Forma de învăţământ: I.D.

Program de studiu: Asistenţă managerială şi secretariat

Anul III, sem II

ANALIZĂ ECONOMICO-
FINANCIARĂ

Curs pentru învăţământ la distanţă

Conf. univ. dr. Ştefăniţă ŞUŞU

2017
 CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................. 3
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I
CONŢINUTUL APLICATIV ŞI METODOLOGIC AL ANALIZEI ACTIVITĂŢII
ECONOMICO-FINANCIARE........................................................................................... 5
Introducere ............................................................................................................................. 5
1.1. Importanţa analizei economico-financiare ca metodă a cunoaşterii ............................... 7
1.2. Particularităţile analizei economico-financiare............................................................... 9
1.3. Necesitatea şi rolul analizei economico-financiare în procesul decizional................... 10
1.4. Conţinutul analizei economico-financiare .................................................................... 12
1.5. Tipologia analizei economico-financiare...................................................................... 14
1.6. Metode şi tehnici ale analizei economico-financiare .................................................... 17
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II
ANALIZA CIRCULAŢIEI MĂRFURILOR .................................................................. 29
Introducere ........................................................................................................................... 29
2.1. Analiza cifrei de afaceri ................................................................................................ 30
2.1.1. Analiza evoluţiei (dinamicii) cifrei de afaceri .................................................. 35
2.1.2. Analiza structurii cifrei de afaceri..................................................................... 37
2.1.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri ................................................................. 41
2.1.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie/desfacere şi
cererea .................................................................................................................................. 47
2.1.5. Analiza cifrei de afaceri minime (critice) ......................................................... 49
2.2. Analiza stocurilor de marfă........................................................................................... 50
2.2.1. Categorii de stocuri ........................................................................................... 51
2.2.2. Analiza vitezei de circulaţie a mărfurilor.......................................................... 55
2.2.3. Implicaţii economico-financiare ale politicii de stocare ................................... 56
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III
ANALIZA POTENŢIALULUI UMAN AL ÎNTREPRINDERII.................................. 60
Introducere ........................................................................................................................... 60
3.1. Analiza dinamicii şi a structurii potenţialului uman ..................................................... 61
3.2. Analiza comportamentului potenţialului uman............................................................. 64
3.3. Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman............................................................. 67
3.3.1. Analiza productivităţii medii şi a productivităţii marginale a muncii............... 67
3.3.2. Analiza factorială a productivităţii muncii........................................................ 68
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV
ANALIZA CHELTUIELILOR DE CIRCULAŢIE ALE ÎNTREPRINDERII ........... 76
Introducere ........................................................................................................................... 76
4.1. Cheltuielile întreprinderii – abordare sistemică, conceptuală şi practică...................... 77
4.2. Analiza eficienţei cheltuielilor ...................................................................................... 78
4.3. Analiza efectului creşterii eficienţei cheltuielilor ......................................................... 79
4.4. Analiza factorială a cheltuielilor ................................................................................... 80
4.5. Costul şi decizia strategică a întreprinderii ................................................................... 83
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V
ANALIZA PERFORMANŢELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE
ÎNTREPRINDERII............................................................................................................ 87
Introducere ........................................................................................................................... 87
5.1. Demers în teoria performanţei economico-financiare................................................... 88
5.2. Instrumente de apreciere a performanţelor economico-financiare ale întreprinderii.... 90
5.2.1. Soldurile intermediare de gestiune.................................................................... 91
5.2.1.1. Soldurile intermediare de gestiune privind activitatea de exploatare a
întreprinderii ........................................................................................................................ 92

