețele” de înțelesuri şi de interpretare (vezi,
de pildă, Bucur, 2009; Gallinat, 2009).
După cum remarcam şi în capitolul anterior, nu
putem înțelege pe deplin „politica memoriei” pe tema
reconcilierii cu trecutul dacă nu punem accentul serios pe
producerea, pe legitimizarea şi justificarea narațiunilor
naționale şi memoriei oficiale. Problema constituirii
73
Cristian Tileagă
reprezentărilor istoriei recente, a legitimizării şi a circulării
lor în societate – organizarea lor socială – devine de
importanță centrală. Nu vom putea înțelege pe deplin
dezbaterile despre ce ar trebui sau nu ar trebui să facă
parte din memoria oficială/publică, decât dacă vom privi la
cum reprezentările istoriei recente şi „politicile” memoriei
sunt constituite discursiv (de obicei, în documentele
oficiale ale statului).
După cum sugerează şi Gergen:

formele evaluării „obiective” a trecutului recent ar trebui să fie…
percepute ca realizări sociale, din perspectiva unei dinamici
dialogice. Mai bine spus, limbajul în care descriem o realitate nu
reflectă sau oglindeşte faptul însine; mai degrabă, rolul
limbajului este acela de a prezenta o anumită viziune într‐o
comunitate anume (2005, p. 108).

Acest capitol susține ideea că orice încercare de
înțelegere a politicii memoriei în Europa de est ar trebui să
trateze memoria ca „produs social” şi realizare socială,
„reflectând viziunea şi poziția celor care o invocă” (Cohen,
2001, p. 241). Acest argument nu presupune o acceptare
naivă a ideii de „orice este permis” în constituirea
trecutului recent; ea doar semnalează faptul că există un
univers vast de interpretare, dincolo de mijloacele
„canonice”, oficiale, de constituire a trecutului recent:
multitudinea de perspective şi mijloace alternative de
înțelegere a realității care provin din poziționările
subiective ale actorilor sociali, experiențele şi „categoriilor”
vieții de zi cu zi, manifestările, aparent anarhice, a opiniilor
cetățeanului „bine informat” în sfera publică. O evaluare
critică a narațiunilor colective naționale şi a memoriei
oficiale trebuie să înceapă cu o atenție specială acordată
reprezentărilor istoriei recente şi modului în care acestea
sunt fabricate (ca produse ale practicilor umane – politice,
74
academice), şi cum sunt construite în aşa fel încât să
legitimeze (şi să instaureze) o anumită viziune a memoriei
colective oficiale.
După cum aminteam anterior, în majoritatea fostelor
state comuniste, problema reconcilierii cu un trecut
comunist traumatic, a presupus, în primul rând, acțiune
socială şi politică legată de recuperarea şi rescrierea
memoriei comuniste şi a istoriei prin intermediul vocilor
victimelor, a identificării şi comemorării celor victimizați şi a
dezvăluirii naturii şi severității crimelor comise (vezi Stan,
2007, 2010; Skaar et al., 2005; Tismăneanu, 2008).
Cercetători (experți), de obicei de orientare liberală (istorici
sau politologi) au fost investiți cu, (sau, în anumite cazuri, şi‐
au atribuit) rolul de lideri de opinie1. Se poate spune că rolul
istoricilor şi politologilor a fost acela de a (se) asigura (de)
faptul că reprezentările trecutului comunist vorbesc, în
acelasi timp, despre un prezent orientat către viitorul
națiunii, cât şi despre un trecut traumatic, care trebuie
„depăşit”, în istoria națiunii (Tismăneanu, 2007a, 2008; King,
2007). Dar formarea unei memorii colective oficiale nu este
un proces fară aprinse controverse. Ceea ce este în centrul
majorității controverselor legate de memoria oficială a unei
națiuni (mai ales în Europa de est) este tocmai procesul de
organizare socială a acesteia, procesul şi modul în care
cunoaşterea socială este creată şi aprobată, „ratificată”
social. Reprezentarea socială a trecutului recent este o
problemă (şi rezultatul unei controverse sociale legate) de
cunoaştere, o problemă a provenienței, originii acestei
cunoaşteri şi a modului în care ea este justificată şi
1 Rolul principal al acestora era de a delimita o agendă morală publică, a
prezentului, de a ajuta la formarea unui discurs moral şi

sensibilizarea generațiilor prezente față de responsabilitățile
trecutului (Poole, 2008; Thompson, 2009).
75
Cristian Tileagă
legitimată într‐un context argumentativ, într‐un cadru social
şi politic.
În acest capitol, mă opresc asupra Raportului
Tismăneanu şi a unora dintre textele care l‐au însoțit (şi
susținut), în special discursul preşedintelui în Parlament, şi
textele lui Vladimir Tismăneanu (articole de ziar şi
comentarii) adunate în Refuzul de a uita (Tismăneanu,
2007b). Mă preocupă faptul cum aceste texte, ca locuri
pentru constituirea, organizarea şi transmiterea unei
memorii oficiale, „comunică” unul cu celălalt,
„funcționează” împreună, pentru a genera o reprezentare
oficială a comunismului, şi pentru a oferi cunoaşterea
necesară condamnării morale şi politice a comunismului. E
foarte adevărat că Raportul Tismăneanu şi textele lui
Tismăneanu pot fi considerate doar o poziție între atâtea
altele, în sfera publică; cu toate astea Raportul şi textele lui
Tismăneanu prezentau (se prezentau ca) o poziție
exemplară al cărei scop era acela (mai ales prin Raport) de
a se transforma într‐o narațiune națională asupra
comunismului, de a se impune ca un cadru reprezentativ şi
normativ‐istoric asupra reconcilierii cu trecutul comunist.
Aici, încerc să mă opresc asupra acestor încercări şi asupra
unora dintre consecințele lor ideologice2.
2 Asta nu înseamnă că nu iau în calcul rolul unui context de controversă
şi argumentativ mai larg în care Raportul şi dezbaterea pe marginea
acestuia a prins contur. Am omis intenționat alte texte şi mai ales pe
acelea care au negat şi au chestionat credibilitatea şi autenticitatea
Raportului ca o reprezentare oficială a istoriei comuniste. Acele texte
(şi „dialogul” sau „cearta” lor cu Raportul) necesită o analiză separată,
dar care depăşeşte scopurile propuse pentru acest capitol. E totuşi o
sarcină care trebuie îndeplinită, căci doar aşa vom putea avea o
privire de ansamblu asupra organizării sociale a memoriei oficiale în
contextul unui dialog argumentativ între diferiți actori politici,
ideologii, voci şi texte.
76
Scopul analizei discursive din acest capitol este de a

descrie modul în care Raportul (şi textele care îl susțin)
constituie o reprezentare legitimă (şi specifică) a
comunismului. Aşa cum sugeram în introducerea acestei cărți,
documentele oficiale (şi alte texte „asociate” acestora) trebuie
considerate ca parte din conversația unei societăți cu ea
însăşi, o conversație mediată de texte. Aici, mă preocupă o
analiză critică a acestor texte, aşa cum pun ele accentul pe
constituirea „realităților” la care se referă (Lynch & Bogen,
1996; Watson, 2009). Textele incluse în acest capitol sunt
analizate pentru modul în care constituie şi organizează
discursiv memoria politică oficială a comunismului.

Comunismul: categorie a „macrosocialului”

După cum arătam în capitolul anterior, pentru ca procesul
de condamnare al comunismului să dobândească un sens
politic (şi istoric ), comunismul trebuie constituit ca o
categorie socială şi politică cu trăsături sau caracteristici
care‐i sunt unice, care‐l descriu de o manieră esențială:
„ilegitim” şi „criminal”. Pe baza acestor atribute,
caracteristici, se pot trage concluzii legate de natura
comunismului şi a moştenirii sale. Fundamentul moral şi
politic al condamnării comunismului este dat de un
mecanism discursiv specific: categorizarea discursivă a
comunismului prin asocierea unor atribute (descriptive)
categoriei sociale „comunism”. Crearea unei memorii
oficiale a comunismului este facilitată de ataşarea unor
atribute, cu o încărcătură morală aparte.
Dar ce fel de „obiect” de cercetare este comunismul?
Constituirea naturii comunismului presupune mai mult
decât simpla ataşare a unor caracteristici, care devin mai
apoi permanent legate de categoria comunism. Când
istoricii profesionişti sau politologii descriu comunismul, ei
77
Cristian Tileagă
descriu „un obiect care a fost anterior descris, mai ales de
către membrii societății” (Watson, 2009, p. 1). În Raport,
comunismul nu este un fenomen ambiguu, ci mai degrabă o
realitatea „acolo” „înafară”, o realitate tangibilă, spre care se
poate arăta cu degetul.

(1) „Comunismul a căzut doar oficial la 22
decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales
metode şi mentalităţi comuniste, au continuat să
existe sub diferite forme, unele extrem de grave,
pe care avem datoria să le prezentăm tocmai pentru
că ele reprezintă forme de manifestare ale
vechiului regim, transfigurat, însă nu transformat
fundamental.” (Raport, p. 638)

Conturarea clară, temporală, a căderii comunismului
(„22 Decembrie 1989”) e o resursă discursivă pentru
justificarea semnificației investigației asupra comunismului
dar şi tratarea comunismului ca mai mult decât un
eveniment istoric. Punctul de pornire pentru versiunea
oficială a memoriei colective pe care Raportul se
străduieşte să o creeze, este „obiectivitatea” trăită,
experiențială, şi istorică a comunismului ca
instituţie/eveniment total, cu formele sale specifice,
„realități” (oficiale sau neoficiale) şi multitudinea de efecte
şi consecințe asociate acestora. Raportul sugerează că
natura comunismului (vechiul regim) („transfigurat, însă
nu transformat fundamental”) ar trebui să constituie
premisa modului în care este abordată memoria colectivă a
comunismului (şi, în mod implicit, a prezentului).
Comunismul este tratat ca o etichetă descriptivă pentru o
organizare socială ideologică aparte şi relații sociale între
oameni şi instituții. Comunismul nu este tratat ca o simplă
categorie „perceptuală” (Coulter, 2001, p. 37). Manifestările
sale sunt atât materiale, cât şi psihologice („structuri,
78
„metode” şi „mentalități”). Comunismul este conceput ca o

categorie a „macro‐socialului” (Coulter, 2001), un fenomen
social explicabil, observabil, un nucleu de practici, deja
prezent şi trăit în diferitele sale manifestări şi consecințe.

(2) „Raportul Comisiei urmăreşte să strângă
laolaltă datele incontestabile care probează natura
antiumană, constant, metodic şi perseverent
represivă a regimului comunist... există o
documentaţie enormă privind aceste crime: mărturii,
amintiri, procese-verbale, note informative,
şedinţe de Birou Politic, etc.” (Raport, p. 19)
(3) „Multe din crimele dictaturii nu au fost

consemnate în documente... Cele mai dure decizii
ale conducerii comuniste din România au fost fie
transmise oral, fie învelite în camuflajul insidios
al limbii de lemn.” (Raport, p. 19).

Ceea ce face comunismul „vizibil”, observabil ca
fenomen social, este interpretarea acestuia ca realitate macro‐
socială şi practică mediată textual. Existența (2) sau inexistența
(3) textelor/documentelor, este tratată atât ca probă pentru şi
ca făcând parte din descrierea comunismului care‐i scoate în
evidență caracterul şi „natura antiumană, constant, metodic, şi
perseverent represivă”. În (2), atribute precum „constant”,
„metodic”, „antiuman” şi „represiv” „fixează” (Baker, 2000) un
discurs moral al evaluării istorice ce este în mod intim legat de
o cunoaştere derivată din texte şi documente. Este sarcina
Raportului să „extragă un pattern organizat [al unei narațiuni a
memoriei colective] dintr‐o mulțime de documente” (Lynch,
2009, p. 92). Raportul arată cum comunismul este (deja)
constituit social, distribuit şi circulat în formă „documentară”
(Smith, 1974). Problema „realității” macro‐sociale şi mediate
textual a comunismului este, în Raport, în mod esențial, o
problemă de răspundere morală şi politică. Este punctul de
79
Cristian Tileagă
plecare pentru descoperirea, detalierea şi dovedirea „crimelor”
comunismului, şi construirea unei reprezentări colective
specifice în jurul acestor elemente. Este, de asemenea, punctul
de plecare pentru clarificarea acțiunilor individuale şi colective
din trecut, clarificarea problemei răspunderii individuale şi de
grup cu privire la situații, circumstanțe, indivizi, evenimente,
cadre spațial‐temporale (vezi şi capitolul patru).

„Nevoia” unei abordări ştiinţifice

Întrebarea referitoare la ce fel de obiect de cercetare este
comunismul, nu poate fi separată de alte întrebări: Ce fel de
cercetare este necesară pentru abordarea unui asemenea
obiect? Care este natura cercetării înseşi? Ce fel de cunoaştere
este concepută ca fundamentală pentru condamnarea
irevocabilă a comunismului? Constituirea comunismului ca o
categorie a macro‐socialului şi ca realitate mediată textual este
văzută ca premisă pentru o abordare specifică, pentru un
anumit tip de abordare. În (4) (extras ce continuă (2)), „astfel”
introduce abordarea sugerată de Raport: studiul „riguros”,
„ştiințific” al trecutului recent şi al prezentului.

(4) „Astfel, Comisia propune şefului statului să ia
în considerare necesitatea de a analiza în mod
riguros, ştiinţific, evenimentele din decembrie 1989
şi postdecembriste, direct legate de regimul
comunist, inclusiv prin finalizarea în regim de
urgenţă a cercetărilor începute prin justiţie.”
(Raport, p. 638)

Folosirea termenilor „riguros” şi „ştiințific”, ca
atribute ataşate cercetării trecutului recent, construiesc
cercetarea ca un mod de abordare specific de obținere a
informațiilor şi de tragere a concluziilor. Raportul este
dornic să promoveze o anumită viziune şi abordare asupra
80
memoriei comunismului, viziune şi abordare care să

recurgă la configurarea precisă a unui mod de obținere şi
„ratificare” a cunoaşterii: ştiința. Cei doi termeni aduc în
minte şi alte caracteristici asociate în mod normativ
investigației ştiințifice. Cunoaşterea ştiințifică este implicit
prezentată ca o cunoaştere specială care poate oferi
garanția unei autentice investigări si reconcilieri cu
trecutul. Cunoaşterea ştiințifică este construită ca necesară
pentru condamnarea irevocabilă a comunismului.

(5) „Este uşor să spui într-un interviu sau într-o
luare de poziţie: comunismul a fost malefic,
comunismul a fost demonic, comunismul a fost
nefast. Problema este să ai argumente riguroase,
care să fie argumente economice, argumente
politice, argumente sociologice, argumente legale,
toate puse laolaltă într-o viziune corentă şi
riguroasă” (Tismăneanu, 2007b, p. 183).
(6) „Am cerut Comisiei o analiză riguroasă a

componentelor sistemului totalitar, a principalelor
instituţii care au făcut posibilă această tragedie,
precum şi a personalităţilor implicate decisiv în
sistem. Avem nevoie de o analiză aprofundată a
sistemului comunist din România” (Băsescu)
(7) „Ni s-a cerut un document ştiinţific, riguros,

sintentic şi coerent, care să examineze principalele
instituţii, metode şi personalităţi care au făcut
posibile crimele şi abuzurile dictaturii comuniste în
România” (Tismăneanu, 2007b, p. 243)
(8) „Este nevoie de o analiză cât mai solid

documentată, de o sinteză imbatabilă din perspectivă
ştiinţifică şi morală” (Tismăneanu, 2007b, p. 176)

Descrierea abordării trecutului folosind atribute
precum „riguroasă”, „ştiințifică”, „aprofundată”, „coerentă”,
plasează discursul (şi implicit concluziile) Raportului în sânul
81
Cristian Tileagă
unei viziuni morale şi academice, cea oferită de ştiința istorică
şi politică. În (5), Tismăneanu atrage atenția asupra diferenței
dintre a susține o idee morală („comunismul a fost malefic,
comunismul a fost demonic, comunismul a fost nefast”) şi a fi
de fapt capabil de a o proba prin intermediul unei abordări
comprehensive, unei logici formale şi argument coerent
(„viziune corentă şi riguroasă”, “analiză cât mai solid
documentată” în (8)). Colocația tuturor acestor atribute ale
abordării ştiințifice (din 5, 6, 7 şi 8) este un mecanism de
descriere şi înțelegere a realității sociale. Aceşti termeni
indică/descriu caracterul raționalității ştiințifice în serviciul
politicilor democratice. Prin prisma unei astfel de abordări,
semnificația politică şi istorică a condamnării comunismului
devine vizibilă, palpabilă, bazată pe o modalitate specifică de a
culege informații şi a produce cunoaştere, ceea ce Alfred Schütz
(1967) numeşte orientarea (epoché) specifică a atitudinii
ştiințifice. „Nevoia” de abordare ştiințifică nu este văzută ca „o
nevoie intelectuală abstractă, ci ca o precondiție a unei analize
politice coerente” (Chesneaux, 1978, p. 30).
Se poate afirma că ceea ce se cere în (5), (6), (7) şi
(8) (şi în alte părți ale Raportului), este un tip de analiză şi
cunoaştere care nu este încă prezentă, disponibilă în sfera
publică, cunoaştere semnificativă şi cu urmări pentru
fundamentarea unor acțiuni morale şi politice, pentru
crearea unui anumit „regim al cunoaşterii” care poate
sprijini o reprezentare specifică a istoriei recente, în jurul
noțiunii de condamnare. Ceea ce este aparent disponibil în
sfera publică a argumentelor asupra trecutului recent sunt
mijloace şi modalități alternative, modalități ne‐ştiințifice
de a culege informații şi a produce cunoaştere socială
asupra comunismului. Raportul susține o poziție în care
cercetarea minuțioasă, documentată, va putea înlocui
pozițiile alternative asupra istoriei naționale, făcând lumină
în problema moştenirii comunismului.
82
(9) „Este nevoie de o echipă de cercetare, de un

efort colectiv care să implice nu doar experţii, ci
şi personalităţi intelectuale şi morale ... Într-un
timp al atâtor relativizări, când ne întâlnim cu
tot felul de revizionisme şi negaţionisme, unele
de-a dreptul obscene, acest Raport aşază lucrurile
într-o ordine a competenţei, adevărului şi
demnităţii” (Tismăneanu, 2007b, p. 176).
(10) „Din comunism (ca şi din straniul postcomunism

românesc) nu vom ieşi prin uitare, ipocrizie,
negaţionism, cinism şi minciună ... O societate
decentă nu poate fi întemeiată pe mitologii
salvaţioniste şi autoglorificante” (Tismăneanu,
2007b, p. 69-70)
(11) „În contrast cu diversele tendinţe

revizioniste şi cu miturile epocii Ceauşescu,
Comisia Prezidenţială susţine că a existat o
continuitate între perioada Dej şi perioada
Ceauşescu” (Raport, p. 629)

„Revizionisme”, „negaționisme”, sunt atributele ataşate
descrierilor trecutului comunist oferite de către alții. Aceste
atribute sugerează caracterul negativ al modalităților de a
produce cunoaştere (istorică) în sfera publică. (9), (10) şi (11)
clădesc un contrast moral între versiunea (versiuni) rațională
(raționale) şi versiuni pernicioase ale istoriei. Acest contrast
serveşte ca resursă prin care se poate justifica nevoia unei
cunoaşteri alternative, ştiințifice şi raționale. Constituirea
memoriei colective a comunismului este, astfel, o problemă
intim legată de „contestabilitatea” comunismului ca o
categorie istorică şi politică (Connolly, 1993). Ceea ce este în
joc, moral şi politic, în Raport şi în unele din textele lui
Tismăneanu, este de a găsi şi propune modalități de
combatere a producerii unui tip de cunoaştere al cărei rol este
mai ales acela de a reproduce şi reafirma aspecte ale
ideologiei comuniste. Extrasul (10) marchează un contrast
83
Cristian Tileagă
moral, exprimă opusul unei încercări autentice şi de bună

credință de înțelegere a trecutului comunist. Enumerarea lui
Tismăneanu include atribute negative ale comunismului si
postcomunismului românesc: negaționismul şi minciuna sunt
aspecte legate de cunoaştere; uitarea, ipocrizia şi cinismul
sunt atribute psihologice ale unei epoci revolute. Reconcilierea
cu trecutul presupune înlocuirea acestor aspecte cu altele.
Raportul este instrumentul de „scriere” a memoriei
colective oficiale a comunismului. Raportul insistă pe
transcendența faptelor. El propune „o paradigmă de
cercetare suficientă sieşi” (LaCapra, 2001), unde „a spune
adevărul” despre comunism, a „rezolva” problema
reconcilierii cu trecutul include o abordare şi cunoaştere
specializată (cea a experților). Acesta este un proces care
atrage după sine contextualizarea unei perspective morale
care rezultă dintr‐un efort colectiv şi din participarea
cercetătorilor profesionişti (vezi extrasul 9).
Participarea experților, cât şi auto‐definirea ca
cercetător profesionist/expert (în acest caz, Vladimir
Tismăneanu, autorul principal al Raportului) este la fel de
semnificativă ca plasarea Raportului în contextul mai larg al
controversei asupra producerii cunoaşterii sociale.

(12) „Pentru mine, ca istoric şi politolog, nu era
nevoie de verdictul unei asemenea comisii pentru a
spune „Comunismul a fost un sistem aberant,
criminal, inuman”” (Tismăneanu, 2007b, p. 42)

Auto‐categorizarea, auto‐definirea ca „istoric şi
politolog” în (12) construieşte credibilitatea şi legitimitatea
academică a lui Tismăneanu, apartenența sa deplină la un
„univers de contemplare ştiințifică care îi este oferită de către
tradiția istorică a ştiinței din care face parte” (Schütz, 1967, p.
250). Categoriile „istoric” şi „politolog” sunt folosite pentru a
legitima un tip de abordare socială şi morală care are o tradiție
84
deja bine stabilită. Istoricul profesionist „are răspunsul” şi îşi

foloseşte cunoştințele profesionale pentru a‐i informa pe
ceilalți (de obicei, nespecialişti) asupra unei perspective
politice în istoria recentă. Tismăneanu ştie că deține (şi
vorbeşte de pe) o poziție rațională, deoarece poziția pe care o
adoptă (cea de istoric, politolog) „arată la fel cu aceea a altora
care împărtăşesc acelaşi univers discursiv” (adică, cel al ştiinței
istorice şi politologiei) (Jenkins, 1991, p. 52). Alăturarea auto‐
definirii lui Tismăneanu şi atributele esențiale ataşate
comunismului („aberant”, „criminal”, „inuman”) propun o
formă distinctă a cunaşterii sociale „în care prezența
subiectului este suspendată sau strămutată şi „cunoaşterea” …
este concepută ca opunându‐se indivizilor şi subiectivităților
individuale, îndepărtând idiosincraziile experienței sociale,
interesului şi perspectivei individuale” (Smith, 2005, p. 43).
Ca „regim” al cunoaşterii ştiințifice, caracterul „inuman”,
„criminal”, „ilegitim” al comunismului trebuie să fie cercetat şi
acceptat în raport cu accesarea şi obținerea de informație din
diverse surse documentare. Informația/cunoaşterea ştiințifică
care poate fi adusă în sprijinul constituirii unei reprezentări
sociale a comunismului, este atât premisă, cât şi rezultat al unui
proces ştiințific. Există, totuşi, constrângeri, atunci când încerci
să produci cunoaştere socială bazată pe natura contingentă şi
neterminată a practicilor sociale (care le include pe cele
ştiințifice) şi eticii relațiilor umane. Raportul introduce atent
comentarii ştiințifice şi etice cu privire la
informația/cunoaşterea istorică totală, parțială sau inexistentă
şi la tipurile de consecințe ce rezultă din cercetarea memoriei
colective a trecutului recent. Extrasul (13) atrage atenția
asupra unei dileme inerente între o abordare ştiințifică a
memoriei colective şi o etică a relațiilor umane. O abordare
ştiințifică nu exclude poziționarea morală; o retorică
cantitativă, a „cifrelor”, nu înlocuieşte o retorică a eticii şi a
umanismului.
85
Cristian Tileagă
(13) „Acolo unde am găsit documente, le-am folosit,

acolo unde nu am avut, am preferat să semnalăm
lacuna; unde am putut număra victimele am făcut-o;
unde nu, am preferat aproximarea ordinului de
mărime. Dar, chiar folosind precauţia cea mai
drastică pentru a evita riscul exagerării, ne facem
vinovaţi faţă de fiecare ins năpăstuit… pentru că l-
am transformat oricum într-o cifră… iar cifrele sunt
prin definiţie reci şi distante” (Raport, p. 216).

Este recunoscut faptul că textele, documentele,
cifrele, nu reflectă pur şi simplu sau determină memoria
colectivă a unui trecut traumatizant, dar sunt în mod intim
implicate în construcția, evaluarea şi diseminarea acestuia3.
Raportul recunoaşte şi sugerează o aderență puternică la o
paradigmă de cercetare „documentară”, auto‐suficientă
sieşi, bazată pe „adunarea de dovezi şi tragerea de concluzii
sub forma adevăruri bazate pe acele dovezi” (LaCapra,
2001, p. 1). Totuşi, după cum se poate vedea în (13),
Raportul recunoaşte, de asemenea, că această paradigmă de
cercetare nu constituie condiția ultimă, necesară şi
suficientă. Raportul introduce o justificare de natură etică,
cu referire la victimele comunismului. În (14) şi (15),
putem observa folosirea unei categorii de apartenență:
„victimă”. Categoria „victimă/ victime” presupune/aduce în
minte o ordine morală a obligației, responsabilității față de
ceilalți (Stokoe, 2009). O „ordine” morală specifică este
propusă în Raport, o ordine morală care pare că se bazează
pe un caracter mai degrabă idiografic (individual, subiectiv)
decât nomotetic (bazat pe legi dinainte stabilite) de
judecată morală şi socială.
3 Există de asemenea o apreciere a faptului că documentele şi cifrele
„pot, de o manieră sistematică, să ascundă pe atât de mult cât pot să
dezvăluie” (Lynch, 2009, p. 91).
86
(14) „Ne-am obişnuit (poate pentru că atâţia ani

victimele comunismului au fost uitate, contestate sau
chiar hulite) să folosim sobrietatea ştiinţifică şi
să evităm abordarea sentimentală a cercetărilor… în
fiecare atom al acestui univers de suferinţă se
ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile
infernului, dar îşi păstrează gândurile,
sentimentele, şi memoria proprie. Luând fiecare caz
în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa
statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri”
(Raport, p. 216)
(15) „Când vorbim de sute de mii de victime

(arestaţi, închişi, deportaţi, ucişi), nu încape
îndoială că regimul a comis crime împotriva
umanităţii. A mutilat suflete umane, a desfigurat
şi deturnat destine, a marcat indelebil cateva
generaţii cu ale sale insanităţi ideologice. A
transformat România într-o imensă colonie
penitenciară, populată de delatori, colaboratori şi
ofiţeri securişti” (Raport, p. 19)

Prin menționarea atât a aspectelor de cercetare
nomotetice, cât şi a celor idiografice, prin susținerea atât a
unei abordării ştiințifice imparțiale, cât şi o privire atentă la
suferința anumitor oameni („victimele comunismului”),
Raportul încearcă (şi reuşeşte, până la un anumit punct) să
construiască o versiune factuală şi etică oficială „robustă”
(adică una care să „reziste” criticilor venite din exterior) a
istoriei recente, delimitând, în acelaşi timp, „tipurile de
narațiuni care pot fi spuse” (cf. White, 1992, p. 39, italice în
original) despre comunism.

Comunismul ca „Celălalt”

Reprezentările istoriei recente capătă forme ideologice în
funcție de „punctul de vedere din care sunt formate”
(Connolly, 1993, p. 23). Deşi condamnarea comunismului este
87
Cristian Tileagă
legitimată prin intermediul „nevoii” unei abordări ştiințifice,

relația comunismului cu identitatea națională este un aspect
care necesită interpretare în Raport. După cum am afirmat în
capitolul anterior, în Raport, comunismul este descris în
termeni generali ca „regim” şi „ideologie”, „concepție utopică”,
„inamic al speciei umane”, supraviețuind prin „asasinatul fizic
şi moral”, prin „represiune”. El este descris şi cu referire la
identitatea națională: comunismul este văzut ca „un regim de
ocupație străină”, „criminal împotriva propriului popor”,
„antinațional”, etc.,. Astfel, să vorbeşti şi să scrii despre
comunism înseamnă să vorbeşti şi să scrii despre identitatea
națională, să construieşti „povestea” națiunii, să prefigurezi
viitorul acesteia.
Raportul (şi textele care îl susțin) pare să propună o
metodă specifică de argumentare despre societate, istorie şi
memorie care construieşte comunismul ca nefăcând parte din
identitatea națională, ca o dimensiune externă, exterioară, ca
„Celălalt”. Narațiunea (memoriei) comunismului din Raport nu
este auto‐acuzatoare sau auto‐învinuitoare, dar mai degrabă
comunismul este distanțat, desprins de „eul” național.

(16) „Comunismul românesc a fost impus din exterior,
însă s-a adaptat condiţiilor locale şi a căpătat
dimensiuni specifice ... Comunismul s-a instaurat în
România, ca şi în alte state din Europa de Est şi
Centrală, ca rezultat al acţiunii imperialiste
sovietice” (Tismăneanu, 2007b, p. 167-168)
(17) „Sovietizarea totală, prin forţă, a României,

mai ales în perioada 1948-1956 şi impunerea, sub
numele de „dictatura proletariatului”, a unui
sistem politic despotic, condus de o castă
profitoare (nomenklatura), strâns unită în jurul
liderului suprem” (Raport, p. 636)
(18) „Pretinzând că împlineşte dezideratele

marxismului, regimul a tratat o întreagă populaţie
88
ca pe o masă de cobai supuşi acestui delirant

experiment de inginerie socială” (Raport, p. 637).
(19) „Impunerea unui regim dictatorial total

înfeudat Moscovei şi ostil valorilor politice şi
culturale naţionale” (Raport, p. 636)

În (16) ‐ (19), se poate observa cum legitimizarea
existenței, formelor şi experiențelor comunismului, este
înfățişată ca efect extern, efect al unei acțiuni dinafară.
Comunismul „a fost impus din exterior ... ca rezultat al
acțiunii imperialiste sovietice” (16), care pretinde că
„împlineşte dezideratele marxismului” (18) şi care a dus la
„sovietizarea totală, prin forță, a României” şi „impunerea …
unui sistem politic despotic” (17), „regim dictatorial ... ostil
valorilor politice şi culturale naționale” (19). Comunismul
(şi efectele sale negative) nu sunt înfățişate ca rezultatul
acțiunii poporului român, ca un fenomen social reprodus şi
susținut de către românii înşişi, ci mai degrabă ca un
rezultat al dorințelor altor „forțe” şi acțiuni ostile valorilor
naționale (“sovieticii” şi “Moscova”).
Descrierile „sistem politic despotic” (17), „regim
dictatorial” (19) facilitează constituirea comunismului ca
ideologie politică. După cum afirma şi Edelman „termenii pe
care îi folosim ca să descriem o realitate fac mai mult decât
să o desemneze; o plasează într‐o clasă de fenomene, astfel
sugerând cum va fi judecată şi comparată, la nevoie, şi
definesc perspectiva din care va fi concepută şi evaluată”
(1970, p. 131). Raportul ne sugerează ideea conform căreia
comunismul este un fenomen clar definit, o formă de
organizare politică sui generis şi o ideologie care, în ultimă
instanță, poate fi descrisă şi înțeleasă de toată lumea în
acelaşi fel. De asemenea, Raportul atrage atenția şi asupra
unei probleme subiacente: comunismul nu poate fi definit
folosind atribute, caracteristici întâmplătoare, ci mai
89
Cristian Tileagă
degrabă în termeni deliberați care pot oferi sprijinul

necesar unei descrieri şi explicații complete a naturii şi
motivațiilor regimului comunist.
Mai mult, Raportul pune sub semnul întrebării
înțelesul profund al statalității legitime sub comunism.
Crearea „Republicii Populare Române” pare a fi rezultatul
forțelor şi influențelor externe („dictat”, „lovitură de stat”)
(20). Statul comunist este bazat pe o „impostură”, care nu
reflectă opinia poporului, şi, esențial, nu reflectă interesul
național românesc (21).

(20) „Republica Populară Română, înfiinţată prin dictat,
ori mai exact spus, prin lovitură de stat, a simbolizat
o triplă impostură: nu a fost nici republică (în sensul
autentic al acestui concept), nici populară şi, în mod
cert, nici românească” (Raport, p. 628)

Un act criminal a fost considerat şi...

(21) „...abandonarea intereselor naţionale prin
servilism neţărmuit în relaţille cu URSS, după
impunerea guvernului-marionetă condus de Petru
Groza (6 Martie 1945)” (Raport, p. 635)

Din nou, mai multe atribute sunt ataşate proiectului
comunist dictatorial (vezi şi mai jos): acesta este descris ca
„antipatriotic” (22), liderii comunişti români nearătând
„sentimente patriotice” (23), iar politica română
nereprezentând afirmarea „spiritului patriotic” (24) şi
constând în „însuşirea şi manipularea simbolurilor patriotice”
(25). Ceea ce contează din punct de vedere politic pentru
condamnarea comunismului este reprezentarea comunismului
ca nereflectând valorile româneşti şi interesul național.