1
 5.2.1.2. Soldurile intermediare de gestiune privind rentabilitatea
întreprinderii ...................................................................................................................... 100
5.2.2. Ratele de rentabilitate...................................................................................... 105
5.2.2.1. Ratele rentabilităţii comerciale........................................................ 107
5.2.2.2. Ratele rentabilităţii economice ........................................................ 109
5.2.2.3. Rata rentabilităţii financiare ........................................................... 111
5.2.2.4. Rata rentabilităţii resurselor consumate ......................................... 114
5.2.2.5. Rata rentabilităţii capitalului avansat şi ocupat.............................. 115
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI
ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII..................................... 121
Introducere ......................................................................................................................... 121
6.1. Studiul bilanţului - etapă a analizei financiare............................................................ 122
6.2. Tipuri de bilanţ utilizate în analiza financiară............................................................. 122
6.3. Analiza echilibrelor financiare.................................................................................... 125
6.3.1. Analiza echilibrului financiar în optica patrimonială...................................... 126
6.3.1.1. Analiza situaţiei nete ........................................................................ 126
6.3.1.2. Analiza fondului de rulment ............................................................. 127
6.3.1.3. Analiza necesarului de fond de rulment........................................... 129
6.3.1.4. Analiza trezoreriei nete .................................................................... 130
6.3.2. Analiza echilibrului financiar în optica funcţională........................................ 131
6.4. Analiza bilanţului prin metoda ratelor ........................................................................ 132
6.4.1. Ratele de structură ale activului ...................................................................... 132
6.4.2. Ratele de structură ale pasivului ..................................................................... 135
6.5. Analiza solvabilităţii şi lichidităţii .............................................................................. 137
GLOSAR DE TERMENI ................................................................................................ 148
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...................................................................................... 150
RĂSPUNSURI TESTE GRILĂ ...................................................................................... 153

2
 INTRODUCERE

Cursul de Analiză economico-financiară se adresează studenţilor înscrişi la

programul de studii Asistenţă Managerială şi Secretariat (AMS), forma de învăţământ ID,
din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică.
În procesele manageriale nevoia de analiză este indispensabilă în fundamentarea
deciziilor. Marii strategi ai lumii, ca de altfel şi marii artişti sau inventatori au stăpânit în
mod eficient metodele raţionale de analiză, ceea ce face ca gândirea strategică să fie
considerată o gândire creatoare care poate genera soluţii noi, cu ţinte ce nu sunt plasate în
prezentul static, ci în viitorul dinamic.
Pentru a formula strategii şi a permite dezvoltări în cadrul entităţilor economice
trebuie să existe mecanisme de evaluare şi control, un sistem de monitorizare a activităţii,
pentru care analiza şi diagnosticul sunt indispensabile. Diagnosticarea reprezintă punctul
de pornire în demersul strategic: studiind relaţiile de dependenţă dintre factorii care
determină afacerile respective poate avea loc evaluarea riscurilor sau potenţialului asociat
unui anumit set de condiţii, în vederea orientării procesului decizional spre performanţe cât
mai înalte.
Entităţile economice utilizează analizele pentru a transforma informaţiile în acţiune
şi pentru a obţine avantaje pe termen lung. Practica a demonstrat că nu există management
performant în absenţa unei metodologii şi instrumente precise de gestiune şi control; astfel
că, în contextul nevoii de control în organizaţii, analiza-diagnostic este considerată un
astfel de instrument pentru obţinerea performanţei.
Definită la modul general, analiza-diagnostic reprezintă o investigare largă a
principalelor aspecte economice, tehnice, sociologice, juridice şi manageriale, efectuată în
vederea identificării punctelor forte şi a punctelor slabe ale activităţii interne a entităţii,
oportunităţilor şi restricţiilor din mediul extern, precum şi a cauzelor care le-au generat,
pentru formularea recomandărilor de valorificare a punctelor forte/oportunităţilor şi de
eliminare sau atenuare a punctelor slabe/restricţiilor.
Utilizarea analizei şi diagnosticului în procesele manageriale dă posibilitatea
transformării entităţii într-o organizaţie flexibilă, uşor adaptabilă la schimbările/variaţiile
frecvente ce au loc în mediul de afaceri.
Practic, motivaţia efectuării analizei ca instrument al controlului, o constituie
satisfacerea, cel puţin, a următoarelor două cerinţe:
 cercetarea realităţii obiective, cunoaşterea şi interpretarea ei; din această
perspectivă se consideră că analiza economică prezintă o „hartă a realităţii”;
 informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii, performanţele,
eficienţa utilizării resurselor etc.
Prezentul curs oferă studenţilor posibilitatea pregătirii academice în domeniul
analizei afacerilor, asigurarea unei pregătiri aprofundate de specialitate cu deschiderea
corespunzătoare spre piaţa naţională/internaţională a muncii.
În conţinutul cursului aspectele teoretice sunt însoţite de exemple ipotetice care
valorizează tehnicile de analiză.
Obiectivele principale ale acestui curs, care sunt concretizate în competenţele
generale pe care studenţii le vor dobândi după parcurgerea şi asimilarea sa, sunt:
 însuşirea conceptelor de bază ale analizei economico-financiare, a metodelor şi
procedeelor care se utilizează în analiza activităţii entităţilor economice;
 însuşirea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi care să permită studenţilor
realizarea analizei economico-financiare a activităţii entităţilor economice;
 formarea deprinderilor necesare în vederea formulării interpretării rezultatelor
obţinute în urma analizei (în dinamică şi factorială) efectuate, identificarea punctelor slabe,
a punctelor forte, a oportunităţilor şi ameninţărilor mediului în care entitatea îşi desfăşoară

3
activitatea şi formularea setului de măsuri ce au ca obiectiv eficientizarea/optimizarea
activităţilor desfăşurate;
 formarea deprinderilor necesare utilizării metodologiei specifice analizei
economico-financiare în vederea elaborării unor lucrări de cercetare teoretico-aplicative
valoroase.
Cerinţe preliminare
Cursul de Analiză economico-financiară prezintă şi explică metodologia specifică
disciplinei, ca instrument al managementului, având drept scop cunoaşterea realităţilor
interne şi externe în care funcţionează entitatea. Informaţiile obţinute prin analiză sunt utile
unei game largi de utilizatori (creditori, acţionari, salariaţi, manageri etc) fiind utilizate la
stabilirea unui diagnostic, urmărind descrierea structurii şi funcţionalităţii entităţii ca
sistem economic, caracterizarea cât mai exactă a stării sale informaţional-decizionale,
evidenţierea aspectelor pozitive şi a celor de disfuncţionalitate, în vederea formulării
globale a unor strategii şi modalităţi de intervenţie pentru îmbunătăţirea performanţelor
sale, luând în considerare şi influenţa factorilor perturbatori din mediul în care îşi
desfăşoară activitatea. Pentru aceasta este nevoie de cunoştinţe multiple din discipline ca:
Economie, Contabilitate, Finanţe, Informatică, Management, Marketing, Matematică,
Statistică etc.
Resurse şi mijloace de lucru
Pentru buna desfăşurare a activităţilor tutoriale şi reuşita învăţării, studenţii vor
trebui să consulte suportul de curs în format ID cât şi materialele sugerate la bibliografia
obligatorie. De asemenea studenţii vor trebui să posede calculatoare de birou, să
downloadeze de pe site-ul departamentului ID şi să printeze situaţiile financiare anuale ale
unor companii asupra cărora se va efectua analiza.
Cursul de Analiză economico-financiară este structurat în şase unităţi de învăţare,
fiecare dintre acestea indicând următoarele elemente: conţinutul unităţii de învăţare,
competenţele specifice unităţii de învăţare, timpul estimativ de studiu pentru asimilarea
informaţiei, introducere, concluzii, teste de autoevaluare, teste de control şi teste grilă.
În ceea ce priveşte modalitatea de evaluare a cunoştinţelor, aceasta se va desfăşura
pe baza unui examen scris desfăşurat în sesiunea de la finele semestrului. În acest sens,
studenţii trebuie să rezolve cerinţa teoretică (1-2 întrebări deschise) cât şi cea practică
(aplicaţii asemănătoare celor din curs şi cu cele rezolvate în cadrul întâlnirilor tutoriale).
Referitor la temele de control (TC), acestea vor trebui predate conform calendarului
disciplinei şi sunt definite astfel:
TC1 – Analiza în dinamică a activităţii entităţii şi analiza factorială a principalilor
indicatori economico-financiari, cum ar fi: cifra de afaceri (Ca), productivitatea medie
anuală a muncii ( W ), rata medie de eficienţă a cheltuielilor ( Rch ), profit (P), rata
rentabilităţii (Rr), pe baza modelelor factoriale cunoscute.
TC2 – Analiza performanţelor economico-financiare, analiza bonităţii financiare şi
analiza poziţiei financiare a entităţii.
În ceea ce priveşte modul de calcul al notei finale, acesta este următorul:
Nota finală = Parte întreagă din (Nota examen  0,60 + Nota pe temele de control 
0,40 + 0,50)
Succes!!!