(22) „Pe baza examinării a mii şi mii de pagini de
documente, luând în consideraţie existenţa unei imense
90
literaturi analitice şi de mărturii care probează

natura antipatriotică a dictaturii comuniste, putem
afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a
fost nelegitim şi criminal” (Raport, p. 628).
(23) „Adevărul este că nici Dej, nici Ceauşescu nu au

nutrit sentimente patriotice. „Comuniştii nu au patrie”,
afirma Manifestul Partidului Comunist, scris de Marx şi
Engels la mijlocului secolului al XIX-lea… Conducătorii
comunişti din România au rămas fideli preceptelor de
bază ale leninismului ca tehnică de control şi menţinere
a unei dictaturi ideocratice” (Raport, p. 635)
(24) „Autonomia politicii externe romăneşti de după

1964 nu a fost expresia unei afirmări a spiritului
patriotic, ci a servit grupului conducător (mai
întâi unit în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej,
apoi al lui Nicolae Ceauşescu) pentru a-şi menţine
nealterată puterea.” (Raport, p. 15).
(25) „De-sovietizarea de după 1963 a fost de fapt

un mecanism de supravieţuire a elitei comuniste
româneşti prin însuşirea şi manipularea
simbolurilor patriotice.” (Raport, p. 11)

Efectele comunismului nu sunt doar politice şi
ideologice. După cum se afirmă în Raport, comunismul a
corupt esența națiunii, pur şi simplu, corpul şi spiritul său.
Comunismul este „responsabil” de crime „împotriva
structurii biologice a națiunii”.

(26) „Capacitatea de efort fizic şi intelectual a
fost în permanentă scădere în cei aproape 50 de ani
de comunism” (Raport, p. 160)
(27) „Şubrezirea psihică, a demoralizării, la nivel de

masă, ca urmare a terorii, propagandei şi subminării
valorilor tradiţionale ale naţiunii; scăderea
rezistenţei psihice a avut urmări nefaste asupra
vigorii biologice a naţiunii.” (Raport, p. 160)
91
Cristian Tileagă
Rolul semnalării efectelor psihologice ale

comunismului este acela de a‐l reprezenta ca o realitate
externă şi obiectivă (van Leeuwen, 1995), ca ideologie
politică sui generis care a funcționat împotriva națiunii
române. „Ilegitimitatea” şi „criminalitatea” comunismului,
ca atribute unice ataşate comunismului, sunt justificate în
mod rațional prin crearea unei narațiuni naționale care
arată cum să tragem linia între comunism ca „mit” şi
comunismul „real”. Cu toate că Raportul îşi face cititorul
mai receptiv la anumite aspecte istorice şi ideologice
importante, legate de condamnarea comunismului, el pare
totuşi să minimizeze ideea că cercetarea macro‐socialului
este un proces complex. „Macro‐socialul” „întrepătrunde
interacțiunile şi acțiunile continue ale oamenilor de rând”
(Smith, 2005, p. 68). Se poate presupune, pe bună dreptate
poate, că, pentru majoritatea românilor, comunismul nu a
fost doar o „ordine” ideologică externă care guverna sau
influența comportamentul elitelor şi a populației. Problema
modului în care oamenii au trăit şi (îşi) justifică experiența
comunismului încă rămâne. Bucur exprimă această idee de
o manieră foarte convingătoare:

dacă imaginea comunismului românesc văzut din perspectiva
Politburo‐ului de la Bucureşti este una de autoritarism perpetuu
amestecat cu elemente ale unui grotesc cult al personalității, atunci
această perspectivă ne ajută să înțelegem foarte puțin modul în care
oamenii au trăit, de fapt, comunismul (2009, p. xiii).

Se poate spune că Raportul nu reuşeşte să
„negocieze” direct tensiunea dintre reconstrucția istorică a
trecutului şi „dialogul” cu sine, dialogul cu identitatea
națională prezentă. Rămâne întrebarea, cine suntem „noi”,
românii, care condamnăm acum comunismul? Suntem tot
aceiaşi români care am ajutat la perpetuarea (şi, la un
92
moment dat, la căderea definitivă) a unui astfel de regim

autoritar? Adorno (1986) sugera că esența reconcilierii cu
trecutul este nu doar lupta împotriva uitării. Este şi o luptă
cu sine, o reconciliere cu sine, este lupta stabilirii unui
dialog onest cu sinele individual sau grupal. În cazul
statelor‐națiune, e vorba de lupta pentru stabilirea unui
dialog onest cu sinele, cu „eul” național. Reconcilierea cu
trecutul nu se manifestă, nu se „câştigă” doar prin viziunea
restrânsă a condamnării politice, ci şi prin acumularea şi
afirmarea de sensuri, înțelesuri reale, practici şi experiențe
ale comunismului ca realitate trăită. O relație colectivă (şi
uneori contradictorie) a societății cu trecutul (comunist)
„este prezentă în fiecare domeniu al experienței sociale”
(Chesneaux, 1978, p. 11). Munca istoricului profesionist şi a
politologului este „doar un aspect, şi nicidecum cel mai
semnificativ” (ibid, p. 11).

Discuţie

Ca document oficial al statului român, Raportul proiectează o
„grilă de lectură” conceptuală asupra proiectului public de
investigare a moştenirii comunismului. Se poate afirma faptul
că Raportul (şi, într‐o bună măsură, textele care‐l susțin) cade
victimă unei tentații de a considera memoria comunismului ca
singulară, mimetică, independentă de relațiile sociale dintre
oameni, un fenomen tangibil, mai degrabă decât un proces
contingent (Olick, 2007). Deşi se poate afirma că descrierea
comunismului în Raport surprinde esența acestuia
(„criminalitatea şi ilegitimitatea” sa), se poate, de asemenea,
spune că Raportul este totuşi departe de o înțelegere
satisfăcătoare a fundamentelor sale şi a mijloacelor sale de
perpetuare, care îşi au originea în „cunoaşterea imperfectă,
naivă, empirică, a vieții de zi cu zi” (Schütz, 1975, p. 48).
Fireşte, va exista întotdeauna o tensiune implicită între
93
Cristian Tileagă
încercări de formalizare şi „canonizare” a istoriei recente şi

multitudinea de experiențe, perspective şi interpretări
personale, individuale. În mod paradoxal, la douăzeci şi ceva
de ani după căderea comunismului, dovezile, evidențele
istorice şi morale ale moştenirii comunismului, cerute şi
„ratificate” oficial, nu reuşesc să se impună în sfera publică.
Investigarea reprezentărilor istoriei nu ar trebui să
presupună în mod automat o „căutare” a unor narațiuni
dominante şi adevăruri absolute, ci mai degrabă un
angajament cu complexitățile şi particularitățile
multitudinilor de voci de la „firul ierbii”, şi diferitele mijloace
de exprimare şi relații individuale cu politica şi istoria
națională. Fiind deschişi unui astfel de angajament, putem
deschide calea pentru analize alternative, de „jos” în „sus”, ale
practicilor şi reprezentărilor politice.
Psihologia discursivă poate contribui la dezbaterile
contemporane despre „politica memoriei” prin analiza
detaliată a modului în care memoria oficială nu este dată de‐
a gata, ci mai degrabă constituită şi produsă în scopuri
practice. Căutarea de narațiuni fundamentale ale istoriei
naționale nu ar trebui să fie doar un exercițiu cu o concluzie
inevitabilă, un exercițiu de confirmare a cunoaşterii
academice (sociale) deja existente. Putem afla mai mult
despre formarea memoriei colective şi reconcilierea cu
trecutul prin analizarea diverselor mijloace prin care
reprezentările istoriei recente sunt create, înțelese,
legitimizate şi distribuite în societate. „Texte ale istoriei”,
precum Raportul Tismăneanu, sunt cruciale pentru
înțelegerea reconcilierii cu trecutul ca un fenomen social şi
politic. Raportul nu este doar un instrument „pasiv” către o
realitate dincolo de el, ci un obiect social „activ” (Smith,
1999), al cărui rol este să construiască o anumită versiune,
reprezentare ideologică a unui fenomen istoric: comunismul.

94

Capitolul 3

„Mea culpa”: construirea socială a unei
mărturisiri

Se poate afirma cu justețe că transformările sociale şi politice
de la sfârşitul lui 1989 au adus cu sine o serie de transformări
ale cadrelor sociale, politice şi morale legate de construirea şi
reconstruirea „subiectivităților” actorilor sociali. Reevaluarea
trecutului personal (individual) a fost una dintre consecințele
acestor transformări. Pentru a înțelege mai profund şi pentru
a descrie experiențele individuale ale schimbării sociale,
cercetătorii tranziției au fost îndeosebi preocupați de
documentarea naturii acestor transformări particulare ale
cadrelor sociale, politice şi morale. Acest proces s‐a plasat de
cele mai multe ori la nivel macro‐social, la nivelul
trasformărilor care ar explica, de o manieră generală, calitatea
şi natura schimbărilor sociale şi politice. Deşi aceasta este o
orientare de cercetare foarte importantă, nu poate surprinde
şi explica dinamica poziționărilor individuale față de aceste
schimbări sociale, şi față de trecutul recent în general. Se mai
pot pune unele întrebări: Cum sunt aceste cadre sociale,
politice şi morale construite de către membrii societății prin
folosirea de variate resurse culturale şi discursive, pentru a se
înțelege pe sine şi pe alții? Cum este sinele, identitatea
personală şi socială construită şi reprodusă în discurs, cum
este ea asumată ori contestată?
95
Cristian Tileagă
Tranziția de la comunism la democrație a fost o

perioadă în care posibilitățile construirii şi afirmării unor
subiectivități, identități personale, sociale şi politice
alternative (diferite de cele care le‐au precedat) au fost
nenumărate. În acelaşi timp, această perioadă a fost una de
reevaluare şi reafirmare a biografiilor personale şi politice.
Acest capitol este o încercare de descriere a dinamicii
discursive a experiențelor individuale de reconciliere cu
trecutul recent, printr‐un exemplu de „redobândire”
(Miller, 1999) a biografiei individuale.
La fel ca în alte țări est europene, finalul erei
comuniste în România a dus la apariția unor documente
care au fost văzute ca probe de complicitate între Securitate
şi anumite figuri publice. Procesul de a „face publice”
documentele Poliției Secrete comuniste a fost foarte încet şi
presărat cu controverse. Investigațiile unor astfel de
documente făcute publice (note informative, dosare de
securitate, etc.) au dus la o serie de acuzații de „colaborare”
cu Securitatea care, la rândul lor, au dus la un număr de
declarații publice (le voi numi “mărturisiri publice”) din
partea celor acuzați: politicieni, intelectuali publici, oameni
ai bisericii, jurnalişti1.
Acest capitol se axează pe construirea socială a unei
astfel de mărturisiri publice de „colaborare” cu Securitatea.
El examinează, în detaliu, o mărturisire de a fi fost
„informator” a unui bine cunoscut intelectual public român,
Sorin Antohi, într‐o scrisoare publică trimisă unui ziar
național de mare tiraj. Analiza discursivă foloseşte varianta
1 Aceste mărturisiri publice au luat diferite forme (e.g. interviuri cu
jurnalişti, scrisori către ziare, etc). Aceste texte pot fi considerate ca
sevind drept justificare pentru acțiuni trecute şi pot fi văzute prin
prisma reconcilierii cu trecutul.
96
mărturisirii apărută în ediția online a ziarului Cotidianul (6
septembrie 2006) şi se opreşte asupra modului în care
aceasta este organizată discursiv. Acest capitol încearcă să
demonstreze cum reconclierea cu trecutul este o acțiune
socială, unde probleme legate de subiectivitate, identitate
personală şi socială, reamintire, responsabilitate
individuală şi publică, detalii biografice, devin aspecte
relevante. Principalul scop analitic este descrierea şi
tratarea mărturisirii publice (şi a reconcilierii cu trecutul)
de către membrii societății, şi nu „obiectivitatea” acesteia
pentru cercetători (cf. Eglin & Hester, 2003). Accentul
analizei va fi pus pe mai multe aspecte legate între ele: a)
considerarea mărturisirii ca o realizare discursivă şi socială
orientată spre acțiune socială; b) luarea în considerare a
modului în care textul mărturisirii este organizat retoric şi
argumentativ în aşa fel încât să convingă potențialii cititori
de relevanța unor anumite aspecte; şi c) analiza modului în
care descrierile legate de moralitatea actului şi a persoanei,
cât şi prezentarea de sine (auto‐prezentarea), sunt acțiuni
sociale subtile şi complexe.
În studii anterioare, problema mărturisirii şi a
reconcilierii cu trecutul a fost concepută ca un caz special de
reflectare asupra diferitelor aspecte personale, politice şi
istorice (Miller, 1999, 2003). Schimbarea socială,
transformarea, narațiunile individuale şi colective,
autobiografia şi memoria, au constituit teme recurente în
abordările discursive şi narative ale schimbării sociale şi
tranziției (e.g. Andrews, 2000, 2007; Konopasek & Andrews,
2000). După cum remarca Andrews, „membrii societăților
aflate într‐o schimbare socială acută nu trec doar ... printr‐o
eliberare a memoriei; se luptă pentru a construi identități noi
şi acceptabile pentru ei înşişi, identități compatibile cu lumea
schimbată în care trăiesc acum” (2000, p. 181). S‐a afirmat că
poveştile pe care oamenii le spun despre „ei înşişi, şi despre
97
Cristian Tileagă
trecutul lor, sunt atât un produs al prezentului, cât şi al
trecutului” (ibid., p. 181). Alți autori au atras atenția asupra
temei vinovăției şi complicității, şi asupra impactului
ideologiilor totalitare în ceea ce priveşte revizuirea şi
reevaluarea memoriei despre trecut (Passerini, 2005).
Majoritatea cercetărilor biografice, narative şi a
„poveştilor de viață” au încercat să descrie şi să explice
schimbările, transformările şi reevaluările biografiilor
individuale şi ale identităților astfel construite sau altor
încercări de reconciliere cu trecutul. Un exemplu relevant
sunt cercetările conduse de Barbara Miller (1999). În cartea
sa despre informatorii Stasi, Miller analizează „narațiunile
vinovăției şi ale servilismului” în Germania de est, încercând
să construiască un cadru socio‐psihologic de înțelegere a
reconcilierii cu trecutul. Aceste narațiuni ale vinovăției şi ale
servilismului sunt interpretate de Miller prin folosirea unor
categorii şi teorii psihologice (de pildă, disonanța cognitivă
sau memoria selectivă) şi prin căutarea de explicații în
procesul de socializare al individului în societate, şi a unei
moralități cu „două fețe”. Nu vreau să sugerez că aceste
fenomene (de ordin psihologic) nu pot fi văzute ca posibile
explicații. Ele prezintă, totuşi, un mare dezavantaj. Explicațiile
oferite de Miller sunt un amestec (uneori nu prea bine definit)
de terminologie psihologică (în mare parte) presărată cu
insight sociologic. Ele psihologizează, în mare măsură,
înțelegerea acestui fenomen. Nu ne spun mare lucru, însă,
despre ceea ce sunt, de fapt, aceste mărturisiri: construcții
sociale, realizări discursive organizate retoric şi argumentativ
pentru a convinge, pentru a pune vorbitorul într‐o anumită
lumină, pentru a justifica ori legitima actul sau persoana, sau
contextul la care se referă mărturisirea. Mărturisirile, şi tot
ceea ce poate fi văzut ca făcând parte din acest proces:
„regretul”, „remuşcarea”, „imaginea de sine”, „caracterul
moral” etc., nu sunt altceva decât realizări discursive ale
98
actorilor sociali care participă la spectacolul justificării (auto‐
justificării) în forumul public. Ele nu au (şi nu pot fi explicate
neapărat prin) o referință psihologică, nu sunt descrise sau
explicate doar de un proces psihologic putativ care le‐ar face
să se manifeste, să prindă viață. Ceea ce contează este, într‐
adevăr, modul în care actorii sociali îşi „interpretează” în mod
retroactiv trecutul şi prezentul (Miller, 2003). Dar nu putem
înțelege pe deplin acest proces dacă nu îi adăugăm o
dimensiune socială, de construcție discursivă. Aceasta este o
dimensiune în care figurarea (configurarea) trecutului şi
prezentului, a aspectelor private şi publice, a identităților
personale şi politice, se desfăşoară continuu în sfera publică şi
devin intim legate de un spațiu de „vizibilitate” şi
responsabilitate publică. În acest capitol (şi următorul) vreau
să dezvolt şi să sugerez o viziune diferită, dar nu mai puțin
importantă, asupra mărturisirii şi reconcilierii cu trecutul, ca
modalități de acțiune socială2.

Mărturisirea ca text activ şi acţiune socială

(1) „A scăpat de piatra din suflet”
(2) „Nu-mi prea vin în fire”
(3) „Acum e un om liber”
(4) „Pocăinţa nu are semnificaţie morală”
2 Există încercări admirabile (vezi Preoteasa, 2002; Iețcu, 2006 pentru
câteva exemple), de luare în considerare, dintr‐o perspectivă

discursivă, a sferei publice româneşti. Aceste contribuții au dezvăluit
câteva din aspectele discursive şi ideologice ale dialogului (democratic)
în sfera publică românească (vezi, de asemenea, Fairclough, 2005,
despre contribuția analizei discursului la cercetarea procesului
„tranziției” în Europa Centrală şi de est, îndeosebi România).
99
Cristian Tileagă
(5) „Gestul ar trebui salutat”
(6) „Sunt uluit şi îndurerat”
(7) „Cazul e un argument în plus pentru condamnarea

comunismului”

(Cotidianul, ediţia online, 6 septembrie, 2006)

Acestea sunt doar unele dintre comentariile publice
făcute de mai mulți intelectuali publici români ca reacție la
mărturisirea unui alt intelectual (şi prieten) de a fi fost
„informator” al Securității. Alții au refuzat să comenteze.
Aceste declarații, comentarii constituie diferite moduri de
„activare sau animare” (Watson, 1997, p. 88) a mărturisirii
ca un „text activ” (Smith, 1990a; Watson, 1997),
prezentând‐o ca acțiune socială demnă de luat în seamă.
Actul de mărturisire poate fi văzut ca furnizând
vizibilitatea unui proces de justificare publică, prin
intermediul căruia publicul poate evalua caracterul celui
care mărturiseşte (cf. Lynch & Bogen, 1996). Aşa cum
remarca Foucault, mărturisirea este un fel de „act
discursiv obligatoriu, care… distruge legăturile sociale
bazate pe discreție şi uitare” (1978, p. 62). Ceea ce poate
interesa pe cercetătorii comunismului şi post‐
comunismului, dar şi pe psihologi, sociologi, etnografi ai
tranziției, este înțelegerea mărturisirii publice şi a
reconcilierii cu trecutul ca fenomene în mod intim legate
de o „hermeneutică a sinelui” (fraza lui Foucault) şi a
comunității de interpretare pe care o creează. Accentul în
acest capitol este pus pe ilustrarea modului în care
mărturisirea şi reconcilierea cu trecutul individual pot fi
înțelese ca practici publice de justificare a imaginii de sine
şi a caracterului moral al persoanei. Scopul este acela de a
considera exemplul unei mărturii publice şi a o concepe ca
100
un „loc” în care responsabilitatea individuală şi publică

este „gestionată”, „negociată” (Lynch & Bogen, 1996).
Scopul meu nu este de a schița un univers psihologic
„subiectiv” al mărturisirii. Mai degrabă, încerc să o descriu
(şi să o înțeleg) ca un proces discursiv de constituire a
unei realități, care coincide cu un proces de „inscripție”
textuală (Smith, 1990b, p. 216)3. Securitatea a fost una din
aceste instituții care a definit individul prin acumularea de
arhive şi documente legate de subiectivitatea persoanei, şi
a făcut‐o în slujba unei ordini politice hegemonice, în
scopul controlului social şi al opresiunii (Deletant, 1996;
Oprea, 2002). Monopolul Securității asupra producerii şi
controlului versiunii publice a politicii, evenimentelor, şi
persoanelor, a dus la reproducerea unei hegemonii sociale
şi politice mediate textual.
După cum afirmă Smith (1990b), majoritatea
înțelesurilor sociale apar ca texte. Este de remarcat faptul
că, pentru diverse categorii de cercetători (istorici ai
comunismului şi post‐comunismului, sociologi şi psihologi
ai tranziției, etnografi, etc.), textele (materialele textuale)
sunt considerate ca surse de informație şi cunoaştere
asupra unei realități dincolo de text („realități” istorice,
politice), mai degrabă decât fenomene de sine stătătoare.
După cum afirmă şi Watson (1997), „textul funcționează
ca ... un fel de „fereastră” neutră sau „cale” pentru
înțelegerea acestor fenomene” (p. 81). Textele nu sunt
considerate „fenomene sociale active” (ibid., p 84) şi
3 Mă refer aici atât la textul însuşi al mărturisirii, căt şi la textele
(hegeomice) ale Securității şi ale altor instituții de control
comuniste. În comunism, „individul a fost definit ca o categorie de
cunoaştere prin acumularea de arhive … care documentează destine
individuale în sânul unui nexus instituțional” (Featherstone, 2006, p.
591‐592).
101
Cristian Tileagă
produse sociale. Dar ce se întâmplă atunci când actorii

sociali se transformă pe ei înşişi în „obiecte biografice”
(Plummer, 2001, p. 43)? Ce resurse discursive şi culturale
folosesc actorii sociali pentru a realiza acțiuni sociale în
momentul în care se transformă în astfel de „obiecte” de
reevaluare biografică? Un răspuns la aceste întrebări se
poate obține atunci când începem să tratăm textele (şi
scrierea lor), cât şi vorbirea, ca modalități de realizare de
acțiuni sociale. Aşa după cum remarca Lepper (2000),
atunci când scriu sau vorbesc, actorii sociali „folosesc
resurse categoriale pentru a dezbate, negocia, acuza sau
contesta ... pentru a obține acordul celorlalte părți la
„discuție". Prin intermediul interacțiunii scrise, cât şi
vorbite, se realizează înțelegerea comună, conform unor
proceduri observabile social” (p. 77). Resursele
categoriale la care se referă Lepper sunt cuvintele, frazele,
metaforele, mai bine zis, vocabularul de zi cu zi sau
instituțional pe care (îl) le folosim să desemnăm o
varietate de identități personale şi sociale (de pildă,
identitățile specifice de „informator” sau „urmărit”);
vocabularul pe care îl folosim pentru a desemna stări şi
procese interioare, pentru a ne descrie „personalitatea”,
„felul de a fi”, sau „acțiunile”, şi pe cele ale altora;
vocabular asociat unui discurs al moralității şi
responsabilității individuale şi sociale.
Dacă plecăm de la ideea că mărturisirea (nu doar
cea de colaborare cu Securitatea) este parte integrantă din
practicile „responsabilității” ale unei comunități, atunci
studiul ei ca fenomen social ne poate dezvălui practicile
discursive care o compun, modul în care este plasată într‐
un context de controversă publică sau problemele pe care
le ridică pentru construirea unei imagini de sine „viabile”,
acceptabilă sinelui şi societății. Aceasta implică o
examinare detaliată a construcției discursive a
102
mărturisirilor. În timp ce în alte abordări, mărturisirile (şi
reconcilierea cu trecutul) sunt considerate fenomene
„psihologice”, psihologia discursivă le consideră acțiuni şi
practici sociale, orientate către acțiune, „astfel încât
problemele legate de adevăr, mărturie onestă, minciuni,
erori, confabulații etc.,” (Edwards, 1997, p. 280) (la fel ca
“vina”, “remuşcarea” sau “regretul”) constituie chestiuni
pe care discursul mărturiei le „negociază” de o „manieră
care poate fi mai apoi analizată” (ibid, p. 280).
Întrebarea care se pune nu este de ce, ci cum este
un „text … scris astfel încât să fie citit într‐un anumit fel”
(Livingston, 1995, p. 21). În contextul „spunerii
adevărului” despre sine (şi despre trecut), astfel de
declarații/mărturisiri pot fi „citite” ca un fel de „scuză
pentru cine şi ce a fost cineva” (Freeman, 1993 p. 20, apud
Edwards, 1997). După cum sugerează Edwards , din acest
motiv, ca analişti ai discursului, „nu trebuie să ne
preocupăm ... în a ajunge prin ele la viața de dincolo, aşa
cum nu putem folosi niciun discurs pentru a redescrie
lumea pe care acesta pretinde a o reprezenta” (1997, p.
271, italice în original). Mai degrabă, trebuie să le
interpretăm ca alcătuind, construind viețile, biografiile, la
care se referă. Aşadar, mă voi abține de la speculații
despre „adevărul” sau autenticitatea biografică a
mărturisirii şi, în schimb, mă voi axa pe chestiunea mai
complexă a modului în care mărturisirea este produsă
discursiv. Accentul se pune pe proprietățile constitutive
ale textului (în cazul de față scrisoarea deschisă a lui
Antohi) care construiesc mărturisirea ca mărturisire.

Esenţa

Mă opresc aici asupra unei părți a scrisorii („Esența”),
poate cea mai importantă din punctul de vedere al
103
Cristian Tileagă
sensului pe care aceasta îl acordă mărturisirii de

„colaborare” cu Securitatea. Analiza urmăreşte textul
mărturisirii înseşi, aşa cum a fost publicată în ediția online
a unui cotidian central (vezi mai jos, extrasul 8)4. Titlul
ziarului introduce articolul care conține scrisoarea sub
principala rubrică editorială „Actualitate”: „Sorin Antohi:
Am turnat la Securitate”. Scrisoarea este descrisă ca un
„document cutremurător”. Această descriere construieşte
mărturisirea ca o acțiune, reacție (neaşteptată) şi
predispune cititorul către o anumită interpretare. De la
bun început, mărturisirea este legată de două categorii
morale esențiale: „turnător” şi „Securitate”.
Scrisoarea însăşi are un „titlu”: „Poliție politică sau
turnat‐turnător turnat‐turnat”. Acesta poate fi văzut ca un
mod de a genera, de la bun început, un context de
categorizări alternative categoriei „turnător”. „Poliție
politică” este eticheta (acuzatoare) folosită de către
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității
(CNSAS) pentru persoanele implicate în „activități politice
polițieneşti”. Se pot observa categoriile „gemene”
introduse în titlu. Succesiunea de categorizare (turnat‐
turnător; turnat‐turnat) semnalează existența unui set
alternativ de categorii şi categorizări care pot fi (în mod
rațional) ataşate noțiunii de „poliție politică”. Apartenența
categorială sau identitară inițială, „turnător”, este
„explicată” prin introducerea unui set de categorii, perechi
relațional şi moral‐implicative. Scrisoarea este împărțită
în două secțiuni principale. „Esența”, prima parte, este
urmată de „Existența”. Analiza din acest capitol se axează
pe “Esența”. Capitolul următor se opreşte asupra
4 „Esența” este pasajul ales din scrisoarea, mai lungă, publicată original.
Pentru acuratețe, am păstrat organizarea paragrafelor din original.
104
„Existenței”. Fraza de deschidere a scrisorii priveşte şi

anunță miezul problemei: „Am semnat un angajament de
colaborare cu Securitatea”. Accentul este pe actualitatea
„faptului” de a fi fost „colaborator”. În acest punct, nu
există nici o încercare de atenuare a celor scrise. Relatarea
lui Antohi se referă la o realitate trecută, la un adevăr
trecut. Cititorului i se oferă mai apoi data angajamentului,
care este urmată de o categorie de apartenență
ocupațională şi biografică („elev ... de liceu”). În acelaşi
timp, ni se oferă un detaliu biografic foarte important, data
de naştere (rândurile 1 şi 2). Aceasta este prima indicație
că acest text trebuie citit atât ca o narațiune biografică, cât
şi ca o mărturisire a unei „greşeli” din trecut. În rândurile
3 şi 4, se poate citi o declarație care se ocupă de „intenția”
asociată actului de colaborare: nealegând să colaboreze cu
Securitatea, dar făcând‐o totuşi „la capătul a vreo trei
săptămîni de presiuni”. Primele trei rânduri ale scrisorii
pot fi văzute ca o încercare de a „gestiona”, a contracara
posibilele inferențe legate de identitatea sa morală şi
„dispoziția” sa (autorul‐personaj al narațiunii) de a acționa
într‐un anumit fel (cf. Lynch & Bogen, 1996, p. 283; vezi de
asemenea şi Sacks, 1995). Primele rânduri stabilesc
fundalul pentru construcția unei „auto‐evaluări morale”
(Edwards, 2006) şi unui „caracter” moral. Este de
asemenea oferită perioada cât a fost informator al
Securității (rândurile 3 şi 4): „aproximativ între 1976 şi
1982”. Este subliniat faptul că nu a fost un angajament
continuu; a fost unul cu „intermitențe neregulate, între
care una de peste un an şi jumătate”.

105
Cristian Tileagă
(8)
Poliţie politică sau turnat-turnător turnat-turnat
Esenţa

106
Declararea frecvenței (sau prevalenței) unei practici
este o modalitate discursivă de a sugera şi justifica
excepționalitatea sau caracterul ordinar, obişnuit al
practicii. Tipul de activitate asociat acestei practici (cea de
informare) este menționat şi el: oferirea de „note
informative” sub numele de „Valentin” (rândurile 6 şi 7).
Primele două propoziții (rândurile 1‐7) pot fi văzute ca
o încercare de a „înscrie”, de a introduce, informație factuală şi
biografică în narațiunea publică şi de a asocia o „realitate
factuală unor stări psihologice, motive şi dispoziții” (Edwards,
2006, p. 477). Se poate observa felul în care „factualul”,
universul „faptelor” (ce s‐a întâmplat şi când) este asociat
unei realități organizaționale/ instituționale, aceea a
Securității: numele conspirațional, notele informative. În acest
cadru al biografiei personale şi al realității instituționale,
argumente în suportul „apărării” comportamentului,
identității morale şi responsabilității pot fi oferite şi justificate.
Acest cadru este relevant de asemenea pentru ceea ce este
deja în documente, pentru ceea ce e deja ştiut/cunoscut
(„dosarul” Securitate, „notele informative”, comentariile
făcute de alții la adresa lui, investigațiile CNSAS, etc.), atât şi
pentru ceea ce nu este încă ştiut/cunoscut, ceea ce urmează să
devină informație publică5.
Mai multe detalii sunt oferite în rândurile 7 şi 8: „Am
informat în scris Securitatea despre unii dintre prieteni şi unele
dintre cunoştințe”. Responsabilitatea morală şi caracterul
moral sunt gestionate prin invocarea unor categorii de
5 A avea o biografie legată de un „dosar”, a fi „colaborat”, a fi în
„documentele” Securității, înseamnă a moşteni o imagine şi un
caracter aparte. Acest caracter şi imagine (de sine) nu este strict
psihologică, ci este rezultatul unor acțiuni instituționale, care prezintă
pe oricine este menționat în acele documente într‐o postură care
necesită o justificare.
107
Cristian Tileagă
apartenență, „prieteni” şi „cunoştințe”, care sugerează un

anumit set de relații sociale şi responsabilitate individuală şi
socială (Lepper, 2000). Invocarea acestor categorii face
relevantă absența unor acțiuni morale din categoria celor
menționate în completarea propoziției: „fără să‐i previn”, „fără
să le‐o mărturisesc post festum”, „fără să‐mi cer iertare”, „fără
să‐mi asum public acest trecut nedemn şi dureros”. Ceea ce
numim de obicei folosind categorii psihologice, sau ceea ce
credem că putem „recunoaşte” aici: „vină”, „regret”,
„remuşcare” sau, poate, „ruşine”, sunt trăsături, fenomene
discursive, care se nasc prin invocarea unui discurs al
moralității, un discurs etic. Mărturisirea (şi exprimarea
regretului) nu este numai o chestiune de recunoaştere a
faptului de a „fi colaborat” cu Securitatea, ci şi înfățişarea unui
repertoriu de „discurs moral” (Bergmann, 1998) care poate fi
folosit ca „o resursă pentru construcția actorilor sociali morali
şi a acțiunilor morale” (p. 287). „Colaborarea” cu Securitatea nu
este o problemă de responsabilitate strict politică, ci publică şi
morală. A fi fost „turnător”, „informator” nu trebuie asociat
doar cu a susține un regim tiranic, ci, mai ales, cu a fi fost în
poziția de a dezvălui detaliile private ale vieților celorlalți,
„prieteni” şi „cunoştințe”. Scrisoarea nu este adresată numai
publicului, unei audiențe largi, dar şi „prietenilor”, acelei
categorii de oameni care s‐ar putea să‐l cunoască bine pe autor
şi care nu se aşteptau la asemenea dezvăluiri.
Prin folosirea lui „uneori”, a metaforei „cu moartea în
suflet” şi a formulării extreme „niciodată”, în rândurile 11 şi
12 ni se oferă o descriere a unui caracter, a unei dispoziţii,
înclinații generale de a acționa într‐un anumit fel. „Uneori”
înfățişează atât caracterul „relativ” al stării de fapt, cât şi
frecvența practicii de informare. „Nu i‐am trădat niciodată”
este un mod de a normaliza acțiunile şi caracterul persoanei
(cf. Edwards, 2000, p. 348). Acest lucru este realizat prin
negarea apartenenței la o categorie de apartenență
108
condamnabilă, reprobabilă, cum ar fi „a‐ți trăda prietenii”.