4
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I
CONŢINUTUL APLICATIV ŞI METODOLOGIC
AL ANALIZEI ACTIVITĂŢII ECONOMICO-FINANCIARE

Motto
„Cel mai practic lucru este o bună teorie”
Niels Bohr

Conţinutul unităţii de învăţare

1.1. Importanţa analizei economico-financiare ca metodă a cunoaşterii

1.2. Particularităţile analizei economico-financiare
1.3. Necesitatea şi rolul analizei economico-financiare în procesul decizional
1.4. Conţinutul analizei economico-financiare
1.5. Tipologia analizei economico-financiare
1.6. Metode şi tehnici ale analizei economico-financiare

Competenţe specifice

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studentul va fi capabil să:

 definească obiectul de studiu al analizei economico-financiare;
 prezinte cele mai reprezentative particularităţi ale analizei economico-financiare;
 prezinte etapele procesului de analiză economico-financiară;
 prezinte criteriile de clasificare a principaleleor tipuri de analiză;
 prezinte metodele substituirii valorii factorilor şi balanţieră şi să exemplifice
situaţiile de aplicabilitate ale acestora.
Durata estimativă de parcurgere a unităţii de învăţare este de două ore.

Introducere
Piaţa, ca mecanism de reglare a funcţionării întreprinderii, are un impact decisiv,
complex şi permanent în luarea deciziilor de conducerile acestora privind opţiunile
referitoare la alocarea resurselor, dimensiunea alocării, eficienţa utilizării acestora în
vederea asigurării marjei concurenţiale, a viabilităţii.
În contextul mecanismelor pieţei, creşterea gradului de complexitate a activităţii
economice a întreprinderilor are implicaţii profunde în procesul de conducere, proces care
se poate realiza numai pe baza unui studiu atent asupra realităţii, pe o analiză ştiinţifică
care să faciliteze adoptarea deciziilor corespunzătoare1.
Cunoaşterea economică poate fi considerată drept ştiinţifică numai în măsura în care
are ca obiect punerea în evidenţă a relaţiilor existente între fenomenele şi procesele care
reclamă consum de resurse umane, materiale şi financiare având ca scop realizarea de
bunuri şi servicii necesare satisfacerii unor nevoi sociale şi dacă ea cercetează şi explică
fenomenele economice prin interacţiunea variabilelor care le determină, influenţându-le
mărimea.
Indiferent de nivelul la care se exercită şi de domeniul pe care-l vizează, activitatea
de conducere implică cunoaşterea temeinică a situaţiei date, a întregului complex de cauze
şi factori care o determină, fapt care se realizează prin intermediul analizei economico-