Scrisoarea sugerează că acțiunile care sunt negate, sunt „un
exemplu al unei categorii generale de acțiuni” pe care
persoana „nu este dispusă să le facă” (Edwards, 2006, p. 485).
Mărturisirea de a fi fost „turnător” este bazată pe negarea şi a
altor tipuri de „caractere” şi categorii de apartenență: „agent
provocator”, primirea de „misiuni” etc. (rândurile 12 şi 13). Se
poate spune că folosirea unor astfel de construcții discursive
ajută la „generarea, gestionarea şi interpretarea unei ordini
sociale ca ordine morală” (Lepper, 2000, p. 39). Categoriile de
apartenență sau identitare cum sunt cele de „informator”,
„agent provocator”, etc., pot duce, foarte uşor, la formularea
de inferențe, la tragerea unor concluzii (mai mult sau mai
puțin adevărate) în legătură cu caracterul unei persoane, a
„tendințelor, dispozițiilor, naturii sale morale, a dorințelor şi
intențiilor sale” (Edwards, 2006, p. 498). Antohi e foarte atent
să se distanțeze de aceste categorii de apartenență morală
care îl pot pune într‐o lumină nefavorabilă. Se poate nota
faptul că există o legătură între un discurs moral şi invocarea
unor categorii de apartenență care sunt relevante contextului
mărturisirii.
Un mod de a interpreta afirmația din rândurile 14‐16
(despre informația dată Securității care nu a „trecut de
generalități”) este de a o vedea ca un mecanism de
„relativizare” (vezi Miller, 1999) a acțiunilor trecute, prin
susținerea ideii (foarte frecvent exprimată în astfel de
contexte) că „nimic rău” (Miller, 1999, p. 108) nu a fost
declarat. O interpretare alternativă ar încerca să înțeleagă acest
lucru în termenii construirii unei anumite dispoziții şi intenții,
în termenii construirii unui argument care să se opună cu
succes unei percepții contrare: aceea a unei persoane care ar fi
oferit, în mod deliberat, informații Securității (vezi din nou
folosirea unei formulări extreme, „nici una din notele mele ...” şi
declarația directă a ostilității față de Securitate „în toată
109
Cristian Tileagă
perioada”). Şi acest pasaj poate fi văzut ca o încercare de
negociere discursivă a unui caracter moral, a unei
responsabilități morale şi a unei anumite dispoziții individual‐
politică. Se poate observa cum mărturisirea este presărată cu
astfel de auto‐evaluări morale care privesc tipul de persoană,
cu referire atât la trecut, cât şi la prezent. Adresarea directă, la
persoana întâi, este o metodă de a comunica sinceritatea
(Wilson, 1990) şi de a construi o poziție „credibilă”.
În rândurile 16‐20, se poate observa o trecere de la
„turnător” la a avea un dosar de urmărire informativă.
Documentele Securității ‐ dosarele – mediază o relație
organizațională între persoane şi acțiuni organizaționale
(culegerea de informații asupra unora, plasarea sub urmărire a
altora, etc.). Trecerea de la categoria „turnător” la cea de
„urmărit”, de la „turnător” la „turnat”, este legată de acțiunile şi
responsabilitatea morală a unei instituțiii, şi nu a naratorului6.
Atunci când atrage atenția asupra identității sale sociale, pe
care trebuie să o justifice, aceea de „turnător”, Antohi atrage
atenția şi asupra instituției prin intermediul căreia a ajuns să
folosească acea categorie de apartenență sau identitară.
Mărturisirea devine convingătoare prin stabilirea unei
legături între aspecte de identitate personală, biografică, şi
aspecte, acțiuni instituționale, cele ale Securității.
Rândurile 21‐26 sunt un fel de sumar conclusiv al
detaliilor biografice şi factuale oferite anterior. Ni se spune
că povestea „personală” este una „obişnuită”, tipică
românilor care au trăit sub comunism. Plasând povestea
personală în situația obişnuită în care „se putea găsi orice
6 Categoria „urmărit” are în primul rând relevanță într‐un cadru bine
delimitat instituțional (cel al Securității), şi abia apoi într‐un cadru social
mai larg. În schimb, categoria „turnător” are în primul rând relevanță
într‐un cadru social mai larg ca o (posibilă) descriere a „caracterului”
acelei persoane care se dovedeşte a fi avut legături cu Securitatea.
110
cetățean al R.S.R” presupune construirea unei apartenențe

categoriale în două din cele trei categorii menționate:
„turnat” şi ”turnător‐turnat”7. Categoria folosită anterior,
cea de „turnător”, este înlocuită de o categorie nouă, aceea
de „turnător‐turnat”. Aceasta este o categorie mai
complexă, care implică un anumit tip de moralitate, dar
care include, în acelaşi timp, şi opusul. Noua categorie
propusă descrie atât o realitate personală, biografică, cât şi
una instituțională. Categoria reflectă un „scenariu” şi o
poziție identitară frecventă a celor care intrau în „vizorul”
Securității. Noua categorie alătură înțelesul a doua
categorii. Alăturarea celor două categorii (aparent
incompatibile), „turnător” (agent al acțiunii, oferind
informații Securițătii – activ) şi „turnat” (obiect al acțiunii
de oferire de informații – pasiv) construieşte o „ordine”
morală şi un anume „caracter” moral. Judecata devine mult
mai dificilă, căci identitatea persoanei nu e doar schimbată,
ci multiplă, fiecare fațetă prezentând implicațiile sale
specifice. O astfel de categorizare, descriere, deschide calea
oferirii de noi argumente în sprijinul unei auto‐evaluări
morale şi justificării comportamentului din trecut.
Traiectoria mărturisirii (cel puțin în prima sa parte) şi a
sinelui (mărturisitor) are loc în cadrul social delimitat de
aceste categorii de apartenență.
În rândurile 28‐31, resursele care sunt folosite
pentru a construi narațiunea sunt amintite: memoria,
însemnările personale, „documente de arhivă” păstrate la
CNSAS, solicitate personal. Reconstruirea trecutului,
7 După cum se poate observa în a doua parte a scrisorii – „Existența”
(vezi şi capitolul următor), aceste categorii de apartenență sunt

organizate biografic, sunt etapele prin care legătura cu Securitatea l‐a
„obligat” să treacă.
111
Cristian Tileagă
reconcilierea cu trecutul nu poate să aibă loc înafara unui
proces mediat de „rămăşițele”, de „dovezile” textuale ale
trecutului, conținute în arhive personale şi oficiale. După
cum remarca Lynch (1999, p. 69) munca de „arhivare şi
auto‐arhivare” influențează fundamental scrierea istoriei
personale. Totuşi, atât „arhiva” personală, cât şi cea
„oficială” sunt incomplete (rândurile 31 şi 33). Istoria
individuală şi cea socială nu este niciodată terminată.
Sfârşitul „Esenței” (rândurile 34‐39) poate fi văzut
ca un exemplu de „sinceritate performativă” (noțiunea vine
de la Lynch & Bogen, 1996) şi o continuare a procesului de
auto‐evaluare morală şi construcție a unui caracter moral.
Ultimele rânduri se folosesc de un repertoriu cultural (larg
împărtăşit) de a arăta ce înseamnă să îți pară rău
(LeCouteur, 2001). Este o modalitate de a prezenta anumite
emoții morale şi caracterul moral (şi o înțelegere a
moralității) de o manieră care poate fi înțeleasă de oricine
(Sacks, 1995), atât pentru cei care te cunosc, cât şi pentru
cei care nu te cunosc. Scrisoarea deschide un „univers
textual” şi moral al naturii responsabilității publice şi
individuale (Erben, 1993, p. 15). E important să nu trecem
cu vederea că, atunci când mărturisim, exprimăm şi
înțelesuri morale, căci doar „aprecierea sau oprobriul unei
societăți la adresa comportamentului (conformist sau
deviant), poate schimba statutul său moral” (Bergmann,
1998, p. 286).

Discuţie

Înțelesul acordat unei mărturisiri nu este „garantat” de
identificarea unei posibile „esențe” confesionale, nu este dat
de descrierea sa în termenii unei anumite stări interne
(vinovăție, regret, remuşcare, etc.). Construcția discursivă,
textuală specifică a mărturisirii lui Antohi atrage atenția
112
asupra câtorva aspecte de „citire” a sa. În primul rând,

folosirea „vinovăției” sau „remuşcării” ca singurele proceduri
interpretative, de citire a mărturisirii, nu ar fi potrivită.
Mărturisirea este un act complex discursiv care nu se rezumă,
nu se limitează la interpretări cu referire la stări interioare.
Am arătat cum folosirea categoriilor de apartenență şi auto‐
evaluarea morală pot duce la o citire alternativă, bazată pe
folosirea flexibilă şi strategică a unor resurse categoriale.
Scrisoarea însăşi sugerează o schemă interpretativă
alternativă: secvența biografică a categoriile de apartenență
(turnător, turnat) propune o altfel de interpretare. Urmând
propunerea facută de Antohi, cititorul poate să lege
mărturisirea nu numai de „autorul” scrisorii , dar şi de
contextul mai larg al mărturisirii (cel politic şi ideologic).
Riscăm să nu înțelegem pe deplin mărturisirile
publice şi încercările individuale de reconciliere cu trecutul
dacă vom continua să le considerăm ca reflecții ale unor
procese psihologice sau stări interioare. Mărturisirile (şi
reconcilierea cu trecutul) nu posedă un înțeles psihologic
intrinsec, care poate fi citit, descifrat automat în cheie
psihologică. Ele sunt rezultatul şi consecințele unor practici
sociale. Nu este nevoie să separăm aspectele private de cele
publice, cele personale de cele politice, pentru a înțelege
reconcilierea cu trecutul. Aspectele personale, ale identității
personale sunt intim legate de aspecte ale identității sociale
şi politice. După cum remarcam în introducere, majoritatea
mărturisirilor publice pot fi văzute ca exerciții de „auto‐
etnografie” (Gergen & Gergen, 2002). Aşa cum nota şi Edles,
„auto‐etnograful este privilegiat într‐o dublă măsură ...
autoritatea sa etnografică se bazează pe a fi atât Insider‐ul,
cât şi Etnograful” (p. 157, italice în original; vezi şi
Plummer, 2001).
Mărturisirile publice (şi alte modalități de a se
„împăca” cu trecutul) pot fi concepute ca o luptă socială de a
113
Cristian Tileagă
recaptura, reposeda şi reafirma puterea „archontică” (Derrida,
1997) – de a exercita o anumită influență şi control asupra
paternității, colectării şi interpretării unei cantități de
documente despre sine. În contextul reconcilierii cu trecutul
în România, această concepție presupune o trecere de la
puterea oficială, archontică (mai ales aceea a Securității) la o
putere personală, individuală (dar nu mai puțin politică) de a
decide asupra narațiunii individuale. Mărturisirea nu este
mărturisire decât atunci când se transformă în vorbe sau în
cuvinte, în text. Felul în care este construită (şi felul în care
este „primită”) spune mult despre practicile unei comunități,
despre imaginea ei asupra individului şi individualității,
imaginea ei asupra responsabilității sociale (Lemke, 1995).
Aceste observații nu sunt doar de interes academic. Felul în
care subiectivitatea, identitatea personală şi socială sunt
construite în discurs, şi modul în care istoria personală şi
politică sunt mediate „textual” trebuie înțeles şi de cei care se
prezintă ca lideri de opinie atunci când vine vorba de
reconcilierea cu trecutul (jurnalişti, politicieni, istorici,
politologi).
114
Capitolul 4

(Re)scrierea biografiei şi „realitate”
textuală

Acest capitol continuă să dezvolte unele dintre ideile
semnalate în capitolul anterior. Se opreşte tot asupra
construcției, (re)scrierii biografiei, a memoriei şi a
identității în marturisirea publică de colaborare cu
Securitatea a lui Sorin Antohi. După cum remarcam în
capitolul anterior, astfel de mărturisiri publice trebuie
studiate ca produse discursive în care cei care mărturisesc
sunt implicați într‐un proces de angajament personal şi
reflexiv (Smith, 2003) cu propria biografie, memorie,
identitate personală şi socială. Plecând de la presupunerile
de bază ale psihologiei discursive, acest capitol consideră
mărturisirile publice ca discurs, fundament al unei
varietăți de acțiuni sociale. Problemele legate de
cunoaştere şi memorie, vină, vinovăție, responsabilitate,
sunt considerate parte integrantă a practicilor sociale la
care participăm cu toții. Aceste fenomene trebuie studiate
prin analiza atentă a discursului, şi nu prin stabilirea unei
relații explicative cu o putativă psihologie internă. După
cum afirmam şi în introducere, psihologia discursivă poate
oferi platforma necesară pentru o evaluare critică a
„cognitivismului care presupune că explicarea
comportamentului uman se bazează pe înțelegerea
115
Cristian Tileagă
proceselor şi entităților cognitive subiacente” (Hepburn &
Wiggins, 2007, p. 6).
În acest capitol, urmăresc acelaşi principiu al
psihologiei discursive bazat pe perspective analitice ale
construcțiilor vieții sociale şi ale practicilor sociale ale
indivizilor. De pildă, psihologii discursivi, interesați de
studiul memoriei, pornesc de la presupunerea că memoria
este un “loc‐cheie unde se întâlnesc o serie de presupuneri
despre identitatea personală şi ordinea socială”
(Middleton & Brown, 2007, p. 662). Aceasta este o
perspectivă care ia în considerare modul în care procesele
de auto‐definire, auto‐evaluare, construirea responsa‐
bilității, şi caracterului moral iau naştere în procese
mediate de forme textuale (Smith, 1990a, b). Memoria şi
identitatea au manifestări multiple şi nu pot fi uşor
transformate în reprezentări sau conceptualizări unitare
(Wertsch, 2002; Wetherell, 2007). Cheia înțelegerii
acestor manifestări multiple este plasarea preocupărilor
analitice legate de memorie şi identitate în chiar practicile
discursive ale actorilor sociali.
Atunci când începem să analizăm ceea ce se
întâmplă, atunci când actorii sociali se transformă în
„obiecte biografice”, putem foarte uşor observa cum
„individul” (persoana) este un produs social, este, de fapt,
asemănător „unui loc sau spațiu, precum sunt instituțiile
sau interacțiunea socială unde se întâlnesc şi unde sunt
organizate o varietate de practici sociale şi înțelesuri”
(Wetherell, 2007, p. 668). Când analizăm diferite practici
individuale, nu putem să nu facem referire, într‐un fel sau
altul, la practici instituționale şi la interacțiune socială.
Crearea de înțelesuri individuale şi sociale are loc în cadrul
unui spațiu construit la intersecția şi interacțiunea dintre
practicile socio‐culturale şi cele individuale. Pe de o parte,
facem referire la un univers psihologic (cel al ştiinței
116
psihologice, de pildă, şi la categoriile psihologice diverse

care tind să descrie persoana şi funcționarea sa cognitivă
internă) care constituie individul ca individ. Pe de altă
parte, ne referim la un al univers în care existăm, un
univers unde individul, (persoana) este în mod intim
„conectat” la o lume care există în afara sa, un univers al
practicilor sociale la care persoana se raportează, dar pe
care le şi constituie în acelaşi timp. În analizele noastre
sociopsihologice, tindem să dăm întâietate primului univers
amintit, cel psihologic, în detrimentul celui de‐al doilea, cel
al practicilor sociale. O reorientare a studiului memoriei
sociale şi a identității trebuie să ia în considerare nu doar
primul univers, ci şi pe al doilea. Reamintirea, uitarea, cât şi
varietatea de identități pe care le construim şi activăm
zilnic, se nasc în sânul practicilor sociale, şi nu al psihologiei
individuale, se nasc atunci când, ca actori sociali,
pătrundem în şi suntem influențați de contexte
instituționale sau semi‐instituționale, de relațiile noastre cu
ceilalți. Atunci când luăm în considerare maniera în care
actorii sociali îşi evaluează/reevaluează memoria şi
identitatea (precum o putem face în contextul
mărturisirilor publice), ne dăm seama că ei se folosesc de
sine ca de un „exemplar” etnografic. Ei realizează ceea ce
unii cercetători în ştiințele sociale numesc „auto‐
etnografie”. Această auto‐etnografie nu este realizată doar
prin introspecție, prin interpretarea unor trăiri interne, ci
este, în esența ei, socială. Ea nu poate fi realizată fără, sau,
mai bine spus, înafara unei versiuni documentare, textuale,
a realității (Prior, 2004).
Atunci când privim la cazul mărturisirilor de
colaborare cu Securitatea, observăm că versiunea
„autoritară” conținută în documentele şi actele Securității
este considerată, de către cei care mărturisesc, ca o
dimensiune crucială a medierii în (re)crearea şi
117
Cristian Tileagă
(re)scrierea biografiei, a memoriei şi a identității1. După

cum scriam anterior, fie că este vorba de narațiuni ale
memoriei colective, ori individuale, în sfera publică, aceste
narațiuni nu sunt oferite la întâmplare. Ele trebuie să fie
construite de o manieră specifică, pentru a oferi persoanei
sau comunității naționale posibilitatea de (re)constituire a
unui „trecut viabil” care să poată servi unui proiect de
identitate politică dar şi personală (cf. Wertsch, 2007).
Conform lui Fine şi Fields,

narațiunile sunt deobicei mijlocul prin care indivizii se
angajează în procesul auto‐reflexiv de construire a identității.
Poveştile pe care oamenii le spun despre ei înşişi se reflectă
asupra sinelui... modul în care oamenii se poziționează în
spațiu, timp, şi în relații sociale, generează o construcție
identitară pentru ei şi pentru alții. Contrariul este de asemena
adevărat – modul în care indivizi sau grupuri sunt poziționate
în narațiunile altora impune o construcție identitară din afară
(2008, p. 139).

Am remarcat că procesul de schimbare socio‐
politică, şi transformare în Europa de est în tranziție şi
post‐tranziție, nu a adus cu sine un proces automat de
eliberare a memoriei (Andrews, 2000; Galasinka &
Krzyzanowski, 2009). Procesul a fost încărcat de tensiuni,
dileme, paradoxuri şi ambiguități ale memoriei, în
încercările oamenilor de a construi identități noi, viabile,
acceptabile, pentru ei înşişi, dar şi pentru comunitatea
1 Auto‐evaluarea morală, care este deseori implicată în acest proces, nu
este doar o chestiune de „aducere aminte” a faptelor în mod conştient,
ci şi de reordonare, reinterpretare, re‐imaginare a actorilor şi a
evenimentelor, de „re‐simțire” şi recontexualizare a experiențelor,
stabilirea de noi relații şi perspective, amintiri şi identități trecute,
rememorări şi identități prezente.
118
căreia îi aparțin (vezi, inter alia, Konopasek & Andrews,

2000; Gallinat, 2006, 2009).
Cercetările Barbarei Miller (1999, 2003) asupra
informatorilor Stasi, pe care le aminteam anterior, sunt printre
singurele încercări serioase de a înțelege sociopsihologic
fenomenul evaluării unor identități personale şi reconcilierea
cu un trecut „politizat”. Pe lângă interpretarea psihologică,
Miller adaugă şi aspectul „indezirabilității psihologice şi sociale
de a fi fost informator” ceea ce îi face pe oameni să „aplice o
abordare de genul „nu se poate” propriei lor biografii politice”
(Miller, 1999, p. 110). Miller susține că, în primul rând,
„informatorii trebuie să se identifice cu terminologia folosită
pentru a defini acțiunile lor trecute şi pentru a‐şi reevalua şi
redefini propria imagine şi istoria personală” (ibid., p. 111). Dar
cum este realizată această identificare, in situ? Ce presupune
ea? Se poate afirma că problema nu este numai una de
„identificare”, ci şi una de descriere a modului în care anumite
repertorii discursive (de acțiune, motiv, intenții,
responsabilitate, etc.) ‐ care includ sau fac referire la diverşi
termeni tehnici, categorii şi produse relevante organizaționale
(„dosarul” de urmărire, „notele informative”, diverse
“Raporturi”, ş.a.m.d.) ‐ sunt folosite în procesul de redefinire a
propriei imagini şi a istoriei personale. Existența anumitor
documente în arhiva Stasi sau a Securității poate transforma
viața privată şi publică a foştilor informatori. Problema este că
nu poți să „ieşi” din această poveste fără să nu încerci o
„redobândire a biografiei” conținută în acele documente. E
nevoie însă, uneori, de o redefinire completă a biografiei
(Miller, 1999). Cum se realizează această redobândire,
redefinire a biografiei? Cum este mediată această redefinire a
propriei imagini de sine (de „produse” organizaționale cum ar
fi „dosarul” Poliției Secrete sau „arhiva” oficială ori cea
personală)? Despre ce fel de (re)definire vorbim? Care este
caracterul ei? Nu putem spera să înțelegem reconcilierea cu
trecutul ca un fenomen socio‐cultural, politic şi ideologic dacă
119
Cristian Tileagă
nu studiem relația care se creează între biografia unei

persoane, memoria, identitatea sa, produse organizaționale
(documentele Securității) şi o „negociere” organizațională a
responsabilității individuale şi publice. Nu este de ajuns să
conceptualizăm reconcilierea cu trecutul făcând aluzie doar la o
redefinire a biografiei, care, la rândul ei, este descrisă şi
explicată din punct de vedere al proceselor psihologice şi a
stărilor mentale. Trebuie, de asemenea, înțeleasă natura acestei
redefiniri, rescrieri a biografiei.

„Realitate” mediată textual

Securitatea (la fel ca alte instituții de control în Europa de
est şi în alte părți ale lumii) poate fi considerată exemplul
esențial al producerii opresiunii şi al unui regim de control
mediate textual, în serviciul unei ordini politice
hegemonice. Pentru Securitate, individul era o categorie a
unei cunoaşteri specifice (Albu, 2008) care funcționează
sub egida unor realități şi practici mediate textual
(Middleton & Brown, 2005, 2007). Funcționarea Securității
în acest fel a dus la naşterea unei ordini sociale şi la o
realitate reprezentată de arhiva Securității şi puterea
hegemonică a statului comunist (Oprea, 2002).
A avea un „dosar” la Securitate, a fi „colaborat”, se leagă
de o „negociere” organizațională a responsabilității creând o
identitate specială şi un caracter moral aparte pentru oricine
apare în documente. Securitatea a creat, ceea ce se poate numi,
o „infrastructură archontică” (Middleton & Brown, 2005)2,
2 Termenul de „infrastructuri archontice” (Middleton & Brown, 2005;
Lynch, 1999) se referă la „ansambluri formale de proceduri tehnice”
(Middleton & Brown, 2005, p. 177), rezultatul unei „medieri tehnice,
încorporarea practicilor sociale ale reamintirii în clasificări formale şi
standarde” (p. 177).
120
unde categoriile cunoaşterii, ale memoriei şi practicilor sociale,
dar şi „durate” biografice individuale, sunt strînse laolaltă ca o
expresie a unei relații de putere, a unei puteri statale (Smith,
1999). Doar ceea ce este permis de această infrastructură oferă
cadrul în care acte individuale de rememorare pot avea loc.
Securitatea este „archon”‐ul, este cea care conduce şi are
drepturi exclusive asupra arhivei pe care a creat‐o; în acelaşi
timp, este însărcinată cu protejarea ei3. Întreținerea şi
actualizarea continuă a arhivei Securității „alimenta” de fapt o
structură birocratică mai largă, cea a statului comunist. Pe
timpul comunismului, a fi cetățean al Republicii Socialiste
Române însemna să fii ataşat iremediabil şi definit de către
structura archontică a Securității şi a statului comunist. După
căderea comunismului, a‐ți rescrie biografia înseamnă a fi
„forțat”, ca individ, să interacționezi, sa dialoghezi, cu aceeaşi
structură archontică (şi cu mecanismul său intern insidios)
pentru a‐ți înțelege propria memorie, biografie şi identitate.
„Dosare de supraveghere şi informare”, „notele
informative”, „raporturile” şi alte documente ale Securității
trebuie percepute ca elemente într‐o „rețea” de relații care se
stabilesc între actori sociali, practici, şi instituții. Narațiunile
personale şi politice se definesc în relație cu o „rețea” de
activități legate de „urmărirea” persoanelor şi a „controlului” ca
politică de stat4.
Aşa cum arătam anterior, amintirile, narațiunile,
transformările identitare sunt mediate de către „urmele
3 În acest context, protejarea arhivei nu se naşte dintr‐o dorință de a
prezerva trecutul, ci de a crea (şi proteja) o versiune „autoritară” a

realității care poate să controleze, să transforme şi nu în ultimul rând
să corupă individul „indexat” în arhivă.
4 Realitatea mediată textual a diferitelor metode ale Securității de
control a populației oferă „cadrul conceptual al unui mod specific de a
reprezenta lumea” (Prior, 2004, p. 379).
121
Cristian Tileagă
textuale” conținute în documente personale şi oficiale.

Categorizări sociale sau categorii de apartenență precum
„turnător”, „informator”, „urmărit”, etc. îşi au originea într‐o
„versiune documentară a realității” (cf. Atkinson & Coffey,
1997; Prior, 2004). Documente, note, înregistrări, etc., nu
sunt doar un ajutor al aducerii aminte şi al construirii unei
identități, ci şi mediatori ai unei retorici a memoriei şi
identității. Individul poate poziţiona această versiune
documentară a realității într‐un timp şi durată biografică,
personală, dar în acelaşi timp, este şi el poziţionat şi
transformat de către aceasta (Wetherell, 2003). Pentru
majoritatea celor a căror complicitate cu Securitatea a fost
„demonstrată” , într‐un fel sau altul, a existat întotdeauna
speranța că „dosarele” sau documentele Securității vor
putea „umple golul în înțelegerea [lor] biografică... să o
întregească” (Miller, 1999, p. 129; vezi şi Kulcycki, 2009).
Atât documentele Securității, cât şi documentele personale,
reprezintă „obiecte meditaționale” care ajută la stabilirea
unei relații cu anumite aspecte ale trecutului nostru (Brown
et al., 2001). Lumea „interioară” a experiențelor noastre, a
identităților, amitirilor, practicilor, se transformă, se
transfigurează, devine „extinsă spre exterior şi reflectată
înapoi spre noi”, mai bine zis, „obiectificată” (Middleton &
Brown, 2005, p. 672, italice în original). După cum afirma şi
Prior (2004), „documentele nu sunt niciodată inerte... ele
sunt folosite frecvent în schemele interacțiunii umane –
sunt numite, manipulate, nesocotite sau ascunse” (p. 388).
După cum ştim din alte contexte socio‐politice (era
McCarthy în Statele Unite; Comisia pentru Adevăr şi
Reconciliere în Africa de Sud; informatorii Stasi în Germania de
est), detectarea, dezvăluirea şi mărturisirea aduc cu ele în mod
cert diferite forme de transformări identitare. Reamintirea
experiențelor trecutului personal este presărat nu numai de
cuvintele şi experiențele noastre şi ale altora, dar şi de o serie
122
de „artefacte”, obiecte mediatoare care pot fi folosite în scopuri
diferite, ca „dovezi pentru susținerea anumitor argumente”
(Middleton & Brown, 2005, p. 143). Aceste „artefacte”
mediatoare (de natură personală sau instituțională) poartă
urmele contextului în care sunt create şi în care sunt folosite.

Existenţa

Scrisoarea este împărțită de către narator în două părți –
„Esența” şi „Existența”5. Deşi „esența” problemei este pe
primul loc („Am turnat la Securitate”), „existența” este
relatarea cea mai elaborată, cuprinde cea mai mare parte a
scrisorii. Scrisoarea (şi mărturisirea pe care o conține) este
sugestivă pentru un proces de transformare şi „negociere” a
identității. Scrisoarea poate fi asemănată cu o ceremonie de
„auto‐degradare” (vezi Garfinkel, 1956, despre
„ceremoniile” de degradare în general). Esența unei
ceremonii de auto‐degradare este: Fiți martorii mărturisirii
mele: eu nu sunt ceea ce par! De la început, autorul se
prezintă ca o persoană „degradată”, o persoană aflată pe
treapta (cea mai) de jos a unei tipologii sociale – un
„turnător”. Această auto‐degradare poate fi văzută ca un
proces de trecere a identității în sfera publică, autorul
prezentându‐se pe sine pentru alții, deschizânduse unui
forum public, unei sfere publice de judecată.
Scrisoarea (şi, în special, partea a doua, „Existența”)
semnalează faptul că este timpul reevaluării fundamentelor
biografice, a memoriei trecutului, a transformării identității
personale şi sociale. „Existența” oferă o incursiune
5 Se poate observa o inversare aparentă a principiului existențialist al
lui Sartre: „existența precede esența”. Pentru existențialişti, existența
şi actualitatea sunt cele mai importante, esența fiind derivată ulterior.
123
Cristian Tileagă
cronologică/biografică – de la primele întâlniri cu

Securitatea, la a deveni informator (turnător), şi până la
punerea „sub urmărire”. Punctul central al „Esenței”, care
poate fi rezumat ca „Am semnat un angajament de
colaborare cu Securitatea... şi am informat în scris
Securitatea despre unii dintre prieteni şi pe unele dintre
cunoştințe... fără să‐i previn, fără să le‐o mărturisesc”, nu
este întreaga poveste. Calea reevaluării biografiei este
deschisă în „Esență” dar este extinsă şi contextualizată în
„Existență”. Analiza discursivă din acest capitol arată cum
preocupările autorului cu biografia personală, reamintirea,
identitatea, şi cu unele versiuni textuale ale realității, apar
ca aspecte relevante (în „Existență”) în desfăşurarea
narațiunii despre sine şi ceilalți. Analiza discursivă încearcă
să descrie configurațiile în care apare, şi este plasat(ă)
identitatea personală şi procesul de rememorare,
reamintire, atunci când se intersectează, atunci când
interacționează cu o realitate mediată textual.
Psihologia discursivă şi cea socioculturală au fost
printre primele perspective în psihologie care au înțeles că
memoria, reamintirea şi uitarea „sunt mai bine înțelese ca
un site al controversei dintre diferite voci, decât ca entități
care codează, stochează şi accesează informații” (Rowe, et
al., 2002, p. 99; vezi şi Wertsch, 2002, Brockmeier, 2002,
2010). Narațiuni ale identității, memoriei şi biografiei sunt
parte integrală din cine am fost şi cine suntem, şi sunt, în
acelaşi timp, orientate spre acțiune şi organizate retoric. Ele
conțin, printre altele, elemente legate de responsabilitate,
motiv, acțiune, categorii de apartenență.
În timp ce preocuparea centrală a „Esenței” este
scoaterea la lumină a faptului de a fi fost „turnător”, una
dintre preocupările principale ale „Existenței” este
problema devenirii, problema unei transformări identitare,
de la „turnător” şi înspre alte categorii de apartenență
124
(„turnat”, „turnător‐turnat”, „turnat‐turnat”). „Primele

întâlniri cu Securitatea” şi „Cum am devenit turnător” sunt
ambele subtitluri ale părții de început a „Existenței”. Alături
de categoriile de apartenență introduse în „Esență”, aceste
subtitluri sunt primul pas către identificarea contextului
(spațio‐temporal), a personajelor, activităților,
responsabilităților, a „produselor” organizaționale şi
personale relevante, şi a relațiilor care se stabilesc între
aceste elemente. Ceea ce este imediat relevant în contextul
mărturisirii este problema răspunderii pentru acțiunile
trecute: nu doar din perspectiva a cum s‐au întâmplat
lucrurile, dar şi când (în relație cu biografia autorului),
unde, şi în legătură cu cine? Extrasul (1) este un exemplu al
acestor preocupări. În extrasul (1), sunt oferite detalii
foarte specifice – referințe la date, persoane, locuri şi
documente. Identitatea naratorului, felul în care acesta
poate fi perceput de ceilalți este în joc. După cum afirma
Lynch şi Bogen „identitatea naratorului, legitimitatea
acțiunilor sale şi gradul de responsabilitate pentru acele
acțiuni, devin... aparente prin selectarea atentă şi aranjarea
termenilor care descriu contextul şi seria de evenimente
din narațiune” (1996, p. 166). Personajele relevante
narațiunii sunt, în primul rând, ofițerii Securității. Ei sunt
„personalizați”, identificați, ei devin relevanți narațiunii şi
biografiei autorului. Ei au un nume, responsabilități, şi sunt
poziționați ierarhic într‐un cadru organizațional (cel al
Securității şi al modului său de operare).

(1) „La data de 24 februarie 1976, pe când eu eram
în clasa a XII-a, Inspectoratul Judeţean Iaşi al
Ministerului de Interne, Serviciul I/Tineret a emis
un raport strict secret în exemplar unic, semnat de
lt.-maj. Viziteu Florinel … Pe 2 martie 1976, lt.-
col. Rotaru a pus rezoluţia manuscrisă „Există
temei pentru avertizare”. Un alt lt.-col. a pus
125
Cristian Tileagă
rezoluţia manuscrisă ”De acord”, fară dată. Pe 3

martie 1976, propunerea a fost aprobată de un
colonel cu semnatură indescifrabilă … Referinţa la
materialul ”S” trimis de I. J. Bacău coroborează
bănuiala mea că aveam D.U.I., poate din decembrie
1974 … Am fost în final convocat la Securitate, la
sediul său de pe Strada Triumfului – un nume care
mi s-a părut mereu de un enorm cinism. Pe 29 martie
1976, am urcat spre Strada Triumfului cu oarecare
curaj, sperând că voi putea scăpa cu încă „un
avertisment serios”, formulat într-un cadru oficial
… Nu ştiu dacă atunci am semnat angajamentul de
informator, dar e sigur că atunci am cedat
presiunilor şi am devenit turnător. Probabil tot
atunci am primit şi numele conspirativ „Valentin”.
Oricum, am găsit la CNSAS următorul document
olograf, nedatat (e probabil de pe 29 martie 1976),
pe care-l citez integral, corectând tacit două-trei
mici erori de literă ...”

Şi mai important, ei sunt prezentați ca aflându‐se
într‐o relație specială cu anumite produse organizaționale
(documente „strict confidențiale”) şi activități (dându‐şi
acordul asupra unor acțiuni care derivă din acele
documente, etc). În felul acesta, naratorul ne „instruieşte”
cum să citim (cum să înțelegem) devenirea sa ca turnător.
Această devenire trebuie plasată, de o manieră rațională şi
credibilă, în contextul activităților Securității. Invocarea
categoriile de apartenență organizaționale şi activitățile
legate de acestea plasează narațiunea pe o anumită
traiectorie, unde este foarte clar cine sunt persoanele
responsabile şi modalitățile de acțiune care duc (au dus) la
transformarea autorului în „turnător”. Produse
organizaționale (documentele semnate de ofițerii
Securității; documentul „S”; „Dosarul de urmărire
informațională”; documentul olograf) sunt folosite ca o
resursă pentru a atrage atenția la tipul de activitate depusă
de Securitate (supraveghere, urmărire, recrutare, etc.).
126
Deşi anumite detalii oferite sunt prezentate ca

relevante biografic („La data de 24 februarie 1976, pe când
eu eram în clasa a XII‐a...”) şi reamintite cu precizie, detaliul
propriu‐zis al semnării „angajamentul” la sediul Securității
nu este reamintit: “Nu ştiu dacă atunci am semnat
angajamentul de informator, dar e sigur că atunci am cedat
presiunilor şi am devenit turnător. Probabil tot atunci am
primit şi numele conspirativ „Valentin””. În fraza
următoare, este introdus/amintit în narațiune un alt
document, folosind „oricum”, particulă care pare că
desparte această relatare de detaliile anterioare. „Am
găsit...” sugerează o descoperire. Documentul menționat era
prezent în arhive, dar trebuia să fie descoperit în primul
rând şi după aceea folosit. Documentul este invocat pentru
a ajuta, retoric, la înțelegerea situației în care se afla autorul
la o dată anume6. Printr‐un comentariu reflexiv („e probabil
de pe 29 martie 1976”), documentul ce atestă
transformarea este poziționat într‐un cadru de detalii
biografice relevante. Doar identificat (cu dată, sursă şi
autor), acesta poate fi legat de biografia autorului şi de
procesul de transformare a identității. Se poate observa
cum, prin folosirea lor, documentele Securității, ca produse
organizaționale, mediază constituirea unei relații între
identitatea şi biografia unei persoane şi o realizare
organizațională a responsabilității, a răspunderii. Ele
constituie o identitate şi un caracter moral pentru cel care
apare în aceste document. Identitatea naratorului,
personajele şi esența narațiunii, relevanța a ceea ce se află
6 Dar problema nu este acea a detaliului (ceea ce a făcut sau nu la acea
vreme), ci cum identitatea socială i‐a fost tranformată, ceea ce a
devenit, mai târziu, un „informator”, în adevăratul sens
(organizațional) al cuvântului!
127
Cristian Tileagă
deja în spațiul public şi a ceea ce, astfel, devine public, sunt
postulate de această relație.

(2) „Nu-mi amintesc dacă şi despre cine mi s-au
cerut imediat note informative. Dar am găsit la
CNSAS Nota Raport Anexă la nr. 00592/7 din
18.01.1979 ... redactată de cpt. Câmpeanu Corneliu,
ofiţerul de contrainformaţii al U.M. 01241 Ineu
(unde mi-am satisfăcut stagiul militar între
octombrie 1978 şi martie 1980) următoarele pasaje:
“La data de 29.03.1976 Antohi Sorin a fost recrutat
în calitate de colaborator al organului de
securitate primind numele conspirativ “Valeriu” (de
fapt, “Valentin”, n.S.A.) şi a fost folosit pentru
realizarea supravegherii informative la cursul
postliceal de pe lângă uzina “Tehnoton” din Iaşi …
Antohi Sorin a furnizat un număr de 10 note
informative în perioada 16.04.1976-15.05.1978,
toate cu conţinut general privind starea de spirit
din clasă”

De îndată ce categoria „turnător” („informator”) este
publică, activități legate de această categorie, cum ar fi
scrierea de „note informative”, devin relevante. Se poate
observa modul în care reamintirea este abordată cu mare
atenție. Produse organizaționale, documentele Securității sunt
la îndemână pentru a construi un argument pe marginea
neamintirii („Nu‐mi amintesc dacă şi despre cine... dar am
găsit la CNSAS Nota Raport Anexă...”). Ca şi în cazul extrasului
1, documentul nu este doar un simplu ajutor pentru
reamintirea unor detalii „uitate”, ci un instrument de mediere
între identitatea şi biografia persoanei şi o realizare
organizațională a responsabilității. Documentul nu este
prezentat de sine stătător. El este însoțit de un comentariu.
Aflăm că „Ineu” este numele locului unde autorul şi‐a dus la
bun sfârşit stagiul militar (datele sunt relevante, biografia este
„pe tapet”, din nou) şi că numele său conspirativ este de fapt
128
„Valentin” şi nu „Valeriu” (numele din document este tratat ca
o mică greşeală, dar una fără consecințe). Ceea ce este foarte
relevant în acest caz, este detaliul numărului de note
informative scrise şi natura conținutului acestora.
Documentul invocat devine semnificativ pentru inferențele
asupra caracterului moral al persoanei pe care le face
disponibile7.
„Nu‐mi amintesc...” („Nu ştiu...” în extrasul 1) nu
implică faptul că tot ceea ce nu e amintit a fost în mod
necesar cunoscut anterior. Asemenea expresii sunt
considerate ca „manevre discursive evazive” (Edwards,
1997), şi mai puțin ca relatări/informări asupra stării
cognitive a autorului (Lynch & Bogen,1996)8.
În ambele extrase, arhiva este un potențial loc de
descoperire (Featherstone, 2006), de unde produse
relevante, atât personal‐biografice, cât şi organizationale
pot fi atent selectate pentru a sprijini perspectiva oferită de
către narator. Nu ni se spune când şi cum au avut loc aceste
„descoperiri”, dar acest lucru este mai puțin important;
ceea ce este important sunt concluziile care pot fi trase din
dovezile furnizate în legătură cu dispoziția, intențiile,
caracterul moral al persoanei. Naratorul poate arăta spre
documente, le poate folosi, pentru inferențele, judecățile
7 Se poate spune că este invocat, de asemenea, pentru a justifica o
relatare anterioară, cea din „Esență”, legată de a nu fi făcut rău
niciunuia dintre cei despre care a oferit note informative.
8 Deşi naratorul poate fi văzut ca încercând să evite aducerea aminte în
mod direct şi sincer a numărului de note informative scrise, a tonului
şi conținului acestora, în mod aparent, esența problemei nu este
evitată, din contră, este accentuată prin referirea la un produs
organizațional (o anexă la un raport). În acest fel, memoria personală
este prezentată ca „indisponibilă” (Lynch & Bogen, 1996) şi, ca
urmare, nu poate fi supusă unei examinări minuțioase.
129
Cristian Tileagă
morale pe care le fac disponibile9. În „lipsa” aparentă a

amintirilor personale, documentele constituie un „etalon”
public al reamintirii. Am menționat faptul că documentele
Securității apar în narațiune, sunt folosite în narațiune,
pentru concluziile, pentru inferențele şi judecățile morale
pe care le pun la dispoziție. Dar, aici nu este vorba numai de
o realitate documentară oficială care îndeplineşte această
funcție, ci şi una de o natură mai personală (propriile
„dispozitive de memorie”: carnete personale şi notele din
ele). Documentele oficiale, cât şi notele personale pot fi
considerate ca bază şi interfață care ajută naratorul să intre
în „contact” cu propriile „dileme” legate de reamintire, şi să
ofere un comentariu despre transformarea identității sale.

(3) „Din toamna lui 1976, ofiţerul de Securitate
care se ocupa de mine era un anume lt. Rotaru
Vasile … Am găsit într-unul din caietele mele de
însemnări o notă din 6 octombrie 1976 din care
poate rezulta că lt. Rotaru mă căutase deja: “Mă
îngrijorează tot mai mult soarta-mi viitoare. Cum
naiba o să le pot scăpa printre degete?” Pe 2
decembrie 1976 notam că am fost în Str. Triumfului
să-l văd pe lt. Rotaru, dând nas în nas cu un coleg
aflat acolo pentru aceleaşi sumbre afaceri; citez:
“Mîrşavă chestie, dar dacă, forţat, am intrat în
horă, n-am ce face.” Pe 14 decembrie 1976 urma să
mă văd cu lt. Rotaru, la ora 10, în ceea ce părea o
garsonieră de burlac (a lui? o casă conspirativă?),
chiar lângă restaurantul “Cotnari”. Am găsit o
menţiune mai eliptică despre acelaşi Rotaru spre
sfirşitul lunii ianuarie 1977.”

9 Documentele sunt folosite nu numai ca simplu ajutor pentru o

memorie „lentă”, dar sunt alese special pentru scopul în care vor fi
folosite: construirea unei narațiuni despre sine şi justificarea
responsabilității.
130
Retorica „descoperii” din extrasul 3 este similară cu

cea identificată în primele două extrase. Acum, arhiva
personală este un potențial loc de descoperire. Notele
personale scrise în acea perioadă par să ofere, în prezent,
accesul la o lume a gândirii, trăirii şi identității. Ele pot fi
concepute ca resurse de control a „distanței” dintre
experiențele şi evenimentele trecute şi identitatea prezentă.
Faptele problemei (detaliile specifice) nu sunt reamintite
pur şi simplu, ci, într‐un fel, „regândite” sau „retrăite”,
folosind termenii lui Shotter (1990). Se poate spune că
această „regândire” a experienței se bazează pe un fel de
teorie naivă a auto‐percepției: „Am scris acele lucruri atunci,
înseamnă că aşa am simțit/aşa am reacționat la ceea ce se
petrecea atunci”. Dacă eram „îngrijorat pentru viitorul meu”
şi „cum să scap de ei”, trebuie să fi fost pentru că Securitatea,
prin Lt. Rotaru, „mă căutase deja”. Se poate observa cum
notele personale citate fac referință la stări psihice interne
(„Mă îngrijorează faptul..”) şi conțin de asemenea evaluări
morale (“Mârşavă chestie, dar...”). Acestea fac disponibile
diferite concluzii legate de caracterul moral al autorului şi
asupra comportamentului său din trecut10.
Referirea la notele personale nu numai că oferă o
construcție alternativă a „faptelor”, ci şi o perspectivă
alternativă moral‐psihologică asupra sinelui care nu este
prezentă în documentele „oficiale”. Ceea ce se află scris în
notele personale oferă o idee asupra unui univers psihologic
al sentimentelor, trăirilor şi comportamentelor. Notele
personale sunt prezentate ca detalii „necăutate cu dinadinsul”,
10 Folosirea notelor personale poate fi văzută ca o încercare strategică
de a face disponibil şi explicabil comportamentul său, şi de a

poziționa reamintirile personale într‐o narațiune a identității care
poate contrazice versiunea oficială a Securității şi care poate
răspunde îndoielilor şi suspiciunilor celor care citesc mărturisirea.
131
Cristian Tileagă
ci mai degrabă descoperite; astfel naratorul oferă o versiune

retorică „robustă” (a evenimentelor şi a personajelor), una
prezentată ca „neprelucrată în mod special” pentru
argumentul prezent (cf. Edwards, 2003, p. 34).
Narațiunea oferită în scrisoare nu este doar un
exemplu al unei „lupte” între „sinele din trecut” şi „sinele
din prezent” (vezi şi Murakami, 2007) sau exemplul unei
„tensiuni irezolvabile” creată atunci când indivizii „încearcă
să‐şi înțeleagă identitatea în continuă schimbare” (Phillips,
2007, p. 459). În acest caz particular, al justificării
„colaborării” cu Securitatea, naratorul ne arată că
descrierea trecutului nu este o chestiune neutră, ci implică
o serie de descrieri legate de responsabilitatea pentru
anumite acțiuni, dispoziții, intenții, care sunt asociate cu un
anumit tip de persoană. Narațiunea este concepută în aşa
fel încât să „negocieze” caracterul moral şi
responsabilitatea propriilor acțiuni (şi a altora). De pildă, se
poate observa cum formulările spațiale sunt folosite ca mod
de organizare a narațiunii – referința la „Strada Triumfului”,
în prealabil identificată ca sediul Securității, referirea la
„garsoniera de burlac”, care atrage după sine alte întrebări.
Formulările spațiale oferă cadrul în care poate fi judecată
responsabilitatea oamenilor şi a acțiunilor lor11.
Extrasele 4 şi 5 de mai jos exprimă dilema
reamintirii, identității şi biografiei în care autorul este
prins. Ordinea socială, pe care relația dintre identitatea şi
biografia unui individ şi o realitate mediată textual (atât
organizațională, cât şi personală) o generează, este, din
toate punctele de vedere, o ordine morală, căci ține de
dispozițiile, natura morală, dorințele, comportamentul, sau
11 De pildă, în contextul instituțional al Securității, unde, cu cine şi
făcând ce, era de obicei o preocupare crucială a muncii de urmărire.
132
intențiile persoanei care este centrul narațiunii, şi pot fi

recunoscute ca atare de către cititori.

(4) „Sînt convins acum, aşa cum eram şi atunci, că
Securitatea compară notele mele cu informaţia
culeasă pe alte căi, inclusiv prin supravegherea
electronică. Acel simplu exerciţiu comparativ le va
fi demonstrat clar de partea cui eram, fiindcă eu
nu raportam nici măcar poziţiile radicale exprimate
de prietenii mei în interogatoriile lor directe, la
telefon, în public, în corespondenţă. Numai
regăsirea dosarelor mele (sau ale lor) de
Securitate din acea vreme îmi va aduce puţină
linişte sufletească. Până atunci, nu-mi rămâne
decât căinţa şi persistenţa în sentimentul de
culpabilitate pe care l- am avut faţă de ei şi
alţii încă de atunci.”
(5) „Am avut un ultim plan să fug peste graniţă la

scurt timp dupa terminarea stagiului militar, tot
cu ajutorul unor foşti camarazi, în care aveam
încredere. Dar planul a căzut cumva, nici ei n-au
mai plecat până la urmă... Dar n-am avut curajul de
a fugi. M-am resemnat la mizerie morală, încercând
să nu dau niciodată informaţii care să lezeze cu
adevărat interesele cuiva, fie el prieten sau
simplă cunoştinţă. Când dosarele privind perioada
1980-1982 vor apărea, voi putea şi proba această
afirmaţie, voi putea întregi povestea pe care încep
s-o spun acum. Până atunci, totul ramâne o simplă
scuză de turnător.”

În „Esența”, preocuparea majoră a naratorului a fost
construirea unei dispoziții personale şi caracter moral care să
contracareze posibilitatea de a fi văzut ca o persoană care ar fi
oferit în mod deliberat informații la Securitate (vezi capitolul
anterior). După cum au arătat alți cercetători, există o
sumedenie de „ambiguități morale condensate în amintirile”
despre trecutul socialist (vezi Gallinat, 2009). Relația cu
133
Cristian Tileagă
trecutul este o afacere neterminată şi, în acest caz particular,
trecutul şi identitatea persoanei pot fi întregite doar prin
medierea unei realități documentare: „regăsirea” dosarelor
Securității (extras 4) şi apariția „dosarelor privind perioada
1980‐1982” (extras 5).
Scriam puțin înainte că esența unei ceremonii de
auto‐degradare îi invită pe alții să fie martori că persoana
nu este ceea ce pare a fi. Dar această ceremonie de auto‐
degradare nu trebuie văzută ca un proces în alb şi negru, un
circuit închis al mărturisirii, vinovăției şi remuşcării.
Individul poate contesta, rezista, se poate opune, poate
transforma termenii sau vocabularul sub auspiciile cărora
(căruia) este judecat de alții. În (4) şi (5) ni se transmite
sentimentul că percepția şi etichetarea negativă şi
posibilele inferențe negative asupra caracterului moral al
naratorului nu vor putea fi îndepărtate până când nu se vor
aduce mai multe dovezi12. Se sugerează că numai
documentele (o versiune documentară a realității) pot
aduce salvarea de la damnare! Identitatea morală a
naratorului în ochii celorlalți (în special, prieteni şi
cunoştințe) este suținută de recunoaşterea implicită a
faptului că o persoană etică/morală este una care nu numai
că judecă şi evaluează critic propria identitate şi biografie,
ci se şi pregăteşte să fie judecată de către alții. Acest lucru
poate fi văzut ca bază principială a unei „etici a relațiilor
sociale” (Gallinat, 2009; vezi şi Margalit, 2002).
Cu toate că naratorul desfăşoară un „triaj
rememorativ” foarte profund (Middleton & Brown, 2005) şi
comprehensiv, narațiunea personală nu pare a fi completă;
12 Indiferent ce ar spune, descrierile naratorului pot fi interpretate

foarte uşor ca o „scuză” pentru ceea ce s‐a întâmplat, o scuză
strategică sau justificare a comportamentului din trecut.
134
există un sentiment că detalii esențiale, mai degrabă decât

periferice, lipsesc încă. Mai multe probe pot apărea doar din
„arhivă”. Natura ideologică şi factuală a „noilor” documente le
face indispensabile pentru „completarea” narațiunii
personale, pentru rescrierea biografiei. Ceea ce nu este încă în
actualitate, ceea ce nu este încă accesibil, dar ceea ce ar putea
deveni dovadă, este mult mai important decât ceea ce este
deja în spațiul public. Ceea ce este „cuprins” în documente,
ceea ce este scris în documentele Securităţii pare să conteze
mai mult decât propriile reamintiri. Cu toate astea, noi
„descoperiri” nu oferă nicio garanție despre cum persoana sau
acțiunile acesteia vor fi percepute, şi, în final, judecate de către
alții. Descoperirea de fapte posibil semnificative, depinde, pe
de‐o parte, de „statutul contingent al fragmentelor care au
pătruns în arhivă” (Featherstone, 2006, p. 594), şi, de cealaltă
parte, de accesul (liber sau restricționat) la arhivele
Securității. La un nivel mai general, extrasele 4 şi 5 identifică
tensiunea continuă dintre experiența trăită (şi a evaluarea sa
de către indivizi) şi experiența cuprinsă, reprodusă, reciclată,
în sistemele organizaționale, instituționale de control ale
statului (comunist).

Discuţie

În acest capitol, am căutat să examinez relația dintre
identitate, memorie şi biografia unei persoane, şi o realitate
mediată textual. Am argumentat faptul că această relație
mediază reconstrucția istoriei personale şi a caracterului
moral. Am analizat câteva extrase dintr‐o scrisoare ce
conține o mărturisire de „colaborare” cu Securitatea. De‐a
lungul scrisorii, naratorul pare să fie prins într‐o „lectură”
reflexivă (Smith, 2003) a propriei persoane, a propriului
caracter. Am identificat o încercare de reevaluare, de
rescriere a biografiei, de construire a unei narațiuni de
135
Cristian Tileagă
transformare a identității prin folosirea de documente

organizaționale (oficiale) şi personale. Securitatea, şi
arhivele sale operaționale, este concepută şi folosită ca
sursă şi „furnizor” de narațiuni, versiuni „oficiale”
autoritare, un mecanism formal care asigură, retrospectiv,
un fel de control asupra definițiilor individualizate ale
trecutului şi ale persoanei. Asemenea etnografului,
naratorul îşi arogă dreptul de a trece de la comentariul
personal (perspectiva memoriei personale) la documentul
„oficial” (perspectiva memoriei organizaționale), pentru a
putea compara şi contrasta, contrapune, un „univers
interior”, personal şi unul „exterior”, oficial, de sorginte
organizațională. Documentele oficiale şi notele personale
devin „obiecte dialogice”, obiecte mediaționale, parte
integrală dintr‐o conversație cu trecutul personal şi politic.
Investite cu sens şi relevanță biografică, ele reprezintă
resurse simbolice în procesul de evaluare şi reevaluare a
unei imagini de sine dialogice (Bertau, 2007). Ele mediază
procesul de (re)constituire a biografiei, identității şi a
memoriei, prin obiectificarea şi (re)conectarea acestor trei
dimensiuni psihologice în diferite momente şi puncte
narative. Dovezile documentare, personale sau oficiale, nu
numai că furnizează surse de evidență, probe, suport
pentru narațiune, ci şi fac disponibile o serie de posibile
inferențe asupra caracterului moral al persoanei. De
asemenea, acestea arată cu degetul către responsabilitatea
supra‐individuală a Securității şi a metodelor acesteia de
producere de informații, depozitare, arhivare, şi control. A
face „mea culpa” nu este o simplă mărturisire a vinovăției,
regretului şi remuşcării; face parte dintr‐un proces de
rescriere a biografiei, identității şi a memoriei, un proces
care implică (şi în acelaşi timp, constituie) diverse relații şi
tensiuni care au loc între memoria individuală şi cea
organizațională.
136

Capitolul 5

Responsabilitate politică şi memoria
colectivă a evenimentelor politice

Acest capitol (şi cel care îi urmează) se axează pe analiza
discursivă a creerii unei reprezentări ideologice a unui
„eveniment” politic particular, „revoluția” română de la
1989. Acest capitol porneşte de la presupunerea că
„înțelesul dat unui eveniment politic, mai degrabă decât
evenimentul în sine, este ceea ce creează o comunitate a
memoriei” (Irwin‐Zarecka, 1994, p.49). Nu putem înțelege
formarea unei „comunități a memoriei”, a unei memorii
colective, dacă vreți, dacă nu luăm în considerare, de o
manieră sistematică, modul în care reprezentările
evenimentelor trecute sunt construite social în sfera
publică. Capitolele întâi şi doi au oferit o ilustrare a unor
dinamici textuale în acest sens. Ele au arătat cum o analiză
textuală detaliată poate demonstra cum sunt organizate
social reprezentările trecutului recent. Textele şi
documentele oficiale nu sunt singurele materiale prin
intermediul căror putem studia reprezentările sociale ale
istoriei recente. Interacțiunile sociale din sfera publică
contează şi ele, în foarte mare parte. Mă refer aici mai ales
la interacțiuni sociale unde actorii sociali sunt deseori
angajați în justificarea propriilor lor acțiuni trecute (şi ale
altora, în bună masură), interacțiuni sociale care presupun
137
Cristian Tileagă
o dezbatere activă asupra genezei unei cunoaşteri a

„evenimentelor” socioistorice, politice, şi a istoriei recente,
interacțiuni sociale unde este constituit sensul acestor
evenimente. În acest capitol, mă voi referi la interacțiunile
sociale în care figurile publice/politicienii (elitele) sunt
chemate să justifice sau să se justifice în relație cu o
problemă sau un eveniment controversat al istoriei recente,
„atât pentru faptele lor sau cuvintele lor, cât şi acțiunile sau
afirmațiile instituțiilor cu care sunt asociați” (Montgomery,
2008, p. 262). În acest capitol mă opresc doar asupra unei
practici specifice de „tragere la răspundere”: interviul
media televizat. În contextul acestei practici, mă preocupă
mai ales modul în care trecutul recent este recreat şi
legitimat ca memorie socială, modul în care diverse
categorii sociale sunt folosite, definite, mobilizate, uneori
negate, în urmărirea atât a unor scopuri interacționale, cât
şi unor scopuri politice. Mă interesează mai mult maniera
în care figurile publice/politicienii construiesc, şi (se)
folosesc de, reprezentări ideologice ale evenimentelor
socio‐politice pentru a legitima proiecte politice şi
responsabilitea (lor) politică.

Memoria colectivă a evenimentelor sociopolitice

Studiul evenimentelor istorice/socio‐politice a tins să fie
considerat apanajul istoricilor, politologilor, sociologilor,
jurnaliştilor sau chiar „analiştilor politici”, mai degrabă decât
al psihologilor sociali (dar vezi, inter alia, Condor & Abell,
2006; Lynch & Bogen, 1996; Schudson, 1992; Pennebaker et
al, 1997). De pildă, Pennebaker et al. (1997) oferă un exemplu
clasic al modului în care psihologii sociali au căutat să
abordeze memoria colectivă a evenimentelor socio‐politice. În
volumul editat de Pennebaker şi colegii săi, natura socială a
creerii şi menținerii unei memorii colective a evenimentelor
138
socio‐politice este abordată dintr‐o multitudine de

perspective. Conway (1997), de pildă, studiază memoria
colectivă cu referire la memoria autobiografică. Alți
cercetători consideră memoria colectivă din perspectiva
memoriei unei anumite „cohorte”, din perspectiva memoriei
„generaționale”, şi a rolului proceselor emoționale şi
interpersonale în formarea memoriei colective (Paez et al.,
1997; Rime & Christopher, 1997). Crearea, distorsionarea şi
uitarea (Baumeister & Hastings, 1997) sau crearea şi
transformarea memoriilor colective (Igartua & Paez, 1997;
Inigues et al.,1997) sunt alte probleme de interes în
cercetarea memoriei. Fară a intra prea mult în detalii, această
tradiție a studiului psihosociologic al evenimentelor socio‐
politice tinde să se concentreze pe factori individuali sau
sociali, care influențează procesul formării memoriei
individuale, si, plecând de aici, pe cel al memoriei colective.
Fie că este vorba de războiul civil spaniol, de Pearl Harbour
ori de asasinarea lui Kennedy, procedând astfel, această
perspectivă pare să ocolească relevanța interacțiunilor sociale
dintre indivizi, modalitățile şi instanțele interacționale
specifice în sânul cărora re‐amintirea evenimentelor socio‐
politice semnificative este creată şi ancorată în cadre şi
înțelesuri colective. Pentru majoritatea cercetătorilor în
psihologia socială, înțelegerea construirii memoriei sociale
trebuie, neapărat, să treacă prin înțelegerea memoriei
inividuale, cu accentul pus pe identificarea proceselor
cognitive care stau la baza ei. Referirile frecvente la „flashbulb
memories” sau la alte tipologii ale memoriei individuale, cu
vocabularul cognitivist, al proceselor interioare, pe care îl
propun, nu ne duce prea departe în studiul memoriei sociale,
mai ales când e vorba de înțelegerea unei retorici specifice a
memoriei sociale care vine din partea celor care au (şi îşi
folosesc) puterea pentru a construi reprezentări ideologice a
evenimentelor socio‐politice, adică reprezentări care au
139
Cristian Tileagă
consecințe importante asupra dezbaterilor publice, asupra

modului în care oamenii de rând înțeleg şi discută istoria.
Câteodată nu este de ajuns să spui că memoria socială
reflectă influența factorilor sociali asupra memoriei
individuale, sau vice versa, aşa cum Pennebaker et al. susțin.
Înțelesurile pe care oamenii le asociază trecutului, felurile în
care oamenii se folosesc de şi creează diferite versiuni ale
trecutului în contexte argumentative variate sunt procese
sociale mai complexe decât cele descrise de unii cercetători
ai memoriei. Problema reconstruirii trecutului în prezent nu
este legată doar de cum trecutul este mediat de memorie
(individuală), de cogniții, emoții, reprezentări cognitive (la
nivel atât individual, cât şi de grup sau generațional). Este
nevoie ca accentul să se pună şi pe explorarea contextelor
argumentative în care reconstruirea trecutului,
reprezentările trecutului sunt „negociate”, şi asupra
resursele discursive şi culturale pe care un individ, o
comunitate, o societate le are la îndemână1.
Scopul analizei nu ar trebui să fie numai acela de a
descrie funcția şi funcționarea memoriei colective în strînsă
legătură cu procesele psihologice interioare ale memoriei şi
cogniției sociale. Memoria socială a evenimentelor socio‐
politice (mai ales a evenimentelor controversate) nu
trebuie explicată folosind „modele” prestabilite, abstracte,
referitoare la cum cognițiile, emoțiile, reprezentările,
experiențele şi trăirile interne, interacționează şi se
determină unele pe altele. Memoria socială a evenimentelor
1 Aşa cum am demonstrat în primele două capitole, în cazul
„comunismului”, o dată stabilit înțelesul categorial al comunismului ca
fenomen social descris de două trăsături cheie („ilegitim” şi
„criminal”), indivizii şi comunitățile se pot orienta către memoria
socială a fenomenului, transformând‐o în ceva „memorabil”, în ceva ce
poate fi „povestit” sinelui şi altora (cf. Middleton & Brown, 2005).
140
socio‐politice trebuie descrisă aşa cum ea este, de fapt,

exprimată, relatată, rememorată, în interacțiuni sociale, în
contexte formale şi informale, în dezbateri şi controverse
publice, atât la „vârf”, cât şi de către oamenii de rând. Cu
accentul ei pus pe interacțiunea socială, pe înțelesurile pe
care membrii societății înşişi „le pun pe masă”, o abordare
discursivă poate contribui la înțelegerea felului în care
indivizii şi comunitățile creează versiuni ideologice ale
evenimentelor socio‐politice2.

Interviul media televizat: spaţiu de organizare
interacţională a memoriei sociale

Interviurile media televizate (sau de ştiri politice, cum mai
sunt ele cunoscute), alături de comemorări şi alte forme de
acțiune socială organizată, pot fi considerate contexte
„unde diverse forme de acțiuni discursive, locale şi situate,
reprezintă… forme de responsabilitate democratică
„observabilă” (Housley & Fitzgerald, 2003, paragraf 3.1).
Problema responsabilității este una crucială în interviurile
de ştiri politice. După cum susține Housley (2002), în
contextul figurilor politice „trase la răspundere” pentru
acțiunile lor în interviurile media sau de ştiri politice,
„responsabilitatea … este înțeleasă ca o chestiune legată de
2 Înțelegerea memoriei sociale a evenimentelor socio‐politice în ceea ce
priveşte procesele psihologice interioare poate fi completată de o

atenție asupra interacțiunilor sociale, a modului în care
responsabilitatea morală/politică şi dezbaterile asupra înțelesului
categoriilor discursului politic (incluzându‐le pe cele pe care le
folosim pentru a categoriza evenimentele socio‐politice) sunt
organizate discursiv, şi devin în special relevante atunci când sunt
folosite de înşişi actorii sociali (în cazul de față, figuri
publice/politicieni) în vorbire şi în scris.
141
Cristian Tileagă
încredere şi împlinire a angajamentelor politice” (p. 6‐7). De
asemenea, există o responsabilitate care funcționează la un
nivel local, interacțional, o responsabilitate „interacțională”,
aceea de a răspunde la întrebări. Această responsabilitate,
după cum remarcă Clayman şi Heritage „este fundamentul
responsabilității politice a figurilor publice” (2002, p. 235;
vezi şi Hutchby, 2006). Aici, vreau să mă concentrez asupra
interviului media televizat, ca spațiu de organizare
interacțională a responsabilității politice şi a memoriei sociale
a trecutului recent. Mă axez pe practicile justificatorii atât ale
politicienilor, cât şi ale intervievatorilor3.
Atunci când este vorba despre un eveniment socio‐
politic național semnificativ şi controversat, cum e „revoluția”
română, categorizarea socială a acestui eveniment nu ar
trebui văzută ca o practică singulară şi automată, ci un proces
activ, rezultatul interacțiunii (sau dinamicii) dintre o serie de
categorizări alternative (câteodată conflictuale) şi viziuni
asupra a ceea ce constituie trăsăturile sale „tipice”. La aceasta
se poate adăuga şirul de presupuneri, perspective implicite,
varietatea de trăsături care pot fi asociate acestei categorii
sociale, tipologia „evenimențială” deja existentă care poate fi
aplicată „evenimentului”, cât şi tipul de cunoaştere necesar
pentru descrieri specifice ale evenimentului. În interacțiunea
socială ocazionată de interviul media, toate aceste aspecte îşi
găsesc locul, uneori implicit, alteori explicit; ele sunt resursele
folosite de politicieni, cât şi de jurnalişti (intervievatori)
pentru a lămuri chestiuni de responsabilitate politică.
Responsabilitatea politică e ocazionată discursiv,
3 Mă interesează în mod special metodele discursive folosite de

intervievatori pentru a‐i aduce pe „reprezentanții aleşi … la judecată”
(Housley & Fitzgerald, 2003, paragraf 4.1), pentru a genera dezbateri,
pentru a lămuri controverse, pentru a construi viziuni publice şi
sentimente (vezi de asemenea, Housley & Fitzgerald, 2007).
142
interacțional, ea nu e doar o dimensiune care precede

interacțiunea socială. Categoriile care definesc discursul
politic şi cele pe care le folosim pentru a descrie şi categoriza
evenimentele socio‐politice nu sunt simple etichete. În
contextul interacțional al interviului media televizat ceea ce e
de obicei în joc este o „competiție” discursivă pentru definirea
şi categorizarea evenimentelor politice, a răspunderii
personale sau politice.
În acest capitol mă concentrez asupra unui interviu
media al cărui protagonist a fost Ion Iliescu, un participant
controversat la evenimentele din decembrie 1989, şi
preşedinte al României în acea perioadă4. Aşa cum
remarcam şi în introducerea la această carte, în virtutea
faptului că revoluția a fost un eveniment „accesibil” tuturor
celor care aveau un televizor în acele zile (o „revoluție” în
direct), „evenimentele” din decembrie 1989 au ajuns să aibă
mai multe înțelesuri care au devenit subiect de negociere,
contestare şi articulare în cadrul diverselor reprezentări
sociale ale evenimentelor5. „Apariția” subită a lui Iliescu din
fervoarea revoluționară, mai întâi pe postul național alături
de ceilalți „revoluționari”, şi mai apoi ca lider şi fondator al
Frontului Salvării Naționale, sunt doar câteva aspecte care
au făcut din el o figură controversată a „revoluției”. Una
4 Interviul a avut loc la postul național de televiziune cu ocazia
aniversării a 14 ani de la revoluția română (Decembrie 2003).
Interviul a urmat unei sesiuni comemorative a Parlamentului român
organizată în aceeaşi zi în care Iliescu a ținut ultimul său discurs ca
Preşedinte al României, comemorând “revoluția” din 1989. Interviul a
fost transcris de pe înregistrarea audio a emisiunii (vezi apendicele
pentru notațiile de transcriere).
5 Aceste reprezentări includ o serie de idei, de la revoluția „pură” până
la ideea complotului extern şi a loviturii de stat (nu insist aici asupra
lor, vezi, în schimb, Cesereanu, 2004 pentru o analiză excelentă).
143
Cristian Tileagă
dintre cele mai importante poziții critice adresate lui Iliescu
a fost aceea a eşecului său (şi al administrației sale) de
creare a cadrului pentru o justiție democratică transparentă,
pentru oribilul sânge vărsat şi uciderea atâtor oameni
nevinovați în Decembrie 1989. Apărarea lui Iliescu a fost
predominant legată de construirea şi diseminarea unei
reprezentări sociale dominante a „revoluției” ca un
eveniment istoric „autentic”, fundament şi „punct de
cotitură” în istoria națiunii. Principalul scop al acestei
reprezentări era să se opună unor reprezentări sociale
alternative ale „revoluției” (urmare a unei lovituri de stat sau
unui complot extern). Mai mult, Ion Iliescu a negat, în mod
constant şi cu înverşunare, orice sugestie de implicare, motiv
(miză) sau responsabilitate (directă) în relație cu
evenimentele din 1989. În acest context al criticii şi
justificărilor, problemele de responsabilitate individuală şi
politică au fost strâns legate de procesul de comemorare a
„revoluției”. În acest sens, comemorarea „revoluției” române
în decembrie 2003 nu era un eveniment cu nimic diferit de
precedentele sale comemorări. Interviul media care
constituie nucleul acestui capitol este un exemplu al unei
provocări critice venite dinspre mass‐media timpului, cu
ocazia aniversării a 14 ani de la „revoluție”.
Ceea ce face din „revoluția” română un subiect
interesant şi relevant nu este numai semnificația sa istorică
şi națională, dar şi faptul că este considerată de practic
toată lumea (publicul larg, politicieni, istorici, mass‐media)
ca un eveniment socio‐politic dotat cu un caracter aparte.
Acest „caracter aparte” al „revoluției” este, de fapt, centrul
controversei. Conform spuselor lui Timothy Garton Ash:

Destul de curios, momentul în care oamenii din Vest au crezut în
sfârşit că este vorba de o revoluție a fost atunci când au văzut
scenele din România la televizor: mulțimea, tancuri, împuşcături,
144
sânge pe străzi. Ei şi‐au spus: „ce vedem – ştim cu siguranță că
este o revoluție”, şi, bineînțeles, ironia sorții este că era de fapt
singura care nu a fost o revoluție (2000, p. 395, italice în
original).