11
Ţole, M., Analiza economico-financiară a agenţilor economici, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002, p. 7.
5
financiare, unul din instrumentele de bază ale managementului modern, o disciplină
indispensabilă acestuia.
Analiza economico-financiară are un caracter permanent, indiferent dacă se
efectuează de un organism din interiorul sau din afara întreprinderii şi, nu constituie un
scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea unui obiectiv; deci analiza economico-financiară
trebuie să ofere soluţii pentru fundamentarea corespunzătoare a deciziilor.
Fiecare obiectiv din activitatea întreprinderii nu se înfăptuieşte prin analiza acestuia,
ci se realizează prin acţiunea factorului uman, care, pe baza analizei, a concluziilor
desprinse, dirijează efortul astfel încât efectele să fie maxime.
Elemente ale metodologiei analizei economico-financiare au apărut cu peste două
secole în urmă, o dată cu începutul revoluţiei industriale şi au devenit tot mai clare şi
explicite prin lucrări ca: On the Economy of Machinery and Manufactures (Charles
Babbage), Scientific Management (Frideric Taylor), Administration générale industrielle
(Henry Fayoll), A Theory of Production (C.W. Cobb şi P.G. Douglas), Die Ermitlung des
Antils der Einzelfractoreus (Ursula Wolf), Nouvelles méthode d`analyse économique (D.N.
Chorafas) precum şi zecilor de autori consacraţi ai secolului al XX-lea, inclusiv cei ai
şcolii economice româneşti.
Prima lucrare de profil din România aparţine lui Ion Ionescu de la Brad, publicată la
9 iunie 1854 în „Journal de Constantinople” sub titlul „Compte rendu de l’administration
des domaines de son Altesse Le grand vésir Réchid Pacha, depuis le I-er mars 1853
jusqu’qu I-er mai 1854” şi cuprinde o analiză asupra activităţii domeniilor pe care acesta
le-a administrat în Thessalia bazându-se pe date din contabilitate, în special pe bilanţ şi
contul de profit şi pierderi..
Mai târziu, în 1928, apare sub semnătura economistului Victor Slăvescu, cartea
intitulată „Analiza critică a bilanţului unei întreprinderi”, unde se prezintă succint şi clar
modul cum se poate aprecia activitatea unei întreprinderi pe baza bilanţului, calculându-se
o serie de indicatori: profit, valoarea şi structura rezervelor, raportul dintre diferite
elemente din bilanţ, capacitatea de plată a întreprinderii, rentabilitatea, etc. Tot în lucrare
se prezintă metodologia de analiză a bilanţului precizându-se că, întotdeauna se începe cu
analiza pasivului unde se găsesc resursele de formare a mijloacelor economice din activ,
continuându-se cu analiza elementelor din activ, evidenţiindu-se astfel modul de
întrebuinţare a diferitelor posturi din activ, durata întrebuinţării, siguranţa utilizării lor,
rezultatele obţinute din folosirea acestora si capacitatea de mobilizare a lor.
Lucrarea „Urmărirea şi analiza îndeplinirii planului întreprinderilor industriale” de
Al.D. Tănase, apărută în anul 1854 la Editura de stat pentru literatură economică şi
juridică, abordează probleme privind planificarea şi analiza principalelor secţiuni ale
planului tehnic, industrial şi financiar al unităţilor creatoare de valori.
În 1956, V.V. Protopopescu publică cartea intitulată „Metode de analiză pentru
descoperirea rezervelor interne ale producţiei” (în întreprinderile industriale) în care
încearcă o fundamentare a metodologiei de analiză a activităţii economice şi expune
principalele metode şi tehnici de descoperire a rezervelor interne, dând o definire a
acestora, insistând asupra necesităţii cunoaşterii lor pentru conducerea cu eficienţă a
întreprinderilor industriale.
În 1961, apare cursul „Analiza activităţilor economice a întreprinderilor industriale”
elaborat de prof. dr. Al. Gheorghiu, prof. dr. D. Mărgulescu şi alţii.
În anul 1962 se editează „Analiza activităţii economice a întreprinderilor”, lucrare
întocmită de prof. dr. V.V. Protopopescu, iar în anul 1963, prof. dr. D. Rusu publică
„Evidenţa contabilă şi analiza activităţii economice”. Aceeaşi autori, în anul 1967,
editează cursul „Evidenţa contabilă şi analiza activităţii economice a întreprinderilor
industriale”, destinat cu deosebire studenţilor de la institutele politehnice.

6
 Analiza activităţii economice a cunoscut o dezvoltare importantă şi prin publicarea
altor opere valoroase, în care au fost abordate metode şi tehnici de cercetare a fenomenelor
şi proceselor economice2.

1.1. Importanţa analizei economico-financiare ca metodă a cunoaşterii

Firmele puternice deţin în cadrul lor un compartiment de analiză economico-
financiară a cărei responsabilitate este de a efectua analize economice pe probleme, studii
utilizate în practica managerială curentă sau de a efectua diagnostice globale.
În cadrul firmelor mici care nu dispun de compartimente specializate de analiză,
activitatea de analiză economică este realizată de fiecare compartiment funcţional, pe
problemele care intră în competenţa acestora.
Activitatea desfăşurată de compartimentul de analiză economico-financiară constă în
realizarea de rapoarte de diagnosticare pe probleme, diagnostice globale în cazul existenţei
disfuncţionalităţilor în funcţionarea întreprinderii, analiza pe bază de bilanţ în scopul
prezentării în cadrul şedinţelor consiliilor de administraţie, respectiv în adunarea generală a
acţionarilor.
În practica de conducere a unităţilor economice, analiza economico-financiară îşi
găseşte o utilizare prioritară în cadrul funcţiilor de previziune şi control. În acest context,
rolul concret al analizei economico-financiare poate fi rezumat şi sistematizat astfel:
1. Analiza economică reprezintă un mijloc indispensabil în elaborarea unor planuri
reale, temeinic fundamentate din punct de vedere ştiinţific;
2. Analiza economică constituie, în acelasi timp, un instrument operativ, de
cunoaştere şi de reglare, în procesul îndeplinirii planului;
3. Analiza economică contribuie atât la realizarea şi eventual depăşirea rentabilităţii
prevăzute, cât şi la asigurarea unei situaţii patrimonial-financiare echilibrate pe întreg
parcursul anului.
Peter Drucker, vorbind despre necesitatea cunoaşterii propriei întreprinderi,
precizează că pentru a duce la îndeplinire sarcinile economice ale acesteia (întreprinderea
trebuie să devină mai eficientă, potenţialul ei trebuie evaluat corect şi fructificat la
maximum, inclusiv transformarea ei într-una complet diferită pentru un viitor diferit), este
nevoie de înţelegerea realităţilor întreprinderii privită ca un sistem economic, a capacităţii
de performanţă de care dispune şi a relaţiei între resursele disponibile şi rezultatele
potenţiale3.
„Printr-o analiză economică pertinentă este posibilă orientarea strategiilor
decizionale ale întreprinderii spre alternative optime”4.
În scopul cunoaşterii întreprinderii, analizele sunt orientate pe următoarele direcţii:
- analiza rezultatelor, a veniturilor şi a resurselor;
- analiza centrelor de cost şi a structurii costurilor;
- analiza de marketing;
- analiza cunoştinţelor;
- analiza valorii5.
Nici una dintre analize nu poate fi de folos dacă va fi privită separat de celelalte, iar
interdependenţa lor determină reexaminarea „tentativei” de diagnosticare în lumina
analizei de marketing şi a cunoştinţelor, iar metodele de diagnosticare vor trebui
modificate în mod substanţial.
O altă activitate care trebuie organizată ca o activitate distinctă, afirmă acelaşi autor,
„este analiza economică a întreprinderii, a caracteristicilor şi a sarcinilor sale şi a
programului pentru obţinerea performanţei. Această activitate impune o muncă distinctă,