Localizarea controversei

În extrasul 1, intervievatorul este primul care vorbeşte şi
propune subiectul de discuție. Intervievatorul deschide
discuția despre „revoluția” română cu o referință la
sesiunea comemorativă a Parlamentului6. Acesta surprinde
esența discursului comemorativ al interlocutorului, făcând
astfel explicit (şi relevant) contextul controversei, a
criticilor şi a responsabilității politice (explicite). În
rândurile 1‐6, este introdusă natura categorială a
controversei despre „revoluție”, controversă care se învârte
în jurul etichetei categoriale care poate fi ataşată
evenimentelor din decembrie 1989. Categorizarea
evenimentului socio‐politic nu este una simplă, înțelesul
social legat de acesta este prezentat ca o chestiune de
controversă socială: există cei care sunt descrişi ca având o
poziție motivată politic (rândurile 4‐5) şi cei ignoranți
politic (rândul 6). Intervievatorul introduce o altă categorie
în discuție, cea a scepticilor (rândul 9), persoane care nu
aparțin niciuneia din celelalte două categorii, şi al căror
singur motiv este cunoaşterea/aflarea răspunsului la „prea
multe” întrebări care „nu şi‐au găsit raspunsul” (rândurile
10‐12). Intervievatorul creează un contrast între o poziție
cu miză politică şi o poziție cu miză publică, cea din urmă, o
poziție rațională care nu este generată de vreun motiv
ascuns sau interes politic. Implicația intervievatorului este
6 IR = intervievatorul; IE = intervievatul (Ion Iliescu).
145
Cristian Tileagă
că aceasta este o poziție care nu este adresată de către
politicieni (reprezentând diferite guverne). Aceasta este o
poziție care se referă la una dintre cele mai controversate
aspecte ale dezbaterii în jurul evenimentelor din decembrie
1989: morții din decembrie 1989.

(1)
1 IR Astăzi, în Parlament, i-aţi împărţit pe cei care

2 contestă sau se îndoiesc de corectitudinea folosirii
3 termenului de revoluţie >pentru ceea ce s-a întâmplat
4 atunci< (.) în răuvoitori cu interese meschine,
5 politicianiste, pe de o parte, şi pe de altă (.)
6 ignoranţi din punct de vedere politic (0.2) Îmi
7 permit(0.2)dacă imi daţi voie (.) să mai adaug o
8 categorie celor identificate de dvs (.) erm (.) este
9 vorba de scepticii, care, fară rea credinţă,
10 consideră că prea multe (.) erm (.) din întrebările
11 legate de evenimentele de atunci nu şi-au găsit (.)
12 raspunsul (.) şi o asemenea întrebare, de bun simţ,
13 aş spune (.) care ar putea fi rostită de cel puţin
14 (.) 1104 ori (.) e numărul persoanelor (.) ucise (.)
15 dintr-o statistică (.) este (1.5) cine a tras? (.)
16 >sigur (.) au fost găsiţi vinovaţi pentru o parte din
17 victime< (.) în general a fost vorba de militari, că
18 de terorişti, nici urmă (.)

Iată cum îşi prefațează intervievatorul remarca de la
rândul 15: „cine a tras?” Prefața conține o referință la
numărul de morți şi la de câte ori această întrebare ar putea
(şi posibil, ar trebui) repetată. Acest lucru accentuează nu
numai seriozitatea şi raționalitatea întrebării (şi a
chestiunii discutate), dar şi seriozitatea şi raționalitatea
(primirii) unui răspuns. „Scepticii” sunt categoria de critici
care introduc şi fac relevantă o dimensiune a cunoaşterii (a
adevărului) şi a responsabilității politice (implicit, cea a lui
Iliescu, persoana cu care discută intervievatorul). Una din
întrebările care necesită un răspuns este una extrem de
146
serioasă: este o întrebare legată de moarte, de ucidere (din
culpă) şi de răspundere, responsabilitate. Este o întrebare
care are la bază o „ordine” morală profană a
responsabilității; ea presupune „activarea” a două categorii
„gemene”: victimele şi criminalii). Ea se bazează pe
înțelesurile variate pe care membrii societății le asociază
categoriilor morale. „Victimele” fac parte din prezent, sunt
cunoscute, cei vinovați de ele, „criminalii”, „lipsesc”, nu sunt
vizibili, nu sunt cunoscuți. În rândurile 16‐18, partea „lipsă”
a perechii victimă‐criminal este categorizată folosind
eticheta „personal militar”. Dar aceasta nu e toată povestea.
Categoria „terorişti”, care apare doar în final (rândul 18),
este de fapt veriga lipsă. În extrasul următor,
intervievatorul pune o întrebare care reiterează problema
aflării adevărului şi a răspunderii politice din intervenția sa
inițială.

Cunoaştere şi localizarea esenţei

Întrebarea din rândurile 19‐23 (extrasul 2) urmează
imediat preocupării anterioare legate de „răspundere”
(„cine a tras”, rândurile 15‐18). Întrebarea este acum direct
adresată interlocutorului, Ion Iliescu. Ea poate fi văzută ca o
întrebare care încorporează „preferințe foarte puternice
pentru un răspuns afirmativ” (Clayman & Heritage, 2002, p.
209). Întrebarea ridică problema posibilității ca
punctul/punctele de vedere ale criticilor considerate de
Iliescu „fabulații” pe marginea subiectului revoluției
(rândul 19) ar avea nu numai o origine motivată politic, dar
ar putea fi legate de o altă dimensiune a responsabilității,
aceea de a nu şti ce s‐a întâmplat atunci („sărăcia de
informații”, rândul 21). „Sărăcia de informații”, sugestia
intervievatorului, este repede recunoscută ca un „candidat”
de bun simț de către Iliescu, dar e imediat urmată de o
147
Cristian Tileagă
trecere la o condiție obiectivă, aceea a unui fapt social:

„sărăcia” însăşi este considerată condiția majorității
oamenilor a căror speranță „de mai bine nu este (.)
confirmată” (rândurile 27 şi 28).

(2)
19 IR Acum (.) nu credeţi că (.) apariţia fabulaţiilor pe

20 seama revoluţiei, cum le-aţi numit dvs (.) este
21 oarecum favorizată şi de sărăcia de informaţii legate
22 de ceea ce s-a întâmplat atunci?
23 (0.2)
24 IE Nu numai de sarăcia de informaţii, ci în primul rând
25 de sărăcie (0.2) care provoacă o stare de dezamăgire
26 a oamenilor ca după 14 ani de la (.) revoluţie (.)
27 speranţa oamenilor de mai bine nu este (.) confirmată
28 pentru cei mai mulţi (.) altminteri (.) jocuri
29 politice sunt întotdeauna (.) nu a existat revoluţie
30 în (.) în lume care să nu fie contestată de (.)
31 diferite (.) er (.) forţe (.) în toate ţările lumii
32 (.) si revoluţia franceză (.)
33 astăzi încă este pusă în discuţie (.) deci,
34 >nu asta este problema (.) >esenţială< (.) de
35 asemenea căutarea detaliilor şi punerea în discuţie a
36 fondului problemei (.) asta e chestiunea care trebuie
37 să ne preocupe (.) altminteri, sigur (.) preocuparea
38 pentru a descifra şi detalii este un lucru bun (.) şi
39 treaba de studiu a istoricilor (.) a oamenilor care
40 pot să ajute la … (.)
Iliescu „iese” din întrebarea intervievatorului, şi

plasează esența problemei în altă parte.
“Altminteri (.) jocuri politice sunt întotdeauna ”, în
rândurile 28‐29, introduce o manevră discursivă care
normalizează şi „naturalizează” procesul de înțelegere a
controversei şi contestării (politice). Se poate observa cum
Iliescu foloseşte o formulare extremă „întotdeauna” şi
metafora „jocuri politice” pentru a stabili caracterul peren
şi natural/obiectiv al controversei politice (controversă
universală, care depăşeşte granițele țării). Astfel, Iliescu
148
reintroduce în discuție o agendă a politicii şi se

îndepărtează de dimensiunea alternativă a responsabilității
din întrebare. Ceea ce este considerat în schimb esențial
este trasătura esențială a „revoluțiilor”: contestarea lor
(rândurile 30‐31). Acelaşi registru al formulărilor extreme
este folosit şi aici: „nu a existat revoluție în (.) în lume care
sa nu fie contestată”, „în toate țările lumii”. Prin implicație,
revoluția română nu este cu nimic diferită. Revoluția
franceză este oferită ca ilustrare esențială a acestui fapt.
Iliescu propune ideea conform căreia problemele legate de
contestare, de critică ar trebui înțelese în perspectivă, din
punct de vedere istoric (şi nu legate de contexte şi
evenimente istoric‐locale). Contestarea nu poate fi altceva
decât o trăsătură esențială a „revoluțiilor”7. Împreună cu
referința la omniprezența „jocurilor politice”, construirea
contestării ca un atribut esențial al „revoluțiilor” reprezintă
fundalul pentru delegitimizarea vocilor critice şi ocolirea
(îndepărtarea de) unei dimensiunii de răspundere politică
publică legată de cunoaşterea adevărului. Noțiunea,
categoria socială „revoluție” este tratată drept ceva cunoscut,
ceva ce este dat de‐a gata8. Justifcarea lui de la rândurile 37‐
40 permite ocolirea esenței criticii legată de „ceea ce s‐a
întâmplat atunci” şi „care este adevărul” (şi întrebarea
înrudită, “cum poate cineva afla adevărul”). Iliescu
„subminează” discursiv termenii prin care se poate înțelege şi
răspunde acestor probleme serioase. El propune în schimb o
7 În virtutea apartenței la categoria socială „revoluție”, evenimentele
din Decembrie 1989 pot fi astfel descrise ca împărtăşind aceeaşi
trăsătură esențială: aceea de a fi (în mod constant) contestate.
8 Presupunerea lui Iliescu pare să fie aceea a cunoaşterii intuitive şi o
convingere oarbă în ideea (necontroversată) că Istoria însăşi îşi

defineşte în mod precis conceptele pe care le foloseşte (cf. Veyne,
1984).
149
Cristian Tileagă
modalitate, un tip de cunoaştere care este asociat unui rol,
acela al istoricilor: „preocuparea pentru a descifra şi detalii
este un lucru bun (.) şi treaba de studiu al istoricilor (.)”.
Esența problemei este ferm localizată, într‐o zonă, însă, în
care responsabilitea publică nu îşi are locul (şi împlicit,
rostul). Iliescu işi construieşte atent discursul. Argumentul
său în final e o concesie. Preocuparea cu detalii factuale nu
este respinsă direct, dar este văzută în schimb doar ca şi ceva
posibil, ca poziție dezirabilă, dar nu şi o preocupare actuală,
potrivită pentru discuția de față (şi public). În următorul
extras, putem observa modul în care intervievatorul tratează
răspunsul lui Iliescu ca nesatisfăcător.

(3)
41 IR Iertaţi-mă, dar se pare că nu a existat
42 o acţiune (.) nu ştiu cum, perseverentă(.)constantă,
43 >a autorităţilor< (.) oricare [au fost ele=
44 IE [E adevărat
45 IR =de-a lungul celor [14 ani=
46 IE [sigur
47 IR =pentru a limpezi lucrurile (.) despre asta e vorba
48 IE E adevărat, dar nu asta e problema esenţială (.)
49 erm (.) din moment ce vorbim despre o chestiune de
50 fond (.) una e să ceri să se clarifice un caz sau
51 altul (.) şi alta este să conteşti un proces (.) sau
52 să pui în discuţie (.) a fost revoluţie (.) sau
53 lovitură de stat (.) sau a fost complot (.) sunt două
54 categorii de fenomene total diferite (.) revoluţia
55 înseamnă un proces (.) un proces istoric (.) care
56 schimbă din temelii fizionomia unei societăţi (.) şi
57 >în primul rând<, structurile ei politice (.)

După cum notează Fitzgerald şi Housley „producerea
unui răspuns comportă anumite obligații din partea celui
care răspunde, adică, să sune ca un răspuns” (2002, p. 582)
la întrebare. Intervievatorul încearcă să evite confruntarea
directă, folosind „iertați‐mă (rândul 41), şi încearcă să
150
readucă discuția pe făgaşul inițial, făcând mai explicită

dimensiunea de responsabilitate legată de
cunoaşterea/aflarea adevărului la care a făcut referire
anterior: răspunderea publică/politică a „autorităților” de a
„limpezi lucrurile”. Din nou, intervievatorul nu ridică o
problemă personală, ci o chestiune de interes pentru
publicul larg – deşi publicul nu este menționat în mod direct.
Această încercare de a readuce discuția la problema ridicată
inițial este strâns legată de reevidențierea nu numai a
legitimității întrebării, ci şi legitimității unei poziții care cere
ca lucrurile să fie clarificate, lămurite. Se poate observa cum,
în suprapunere, Iliescu nu neagă legitimitatea întrebării şi
pare că este de accord cu punctul de vedere conținut în
observația intervievatorului. Dar aşa cum a făcut‐o anterior,
Iliescu nu dezvoltă implicația întrebării; din nou, esența
problemei pare a fi în altă parte. Schimbarea de perspectivă
este justificată (implicit) în baza faptului că adresează
„problema reală”, esența problemei aflată în discuție. Din
punctul de vedere al interacțiunii dintre cei doi participanți
la discuție, schimbarea este „legitimă şi perfect motivată”
(Clayman & Heritage, 2002, p. 264) de (noua) perspectivă
auto‐justificativă oferită de Iliescu. El se prezintă în acord cu
punctul de vedere exprimat în întrebare. El nu pare totuşi de
acord cu punctul de vedere al criticilor, care este înfățişat ca
irezonabil. Criticile sunt irezonabile pentru că dispută un
„proces” (rândul 51), un „proces istoric” (rândul 55).
Răspunsul la întrebarea: ce este o revoluție? trebuie să
includă referiri la ce sunt revoluțiile şi de ce există ele:
schimbarea ordinii societății şi aducerea de schimbări
ireversibile. Iliescu încearcă să elucideze trăsăturile esențiale
ale „revoluției” române, fapt ce o distinge de categorizări
alternative (complot, lovitură de stat). Astfel, un înțeles
aparte este acordat evenimentelor printr‐o referire
categorială, prin invocarea unei cunoaşteri împărtăşite în
151
Cristian Tileagă
comun şi a unor atribute asociate normativ noțiunii,

categoriei sociale, de „revoluție”.
În extrasul 4 (care este o continuare directă a
extrasului 3) Iliescu susține că există un loc pentru „revoluția”
română în „ordinea” istorică a revoluțiilor. Se poate observa
folosirea (şi accentul pus) pe atributul „revoluționar” referitor
la contextul istoric al anului 1989. Poziția lui Iliescu ia de‐a
gata faptul că există o realitate supra‐individuală şi de ordin
istoric care poate fi descrisă ca „revoluționară”.

(4)
58 IE Revoluţia română a fost un asemenea proces radical
59 (.) dar nu numai, ea s-a integrat într-un proces care
60 a cuprins o sferă amplă (.) se vorbeşte de anul re-vo-
61 lu-ţionar 1-9-8-9 (.) care a marcat pe de o parte,
62 falimentul unui sistem (.) de tip sovietic (.) care
63 (.) s-a compromis şi din punct de vedere politic şi
64 din punct de vedere economic (.) şi a falimentat (0.2)
65 şi (.) acest proces a avut loc (.) er (.) în moduri
66 diferite (.) de regulă în mai toate celelalte ţări a
67 fost un proces relativ ºpasivº (.) la noi a fost
68 caracterul cel mai violent al procesului de
69 dărâmare al vechii societăţi (.) şi de trecere spre o
70 societate democratică (.) stat de drept şi aşa mai
71 departe (.) deci ăsta este procesul în esenţă (.) care
72 vorbeşte (.) care (.) este caracterizat ca revoluţie
73 (.) care schimbă din temelii structurile unei
74 societăţi (.)

Iliescu se foloseşte de cunoaşterea comună (istorică)
despre categoria socială „revoluție” şi alege atributele care
o descriu de o manieră esențială9. Descrieri precum
9 Există o urmă de tautologie în descrierea pe care o oferă Iliescu. Cum
altcumva decât „revoluționar/ă” s‐ar putea descrie ordinea istorică a

„revoluției”? Atributul „revoluționar” şi categoria „revoluție” se
presupun reciproc.
152
„dărâmare” a „vechii societăți” (rândul 69), „trecere spre o
societate democratică” (rândurile 69‐70), şi schimbarea
„din temelii” a structurilor unei societăți (rândurile 73‐74)
sunt asociate noțiunii de „revoluție” şi descriu „procesul” de
schimbare despre care vorbeşte Iliescu. Astfel, „revoluția”
română este inclusă în categoria/specia generală a
„revoluțiilor” care prezintă tocmai astfel de caracteristici:
„revoluția română a fost un asemenea proces radical”
(rândul 58). „Revoluția” română nu este discutată direct, în
detaliile şi controversele ei specifice, ci printr‐o analogie
categorială, prin includerea într‐o categorie mai largă din
care, se presupune, că face parte. În extrasul 5,
intervievatorul încearcă să revină, să restabilească agenda
pentru discuție şi este „forțat” să‐şi reafirme poziția.
Aceasta este, din nou, o orientare spre faptul că Iliescu nu
răspunde la întrebare.

Posibilitatea şi actualitatea adevărului

Intervievatorul este atent să se distanțeze de o poziție care
l‐ar prezenta ca având „îndoieli” personale asupra
„revoluției”. De asemenea, intervievatorul încearcă să
disipeze orice posibilă neînțelegere legată de întrebarea
anterioară. Ceea ce era implicit în întrebarea anterioară,
acum este foarte explicit: caracterul rezonabil al cererilor,
al oamenilor care vor să ştie adevărul. Nu caracterul
rezonabil al poziției are nevoie de un răspuns, ci ceea ce
este subiacent: răspunderea şi responsabilitatea publică şi
morală a acțiunilor (sau lipsei de acțiune). În suprapunere,
Iliescu se grăbeşte să‐şi arate acordul explicit cu
caracterul rezonabil al poziției, deşi, din nou, ocoleşte
implicațiile morale şi politice ale poziției din întrebare. Nu
pune sub semnul întrebării dreptul celor care au pierdut
pe cineva la revoluție, ci, în schimb, prezintă o dimensiune
153
Cristian Tileagă
alternativă a cunoaşterii, unde lipsa răspunsurilor este

văzută ca „dat obiectiv” (rândurile 87‐88; vezi şi extrasul
6, rândurile 103‐105). Atunci când intervievatorul
încearcă să‐şi arate îndoiala față de poziția exprimată de
Iliescu (rândul 89), Iliescu invocă imediat o experiență
comună (presupusă) trăită. Cum poate cineva să se
îndoiască de ceea ce toţi am trăit, susține Iliescu? Seria de
întrebări retorice şi apelul la o putativă experiență
comună îi permit lui Iliescu să‐şi prezinte poziția ca una
bazată pe un consens implicit, greu de negat.
„Evenimentele” din decembrie sunt plasate în domeniul
unei cunoaşteri comune, publice. Iliescu construieşte
imaginea unui univers intersubiectiv al experienței trăite
bazat pe experiența personală.

(5)
75 IR Eu unul nu fac parte dintre cei care pun

76 la îndoială revoluţia (.) încercam doar să vă spun că
77 mi se pare perfect îndreptăţit pentru părinţii,
78 copiii, celor care au [murit atunci=
79 IE [Asta n-o pun în discuţie (.)
80 (.)[sigur
81 IR [să (.)să-şi(.)să ştie(.)să afle [dacă se poate=
82 IE [sigur (.)
83 IR =cine le-a ucis (.) erm (.)=
84 IE >Asta n-o pun în discuţie<
85 IR =apropriaţii (.)
86 IE Asta nu spune nimeni (.) pot să fie şi (.) erm (.)
87 cum să spun (.) lipsa de răspunsuri (.) lipsa de
88 răspuns este şi ea un dat obiectiv
89 Dar măreşte suspiciunile (.)
90 Dar am trăit (.) >ce înseamnă suspiciuni< (.) n-am
91 trăit cu toţii zilele acelea? (.) eu eram (.) deci(.)
92 în după-amiaza zilei de 22 decembrie (.) împreună cu
93 alţii, în sediul comitetului central (.) la etajul
94 doi sau trei (.) se întunecase (.) era şase, şase şi
95 ceva (.) a început să se tragă
96 (3.0)
154
Descrierea foarte detaliată pe care o oferă în rândurile
91‐95 creează o impresie puternică de „realism”. Este o
versiune „factuală” a experienței trăite şi a „realității” acelei
nopți. După cum sugerează Potter (1996), descrierile detaliate,
factuale, sunt folosite de vorbitori pentru a construi versiuni ale
realității, robust retorice, căci pot fi foarte greu negate sau puse
la îndoială. Îndoielile şi criticile sunt, în consecință, nelegitime,
ele nu reflectă identitatea „revoluției” ca experiență colectivă,
trăită în comun (dar şi experința personală). O versiune
ideologică, „imaginată”, a evenimentelor este deci creată prin
presupunerea unei experiențe trăite în comun, prin
presupunerea faptului că motivele, intențiile, crezurile actorilor
sociali, ale diferiților participanți la revoluție coincid cu sau
sunt cosubstanțiale cu „versiunea oficială”, tocmai versiunea pe
care el o propune! Ceea ce e problematic în acest context este
presupunerea lui Iliescu că toată lumea a trăit (sau ar fi trebuit
să trăiască) evenimentele din decembrie 1989 în acelaşi fel. În
aceasta constă aspectul ideologic al discursului său politic
despre revoluție; folosirea frecventă a unei presupuneri care
nu poate fi demonstrată ca având suport în realitate. Se poate
observa pauza lungă care urmează după „a început să se
tragă”10, invitând parcă o intervenție din partea
intervievatorului (rândurile 95‐96, extrasul 5).

(6)
97 IR Cine?
98 IE >Pe mine nu m-ar interesa să ştiu< (.) cine a tras
99 (.) sentimentul meu (.) că primul foc s-a tras spre
100 biroul în care noi ne adunasem (.) ca să începem să
101 redactăm comunicatul către ţară (.) care pe urmă s-a
102 finalizat în sediul televiziunii (1.5) >cum s-a
10 În termeni conversaționali o pauză mai mare de o secundă este un
moment „relevant” în interacțiune.
155
Cristian Tileagă
103 născut treaba aceasta (1.5) e o întrebare care până

104 acuma a rămas fără răspuns şi s-ar putea să rămînă şi
105 pe mai departe (.) a fost o chestie intenţionat
106 făcută? (.) deci sunt(.) erm (.) supoziţii care spun
107 că s-a tras intenţionat către biroul nostru (.) ca să
108 ne împiedice să ne structurăm (.) poate să fie o
109 simplă întâmplare (.) au dat năvală mii de oameni în
110 sediul comitetului central (.) era o înghesuială (.)
111 se călcau oamenii pe picioare (.) care au pus mâna pe
112 arme (.) oameni care nu manevrau arme de regulă (.)
113 tot personalul de pază al securităţii a predat armele
114 şi au intrat în posesia lor o serie de oameni (1.0)
115 putea să fie o simplă întâmplare (.)erm(.) careva a
116 apăsat pe un trăgaci şi s-a creat o reacţie în lanţ
117 (.)

În (6) vedem intervenția intervievatorului, cu o
întrebare concisă şi directă „Cine? [a început să tragă]”.
Răspunsul lui Iliescu vine imediat şi este dat foarte rapid,
aproape în suprapunere. Iliescu se poziționează ca neştiind
mai mult decât oricine altcineva. Paradoxal, singura
certitudine vine din gradul de conştientizare a ceea ce s‐ar
putea să nu aflăm. Întrebările fără răspunsuri sunt singura
certitudine (rândurile 104‐105), se pot avansa doar
presupuneri, întrebări retorice şi scenarii unde intențiile
sunt contrapuse purei întâmplări. Aceasta este o încercare
de creare a unei reprezentări ideologice a evenimentelor, o
versiune în care necunoaşterea a ceea ce s‐a întâmplat este
firească, normală. Tema aflării adevărului şi a găsirii
răspunsurilor la întrebări controversate cum ar fi „cine a
tras”, este continuată în extrasul 7.
Din nou, conform poziției lui Iliescu, adevărul este o
posibilitate, dar nu este actualitate (Lynch & Bogen, 1996)
(rândurile 200‐202). În suprapunere, intervievatorul pare
să vrea să‐l reorienteze din nou pe Iliescu spre natura
acestor întrebări, dar fără succes. Începând cu rândul 209,
într‐o altă tentativă de ocolire a răspunderii, discuția este
156
reorientată de către Iliescu spre trecut, mai degrabă decât

spre cunoaşterea prezentă (în prezent) a ceea ce s‐a
întâmplat. Tot ceea ce se poate şti despre „ce s‐a întâmplat
atunci” este discutat prin referire la trecut, prin plasarea
responsabilității politice în trecut. Iliescu pare implicat într‐
un efort de schimbare a „orientării temporale a discuției”
(Clayman & Heritage, 2002, p. 271). În acest scop sunt
folosite întrebările retorice, modalitate prin care
responsabilitatea publică prezentă (esența întrebărilor
intervievatorului) este discutată prin referire la un scenariu
(de cunoaştere) în trecut. Întrebările pe care le înşiră
Iliescu sunt de fapt aceleaşi întrebări pe care şi le pun şi cei
care doresc să afle adevărul. De pildă, întrebarea (retorică)
„cine eram noi?” (rândurile 212‐213) (cine erau cei ca
Iliescu care au apărut dintr‐o dată din fervoarea
„revoluției”?) este tocmai genul de întrebare pusă de cei
care îl critică pe Iliescu. Apariția neaşteptată a lui Iliescu la
revoluție nu a fost niciodată explicată, iar de această
apariție şi consecințele sale se leagă principalele probleme
legate de necunoaşterea adevărului de la revoluție.

(7)
[...]
200 IE De unde, cine a tras, cum a tras (.) deci (.)
201 sunt întrebări (.) ºde gânditº (.) [la care nu s-a
202 găsit încă ºrăspunsº
203 IR [şi legitime (.)
204 [d-le preşedinte (.)
205 IE [Poftim? (.)
206 IR Şi legitime (.)
207 IE [Da (.)
208 IR [Adică cu [foarte mult bun simţ (.) cum spuneam (.)
209 IE [Adică s-a produs o prăbuşire de sistem (.)
210 toate structurile instituţiilor statului (.)
211 că de ce nu se ştie (1.5) de către cine să se ştie?
212 (.) cine eram noi cei care am venit şi ne-am asumat
213 răspunderea în noaptea aceea (.) aveam vreo pârghie
157
Cristian Tileagă
214 la îndemână? (.) stăpâneam noi pârghiile de comandă

215 sau de control? (.) iar(.) faţă de securitate (.) cu
216 toţii aveam suspiciuni şi am şi decis în noaptea
217 respectivă să desfiinţam ca >structură (.) ca
218 instituţie (.) securitatea< (.) dar nu numai (.) ci
219 şi ministerul de interne în întregul său şi >să le
220 punem sub controlul armatei (.) singura instituţie în
221 care aveam< încredere şi care acţiona ca un corp(.)
222 erm(.) unit (.) în aceste condiţiuni deci, acele
223 structuri de stat care de regulă pot să facă
224 investigaţii, pot să aibă antenele necesare pentru a
225 controla (.) au dispărut (.) s-au prăbuşit (.) asta a
226 creat o situaţie cu totul deosebită care ne-a pus în
227 imposibilitatea de a avea imaginea reală a
228 desfăşurării lucrurilor (.)

Aceste întrebări nu primesc răspuns, aşa cum nu
primeşte răspuns nici întrebarea intervievatorului. Această
reorientare poate fi văzută ca o altă încercare de a
„răsturna” planurile intervievatorului şi preocupările, larg
împărtăşite, cu adevărul. Problema găsirii adevărului nu
este plasată de Iliescu într‐un discurs al responsabilității
prezente de a oferi informații publicului, ci în
circumstanțele trecute, excepționale, în care se presupune
că au avut loc evenimentele. Natura excepțională a situației
trecute constrânge cunoaşterea prezentă, în ceea ce
priveşte ce şi cât poate să ştie cineva. Prin manipularea
cadrului temporal al responsabilității (vezi Clayman &
Heritage, 2002 pentru mai multe detalii despre schimbările
de cadru temporal în interviurile media) Iliescu ocoleşte şi
subminează problema răspunderii personale şi politice
actuală, curentă, şi responsabilitatea morală față de victime.

Discuţie

În acest capitol m‐am concentrat asupra rolului
interacțiunii sociale în constituirea publică a trecutului
158
recent şi a responsabilității politice. Am încercat să arăt

cum crearea înțelesului categorial al evenimentelor din
Decembrie ca „revoluție” oferă un mijloc de ocolire a
răspunderii pentru acțiunile trecute, de cunoaştere a
adevărului şi delegitimizare a vocilor critice. Cunoaşterea
adevărului despre trecut este construită ca un tip special şi
categorie de cunoaştere. Conform lui Iliescu, natura şi
caracterul excepțional al evenimentelor din decembrie
1989, categorizarea lor trebuie să urmeze logica unei
categorizări sociale ca „revoluție”. Categorizarea
evenimentelor ca „revoluție” şi caracterul lor excepțional
facilitează construirea unei poziții speciale asupra
adevărului: acesta este mai degrabă o posibilitate decât
actualitate. Iliescu pare să ocolească ideea că „memoria
împărtăşită cu adevărat ... se deplasează de la persoană la
persoană prin instituții, cum ar fi arhivele, şi prin
dispozitive mnemonice comune” (Margalit, 2002, p. 54).
Iliescu invită la o evaluare a realității dintr‐o perspectivă
singulară, ideologică. El construieşte o memorie colectivă a
„revoluției” româneşti „închisă” (p. 60), una care ocoleşte
problemele cruciale, legate de adevăr, moralitate şi
responsabilitate.
Semnificația analizelor discursive pentru înțelegerea
constituirii trecutului recent şi a memoriei colective a
evenimentelor socio‐politice, rezultă din descrierea în
detaliu a numeroaselor căi prin care categoriile discursului
politic şi preocupările cu responsabilitatea politică apar,
sunt definite, mobilizate, discutate de către membrii
societății în interacțiuni sociale, şi cum acestea sunt
„(re)create ... prin folosirea lor ... în contexte interacționale
specifice” (Wilkinson & Kitzinger, 2003, p. 176, italice în
original) în scopuri interacționale, dar mai ales politice şi
ideologice. Psihologii sociali pot învăța mai multe despre
constituirea publică a trecutului recent, crearea
159
Cristian Tileagă
comunităților de memorie, dacă vor da mai multă atenție

diverselor căi prin care imaginile trecutul sunt construcții
intersubiective, interacționale. După cum afirma Connolly
(1993), este lupta continuă asupra „gramaticii” discursului
politic care joacă un rol crucial în înțelegerea modului în
care comunitățile îşi creează propriile memorii colective, şi
modul în care „comunitățile de memorie” sunt formate,
reproduse, diseminate. De aceea este important să fim
foarte atenți la fundamentele discursive şi ideologice ale
reprezentărilor evenimentelor socio‐politice, adică să
analizăm gama de afirmații şi judecăți sociale, de
angajamente politice şi poziții, miza şi răspunderea,
responsabilitate politică, care sunt amintite, menționate,
„negociate”, de către participanții înşişi la interacțiuni
sociale.

160

Capitolul 6

Ce este o „revoluţie”? Discurs
comemorativ şi legitimarea unei
reprezentări ideologice

Memoria şi reamintirea colectivă a trecutului recent în
Europa de est postcomunistă a fost subiectul a numeroase
analize, incluzând, pe lângă alte subiecte, revirimentul
ideologiilor de extremă dreaptă ale anilor 30 (Shafir, 2000),
revizionismul istoric şi tradițiile conspiraționiste (Voicu,
2000; Byford & Billig, 2001), crimele, teroarea şi caracterul
represiv al comunismului (Courtois, 1999), rememorarea
victimelor Holocaustului (Ioanid, 2000) şi Gulagului
(Todorov, 1999). Studiul memoriei colective, al
tranformărilor şi schimbărilor sociale în Europa de est a
pornit, în primul rând, de la înțelegerea, descrierea şi
explicarea proceselor macro‐sociale. Discursurile tranziției au
fost înțelese prin referință la aceste procese macrosociale, dar
mai puțin cu referire la studiul categoriilor sociale, al
resurselor discursive şi culturale folosite de actorii sociali atât
în contexte formale, cât şi informale.
Unul dintre cele mai relevante exemple este dat de
conceptul de „revoluție”. Această categorie socială (cu o
venerabilă istorie) a fost folosită pentru înțelegerea
procesului de „cădere” a regimurilor totalitare şi afirmării
democrației. În teorizarea „revoluției” în Europa de est
161
Cristian Tileagă
(vezi, printre alții, Banac, 1992; Tismăneanu, 1999)

accentul a fost pus mai ales pe interpretarea „marii
transformări”, cu o atenție specială la condițiile şi
precondițiile schimbării sociale, cauzelor, înțelesurilor
politice şi urmărilor schimbării „dramatice„ din 1989.
Intenția mea nu este de a oferi o critică a interpretărilor
psihologice, sociologice şi politice ale „revoluției”. Vreau
doar să mă opresc la problema care pare că lipseşte din
abordările psihosociologilor schimbării sau din ale celor
care studiază istoria sau ştiința politică (dar vezi, totuşi,
Andrews, 2000; Konopasek & Andrews, 2000; Tismăneanu,
2006)1: Cum sunt înțelese narativ tranformările sociale?
Cum sunt reprezentate social evenimentele istorice
(„revoluțiile”) care au determinat forma şi intensitatea
schimbărilor sociale şi politice? Modul în care un eveniment
istoric este reprezentat este o preocupare atât pentru
politicieni, discursul academic, cât şi pentru omul de rând.
Aşa cum arătam şi în capitolele anterioare, reprezentările
sociale ale unui eveniment istoric sunt construite în sânul
practicilor discursive şi culturale ale unei comunități.
Diferitele perspective ale actorilor sociali sunt construite
prin intermediul acestor practici discursive. Psihologia
discursivă se opreşte la analiza detaliată a acestui proces de
construcție, de constituire a unei „realități” sociale.
Perspectivele, pozițiile, reprezentările actorilor sociali se
manifestă într‐un context de controversă socială, de critică
şi justificare, un context unde anumite versiuni ale
„realității” istorice, astfel construite, sunt continuu
1 Vezi şi încercări de a lua în considerare „vocea” actorilor sociali şi
politici în narațiuni de schimbare socială în cercetările legate de
mişcările sociale (cf. Davis, 2002; Polletta, 1998a, b; vezi şi Tilly,
2002)
162
contestate, şi trebuie „apărate”, şi uneori reevaluate.