2
Rusu, D., Cuciureanu, A., Petrescu, S., Dan, G., Analiza activităţii economice a întreprinderilor, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pp. 19, 20, 21.
3
Drucker, P., Managementul strategic, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 10.
4
Horomnea, E., Tratat de contabilitate, vol. 1, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 258.
5
Budugan, Dorina, Contabilitate şi control de gestiune, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2002, p. 469.
7
de o importanţă crucială şi deosebit de dificilă. Din acest motiv, va trebui numită o
persoană care să răspundă de îndeplinirea ei”.
Analiza economică constituie un instrument managerial care ajută conducerea
întreprinderii în înţelegerea trecutului şi prezentului, în vederea fundamentării viitoarelor
obiective strategice de menţinere şi dezvoltare a întreprinderii, într-un mediu concurenţial;
de asemeni, analiza face obiectul preocupărilor interne ale unor parteneri economici şi
financiari-bancari, interesaţi în realizarea unor acţiuni de cooperare cu întreprinderea
respectivă.
Analiza economică se bazează pe ideea că în orice sistem există în permanenţă
rezerve în ceea ce priveşte perfecţionarea organizării şi conducerii, a îmbunătăţirii
performanţelor sale tehnice, economice, financiare, informaţional-decizionale, că
performanţele sistemului „întreprindere” pot fi permanent îmbunătăţite printr-o activitate
de analiză continuă.
Din acest punct de vedere obiectul analizei economice îl constituie studierea
complexă la nivel micro şi macroeconomic a rezultatelor obţinute într-o perioadă de timp,
în folosirea resurselor materiale, umane şi financiare, în strânsa lor legătură cu factorii
care le-au determinat, în scopul identificării şi utilizării unor noi soluţii care să ducă la
dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii economice.
Din punct de vedere strategic şi ca premisă a diagnosticării, analiza economică are
rol de control în cadrul întreprinderii. Acesta constă în măsurarea şi corectarea
rezultatelor obţinute în scopul asigurării îndeplinirii corespunzătoare a obiectivelor
proiectate. Se parcurg trei etape:
- stabilirea criteriilor de apreciere a îndeplinirii prevederilor din planuri şi programe;
- determinarea abaterilor prin compararea realizărilor cu criteriile de apreciere
stabilite;
- corectarea abaterilor prin evidenţierea cauzelor care le-au generat;
Analiza îndeplinirii planurilor şi programelor constă practic în asigurarea
evoluţiei societăţii comerciale în limitele parametrilor stabiliţi prin:
- descoperirea factorilor care determină încetiniri sau accelerări ale activităţii;
- înlăturarea sau ameliorarea factorilor cu influenţă negativă;
- promovarea factorilor cu efecte pozitive.
Formularea strategiilor demarează cu analiza factorilor interni şi externi ai
întreprinderii.
Analiza factorilor externi urmăreşte identificarea oportunităţilor şi ameninţărilor,
performanţa superioară fiind rezultatul potrivirii strategiei cu mediul, iar analiza factorilor
interni se identifică cu stabilirea „punctelor tari” şi „punctelor slabe” precum şi a
competenţelor distinctive (cum nevoile consumatorilor sunt satisfăcute). Se adaugă
acestora analiza portofoliului afacerii astfel încât să fie asigurată profitabilitatea
întreprinderii printr-un portofoliu de activităţi şi produse echilibrat, supunând organizaţia
unor riscuri minime.
Prezentarea procesului de realizare a unei strategii este încheiată de faza de evaluare
şi control a strategiei. Evaluarea performanţelor implică măsurarea rezultatelor acţiunilor
întreprinse, iar controlul apare ca o comparare între rezultatele dorite şi cele obţinute. Prin
natura sa această fază este similară celei iniţiale6 (în care se realiza analiza mediului intern
şi extern al întreprinderii), dar creează premisele pentru realizarea buclelor de feedback ale
procesului. Rolul buclelor de reglare de tip feedback este de a permite intervenţia corectivă
asupra unor elemente aferente implementării strategiei sau chiar formulării strategiei.