Reprezentările trecutului sunt construite, de cele mai multe
ori, în aşa fel încât să aibă consecințe strategice, consecințe
politice şi ideologice.

Comemorarea evenimentelor istorice şi discursul
comemorativ

În acest capitol vreau să mă opresc asupra unei practici
sociale/ideologice a tranziției în Europa de est, aceea a
comemorării evenimentelor de importanță națională. În
Europa de est discursul comemorativ nu poate fi desprins de
discursul tranziției. Aşa cum remarcam în introducere, practica
comemorării poate fi văzută ca o încercare de a atesta, justifica
faptul că evenimentul rememorat a fost un eveniment
„autentic”, un „fapt obiectiv”, cu un impact emoțional aparte
(Frijda, 1997). Dar actul de comemorare nu cuprinde doar
ritualuri publice de rememorare, ci şi controverse publice
asupra semnificației şi înțelesului evenimentelor istorice
(Turner, 2006). Deci, ceea ce pare să conteze nu e doar
semnificația emoțională a evenimentului şi natura lui autentică,
ci şi înțelesurile specifice a ceea ce se comemorează.
Înțelesurile a ceea ce se comemorează pot fi plasate de actorii
sociali într‐un context argumentativ (Billig, 1996).
Atunci când analizăm comemorarea națională,
analiza trebuie să se oprească, printre altele, asupra
modului în care sunt construite înțelesurile acordate unui
eveniment de importanță națională. Perspectiva
comemorată este considerată şi (prezentată) ca fiind
reprezentativă unei perspective naționale, şi exprimată în
numele națiunii.
Dar ce înseamnă a comemora? Comemorarea este o
„modalitate socială de a îndrepta atenția publică către un
eveniment căruia i se acordă un loc focal sau o dimensiune
163
Cristian Tileagă
formativă în sânul experienței colective” (White, 1997, p.

71)2. Se mai poate spune că acest proces este, de asemenea,
unul politic şi ideologic, unul care presupune punerea de
„întrebări legate de prezent, şi ceea ce trecutul înseamnă în
prezent” (Hodgkin & Radstone, 2003, p. 1). Întrebări
precum, cine este îndreptățit să vorbească şi să
construiască o narațiune despre trecut pentru prezent (şi
viitor)? Care viziune a trecutului recent este cea care
reprezintă ori încapsulează cel mai bine valorile națiunii?
Cine decide asupra acestor lucruri? Aceste întrebări sunt
relevante pentru că, deşi poate exista un consens social
asupra evenimentului în sine, un consens social asupra
modului în care evenimentul urmează să fie contextualizat
narativ (şi de către cine) este mai greu de obținut.
În contextul comemorării, imagini ale trecutului şi
încercări de înțelegere ale acestuia sunt oferite unui public
prin intermediul performanțelor politice (ritualizate): acelea
ale discursului politic comemorativ. De obicei, aceste luări de
poziție sunt considerate ca reprezentative şi epideictice
(Schaffner, 1996; Sauer,1996; Ensink,1996; Ensink & Sauer,
1995). Analiştii discursului au arătat că aceste luări de
poziție aparțin unui gen hibrid al retoricii epideictice, gen
care combină persuasiunea cu stabilirea unui consens în
privința valorilor în societate (Sauer, 1996). Aceste luări de
poziție sunt în acelaşi timp şi reprezentative – vorbitorii sunt
persoane cu funcții reprezentative – regina/regele,
preşedintele (cf. Sauer, 1996). Un aspect mai important este
2 Aşa cum sugerează Pennebaker şi Banasik, „crearea şi menținerea

unei memorii colective sau istorice e un proces social şi psihologic
dinamic. Acest proces presupune discuția şi gândirea continuă asupra
evenimentului de către membrii unei culturi” (1997, p. 4). Acest proces
stă la baza organizării reprezentării sociale a evenimentului în “forma
unei narațiuni colective” (ibid.,p. 4).
164
legat de faptul că aceste discursuri pot fi tratate ca
oportunități de a răspunde criticilor, de a construi
(reconstrui) poziții de legitimitate politică şi
reprezentativitate, de a „autoriza” o versiune preferată a
evenimentelor şi a istoriei, în general. Aceste discursuri (şi
succesul lor) nu depind doar de conținutul lor, ci şi de poziția
lor în anumite „rețele dialogice” (Leudar & Nekvapil, 2004)
ale controversei sociale şi politice3.
La 22 de ani de la „revoluția” română nu există încă
un consens în privința a „ceea ce s‐a întâmplat” în
decembrie 1989. Controversa este legată mai ales de
numele care poate fi dat acelor evenimente politice care,
mai întâi la Timişoara, iar mai apoi la Bucureşti, au deschis
calea democrației în România. „Revoluția” română a fost (şi
rămâne) un subiect aprig de controversă pentru omul de
rând, universitari şi politicieni4.
Acest capitol se opreşte asupra comemorării
revoluției în Parlamentul României. El se opreşte asupra
celui mai controversat participant la revoluție, fostul
3 „Succesul” acestor discursuri depinde atât de modul în care sunt
construite, cât şi de modul în care sunt primite în sfera publică.
Discursurile comemorative pleacă, de la bun început, de la
presupunerea existenței unei „comunități a consensului” (Gergen, 2005)
în sfera publică, cu toate că, de cele mai multe ori, aceasta nu există.
4 Unii autori au numit‐o „cvasi‐revoluție” (Tismăneanu, 1993) sau
„revoluție neterminată” (Roper, 2000). Alți autori susțin că

„evenimentele din decembrie 1989 au lăsat un gol ideologic umplut,
în trecut, de imaginarul politic al regimului Ceauşescu” (Adamson,
2000, p. 121). Au fost o sumedenie de încercări de reconstruire a
evenimentelor şi a stabilirii impactului revoluției în politica
românească (mă opresc aici doar asupra contribuțiilor academice ‐
vezi de exemplu Ratesh, 1991, Deletant, 1994; Tismăneanu, 1999). A
existat şi o preocupare de a discerne diferitele interpretări ale
revoluției în sfera publică a „elitelor” (Cesereanu, 2004).
165
Cristian Tileagă
preşedinte al României, Ion Iliescu. Aici mă concentrez

asupra a două din discursurile sale comemorative, cele din
21 Decembrie 2000 şi 18 Decembrie 20035. „Cazul Iliescu”
este unul foarte interesant. Ion Iliescu a fost şi este unul
dintre cei mai fervenți apărători ai ideii de „revoluție pură”
(Cesereanu, 2004, p. 73). Aceste discursuri sunt două
excelente exemple ale discursului său despre revoluție.
Principalul lor scop a fost acela de a produce o versiune
dominantă a revoluției române ca un eveniment autentic,
fundamental şi turnură în istoria națiunii. Aşa cum observa
şi Cesereanu, discursul său despre revoluție poate fi văzut
ca o reacție la acuzațiile, personale şi cele adresate echipei
sale politice, de a fi subvertit şi pervertit obiectivele şi
adevăratul „ethos” al revoluției române. Iliescu foloseşte
prilejul sesiunilor comemorative ale Parlamentului român
ca instrument politic, o oportunitate de a critica opoziția
politică democratică. Una dintre principalele critici la
adresa opoziției democratice este că destabilizează „tânara”
democrație românească (apud Cesereanu, 2004, p. 84).
Principala mea preocupare aici nu priveşte
obiectivitatea reprezentării istorice a revoluției sau
controversa politică în jurul acesteia. Există alte lucrări care se
ocupă pe larg de acest lucru, şi o fac extrem de bine. Ceea ce
mă interesează este cum „faptele” sunt prezentate cu scopul
5 Analiza se bazează pe transcrieri ale acestor două discursuri

comemorative de pe siteul Parlamentului Român, la
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.home. Discursul său în 2000
urmează re‐alegerea sa ca preşedinte, românii aflându‐se în situația
nefericită de a alege între un fost comunist (Iliescu) şi un membru
notoriu al extremei drepte româneşti (Corneliu Vadim Tudor).
Majoritatea românilor au votat împotriva lui Vadim, dar nu neapărat
pentru Iliescu. Discursul său în 2003 a fost ultima sa apariție ca
Preşedinte al României care comemorează revoluția română.
166
de a „autoriza” o versiune preferată, o perspectivă anume

asupra „revoluției”. Care este dinamica discursivă a unei
încercări (hegemonice) de a produce, şi reproduce, o viziune
asupra lumii care propune şi susține ideea ca formulările
categoriale deja existente, dominante, ale istoriei naționale şi
evenimentelor sale semnifcative, sunt cele mai bune pentru
înțelegerea trecutului şi viitorului națiunii? Cum este
prezentată, oferită ca „ceea ce s‐a întâmplat de fapt”, o
anumită versiune despre revoluție ? Cum sunt îndepărtate şi
discreditate alte versiuni ale evenimentelor? Care sunt
modalitățile discursive prin care „revoluția” română este
înțeleasă ca revoluție, şi ca urmare, ca obiect autentic de
comemorare? Cum este creat, de o manieră discursivă,
consensul democratic în jurul unei reprezentări politice şi
ideologice a istoriei naționale? Cum foloseşte (şi defineşte)
Iliescu categoriile sociale şi politice (ca şi cea de „revoluție”),
cum reuşeşte să eludeze chestiuni legate de responsabilitatea
personală sau colectivă pentru cele întâmplate, cum se
construieşte pe sine ca o persoană îndreptățită să vorbească şi
să spună tuturor ce a fost, de fapt, „revoluția” română?

Prefaţa

În extrasele 1 şi 2 Ion Iliescu foloseşte o modalitate de
adresare formală care punctează mai mult identitatea sa
instituțională decât cea personală (cf. Drew & Sorjonen,
1997). Iliescu se prezintă nu doar ca incumbentul unui rol
instituțional, ci este mai degrabă incumbentul unei voci
instituționale reprezentative. Dar discursul lui nu se reduce
doar la acest aspect. Iliescu încearcă să se poziționeze în
interiorul comunității „revoluționarilor”. Descrierile
„prieteni revoluționari” (ex. 2, rândul 6) şi „prieteni din
zilele şi nopțile Revoluției din decembrie” (ex. 1, rândul 3)
sunt folosite în acest scop.
167
Cristian Tileagă
(1)
21 dec 2000
1 Domnilor preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor

2 Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi
3 Dragi prieteni din zilele şi nopţile Revoluţiei din
decembrie
4 Onorată asistenţă
(2)
18 dec 2003
1 Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor

2 Distinşi membri ai Corpurilor legiuitoare
3 Distinşi membri ai Guvernului
4 Doamnelor şi domnilor reprezentanţi ai Corpului diplomatic
5 Onoraţi invitaţi
6 Dragi prieteni revoluţionari
7 Dragi compatrioţi

Ele sunt de asemenea relevante contextului în care
Iliescu vorbeşte. Cuvântul „prieteni” apare în ambele exemple.
„Prieteni”, definit drept categorie de apartenență, presupune o
serie de activități şi inferențe asociate categoriei şi implică o
relație bazată pe responsabilitate între părți. Invocarea
categoriei „prieteni” implică o anumită ordine morală în care
„prietenia” este definită prin intermediul evenimentului, prin
participarea la eveniment (la „revoluție”). Astfel, Iliescu se
include pe sine în categoria de apartenență: „revoluționar”. Iată
cum, chiar de la început, Iliescu îşi „pregăteşte” atent discursul
şi îl poziționează pe mai multe planuri, incluzând planul
participării sale la revoluție. Este un element relevant,
„strecurat” în preambulul luării sale de poziție. Iliescu nu
168
vorbeşte doar din interiorul comunității naționale, al cărui

membru reprezentativ este, dar şi din interiorul comunității
revoluționarilor, comunitatea participanților (activi) la
revoluție. Se poate spune că aceasta nu este o simplă „manevră”
de identificare cu audiența, ci o modalitate de a negocia poziția
sa de persoană îndreptățită să construiască o anumită
perspectivă morală şi ideologică asupra revoluției române. În
prefața la discursul său, categoriile „revoluționar(i)„ şi
„revoluție” sunt prezentate ca fiind categorii non‐
controversate. O astfel de modalitate de adresare organizează
discursiv dimensiunile categoriale viitoare ale luării de poziție,
şi funcționează ca preliminarii la constituirea unei poziții
ideologice bazată pe dreptul de a vorbi într‐un anumit fel
despre revoluție. Îndreptățirea sa oficială (în calitatea sa
oficială de Preşedinte al României) este secondată (şi
subordonată, s‐ar putea spune) unei îndreptățiri cu caracter
personal care provine dintr‐un sentiment de solidaritate,
camaraderie cu comunitatea participanților la revoluție. În
acest fel, Iliescu creează nu doar o îndreptățire socială, ci şi o
„îndreptățire epistemică [de cunoaştere] prin virtutea
apartenenței la o categorie” (Rapley, 1998, p. 331‐332). Iliescu
nu se prezintă pe sine ca un simplu spectator, ci ca participant:
îşi construieşte apartenența la categoria „revoluționar”. Aceasta
poate fi considerată o „mutare” strategică care pregăteşte
terenul pentru cele ce vor fi spuse mai târziu, în discursul său
comemorativ. După cum sugerează psihologii discursivi, astfel
de „prefețe” sunt modalități de prezentare de sine, de „pregătire”
a cadrului în care poate fi înțeles discursul, cât şi de a negocia
aspecte legate de motivele (cuiva) şi rațiunile pentru care cineva
(ar face) şi ar spune anumite lucruri (cf. Edwards, 1997).

Controversa

Extrasele 3, 4 şi 5 prezintă un context argumentativ al
criticii şi justificărilor (Billig, 1996). Iliescu încearcă să
169
Cristian Tileagă
desluşească cele mai potrivite poziții legate de revoluția

română. Una dintre strategiile pe care le foloseşte pentru a
„proteja” obiectul comemorării (şi implicit actul
comemorării), şi pentru a „autoriza” o versiune specifică a
evenimentelor, este aceea de a construi/prezenta
perspectivele criticilor ca fiind „absurde”. Referințele critice
la versiuni alternative ale „evenimentelor” sunt prezentate
ca avându‐şi originea în elemente obiective ce țin de „lipsa
de cultură politică” (ex. 4, rândul 67) sau „interese obscure”
(rândul 68). Iraționalitatea şi absurditatea pozițiilor
alternative este demonstrată şi prin recursul la ideea de
necesitate istorică şi prin folosirea unei definiții „universale”
a revoluției (ex. 5, rândurile 72‐78). În discursul politic,
absurditatea nu este folosită pentru a „proteja” o părere sau
perspectivă (proprie) (Antaki, 2003), ci pentru a autoriza o
reprezentare ideologică. Atrăgând atenția asupra
„absurdității” criticilor, Iliescu îşi invită audiența să ia în
serios perspectiva (ideologică) pe care o propune.

(3)
18 dec 2003
50 Prin profunzimea şi amploarea schimbărilor din decembrie 1989

51 evenimentele respective nu au fost nici lovitură de stat
52 şi cu atât mai puţin echivalentul român al
53 perestroicii sovietice care nu urmăreau o schimbare
54 de sistem ci doar o adaptare a sa.
(4)
18 dec 2003
65 Toate fabulaţiile politicianiste, cu care ne reîntâlnim şi

66 care se repetă an de an din 1990 încoace, nu numai că nu au
67 suport, ci exprimă lipsă de cultură politică în cazul unora
68 precum şi interese obscure în cazul altora, toţi însă
69 ignorând voit realităţile şi faptele
170
(5)
18 dec 2003
70 Şi mai absurdă este aserţiunea conform căreia Revoluţia s-a

71 sfârşit odată cu fuga lui Ceauşescu, după care ar fi urmat
72 confiscarea acesteia. Aşadar, Revoluţia s-ar fi sfârşit atunci
73 când ea încă nu începuse. Prin Revoluţie se înţelege un proces
74 radical de schimbări structurale ale societăţii. Indiferent de
75 modul în care se săvârşeşte, violent sau paşnic, lovituri de
76 palat, de stat sau comploturi de orice fel, pot contribui la
77 declanşarea unei revoluţii, dar nu se pot substitui acesteia.
78 O posibilă lovitură de stat sau complot care să-l fi anihilat
79 pe Ceauşescu ar fi fost un lucru benefic şi ar fi făcut
80 posibilă evitarea vărsărilor de sânge, dar nu am
81 avut această şansă.

Categorizările alternative ale „revoluției” sunt
menționate: „o posibilă lovitură de palat sau complot …” (ex. 5,
rândurile 78‐79) sau „echivalentul român al perestroicii
sovietice” (ex. 3, rândurile 52‐53). Pe de o parte, se poate simți
un refuz direct al acceptării acestor dimensiuni alternative. Pe
de altă parte, refuzul pare să fie atenuat: „O posibilă lovitură de
stat sau complot care să‐l fi anihilat pe Ceauşescu ar fi fost un
lucru benefic şi ar fi făcut posibilă evitarea vărsărilor de sânge,
dar nu am avut această şansă” (ex. 5, rândurile 78‐81). De
remarcat aici, folosirea lui „ar fi fost un lucru benefic”, „ar fi
făcut posibilă evitarea”, o încercare de a prezenta o anumită
stare de fapt contrapunând posibilitatea şi actualitatea,
aparenţa şi realitatea (Edwards, 1997, 2003). Descrierea
oferită de Iliescu este parte dintr‐o manevră concesivă (Antaki
& Wetherell, 1999). Îndată ce alternativele sunt „pe masă”,
vorbitorul poate să‐şi prezinte propria perspectivă (ideologică)
„fără a fi acuzat de a fi dogmatic” (Antaki, 2003, p. 96)6. Cu „dar
6 Argumentul lui Iliescu este construit cu mare atenție, căci criticii nu
sunt numiți, o manevră de „de‐personalizare” a referentului (Montero
& Rodriguez‐Mora, 1998, p. 94).
171
Cristian Tileagă
nu am avut această şansă”, concesia e retrasă, luată înapoi;

perspectivele alternative sunt respinse. O asemenea descriere
funcționează ca un fel de „inoculare” împotriva unor posibile
acuzații de interes (politic) (Edwards & Potter, 1992).
O altă strategie folosită de Iliescu este aceea de a se baza
pe înțelesul comun şi pe caracteristicile pe care le asociem, de
obicei, noțiunii de „revoluție”. Iliescu ne oferă o serie de
„instrucțiuni” (cf. Smith, 1978) pentru a „înțelege” fenomenul
„revoluției”: „Prin Revoluție se înțelege un proces radical de
schimbări structurale ale societății” (ex. 3, rândurile 73‐74).
Noțiunea de „revoluție” este prezentată ca un fapt istoric,
indubitabil deci, o „realitate” independentă de acțiunile
indivizilor. Aceasta poate fi văzută ca o încercare de legitimare
„teoretică” care permite construirea de „reprezentări explicite a
„cum stau lucrurile” (van Leeuwen, 2007, p.103). Este totuşi
vorba de o definiție argumentativă a revoluției: o definiție
mobilizată împotriva unor „definiții’ alternative ale
evenimentelor. Iliescu se aseamănă cu cercetătorul în ştiințele
sociale, care, atunci când oferă o definiție a unui termen comun
(sau des întâlnit) nu încearcă doar să‐i descrie înțelesurile
intrinsece, ci îşi prezintă definiția „ca un argument împotriva
altor definiții” (Billig, 1996, p. 178). Iliescu se foloseşte de o
definiție universală a „revoluției”, adresată unei audiențe
universale şi raționale (Billig, 1996) . Aceasta este prezentată ca
un tip de cunoaştere comună, un „fapt” obiectiv împărtăşit de
toți. În contextul retoric oferit de discursul lui Iliescu, definiția
trebuie înțeleasă ca definiția potrivită, ca singura definiție care
descrie esența evenimentelor. Ceea ce nu ni se spune este care
sunt procedurile prin care s‐a ajuns la această descriere ca un
fapt obiectiv: este vorba doar de o definiție bazată pe o
cunoaştere comună a categoriilor sociale, a caracteristicilor lor,
şi a modului lor de asociere. Identitatea, esența evenimentelor,
este construită printr‐o referință, analogie categorială, prin
invocarea unei categorii politice (revoluție) căreia îi sunt
asociate anumite caracteristici şi trăsături.
172
Argumentul lui Iliescu se bazează, de asemenea, pe

presupunerea conform căreia categoria „revoluție” este tipul de
categorie socială care nu are cum să nu fie înțeleasă „în acelaşi
fel de toată lumea” (Smith, 1978, p. 35)7. Iliescu identifică
caracteristicile care definesc o revoluție în general (schimbare
de sistem, proces radical de schimbări structurale în societate,
etc.) şi le aplică cazului particular al revoluției române.
Discursul lui pare să fie construit cu atenție pentru a include
astfel de caracteristici (Edwards, 1997) şi nu altele. Se poate
spune că aceste caracteristici sunt cele mai persuasive, pentru
că sunt cele mai frecvent ataşate noțiunii de „revoluție”.
Caracteristici precum „schimbare de sistem” (ex. 3, rândul 53),
„proces radical de schimbări structurale’ (ex. 5, rândul 74) fac
parte dintr‐o colecție de caracteristici care sunt în mod obişnuit
asociate noțiunii de revoluție. Acest lucru este evident şi în
literatura academică de specialitate (vezi Calvert, 1990, de
pildă). Potrivit lui Calvert şi altor teoreticieni ai noțiunii de
revoluție: „dacă nu se schimbă nimic, nu putem vorbi de o
revoluție” (1990, p. 16). Iliescu pare că se foloseşte de un
mecanism universal de categorizare a vieții sociale, cu două
fațete: a) dacă categoria este ştiută, atunci caracteristicile sale
pot fi deduse; b) dacă caracteristicile categoriei sunt cunoscute,
atunci categoria poate fi dedusă. Iliescu prezintă „revoluția” ca
un fenomen general şi obiectiv, „un fenomen intangibil mai
degrabă decât rezultatul unor acțiuni specifice ale unor
indivizi” (van Leeuwen, 1995, p. 82). „Revoluția” pe care o
descrie Iliescu este legată de un proces de schimbare universal
şi nu de unul specific cazului istoric al României. Drept urmare,
pentru Iliescu, „revoluția” română este un „dat”, un „fapt”
istoric care nu poate fi pus la îndoială. Iliescu se comportă, într‐
o anumită măsură, ca istoricul, politologul, sau sociologul
7 Implicația este că cei care (îl) critică par să nu înțeleagă acest lucru,
par să nu înțeleagă ceea ce este „clar tuturor”.
173
Cristian Tileagă
schimbării pentru care limbajul nu e doar decât un „mediu

transparent de reprezentare … dacă cineva ar putea găsi
limbajul potrivit pentru a descrie evenimentele sociale,
înțelesul acestor evenimente sar arăta imediat conştiinței”
(White, 1978, p. 130, italice în original)

Construirea obiectivităţii şi autenticităţii „revoluţiei”

Extrasele 6 şi 7 sunt exemple ale unei modalități de stabilire a
unei versiuni „autentice” a „revoluției” învocând experiența
personală. Contrastul construit de Iliescu este cu acțiunile
criticilor: încercarea lor de „fraudare a istoriei” (ex. 7, rândul 64),
„a adevărului cu privire la valoarea şi forța idealurilor revoluției’
(rândurile 64‐65) şi „tentativă de împiedicare a împlinirii lor!”
(rândul 66). Vocea lui Iliescu este vocea justeții (Gergen, 1989),
vocea argumentului rațional care se aude din sânul comunității
revoluționarilor. Această poziționare permite nu numai o
anumită îndreptățire la cunoaştere, dar şi o anumită îndreptățire
atunci când critică. Cu toate că noțiunea de „revoluționar” nu
este explicit folosită aici, ea nu este problematică (aşa cum este
pentru opoziție), este luată de‐a gata. Ceea ce este problematic,
în schimb, sunt „criticii” care, potrivit lui Iliescu, nu pot să se
includă în această categorie de apartenență.

(6)
21 dec 2000
40 … deformarea adevărurilor cu privire la revoluţie

41 şi a adevărului însuşi care este revoluţia a constituit o bună
42 bucată de vreme apanajul celor care, probabil, tocmai au
43 absentat de la un asemenea crucial eveniment ori şi-au făcut
44 calcule de profit politic şi social de pe urma lui. Trebuie să
45 spun că nicăieri în lume un asemenea fenomen, cu determinări
46 complexe şi obiective, cum este revoluţia, nu a mai fost
47 abordat în termeni discriminatori, de desconsiderare ori
48 supus unui tratament fals justiţiar.
174
(7)
21 Dec 2000
60 Ca unul care, asemenea multora dintre cei prezenţi sau nu

61 la această solemnitate, am participat direct la evenimente şi
62 am deţinut un anume rol, am respins şi resping categoric
63 astfel de judecăţi, pe care nu le socotesc altceva decât ca pe
64 o încercare de fraudare a istoriei, a adevărului cu privire la
65 valoarea şi forţa idealurilor revoluţiei şi, nu în ultimul
66 rând, ca o tentativă de împiedicare a împlinirii lor!

Se remarcă o trecere de la vocea reprezentativă,
comemorativă, la introducerea unor elemente personale,
biografice, legate de directa sa participare la evenimente, şi la
„rolul jucat”. Dacă implicarea şi „miza” lui Iliescu în evenimente
este legată de implicarea sa directă şi identificarea cu revoluția şi
revoluționarii, „miza” şi interesul criticilor este prezentată mai
degrabă în termenii calculelor de „profit politic şi social” (ex. 6,
rândul 44). Neparticiparea pare să fie egală cu necunoaşterea.
Participarea la evenimente este prezentată ca rațiunea sine qua
non pentru a fi îndreptățit să vorbeşti despre eveniment. Acesta
nu este un caz simplu de: „ştiu pentru că am fost acolo” (Tusting
et al., 2002), ci luarea în considerare a modului în care Iliescu se
construieşte pe sine ca un reprezentant al unei categorii
omnirelevante: „revoluționar”. Iliescu reuşeşte să construiască o
legătură cu evenimentele construindu‐se pe sine ca exemplar
tipic al acestei categorii specifice.
În extrasul 6, prin folosirea unor formulări extreme,
este construită natura „absurdă” a criticilor: „nicăieri în lume
un asemenea fenomen, cu determinări complexe şi obiective,
cum este revoluția, nu a mai fost abordat în termeni
discriminatorii, de desconsiderare ori supus unui tratament
fals justițiar” (ex. 6, rândurile 45‐48). Negarea „adevărului
însuşi care este revoluția” (rândul 41) este prezentat ca o
premisă absurdă. Din nou, revoluția română este prezentată ca
un eveniment necontroversat (implicit, „revoluția” română este
175
Cristian Tileagă
văzută ca aparținând unui univers categorial necontroversat,

universul „revoluțiilor”), neancorată într‐un context istoric,
social şi politic specific. Obiectivitatea şi autenticitatea
„revoluției” române sunt construite prin referire la un consens
social care depăşeşte granițele națiunii şi cazul specific.
Construirea obiectivității şi autenticității „revoluției”
române este continuată în extrasul 8. Putem observa o trecere
de la argumentul participării personale la argumentul că
revoluția română, este „opera poporului român” , „îi aparține
poporului român”. (rândurile 80‐81). „Revoluția” română este
atât „opera” poporului român, cât şi rezultatul unei „crize
profunde în care a intrat vechiul sistem” (rândurile 85‐86). Cu
toate că revoluția „aparține” poporului, ea este văzută şi ca
„rezultatul unei forțe irezistibile (Arendt, 1965, p. 255‐256).
Ne aflăm în fața unei alte oportunități de a prezenta
evenimentele ca o revoluție autentică: „Revoluția română, ca
toate revoluțiile în general, ca şi în toate celelalte țări, în 1989,
a fost rezultatul unei crize profunde, în care a intrat vechiul
sistem, şi al imposibilității guvernanților de a mai oferi soluții
realiste şi acceptabile problemelor cu care se confrunta
societatea românească” (rândurile 83‐88).

(8)
18 dec 2003
80 Revoluţia română a fost, deci, opera poporului român,

81 ea îi aparţine poporului român. Revoluţia română nu a fost
82 un act artificial, gândit în nu ştiu ce birouri, de nu ştiu ce
83 organizaţii subversive. Revoluţia română, ca toate revoluţiile
84 în general, ca şi în toate celelalte ţări, în 1989, a fost
85 rezultatul unei crize profunde, în care a intrat vechiul
86 sistem, şi al imposibilităţii guvernanţilor de a mai oferi
87 soluţii realiste şi acceptabile problemelor cu care se
88 confrunta societatea românească. De aceea am afirmat şi afirm
89 cu tărie faptul că Revoluţia română este un moment de cotitură
90 în istoria noastră naţională, care a schimbat fizionomia
91 societăţii româneşti, care a deschis calea unor transformări
92 profunde în plan politic, economic şi social. Aşa ceva se
176
93 înfăptuieşte sau nu, nu se poate nici confisca, nici fura.

94 Revoluţia română a fost, totodată, cea mai radicală
95 din întreg spaţiul fost "socialist" din Europa.

„Revoluția” română este identică cu celelalte revoluții
de la 1989. „Revoluția” română este plasată în ordinea istorică
şi „logica” revoluțiilor de la 1989. O încercare de a avea „ultimul
cuvânt” apare în rândurile 92‐93: „Aşa ceva se înfăptuieşte sau
nu, nu se poate nici confisca, nici fura”. Aparenta poziție
rațională de mai înainte se preface într‐o aserțiune dogmatică,
peremptorie. Cu toate că înainte argumentul lui Iliescu este
prezentat de o manieră argumentativă, reprezentarea pe care
el o propune nu este supusă discuției. Ce s‐a întâmplat în
decembrie 1989 nu poate fi altceva decât ceea ce susține
Iliescu. Forța retorică a acestei poziții vine din a susține că
argumentul pe care îl propune este de bun‐simț (şi bazat pe
bunul‐simț comun) şi, astfel, greu de negat sau contracarat8.
Iliescu nu ne spune doar ce este revoluția română, dar şi cum ar
trebui caracterizată (înțeleasă).

(9)
21 Dec 2000
90 Dacă, aşa cum am mai avut prilejul să arăt, o revoluţie

91 schimbă radical sistemul politic şi social şi consacră
92 ireversibilitatea schimbărilor fundamentale din societate,
93 Este de la sine înţeles că ea nu rezolvă de la bun început
94 şi în mod definitiv toate problemele. Ea deschide calea
95 evoluţiei şi asigură premisele soluţionării lor.
8 Excepționalitatea „revoluției” române este de asemenea

menționată (rândurile 94‐95) şi folosită ca resursă în argument.
Astfel, „revoluția” română nu prezintă o disconfirmare a unui
„pattern” istoric autentic al revoluțiilor; din contră, caracteristicile
sale speciale confirmă tocmai existența şi esența acestui „pattern”
istoric în Europa de est.
177
Cristian Tileagă
Ca şi în extrasul anterior, în (9), „evenimentul”

(revoluția) este prezentată ca urmând o „ordine” morală şi
istorică normativă, aceea a „revoluțiilor”. Din nou,
reprezentarea evenimentelor din decembrie este
„controlată” ideologic cu ajutorul unei referințe categoriale.
E o trecere de la „ce este o revoluție” la „ce face o revoluție”:
„schimbă radical sistemul politic şi social şi consacră
ireversibilitatea schimbărilor fundamentale din societate’
(rândurile 91‐92), „deschide calea evoluției şi asigură
premisele soluționării lor.” (rândurile 94‐95). Din nou, este
invocată cunoaşterea comună asociată categoriei
„revoluție”. Observațiile sunt introduse cu ajutorul unei
structuri narative „dacă‐atunci” (Edwards, 1997). Aceasta
este o resursă discursivă folosită pentru a întări o
reprezentare ideologică bazată pe „cum stau lucrurile”.
„Cum stau lucrurile” este strâns legat de modul în care
Iliescu alege să definească „ce face” o revoluție. „este de la
sine înțeles” de la rândul 93 prefațează comentariul său
legat de schimbările provocate de revoluții, întărind astfel
argumentul anterior. Acest mod de argumentare poate fi
văzut, din nou, ca o încercare de a răspunde criticilor legate
de schimbările (lente) din societate. Problema semnalată
anterior reapare: „schimbările” pe care le aduce „revoluția”
nu sunt rezultatul unor acțiuni specifice şi individuale, ci
sunt, mai degrabă, consacrate de un proces universal. Pe de
o parte, revoluția română urmează ordinea normativ‐
istorică a „revoluțiilor”, pe de altă parte, ea urmează
ordinea normativă a „schimbărilor” fundamentale,
deoarece fără schimbări „fundamentale” nu putem vorbi de
revoluție. Se poate spune că Iliescu stabileşte premisele
unui argument circular. Revoluția se defineşte prin
caracteristicile sale, iar aceste caracteristici pot fi mai apoi
folosite să determine dacă un eveniment, sau o serie de
evenimente, poate fi numit „revoluție”. „Revoluția” română
178
dobândeşte, este investită cu o „identitate”, o „realitate”,

„prezență” istorică normativă care se bazează pe un astfel
de argument circular. În exemplul de față, „realitatea”
revoluției române se bazează pe invocarea unor atribute
frecvent ataşate noțiunii de revoluție: schimbări „radicale”
şi „fundamentale”. Iliescu se referă mai mult la revoluții în
general decât la revoluția română. Aceasta este o manevră
discursivă foarte similară cu cea esențialistă din extrasul 8.
Cazul general, al „revoluțiilor”, oferă atât premisele, cât şi
concluzia argumentului său despre obiectivitatea şi
autenticitatea „revoluției” române.

Naţiunea şi revoluţia

Revoluția română nu este prezentată doar ca făcând parte
dintr‐un univers normativ istoric general, ci şi ca moment de
răscruce şi principiu fondator în istoria națională. Astfel, a
comemora „revoluția” înseamnă a vorbi despre națiune şi
viitorul ei. În extrasul 10 putem remarca o referire mai
specifică la „revoluția” română. Este un comentariu care pare
să‐şi aibă originea într‐o filosofie arendtiană care spune că
„ceea ce e crucial … oricărei înțelegeri a revoluțiilor în era
modernă este că ideea de libertate şi experiența unui nou
început trebuie să coincidă” (Arendt, 1965, p. 29).

(10)
21 dec 2000
80 Nu pentru sărăcie, nu pentru umilinţă sau jaf şi corupţie

81 s-a murit în revoluţie, ci pentru o viaţă demnă, normală,
82 pentru o societate cu adevărat democratică şi un viitor care
83 să aducă într-adevăr prosperitatea. Ca act fondator al unei
84 noi Românii, revoluţia a fost un act al responsabilităţii
85 supreme. Cauzele şi sentimentele acestei responsabilităţi
86 trebuie să ne domine pe toţi.
179
Cristian Tileagă
(11)
18 dec 2003
120 Este important să tragem toate concluziile care se impun din

121 judecata la care ne supune permanent naţiunea română, să ne
122 orientăm toate acţiunile politice în funcţie de acest reper
123 care înseamnă valorile, principiile şi obiectivele Revoluţiei
124 române şi să răspundem nevoilor şi aşteptărilor cetăţenilor
125 în slujba cărora ne aflăm toţi cei aleşi.

În descrierea lui Iliescu, „revoluția” română
întrupează adevăruri perene şi este necesar ca acestea să
nu fie uitate. Categoria socială „revoluție” este din nou
„pusă la lucru”(cf. Jayyusi, 1984), constituind o ordine
morală colectivă organizată prin referință la anumite idei,
valori, angajamente care pot fi descrise ca „revoluționare”:
libertate, justiție socială. Ca principiu fondator al unei (noi)
ordini morale, „revoluția” română este un sentiment de
responsabilitate națională şi consens (vezi extrasele 10 şi
11). Aceste sentimente sunt complementate de referința la
un timp al optimismului în viitor „care să aducă într‐adevăr
prosperitatea’ (ex. 10, rândurile 82‐83). „Valorile,
principiile şi obiectivele Revoluției române’ (ex. 11,
rândurile 123‐124) sunt cele care vor ghida România în
viitor. Într‐o încercare de recontextualizare, noua ordine
morală dată de valorile şi principiile revoluției este legată
de sacrificiul celor care au murit la revoluție (ex. 10, rândul
81). Este o nouă încercare de a „autoriza” o versiune
preferată şi autentică a „revoluției” române9. De remarcat,
folosirea strategică a unui discurs al „consensului național”
în ambele exemple. Acesta poate fi văzut ca un fel de
9 Există un sens implicit că nu am avea dreptul s‐o numim „revoluție” dacă
prezentul nu ar fi la înălțimea aşteptărilor acestui moment „fondator”.
180
discurs politic mobilizator, ale cărui ecouri depăşesc

contextul parlamentar (vezi şi Rapley, 1998; de Cillia et al.,
1999; Wodak & de Cillia, 2007). Prin aceasta, Iliescu îşi
întăreşte poziția de voce reprezentativă a națiunii şi, mai
mult, întăreşte raționalitatea şi credibilitatea unei astfel de
poziții şi reprezentări – adică aceea de a vorbi despre
revoluția română dintr‐un anumit unghi, dintr‐o anumită
perspectivă. În acelaşi timp, Iliescu se prezintă ca un
politician rațional, care cunoaşte interesele țării. În cazul lui
Iliescu, el „ocupă” mai multe poziții discursive şi identitare.
El este, în acelaşi timp, comentator, spectator şi participant
activ în evenimentul care este comemorat. Este, de
asemenea, politicianul respectabil şi rațional. Toate aceste
poziții se confundă în discursul lui Iliescu. Acest lucru îi
permite lui Iliescu să vorbească despre un consens politic
care merge dincolo de critica (din afară) şi răspunde
„nevoilor şi aşteptărilor cetățenilor în slujba cărora ne
aflăm toți cei aleşi” (ex. 11, rândurile 124‐125). Vocea lui
Iliescu este vocea politicianului care vorbeşte din interiorul
comunității politicienilor rezonabili, politicieni care servesc
interesele țării.
Discursul comemorativ include, ca dimensiune
esențială, o dimensiune temporală care este exploatată de
politicieni. Aşa face şi Iliescu aici (vezi extrasul 12).
Momentul fondator al revoluției şi comemorarea prezentă
permit tuturor să considere ceea ce s‐a realizat şi să
„pregătească” viitorul națiunii. Această viziune nu este
separată de „momentul” comemorării. Momentul
comemorării este tocmai acel moment în care lucrurile
trebuie luate în serios: „în acest moment, în care cinstim
memoria eroilor Revoluției române, trebuie să privim cu
luciditate la ceea ce am realizat, dar mai ales la ceea ce nu
am realizat şi mai avem de făcut pentru a ne atinge țelurile”
(rândurile 136‐139).
181
Cristian Tileagă
(12)
18 Decembrie 2003
127 Trecutul şi prezentul se împletesc pentru a prefigura

128 viitorul. Revoluţia română a fost evenimentul care a
129 declanşat acele transformări profunde şi de substanţă, care
130 ne permit să afirmăm, acum, că viitorul României nu poate fi
131 imaginat în afara viitorului Europei unite. Până să ne
132 atingem obiectivul strategic al aderării la Uniunea
133 Europeană, ne-a mai rămas de parcurs un drum scurt, dar
134 extrem de dificil şi de solicitant pentru toţi românii,
135 indiferent de poziţia lor în societate. De aceea consider că
136 şi în acest moment, în care cinstim memoria eroilor
137 Revoluţiei române, trebuie să privim cu luciditate la ceea ce
138 am realizat, dar mai ales la ceea ce nu am realizat şi mai
139 avem de făcut pentru a ne atinge ţelurile.

Iliescu vorbeşte cu vocea națiunii: „revoluția”
română este construită ca un eveniment care întruchipează
şi susține valorile şi scopurile la care aspiră națiunea.
Revoluția este, în acelaşi timp, moment fondator, dar şi
parte integrantă a proiectului politic al națiunii. „Revoluția”
proiectează viitorul, este legată de „acțiuni viitoare şi
realități viitoare” (Dunmire, 2005, p. 484).

Discuţie

În acest capitol am explorat câteva aspecte legate de
comemorarea națională şi construcția unei reprezentări
ideologice a unui eveniment de importanță națională:
„revoluția” română de la 1989. M‐am oprit asupra discursului
comemorativ al fostului preşendinte Ion Iliescu, în discursul
căruia, după cum am încercat să arăt, „revoluția” română
capătă o „realitate” (categorială) constituită discursiv.
Iliescu construieşte un argument şi o reprezentare
ideologică prin intermediul unei „dramaturgii a descrierii
182
obiective” (Edelman, 1988, p. 115). Cu toate că discursul lui
pare simplu descriptiv şi explicativ, el este ideologic, pentru
că, paradoxal, refuză să se auto‐explice. Faptul comemorării
şi „obiectul” ei sunt văzute ca având o realitate nepusă la
îndoială; obiectul comemorării este un fapt social „suficient
şi inefabil” (Barthes, 1957/1993, p. 142). Noțiunea de
„revoluție” este „clarificată” prin intermediul unui discurs
care nu este „acela al unei explicații, ci acela al unei
stări/propoziții de fapt” (ibid., p. 143). Parafrazându‐l pe
Barthes, dacă cineva susține obiectivitatea/starea de fapt a
„revoluției” (române) fără a o „explica”, acel cineva „e foarte
aproape de a descoperi că obiectul despre care vorbeşte e
natural şi se înţelege de la sine” (ibid., p. 143, italice în
original)10.
Se consideră uneori că principalul obiectiv al actului
comemorativ este construirea unei „viziuni unitare şi
coerente a trecutului” (Misztal, 2003, p. 127). Aşa cum
sugerează şi Wertsch, „un angajament dogmatic la o singură
– şi doar o singură – versiune a trecutului este o
caracteristică a memoriei colective, în contrast cu istoria”
(2002, p. 125). Dar asta nu înseamnă că nu există o
luptă/un argument asupra naturii obiectului comemorat şi
înțelesului/înțelesurilor care i se atribuie pentru şi în
numele națiunii. Ritualul comemorării este parte integrantă
din exercițiul politic al construirii „realității’ politice şi
istorice. Trecutul devine materialul de lucru al prezentului;
10 Acesta este un proces similar cu cel identificat de Barthes
(1957/1993, p. 143) atunci când scrie despre „mit”. Se poate spune că
reprezentarea revoluției trece din „istorie în natură” şi “nu ia în seamă
complexitatea actelor umane … le conferă simplicitatea esențelor,
renunță la orice dialectică … organizează o lume fără perspectivă, o
lume deschisă şi înecată în evidență, stabileşte o claritate redemptivă:
lucrurile par să spună ceva prin ele însele”
183
Cristian Tileagă
trecutul este pus să servească o funcție (politică,

ideologică) în prezent. Semnificația şi caracterul emoțional
al comemorării, consensul național din jurul ei, poate fi
foarte uşor pervertit. În cazul de față, acest lucru este făcut
printr‐o încercare de a proiecta şi justifica „viziuni [ale
trecutului] şi ale viitorului ca universale şi bazate pe bunul‐
simț comun” (Dunmire, 2005, p. 482). În perspectiva lui Ion
Iliescu, identitatea revoluției române este dată de o ordine
politică şi istorică care nu are nevoie de justificare, care se
explică pe sine. Aşa cum remarca şi Teitel, „a încerca să
construieşti o identitate bazată pe o perspectivă istorică
universală este în sine o viziune iliberală” (2000, p. 117).
Iliescu plasează „revoluția” într‐un lanț semiotic de
semnificații care generează un înțeles anume şi creează o
reprezentare specifică a evenimentelor. Dintr‐o perspectivă
discursivă şi sociopsihologică, puterea discursivă a unei
categorizări sociale a unui eveniment socio‐politic aduce cu
sine un moment de „închidere” (arbitrară) a înțelesurilor
sale sociale (Eagleton, 1991) şi „controlează” un înțeles
specific, de o manieră normativă şi prescriptivă,
presupunând înlăturarea oricărei încercări de rememorare,
memorializare, care ar „putea deranja suveranitatea unei
versiuni a trecutului” (Billig, 1999, p. 170‐171).
„Revoluția” română este prezentată ca facând parte
dintr‐o „ordine” morală şi istorică normativă, aceea a
„revoluțiilor”. Dar aceasta poziționare nu este una neutră.
Există o clară dimensiune politică şi ideologică în
modalitatea în care evenimentul este reprezentat. Aspectul
ideologic este relevant atunci când observăm că se
consideră că atunci când cineva contestă categorizarea
„revoluție”, acel cineva contestă, în acelaşi timp, şi valorile,
caracteristicile asociate de o manieră unică acestei categorii
(Leudar & Nekvapil, 1998). Versiunea prezentată şi
susținută de Iliescu este produsă prin intermediul unei
184
referințe categoriale. Evenimentul comemorat capătă o

identitate atunci când este descris în termenii unei
categorii sociale şi politice cu caracteristici bine cunoscute.
Acest lucru este determinat de contextul politic şi ideologic
în care are loc discursul, dar şi de modul specific în care
Iliescu alege să‐şi construiască discursul. Prin intermediul
discursului comemorativ, a ceea ce permite acesta, această
versiune categorială a „revoluției” române este co‐
substanțială cu memoria colectivă oficială: i se suprapune, i
se substituie. În acelaşi timp, această versiune este
„robustă” factual şi retoric, căci se opune (cu oarecare
succes) unor viziuni alternative. Evenimentele din
decembrie 1989 sunt „desprinse din contextul lor local
istoric” (Smith, 1999, p. 185) şi reinterpretate în termenii
unui discurs comemorativ. Iliescu produce o categorie
„golită de înțeles” (Laclau, 1993) care face parte dintr‐un
teren discursiv contestat al competiției politice (Adamson,
2000). Discursul politic comemorativ permite vorbitorului
să îndeplinească cu succes funcția ideologică de a oferi un
cadru politic, de a „controla” varietatea de interpretări,
(re)interpretări alternative a evenimentelor. Discursul
politic comemorativ permite desprinderea revoluției din
contextul controversei sociale şi politice, ajutând astfel la
delegitimizarea criticii şi înțelesurilor alternative existente
în societate.

185

Apendice

Notaţii transcriere

(.) Micro‐pauză

(2.0) Durata unei pauze în secunde

yes Sublinierea marchează vorbirea accentuată sau
accentul pus pe anumite cuvinte sau părți ale
acestora

[overlap] Vorbire în suprapunere

°quiet° Indică cuvinte care sunt spuse mai încet

>faster< Indică un flux rapid al vorbirii

= Identifică o „continuare” între propoziții

(inaudible) Parantezele cuprind notele celui care transcrie

186

Lista de lucrări citate

Adamson, K. (2000). The construction of Romanian social
democracy (1989‐1996). În D. Howarth, A. Norval, &
Y. Stavrakakis (Eds.) Discourse theory and political
analysis: identities, hegemonies and social change (pp.
119‐133). Manchester: Manchester University Press.
Adorno, T.W. (1986). What does coming to terms with the
past mean? (trans. T. Bahti and G. Hartman). În G.
Hartman (Ed.) Bitburg in moral and political
perspective (pp. 114‐129). Bloomington: Indiana
University Press.
Ahonen, S. (1997). A transformation of history: the official
representations of history in East Germany and
Estonia, 1986‐1991, Culture & Psychology, 3, 41‐62.
Albu, M. (2008). Informatorul: studiu asupra colaborării cu
Securitatea. Iași: Polirom.
Amstutz, M. (2005). The healing of nations: the promise and
limits of political forgiveness. Lanham, MD: Rowman &
Littlefield Publishers.
Andrews, M. (2000). Texts in a changing context:
reconstructing lives in East Germany. În P.
Chamberlayne, J. Bornat, & T. Wengraf (Eds.) The turn
to biographical methods in social science: comparative
issues and examples (pp. 181‐195). London: Routledge.
Andrews, M. (2007). Shaping history: narratives of political
change. Cambridge: Cambridge University Press.
187
Cristian Tileagă
Antaki, C. (2003). The uses of absurdity. În H. van den Berg,
M. Wetherell & H. Houtkoop Steenstra (Eds.)
Analyzing race talk: multidisciplinary perspectives on
the research interview (pp. 85‐102). Cambridge:
Cambridge University Press.
Antaki, C. & Wetherell, M. (1999). Show concessions.
Discourse Studies, 1, 7–27.
Antaki, C. & Widdicombe, S. (Eds.) (1998). Identities in talk.
London: Sage.
Antaki, C., Barnes, R. & Leudar, I. (2005). Self‐disclosure as
a situated interactional practice'. British Journal of
Social Psychology, 44, 1‐20.
Antaki, C., Billig, M., Edwards, D. & Potter, J.A. (2003).
Discourse analysis means doing analysis: a critique of
six analytic shortcomings. Discourse Analysis Online, 1.
Available at http://extra.shu.ac.uk/daol/
Antaki, C, Finlay, W.M.L., Jingree, T & Walton, C. (2007).
"The staff are your friends": conflicts between
institutional discourse and practice. British Journal of
Arendt, H. (1965). On revolution. New York: Vintage.
Ashmore, M. (1989) The reflexive thesis: wrighting sociology
of scientific knowledge. Chicago, IL: Chicago University
Press.
Assmann, A. (2008). Transformations between history and
memory. Social Research, 75, 49‐72.
Atkinson, J. M., & Heritage, J. (Eds.) (1984) Structures of
social action: studies in conversation analysis.
Cambridge: Cambridge University Press.
Atkinson, P. & Coffey, A. (1997) Analysing documentary
realities. În D. Silverman (Ed.) Qualitative research:
theory, method and practice (pp. 45‐62). London: Sage.
Augoustinos, M. & Penny, S. (2001). Reconciliation: the
genesis of a new social representation. Papers on
Social Representations. 10, 4.1‐ 4.18.
188
Augoustinos, M. & Tileagă, C. (la tipar) Twenty‐five years of
Discursive Psychology (Număr tematic pe Psihologia
Discursivă). British Journal of Social Psychology. *.*
Augoustinos, M., LeCouteur, A. & Fogarty, K. (2007).
Apologising‐in‐action: on saying ‘sorry’ to Indigenous
Australians. În A. Hepburn & S. Wiggins (Eds.)
Discursive research in practice: new approaches to
psychology and interaction (pp. 88‐103). Cambridge:
Austin, J.L. (1962). How to do things with words. Oxford:
Clarendon Press.
Baker, C. (2000). Locating culture in action: membership
categorisation in texts and talk. În A. Lee & C. Poynton
(Eds.) Culture and text: discourse and methodology in
social research and cultural studies (pp. 99‐113). St.
Leonards, NSW: Allen and Unwin.
Banač, I. (Ed.) (1992). Eastern europe in revolution. Ithaca:
Cornell University Press
Bar‐Tal, D. (2000). From intractable conflict through
conflict resolution to reconciliation: psychological
Analysis. Political Psychology, 21, 351‐365.
Barthes, R. (1974). S/Z. London: Cape.
Barthes, R. (1957/1993). Mythologies. London: Vintage
Baumeister, R., & Hastings, S. (1997). Distortions of
collective memory: how groups flatter and deceive
themselves. În J. Pennebaker, D. Paez, & B. Rimé (Eds.)
Collective memory of political events: social
psychological perspectives (pp. 277‐294). Mahwah, NJ:
Lawrence Erlbaum Associates
Bergmann, J. R. (1998). Introduction: morality in discourse.
Research on Language and Social Interaction, 31, 279‐
294.
Bertau, M‐C. (2007). Review symposium: encountering
objects and others as a means of passage. Culture &
Psychology, 13, 335‐352.
189
Cristian Tileagă
Billig, M. (1978). Fascists: a social psychological view of the
National Front. London: Academic Press.
Billig, M. (1987). Arguing and thinking: a rhetorical
approach to social psychology. Cambridge: Cambridge
University Press.
Billig, M. (1991). Ideology and opinions. London: Sage.
Billig, M. (1995). Banal nationalism. London: Sage.
Billig, M. (1996). Arguing and thinking: a rhetorical
approach to social psychology (2nd ed.). Cambridge:
Billig, M. (1997). Rhetorical and discursive analysis: How
families talk about the Royal family. În Nicky Hayes
(Ed.). Doing qualitative analysis in psychology (pp. 39
55). Hove, England: Psychology Press.
Billig, M. (1998). Talking of the Royal family (2nd ed.).
London: Routledge.
Billig, M. (1999). Freudian repression. Cambridge:
Billig, M. (2003). Political rhetoric. În D. Sears, L. Huddy &
R. Jervis (Eds.) Oxford handbook of political psychology
(pp. 222‐250). Oxford: Oxford University Press.
Billig, M., Condor, S., Edwards, D., Gane, M., Middleton, D., &
Radley, A. (1988) Ideological dilemmas: a social
psychology of everyday thinking. London: Sage.
Brockmeier, J. (2002). Remembering and forgetting:
narrative as cultural memory. Culture & Psychology, 8,
15–43.
Brockmeier, J. (2010). After the archive: remapping
memory. Culture & Psychology, 16, 5‐35.
Brown, S., Middleton, D. & Lightfoot, G. (2001). Performing
the past in electronic archives: Interdependencies in
the discursive and non‐discursive ordering of
institutional rememberings. Culture & Psychology, 7,
123‐144.
190
Bruner, J. (2005). Past and present as narrative

constructions. În J. Straub (Ed.) Narration, identity and
historical consciousness (pp. 23‐43). New York:
Berghahn Books.
Bucur, M. (2001). Birth of a nation: commemorations of
December 1, 1918, and national identity in twentieth
century Romania. În M. Bucur & N. Wingfield (Eds.)
Staging the past: the politics of commemoration in
Hapsburg Central Europe, 1848 to present (p. 286‐
326). West Lafayette: Purdue University Press.
Bucur, M. (2009). Heroes and victims: remembering war in
twentiethcentury Romania. Bloomington: Indiana
University Press.
Byford, J. & Billig, M. (2001). The emergence of antisemitic
conspiracy theories in Yugoslavia during the war with
NATO. Patterns of Prejudice, 35, 50‐63.
Calhoun, N. (2004). Dilemmas of justice in Eastern Europe's
democratic transitions. New York: Palgrave Macmillan.
Calvert, P. (1990). Revolution and counterrevolution. Milton
Keynes: Open University Press.
Cameron, L. (2007). Patterns of metaphor use in
reconciliation talk. Discourse & Society, 18, 197‐222.
Cesereanu, R. (2004). Decembrie ‘89. Deconstrucţia unei
revoluţii. Iași: Polirom.
Cesereanu, R. (2008). The Final Report on the Holocaust
and the Final Report on the Communist Dictatorship
in Romania. East European Politics and Societies, 22,
270‐281.
Chesneaux, J. (1978). Past and futures or what is history for.
Thames & Hudson Ltd.
Chua, B. (1979). Democracy as textual accomplishment. The
Sociological Quarterly, 20, 541‐549.
Ciobanu, M. (2009). Criminalising the past and
reconstructing collective memory: the Romanian
Truth Commission. EuropeAsia Studies, 61, 313‐336.
191
Cristian Tileagă
Clayman, S., & Heritage, J. (2002). The news interview:

journalists and public figures on the air. Cambridge:
Cambridge University Press
Condor, S. (2000). Pride and prejudice: identity
management in English people's talk about 'this
country'. Discourse & Society, 11, 163‐193.
Condor, S. (2006). Temporality and collectivity: diversity,
history and the rhetorical construction of national
entitativity. British Journal of Social Psychology, 45,
657‐682.
Condor, S. (la tipar). Understanding English public
reactions to the Scottish Parliament. National
Identities.
Condor, S. & Abell, J. (2006). Romantic Scotland, tragic
England, ambiguous Britain: constructions of ‘the
Empire’ in post‐devolution national accounting.
Nations and Nationalism, 12, 453‐472.
Connolly, W. (1993). The terms of political discourse (3rd
ed). Oxford: Wiley‐Blackwell.
Conway, M. (1997). The inventory of experience: memory
and identity. În J. Pennebaker, D. Paez, & B. Rimé
(Eds.) Collective memory of political events: social
Lawrence Erlbaum Associates
Cornea, A. (2007). “The time has not come yet!” or tactics
for avoiding the confrontation with the past. Echinox
Notebooks, 13, 108‐111.
Coulter, J. (2001). Human practices and the observability of
the ‘macro‐social’. În T.R. Schatzki, K.K. Cetina & E.
Savigny (Eds.) The practice turn in contemporary
theory (pp. 29‐41). London: Routledge.
Courtois, S. (Ed.) (1999). The black book of communism:
crimes, terror, repression. Cambridge, Mass.: Harvard
University Press
192
Davis, J. E. (2002). Stories of change: narrative and social
movements. New York: State University of New York
Press.
de Brito, A.B., Enriquez, C.G. & Aguilar, P. (2001). The
politics of memory: transitional justice in
democratizing societies. New York: Oxford University
Press.
de Certeau, M. (1986) Heterologies: discourse on the Other.
Minneapolis: University of Minnesota Press.
de Cillia, R., Reisigl, M. & Wodak, R. (1999). The discursive
construction of national identities. Discourse & Society,
10, 149‐173.
Deletant, D. (1994). Mythmaking and the Romanian
revolution. SEER
Deletant, D. (1996) Ceauşescu and the Securitate: coercion
and dissent in Romania, 196589. London: Hurst & Co.
Derrida, J. (1997). Archive fever. Chicago: University of
Chicago Press.
Drăguşin, N. (2007). Raportul Tismăneanu. Sfera Politicii,
126127, 3‐6.
Drew, P. (2006). When documents ‘speak’: documents,
language and interaction. În P. Drew, G. Raymond, & D.
Weinberg (Eds.) Talk and interaction in social research
methods (pp. 63‐80). London: Sage.
Drew, P. & Sorjonen, M.L. (1997). Institutional dialogue. În
T. van Dijk (Ed.) Discourse as social interaction (pp. 92‐
118). London, Sage.
Dunmire, P. (2005). Preempting the future: rhetoric and
ideology of the future in political discourse. Discourse
& Society, 16, 481‐513.
Eagleton, T. (1991). Ideology: an introduction. London:
Verso.
Edelman, M. (1970) The symbolic uses of politics. Chicago:
University of Illinois Press.
193
Cristian Tileagă
Edelman, M. (1988). Constructing the political spectacle.

Chicago: Chicago University Press
Edley, N. & Wetherell, M. (1995). Men in perspective:
practice, power and identity. Hemel Hempstead:
Harvester Wheatsheaf.
Edley, N. & Wetherell, M. (1997). Jockeying for position: the
construction of masculine identities . Discourse &
Society, 8, 203‐217.
Edley, N. & Wetherell, M. (1999). Imagined futures: young
men's talk about fatherhood and domestic life. British
Journal of Social Psychology, 38, 181‐194.
Edles, L. (2002) Cultural sociology in practice. London:
Blackwell.
Edwards, D. (1997). Discourse and cognition. London: Sage.
Edwards, D. (1998). The relevant thing about her: social
identity categories in use. În C. Antaki and S.
Widdicombe (Eds.). Identities in talk (pp. 15‐33).
London: Sage.
Edwards, D. (1999). Emotion discourse. Culture &
Edwards, D. (2000). Extreme case formulations: softeners,
investment and doing nonliteral. Research on
Language and Social Interaction, 23, 347‐373.
Edwards, D. (2003) Analysing racial discourse: a view from
discursive psychology. În H. van den Berg, H.
Houtkoop‐Steenstra & M. Wetherell (Eds.). Analyzing
interviews on racial issues: multidisciplinary
approaches to interview discourse (pp. 31‐48).
Edwards, D. (2006). Facts, norms and dispositions:
Practical uses of the modal would in police
interrogations. Discourse Studies, 8, 475‐501.
Edwards, D. (2007). Managing subjectivity in talk. În A.
Hepburn & S. Wiggins (Eds.) Discursive research in
194
practice: new approaches to psychology and interaction
(pp. 31‐49). Cambridge: Cambridge University Press.
Edwards, D. (la tipar) Discursive and scientific psychology.
British Journal of Social Psychology. *.*
Edwards, D. & Potter, J. (1992). Discursive psychology.
London: Sage.
Edwards, D & Potter, J. (1993). Language and causation: a
discursive action model of description and attribution.
Psychological Review, 100, 23‐41.
Edwards, D. & Potter, J. (2001). Discursive psychology. În A.
McHoul & M. Rapley (Eds.) How to analyse talk in
institutional settings (pp. 12‐24). New York:
Continuum.
Edwards, D., & Potter, J. (2005). Discursive psychology,
mental states and descriptions. În H. te Molder & J.
Potter (Eds.) Conversation and cognition (pp. 241‐
259). Cambridge: Cambridge University Press.
Edwards, D., & Stokoe, E. (2011). “You don’t have to
answer”: Lawyers’ contributions in police
interrogations of suspects. Research on Language and
Social Interaction, 44, 21‐43.
Edwards, D., Middleton, D., & Potter, J. (1992) Towards a
discursive psychology of remembering. The
Psychologist, 5, 56‐60.
Edwards, D., Ashmore, M. & Potter, J. (1995). Death and
furniture: The rhetoric, politics and theology of
bottom line arguments against relativism. History of
the Human Sciences, 8, 25‐49.
Eglin, P. & Hester, S. (2003). The Montreal massacre: a story
of membership categorisation analysis. Waterloo:
Wilfrid Laurier University Press
Ensink, T. (1996). The footing of a Royal address: an
analysis of representativeness in political speech,
exemplified in Queen Beatrix' address to the Knesset
195
Cristian Tileagă
on March 28, 1995. Current Issues In Language and

Society, 3, 205‐232.
Ensink, T. & Sauer, C. (1995). Political communication as
tightrope walking: German President Roman Herzog’s
commemorative address in Warsaw, August 1 1994.
Politics, Groups, and the Individual, 5, 37–50.
Erben, M. (1993). The problem of other lives: social
perspectives on written biography. Sociology, 27, 15‐
25.
Evans, R. (2003). Redesigning the past: history in political
transitions. Journal of Contemporary History, 38, 5‐12.
Fairclough, N. (2005). Critical discourse analysis as a
resource in researching “transition”: the Romanian
Presidential Election of 2004, Dilemmas of Post
Communist Condition Conference (Wolverhampton,
UK).
Featherstone, M. (2006). Archive. Theory, Culture & Society,
23, 591‐596.
Fine, G. & Fields, C. (2008). Culture and microsociology: The
anthill and the veldt. The Annals of the American
Academy of Political and Social Science, 619, 130‐148.
Fiske, S.T. & Taylor, S.E. (1991). Social cognition (2nd ed.).
New York: McGraw Hill.
Fitzgerald, R., & Housley, W. (2002). Identity, categorization
and sequential organization: The sequential and
categorial flow of identity in a radio phone‐in.
Discourse & Society, 13, 579‐602.
Freeman, M. (1993). Rewriting the self: history, memory,
narrative. London: Routledge.
Frijda, N. (1997). Commemorating. În J. Pennebaker, D.
Paez, & B. Rime, B. (Eds.) Collective memory of political
events: social psychological perspectives (pp. 103‐130).
Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Foucault, M. (1978) The history of sexuality (vol. 1). Penguin
Books.
196
Frow, J. (2001). A politics of stolen time. În J. May & N.
Thrift (Eds.) Timespace: geographies of temporality
(pp. 73‐88). London: Routledge.
Galasinska, A. & Krzyzanowski, M. (Eds.) (2009) Discourse
and transformation in Central and Eastern Europe.
London: Palgrave.
Gallinat, A. (2006). Difficult stories: public discourse and
narrative identity in Eastern Germany. Ethnos, 71,
343‐366.
Gallinat, A. (2009). Intense paradoxes of memory:
Researching moral questions about remembering the
socialist past. History and Anthropology, 20, 183‐199.
Garfinkel, H. (1956). Conditions of successful degradation
ceremonies. The American Journal of Sociology, 61,
420‐424.
Garfinkel, H. (1967). Studies in ethnomethodology.
Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.
Garton Ash, T. (1990). We the people: the revolution of '89.
Cambridge: Penguin.
Garton Ash, T. (2000). Conclusions. În S. Antohi & V.
Tismăneanu (Eds.), Between past and future: The
revolutions of 1989 and their aftermath (pp. 395‐ 402).
Budapest: Central European University Press.
Gergen, K. (1973) Social psychology as history. Journal of
Personality and Social Psychology, 26, 309‐320.
Gergen, K. (1989). Warranting voice and the elaboration of
the self. În J. Shotter and K. J. Gergen (Eds.) Texts of
identity (pp. 70‐81). London: Sage.
Gergen, K. (1994) Realities and relationships: soundings in
social construction. Cambridge, MA: Harvard
University Press.
Gergen, K. (2005). Narrative, moral identity and historical
consciousness: a social constructionist account. În J.
Straub (Ed.) Narration, identity and historical
197
Cristian Tileagă
consciousness (pp. 99‐119). New York: Berghahn

Books.
Gergen, M. & Gergen, K. (2002). Ethnographic
representation as relationship. În A. Bochner & C. Ellis
(Eds.) Ethnographically speaking (pp.11‐33).
California: AltaMira Press.
Gibson, S. & Condor, S. (2009). State institutions and social
identity: national representation in interview talk
concerning military service. British Journal of Social
Gilbert, G.N. & Mulkay, M. (1984). Opening Pandora's box: a
sociological analysis of scientists' discourse. Cambridge:
Green, B. (1983). Knowing the poor: a casestudy in textual
reality construction. London: Routledge & Kegan Paul.
Habermas, J. (1988). Concerning the public use of history.
New German Critique, 44, 40‐50.
Habermas, J. & Michnik, A. (1994). Overcoming the past.
New Left Review, I/203, 3‐16.
Halbwachs, M. (1952/1992). On collective memory. Chicago:
Chicago University Press.
Harré, R. & Secord, P. F. (1972). The explanation of social
behaviour. Oxford: Blackwell.
Hepburn, A. & Wiggins, S. (Eds.) (2007). Discursive research
in practice: new approaches to psychology and
interaction. Cambridge: Cambridge University Press.
Heritage, J. (1984). Garfinkel and ethnomethodology.
Cambridge: Polity.
Hester, S. & Eglin, P. (1997). The reflexive constitution of
category, predicate and context in two settings. În S.
Hester & P. Eglin (Eds.) Culture in action: studies in
membership categorisation analysis (pp. 25‐48).
Washington: University Press of America.
Hilton D.J., Erb H.P, Dermot, M., & Molian, D.J. (1996). Social
representations of history and attitudes to European
198
unification in Britain, France and Germany. În

Breakwell & Lyons (Eds.) Changing european
identities: advances in social psychology (pp. 275‐296).
Oxford: Buttherworth Heinemann.
Hodge, B. & McHoul, A. (1992). The politics of text and
commentary. Textual Practice, 6, 189‐209.
Hodgkin, K. & Radstone, S. (Eds.) (2003). Contested pasts:
the politics of memory. London: Routledge.
Hogea, A. (2010). Coming to terms with the communist past
in Romania: an analysis of the political and media
discourse concerning the Tismăneanu Report. Studies
of Transition States and Societies, 2, 16‐30.
Hollway, W. (1989). Subjectivity and method in psychology:
gender, meaning and science. London: Sage.
Housley, W. (2002). The moral discrepancy device and
fudging the issue in a political radio news interview.
Sociology, 34, 5‐21.
Housley, W., & Fitzgerald, R. (2002). Categorization,
national identity and debate. În S. Hester & W.
Housley (Eds.) Language, interaction and national
identity (pp. 38‐59). Aldershot: Ashgate.
Housley, W., & Fitzgerald, R. (2003). Moral discrepancy and
political discourse: accountability and the allocation of
blame in a political news interview. Sociological
Research Online, 8(2), <http://www.socresonline.
org.uk /8/2/housley.html> [accesat Martie 2007]
Housley, W., & Fitzgerald, R. (2007). Categorization,
interaction, policy, and debate. Critical Discourse
Studies, 4, 187‐206.
Hutchby, I., & Wooffitt, R. (1998). Conversation analysis.
Cambridge: Polity Press.
Hutchby, I. (2006). Media talk: conversation analysis and the
study of broadcasting. Maidenhead: Open University
Press.
199
Cristian Tileagă
Huyssen, A. (2003). Present pasts: urban palimpsests and the
politics of memory. Stanford, CA: Stanford University
Press.
Harré, R. (1979). Social being. Oxford: Basil Blackwell.
Ibáñez, T. (1994). Constructing a representation or
representing a construction? Theory & Psychology, 4,
363‐381.
Iețcu, I. (2006). Argumentation, dialogue and conflicting
moral economies in post‐1989 Romania: an argument
against the trade union movement. Discourse &
Society, 17, 627‐650.
Igartua, J., & Paez, D. (1997). Art and remembering
traumatic events: the case of the Spanish Civil War. În
J. Pennebaker, D. Paez, & B. Rimé (Eds.), Collective
memory of political events: social psychological
perspectives (pp. 79‐102). Mahwah, NJ: Lawrence
Erlbaum Associates.
Iniguez, L., Valencia, J., & Vazquez, F. (1997). The
construction of remembering and forgetfulness:
memories and histories of the Spanish Civil War. În J.
Pennebaker, D. Paez, & B. Rime (Eds.) Collective
perspectives (pp. 237‐252). Mahwah, NJ: Lawrence
Erlbaum Associates.
Ioanid, R. (2000). The Holocaust in Romania. Chicago: Ivan
R Dee.
Irwin‐Zarecka, I. (1994). Frames of remembrance: The
dynamics of collective memory. New Brunswick, New
Jersey: Transaction Books
Israel, J. & Tajfel, H. (Eds.) (1972). The context of social
psychology: a critical assessment. London: Academic
Press.
Jayyusi, L. (1984). Categorization and the moral order.
London: Routledge and Kegan Paul.
200
Jayyusi, L. (1991a). Values and moral judgement:

communicative praxis as moral order. În G. Button
(Ed.) Ethnomethodology and the human sciences (pp.
227‐251). Cambridge: Cambridge University Press.
Jayyusi, L. (1991b). The equivocal text and the objective
world. Continuum, 5, 166‐190.
Jenkins, J. (1991) Rethinking history. London: Routledge.
King, C. (2007). Remembering Romanian communism.
Slavic Review, 66, 718‐723.
Konopasek, Z. & Andrews, M. (2000) A cautious
ethnography of socialism: autobiographical narrative
in the Czech Republic. În M. Andrews, S. D. Sclater, C.
Squire, & A. Treacher (Eds.) Lines of narrative:
psychosocial perspectives (pp. 92‐103). London:
Routledge.
Kress, G. (1993). Against arbitrariness: the social
production of the sign as a foundational issue in
critical discourse analysis. Discourse & Society, 4, 169‐
191.
Kulczycki, J. (2009). My experience as a paid informer of the
Polish Security Service. East European Politics and
Societies, 23, 126‐134.
Kunda, Z. (1999). Social cognition: making sense of people.
Cambridge, Mass.: MIT Press.
Laclau, E. (1993). The signifiers of democracy. În J.H. Carens
(Ed.) Democracy and possessive individualism (pp. 221‐
234). Albany: State University of New York Press.
LaCapra, D. (2001). Writing history, writing trauma.
Baltimore, MD: Johns Hopkins University Press.
LeCouteur, A. (2001). On saying sorry: repertoires of
apologising to Australia's Stolen Generations. În A.
McHoul & M. Rapley (Eds.) How to analyse talk in
institutional settings: a casebook of methods (pp. 148‐
160). London: Continuum International.
201
Cristian Tileagă
Lee, J. (1984). Innocent victims and evil doers. Women’s

Studies International Forum, 7, 69‐73.
Lemke, J. L. (1995). Textual politics: discourse and social
dynamics. London: Taylor and Francis.
Lepper, G. (2000). Categories in text and talk: a practical
introduction to categorisation analysis. London: Sage.
Leudar, I. & Nekvapil, J. (1998). On the emergence of
political identity in the Czech mass media: the case of
the Democratic Party of Sudetenland. Czech
Sociological Review, VI, 43‐58.
Leudar, I. & Nekvapil, J. (2004). Media dialogical networks
and political argumentation. Journal of Language and
Politics, 3, 247‐266.
Levinson, S. C. (1983). Pragmatics. Cambridge: Cambridge
University Press.
Livingston, E. (1995). An anthropology of reading. Indiana
University Press.
Liu, J. H., & Hilton, D. J. (2005). How the past weighs on the
present: social representations of history and their
role in identity politics. British Journal of Social
Psychology, 44, 537–556.
Liu, J. H., Wilson, M. W., McClure, J., & Higgins, T. R. (1999).
Social identity and the perception of history: Cultural
representations of Aotearoa/New Zealand. European
Journal of Social Psychology, 29, 1021‐1047.
Liu, J.H., Lawrence, B., Ward, C., & Abraham, S. (2002).
Social representations of history in Malaysia and
Singapore: on the relationship between national and
ethnic identity. Asian Journal of Social Psychology, 5, 3‐
20.
Luczynski, J. (1997). The multivoicedness of historical
representations in a changing sociocultural context:
young polish adult’s representations of World War II.
Culture & Psychology, 3, 21‐40.
202
Lynch, M. (1999). Archives in formation: privileged spaces,
popular archives and paper trails. History of the
Human Sciences, 12, 65‐87.
Lynch, M. (2009). Ethnomethodology and history:
documents and the production of history.
Ethnographic studies, 11, 87‐101.
Lynch, M. & Bogen, D. (1996). The spectacle of history:
speech, text, and memory at the IranContra hearings.
Durham: Duke University Press.
Margalit, A. (2002). The ethics of memory. Cambridge:
Harvard University Press.
Marková, I. (1997). Individual and community: post‐
communist perspective in change, Journal of
Community and Applied Social Psychology, 7, 1‐102.
Marková, I., Moodie, E., Farr, R., Drozda‐Senkowska, E.,
Erös., Plichtová, J., Gervais, Marie‐Claude.,
Hoffmannová, J., & Mullerová, O. (1998). Social
representations of the individual: a post‐communist
perspective. European Journal of Social Psychology, 28,
797‐829.
Merridale, C. (2003). Redesigning history in contemporary
Russia. Journal of Contemporary History, 38, 13‐28.
Middleton, D. & Edwards, D. (Eds.) (1990). Collective
remembering. London: Sage.
Middleton, D. & Brown, S.D. (2005). The social psychology of
experience: studies in remembering and forgetting.
London: Sage.
Middleton, D. & Brown, S.D. (2007). Issues in the socio‐
cultural study of memory: making memory matter. În
J. Valsiner & A. Rosa (Eds.) The Cambridge handbook of
sociocultural psychology (pp. 661‐677). Cambridge:
Miller, B. (1999). Narratives of guilt and compliance in
unified Germany: Stasi informers and their impact on
society. London: Routledge.
203
Cristian Tileagă
Miller, B. (2003). Portrayals of past and present selves in
the life stories of former Stasi informers. În R.
Humphrey, R. Miller & E. Zdravomyslova (Eds.)
Biographical research in Eastern Europe: altered lives
and broken biographies (pp. 101‐114). Aldershot:
Ashgate.
Misztal, B. (2003). Theories of social remembering. Milton
Keynes: Open University Press.
Montero, M. & Rodriquez‐Mora, I. (1998). Discourse as a
stage for political actors. În O. Feldman & C. De
Landtsheer (Eds.) Politically speaking: a worldwide
examination of language used in the public sphere (pp.
91‐105). Westport, CT: Praeger Publishers.
Montgomery, M. (2008). The discourse of the broadcast
news interview: a typology. Journalism Studies, 9, 260‐
277.
Moscovici, S. (1988). Notes towards a description of social
representations. European Journal of Social
Murakami, K. (2007). Positioning in accounting for
redemption and reconciliation. Culture & Psychology,
13, 431‐452.
Nalepa, M. (2010). Skeletons in the closet: transitional
justice in postcommunist Europe. Cambridge:
Nofsinger, R. E. (1991). Everyday conversation. Newbury
Park, CA: Sage.
Nora, P. (1998). The era of commemoration. În P. Nora (Ed.)
Realms of memory: the construction of the French past
(pp. 609‐637). New York: Columbia University Press.
Olick, J.K. (2003). What does it mean to normalize the past?
Official memory in German politics since 1989. În J.K.
Olick (Ed.) States of memory: continuities, conflicts, and
transformations in national retrospection (pp.259‐
288). Duke University Press.
204
Olick, J. (2007). The Politics of regret: on collective memory
and historical responsibility. London: Routledge.
Oprea, M. (2002) Banalitatea răului. O istorie a Securit ţii
în documente. Iaşi: Polirom.
Paez, D., Basabe, N., & Gonzalez, J.L. (1997). Social processes
and collective memory: a cross‐cultural approach to
remembering political events. În J. Pennebaker, D.
Paez, & B. Rimé (Eds.) Collective memory of political
events: Social psychological perspectives (pp. 147‐174).
Passerini, L. (Ed.) (2005). Memory and totalitarianism. (new
ed.) Somerset, NJ: Transaction Publishers.
Pennebaker, J. Paez, D. & Rimé B (Eds.) (1997). Collective
perspectives. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum
Associates.
Pennebaker, J. & Banasik, B. (1997). On the creation and
maintenance of collective memories: history as social
psychology. În J. Pennebaker, D. Paez & B. Rime (Eds.)
Collective memory of political events: social
Lawrence Erlbaum.
Peräkylä, A., Antaki, C., Vehviläinen, S. & Leudar, I. (Eds.)
(2008) Conversation analysis of psychotherapy.
Phillips, R. (2007). Commentary: ambiguity in narratives of
reconciliation. Culture & Psychology, 13, 453‐460.
Plummer, K. (2001). Documents of life 2: an invitation to
critical humanism. London: Sage.
Polletta, F. (1998a). Contending stories: narratives in social
movements. Qualitative Sociology, 21, 419‐446.
Polletta, F. (1998b). "It was like a fever ..." narrative and
identity in social protest. Social Problems, 45, 137‐159.
Pomerantz, A. (1986). Extreme case formulations: a way of
legitimating claims. Human Studies, 9, 219‐229.
205
Cristian Tileagă
Poole, R. (2008). Memory, history and the claims of the
past. Memory Studies, 1, 149‐166.
Potter, J. (1984). Testability, flexibility: Kuhnian values in
psychologists' discourse concerning theory choice.
Philosophy of the Social Sciences, 14, 303‐330.
Potter, J. (1987). Reading repertoires: a preliminary study
of some techniques that scientists use to construct
readings. Science and Technology Studies, 5, 112‐121.
Potter, J. (1988a). Cutting cakes: A study of psychologists'
social categorizations. Philosophical Psychology, 1, 17‐
33.
Potter, J. (1988b). What is reflexive about discourse
analysis? The case of reading readings. În S. Woolgar
(Ed.) Knowledge and reflexivity: New frontiers in the
sociology of knowledge. London: Sage.
Potter, J. (1996). Representing reality: discourse, rhetoric
and social construction. London: Sage.
Potter, J. (1998). Discursive social psychology: from
attitudes to evaluative practices. European Review of
Potter, J. (2000). Post‐cognitive psychology. Theory &
Potter, J. (la tipar). Re‐reading discourse and social
psychology: transforming social psychology. British
Journal of Social Psychology. *.*
Potter, J. & Edwards, D. (1999). Social representations and
discursive psychology: From cognition to action.
Pottter, J. & Hepburn, A. (2005). Qualitative interviews in
psychology: problems and possibilities. Qualitative
Research in Psychology, 2, 281‐307.
Potter, J. & Hepburn, A. (2008). Discursive constructionism.
În Holstein, J.A. & Gubrium, J.F. (Eds) Handbook of
constructionist research (pp. 275‐293). New York:
Guildford.
206
Potter, J. & Wetherell, M. (1987). Discourse and social

psychology: beyond attitudes and behaviour. London:
Sage.
Potter, J. & Wetherell, M. (1988). Accomplishing attitudes:
fact and evaluation in racist discourse. Text, 8, 51‐68.
Potter, J., Tileagă, C. & Hepburn, A. (2011). Inequality in
action. International Journal of Education and
Psychology in the Community, 1, 43‐60.
Preoteasa, I. (2002). Intellectuals and the public sphere in
post‐communist Romania: a discourse analytical
perspective. Discourse & Society, 13, 269‐292.
Prior, L. (1997). Following on Foucault’s footsteps: text and
context in qualitative research. În D. Silverman (Ed.)
Qualitative research: theory, method and practice (pp.
63‐79). London: Sage.
Prior, L. (2004). Documents. În C. Seale, G. Gobo, J. F.
Gubrium, & D. Silverman (Eds.) Qualitative research
practice (pp. 375‐390). London: Sage.
Puchta, C. & Potter, J. (2004). Focus group practice. London:
Sage.
Rapley, M. (1998). Just an ordinary Australian: self‐
categorisation and the discursive construction of
facticity in “racist” political rhetoric. British Journal of
Ratesh, N. (1991). Romania: the entangled revolution. New
York: Praeger.
Reicher, S. & Hopkins, N. (2001). Self and nation. London:
Sage
Reicher, S., Cassidy, C., Wolpert, I., Hopkins, N. & Levine, M.
(2006). Saving Bulgaria's jews: an analysis of social
identity and the mobilisation of social solidarity.
European Journal of Social Psychology, 36, 49‐72.
Rimé, B., & Christophe, V. (1997). How individual emotional
episodes feed collective memory. În J. Pennebaker, D.
207
Cristian Tileagă
Paez, & B. Rimé (Eds.) Collective memory of political

events: Social psychological perspectives (pp. 131‐146).
Roper, S. D. (2000). Romania: the unfinished revolution.
Amsterdam: Abingdon. Marston.
Rowe, S., Wertsch, J.V., & Kosyaeva, T.Y. (2002). Linking
little narratives to big ones: Narrative and public
memory in history museums. Culture & Psychology, 8,
97–113.
Sacks, H. (1995). Lectures on conversation. Oxford:
Blackwell.
Sacks, H. Schegloff, E.A. & Jefferson, G. (1974). A simplest
systematics for the organization of turn‐taking for
conversation. Language, 50, 696‐735.
Santiso, J. (1998). The fall into the present: the emergence
of limited political temporalities. Time & Society, 7, 25‐
54.
Sauer, C. (1996). Echoes from abroad: Queen Beatrix'
address to the Israeli Parliament. Current Issues In
Language and Society, 3, 233–267.
Schaffner, C. (1996). Political speeches and discourse
analysis. Current Issues In Language and Society, 3,
201‐204.
Schegloff, E.A. (1997). Whose text? Whose context?
Schudson, M. (1992). Watergate in American memory: How
we remember, forget, and reconstruct the past. New
York: Basic Books.
Schütz, A. (1967). Collected papers I. The problem of social
reality (ed. by M.A. Natanson and H.L. van Breda).
Dordrecht, The Netherlands: Martinus Nijhoff
Publishers.
Schütz, A. (1975). Collected papers III. Studies in
phenomenological philosophy (ed. by I. Schütz, Aron
208
Gurwitsch). Dordrecht, The Netherlands: Martinus

Nijhoff Publishers.
Sibley, C., Liu, J., Duckitt, J., & Khan, S. (2008). Social
representations of history and the legitimation of
social inequality: the form and function of historical
negation. European Journal of Social Psychology, 38,
542‐565.
Shafir, M. (2000). Marginalization or mainstrean? The
extreme right in post‐communist Romania. În P.
Hainsworth (Ed.) The politics of the extreme right:
from the margins to the mainstream (pp. 247‐267).
London/New York: Pinter.
Shotter, J. (1977). Images of man in psychological research.
London: Methuen.
Shotter, J. (1990). The social construction of remembering
and forgetting. În D . Middleton &. D. Edwards (Eds.),
Collective remembering (pp. 120–138). London: Sage.
Skaar, E., Gloppen, S., & Suhrke, A. (Eds.) (2005). Roads to
reconciliation. Lexington Books.
Smart, B. (1999). Facing modernity: ambivalence, reflexivity
and morality. London: Sage.
Smith, D. (1974). The social construction of documentary
reality. Sociological Inquiry, 44, 257‐268.
Smith, D. (1978). ‘'K is mentally ill': the anatomy of a factual
account. Sociology, 12, 23‐53.
Smith, D. (1987). The everyday world as problematic: a
feminist sociology. Toronto: University of Toronto
Press.
Smith, D. (1990a). The active text: a textual analysis of the
social relations of public textual discourse. În Texts,
facts and femininity: exploring the relations of ruling
(pp.120‐158). London: Routledge.
Smith, D. (1990b) Textually mediated social organization.
În Texts, facts and femininity: exploring the relations of
ruling (pp. 209‐224). London: Routledge.
209
Cristian Tileagă
Smith, D. (1999). Writing the social: critique, theory, and

investigations. Toronto: University of Toronto Press.
Smith, D. (2005) Institutional ethnography: a sociology for
people. Cambridge, Mass.: AltaMira Press.
Smith, J.A. (2003). Shifting identities: the negotiation of
meanings between texts and between persons. În L.
Finlay & B. Gough (Eds.) Reflexivity: A practical guide
for researchers in health and social sciences (pp. 176‐
186). Oxford: Blackwell.
Stan, L. (2006). The vanishing truth: politics and memory in
post‐communist Europe. East European Quarterly, 40,
383‐408.
Stan, L. (2007) Comisia Tismăneanu: repere internaționale.
Sfera Politicii, 126127, 7‐13.
Stan, L. (2010) Prezentul trecutului recent: lustraţie și
decomunizare în postcomunism. București: Curtea
Veche.
Stokoe, E. (2009). Doing actions with identity categories:
complaints and denials in neighbour disputes. Text &
Talk, 29, 75‐97.
Sträub, J. (2005). Telling stories, making history: toward a
narrative psychology of the historical construction of
meaning. În J. Sträub (Ed.) Narration, identity and
historical consciousness (pp. 44‐98). New York:
Berghahn Books.
Tănăsoiu, C. (2007). The Tismăneanu report: Romania
revisits its past. Problems of PostCommunism, 54,
July/August.
te Molder, H. & Potter, J. (Eds.) (2005). Conversation and
cognition. Cambridge: Cambridge University Press.
Teitel, R. (2000). Transitional justice. Oxford: Oxford
University Press.
Thompson, J. (2009). Apology, historical obligations and the
ethics of memory. Memory Studies, 2, 195‐210.
210
Tilly, C. (2002). Stories, identities and political change.

Rowman & Littlefield Publishers, Inc.
Tileagă, C. (2002). Analiza discursului și studiul
atitudinilor: o introducere în psihologia socială
discursivă. Psihologia Socială, 10, 110‐133.
Tileagă, C. (2005). Accounting for extreme prejudice and
legitimating blame in talk about the
Romanies. Discourse & Society, 16, 603–624.
Tileagă, C. (2006a). Representing the ‘other’: a discursive
analysis of prejudice and moral exclusion in talk about
Romanies. Journal of Community and Applied Social
Psychology, 16, 19–41.
Tileagă, C. (2006b). Discourse, dominance and power
relations: inequality as a social and interactional
object. Ethnicities, 6, 476–497.
Tileagă, C. (2007). Ideologies of moral exclusion: a critical
discursive reframing of depersonalization,
delegitimization and dehumanization. British Journal
of Social Psychology, 46, 717–737.
Tileagă, C (2008). „What is a revolution”? National
commemoration, collective memory and managing
authenticity in the representation of a political event.
Tileagă, C. (2010). Cautious morality: public accountability:
moral order and accounting for a conflict of interest.
Discourse Studies, 12, 223‐239.
Tileagă, C. (2011). Context, mental models and discourse
analysis. Journal of Sociolinguistics, 15, 124‐134.
Tileagă, C. (la tipar, a). The right measure of guilt:
disclosure, transgression and the social construction
of moral meanings. Discourse & Communication. *.*
Tileagă, C. (la tipar, b). Communism and the meaning of
collective memory: a critical‐interpretive analysis.
Integrative Psychological and Behavioural Science
211
Cristian Tileagă
(special issue “Bridging history and social psychology”).
*.*
Tismăneanu, V. (1993). Reinventing politics: Eastern europe
from Stalin to Havel. New York: The Free Press.
Tismăneanu, V. (1999). The revolutions of 1989. London:
Routledge.
Tismăneanu, V. (with Iliescu, I.) (2006). Communism, post
Communism and democracy: the great shock at the end
of a short century. Boulder New York: Columbia
University Press.
Tismăneanu, V. (1998). Fantasies of salvation: democracy,
nationalism, and myth in postcommunist Europe.
Princeton University Press.
Tismăneanu, V. (2007a). Confronting Romania’s past: a
response to Charles King. Slavic Review, 66, Winter.
Tismăneanu, V. (2007b). Refuzul de a uita. Articole şi
comentarii politice (20062007). Iași: Curtea Veche.
Tismăneanu, V. (2008). Democracy and memory: Romania
confronts its Communist past. The Annals of the
American Academy of Political and Social Science, 617,
166‐180.
Tismăneanu, V., Dobrincu, D. & Vasile, C. (Eds.) (2007).
Raport Final: Comisia Prezidentiala pentru Analiza
Dictaturii Comuniste din România. București:
Humanitas.
Todorov, T. (1999). Voices from the Gulag. University Park:
Pennsylvania State University Press.
Tulviste, P. & Wertsch, J. V. (1994). Official and unofficial
histories: the case of Estonia. Journal of Narrative and
Life History, 4, 311‐329.
Turner, C. (2006). Nation and commemoration. În G.
Delanty & K. Kumar (Eds.) The Sage handbook of
nations and nationalism (pp. 205‐213). London: Sage.
Tusting, K., Crawshaw, R., Callen, B. (2002) ”I know, 'cos I
was there”: how residence abroad students use
212
personal experience to legitimate cultural

generalizations. Discourse & Society, 13, 651‐672.
Valsiner, J. & Rosa, A. (Eds.) (2007). The Cambridge
handbook of sociocultural psychology. Cambridge:
Cambridge University Press
van Leeuwen, T. (1995). Representing social action.
van Leeuwen, T. (2005). Time in discourse. Linguistics and
the Human Sciences, 1, 127‐145.
van Leeuwen, T. (2007). Legitimation in discourse and
communication. Discourse & Communication, 1, 91‐
112.
van Dijk, T. A. (1987). Communicating racism: ethnic
prejudice in thought and talk. London: Sage.
Velikonja, M. (2009). Lost in transition: nostalgia for
socialism in post‐socialist countries. East European
Politics and Societies, 23, 535‐551.
Veyne, P. (1984). Writing history: essay on epistemology.
Middleton, Connecticut: Wesleyan University Press.
Voicu, G. (2000). Zeii cei răi. Cultura conspiraţiei în România
postcomunistă. Iași: Polirom.
Watson, R. (1997). Ethnomethodology and textual analysis.
În D. Silverman (Ed.) Qualitative research: theory,
method and practice (pp. 80‐98). London: Sage
Watson, R. (2009). Analyzing practical and professional
texts: a naturalistic approach. Aldershot: Ashgate.
Wertsch, J. (1997). Narrative tools of history and identity.
Wertsch, J. (2002). Voices of collective remembering.
Wertsch, J. (2007) Collective memory. În J. Valsiner & A.
Rosa (Eds.) The Cambridge handbook of sociocultural
psychology (pp. 645‐660). Cambridge: Cambridge
University Press
213
Cristian Tileagă
Wertsch, J. (2008). Collective memory and narrative

templates. Social Research, 75, 133‐156.
Wertsch, J. (2011). Beyond the archival model of memory
and the affordances and constraints of narratives.
Wertsch, J. & Karumidze, Z. (2009). Spinning the past:
Russian and Georgian accounts of the War of August
2008. Memory Studies, 2, 377‐391.
Wetherell, M. (2003). Paranoia, ambivalence and discursive
practices: concepts of position and positioning in
psychoanalysis and discursive psychology. În R. Harré
& F. Moghaddam (Eds.) The self and others: positioning
individuals and groups in personal, political and
cultural contexts (pp. 99‐120). Westport, CT: Praeger.
Wetherell, M. (2007). A step too far: discursive psychology,
linguistic ethnography and questions of identity.
Journal of Sociolinguistics, 11, 661‐681.
Wetherell, M. (Ed.) (2009). Theorizing identities and social
action. Basingstoke: Palgrave MacMillan.
Wetherell, M. & Potter, J. (1992) Mapping the language of
racism: discourse and the legitimation of exploitation.
Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf.
White, H. (1978). Tropics of discourse. Baltimore: John
Hopkins University Press.
White, H. (1992). Historical emplotment and the problem of
truth. În S. Friedlander (Ed.) Probing the limits of
representation: Nazism and the Final Solution (pp. 37‐
53). Cambridge, Mass.: Harvard University Press.
White, G.M. (1997). Mythic history and national memory:
the Pearl Harbor anniversary. Culture & Psychology, 3,
63‐88.
Widdicombe, S. & Wooffitt, R. (1995). The language of youth
subcultures: social identity in action. Hemel
Hempstead: Harvester/Wheatsheaf.
214
Wilkinson, S., & Kitzinger, C. (2003). Constructing

identities: a feminist conversation analytic approach
to positioning in action. În R. Harré & F. Moghaddam
(Eds.) The self and others: positioning individuals and
groups in personal, political and cultural contexts (pp.
157‐180). Westport: Praeger.
Wilson, J. (1990). Politically speaking: the pragmatic
analysis of political language. Oxford: Blackwell.
Wittgenstein, L. (1953). Philosophical investigations.
Oxford: Blackwell.
Wodak, R. & de Cillia, R. (2007). Commemorating the past:
the discursive construction of official narratives about
the `rebirth of the second Austrian Republic'.
Discourse & Communication, 1, 337‐363.
Yurchak, A. (2005). Everything was forever, until it was no
more: the last soviet generation. Princeton: Princeton
University Press.

215

Index

analiza conversației, 14 condamnare, 53‐60
analiza discursului, discurs,
în psihologia socială, 11‐29 ca acțiune socială, 14, 26‐
în lingvistică, 14 27, 40, 51, 97, 99‐100
Adorno, Theodor, 32, 37, 45, 71, 93 comemorativ, 161‐185
Antaki, Charles, 21‐22, 170‐171 politic, 44, 181
arhiva, Edwards, Derek, 13, 19, 21, 24, 59,
loc de descoperire, 129 103, 105, 107, 109, 129, 132, 178
personală, 111‐112, 131, Gergen, Kenneth, 13, 28, 47, 74,
135 113, 174
oficială, 111‐112, 119‐ Hepburn, Alexa, 20‐21, 23, 115‐116
121, 135 identitate,
„auto‐degradare”, 123 națională, 65‐68, 87‐93
Billig, Michael, 11‐12, 21‐22, 44, personală, 110‐111, 115‐
50, 66, 163, 172 120, 125, 131, 134
biografie, 95‐114, 107, 115‐136 socială, 123, 126‐127
categorie de apartenență, 14, 86, transformare, 127, 130, 136
104‐105, 107‐111, 113, 122, 124‐ interacțiune socială, 21, 116
126, 168‐169 interviu media, 141‐144
categorizare, 63‐64, 69, 77, 104, mărturisire, 38‐41, 95‐114, 115‐136
111, 142‐143, 159, 173, 184, ca text activ, 99‐103
comemorare, 30, 43‐44, 161, 163, mediere, 28, 128, 134,
167 memorie,
comunism, colectivă, 27‐29, 32‐33,
ca „Celălalt”, 87‐93 48‐51, 97‐98, 137‐145
categorie socială, 60‐65, individuală, 95‐114
69, 77 oficială, 71‐94
categorie a „macro‐ organizațională, 135‐136
socialului”, 55, 77‐80 obiecte mediaționale, 136
realitate trăită, 31 organizare interacțională, 17, 50‐
216
51, 132, 137‐160 retorică,
politica memoriei, 72‐77 a descoperirii, 127, 131
Potter, Jonathan, 11‐16, 20‐23, 24‐ a responsabilității, 56
26, 155 a umanismului, 85
psihologia socială inoculare, 59, 171‐172
discursivă, 11‐44, 94, 115‐ revoluție,
116, 162‐163 categorie socială, 152‐
socioculturală, 48, 124, 153, 161‐162, 173, 174‐
Raportul Tismăneanu, 45‐70, 71‐94 179
realitate textuală, 45‐70, 115‐136 română, 137‐160, 161‐
reconcilierea cu trecutul 185
ca practică socială, 32 Smith, Dorothy, 28, 31, 38, 51‐52,
ca produs social și 61‐62, 70, 85, 92, 94, 100‐101,
realizare discursivă, 33 172‐173
reprezentări sociale Stokoe, Elizabeth, 14, 22, 86
ale istoriei, 45‐70 Tismăneanu, Vladimir, 34, 46, 75‐
ideologice, 161‐185 76, 81‐85, 88
responsabilitate Wetherell, Margaret, 11‐12, 21, 23,
publică, 51, 99 65, 116, 122, 171
politică, 137‐160 Wittgenstein, Ludwig, 14
interacțională, 42, 141‐142

217

Analiza Discursului Si Reconcilierea

Enviado por

Dados do documento

Direitos autorais

Formatos disponíveis

Compartilhar este documento

Compartilhar ou incorporar documento

Opções de compartilhamento

Você considera este documento útil?

Este conteúdo é inapropriado?

Direitos autorais:

Formatos disponíveis

Analiza Discursului Si Reconcilierea

Enviado por

Direitos autorais:

Formatos disponíveis

Loughborough University

Discourse analysis and

This item was submitted to Loughborough University's Institutional Repository

Citation: TILEAGA, C., 2012. Discourse analysis and researching coming

to terms with the past: studies in discursive psychology [Analiza discursului si

reconcilierea cu trecutul recent: studii de psihologie sociala discursiva]. Oradea,

Romania: Editura Primus [Primus Publishing].

• This book is written in Romanian.

Metadata Record: https://dspace.lboro.ac.uk/2134/9681

Version: Not specified

Publisher: Editura Primus [Primus Publishing]

Please cite the published version.

For the full text of this licence, please go to:

Loughborough, Marea Britanie. Mulțumesc colegilor din

1 Majoritatea analizelor discursive beneficiază de pe urma înțelegerii

Analiştii discursului sunt interesați de studiul

pre‐organizată şi pre‐categorizată astfel ca să fie asimilată

folosesc anumite fraze, maxime, clişee, care sunt de obicei „comune”

alt fapt fundamental: discursul nostru este în foarte mare

specific, PD consideră interacțiunea socială şi textele

5 Termenul de „cognitivism” este folosit pentru a face referire la

folosim, în funcție de context, de o manieră strategică

repertoriile interpretative), la practicille şi resursele

alte perspective ale cercetării calitative în psihologia

7 Diferența dintre folosirea interviurilor şi a interacțiunilor “naturale”

dezvoltat de Gail Jefferson, specialistă a analizei conversației. O

sociale: cum se adresează unui public (sau cum îşi

alese, de obicei, cele mai interesante şi relevante exemple

psihologice şi private, ci fenomene sociale, publice,

reamintire conştientă a „faptelor”, ci şi de acțiune socială,

est. O astfel de inițiativă recentă, sub patronajul lui Jerzy

neterminat (Gallinat, 2009; Yurchak, 2005). Modul în care

9 După cum observă Yurchak, atunci când scrie despre socialismul

trebuit să fie revăzute şi, în unele cazuri, „rearanjate”,

(perioadei comuniste) în Raportul Tismăneanu (capitolele

11 Comisia Prezidențială condusă de Vladimir Tismăneanu urmează

pentru a construi o reprezentare oficială a comunismului?

2000), ori memoria colectivă regândită (Wertsch, 2002).

pare că lipseşte, totuşi, este o abordare a reconcilierii cu

12 Reprezentările sociale ale istoriei sunt construite prin intermediul

care le produce. Ambele perspective sunt reducționiste.

Capitolele trei şi patru abordează reconcilierea

ideea ca formulările categoriale deja existente, dominante,

analizează o serie de discursuri politice ale fostului

reprezentative (preşedinți, prim miniştri, etc.), există

memorie colectivă, aceasta a fost concepută ca un proces

la formarea şi propagarea identificării sociale cu o comunitate

cetățenii de caracterul rezonabil al politicilor statului şi de

istoriei depinde de înțelegerea organizării sociale a

5 De asemenea, această poziție pleacă de la o definiție inclusivă a

7 Raportul nu este singura reprezentare a istoriei în sfera publică

centrală pentru investigația pe care o propune. Care este

(2) „Nu există încă un document oficial al statului

lipseşte responsabilitatea politică în evaluarea trecutului, pe

profundă frustrare, exasperare şi dezamăgire în

(4) „Comisia Prezidenţială a fost înfiinţată ... ca

(6) „Numele victimelor, ca şi cele ale călăilor,

(7) „Numele instituţiilor care au comis crimele

(8) „Trebuie cunoscute numele primilor secretari de

(10) „Toate aceste frânturi de imagini sunt

scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a

(12) „Nu am dorit o simplă repudiere formală a

(13) „Gestul meu de azi este consecinţa firească a

(14) „Nu trebuie să dăm dovadă de aroganţă