6
Băcanu, B., Management strategic, Editura Teora, Bucureşti, 1997, p. 223.
8
 Sistemul de feedback în controlul managerial este exemplificat în figura următoare7:

Performanţe Măsurarea Comparaţii Identificarea

actuale performanţelor cu abaterilor
actuale standardele

Performanţe Implementarea Programul Analiza

dorite corecţiilor acţiunilor cauzelor
corective abaterilor

Sursa: Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book Co., 1984
Figura nr. 1.1. Circuitul feedback în controlul managerial

Într-o abordare simplistă, pe criteriul naturii diferite a datelor utilizate, controlul

strategiei se desfăşoară pe două direcţii: financiar şi nefinanciar. Instrumentele financiare
sunt cele mai utilizate pentru evaluarea, controlul şi analiza situaţiei strategice pornind de
la premisa că indicatorii au gradul cel mai înalt de sintetizare şi tipizare şi se pretează cel
mai bine pentru comparaţii şi operare.
În afară de asta, utilizarea indicatorilor, ca instrumente financiare, este determinată şi
de faptul că, în general, sistemele şi subsistemele sunt descrise prin parametri şi indicatori
ce le definesc existenţa şi funcţionarea.
Cei mai utilizaţi sunt coeficienţii financiari, ca raport între două mărimi cu exprimare
absolută. Combinarea acestor mărimi, culese în principal din bilanţul contabil anual, dă
naştere câtorva coeficienţi cu o semnificaţie precisă, grupaţi în câteva categorii mai
importante astfel:
- coeficienţii de lichiditate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de a
face faţă obligaţiilor financiare;
- coeficienţii de profitabiliate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de
a genera un anumit nivel al profitului;
- coeficienţii de activitate, care dau o imagine asupra modului în care întreprinderea
utilizează resursele pe care le are la disoziţie;
- coeficienţii de solvabilitate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de
a face faţă totalităţii angajamentelor externe pe baza resurselor de care dispune.
Studiul acestor coeficienţi, pe perioade mai mari, conferă controlului financiar rolul
de avertizare timpurie asupra unor traiectorii nedorite.

Prezentaţi obiectul de studiu şi atribuţiile analizei economico-financiare.

1.2. Particularităţile analizei economico-financiare

Dată fiind natura specifică a fenomenelor şi proceselor economico-financiare, analiza
economico-financiară se deosebeşte prin anumite particularităţi faţă de toate celelalte
genuri de analiză (fizică, biologică, chimică etc). În plus, aceste particularităţi pot fi
considerate cerinţe metodologice de bază ale investigării ştiinţifice a activităţii economico-
financiare.
Cele mai reprezentative particularităţi analizei economico-financiare ar putea fi
considerate următoarele:
 în analiza economico-financiară, fiind exclusă posibilitatea experienţelor pure, de
laborator, ca în ştiinţele naturii, se utilizează abstracţii de diferite ordine, care, în
accepţiunea modernă se prezintă, de regulă, sub forma unor „sisteme de simboluri”
reflectând aspectele structural-relaţionale caracteristice fenomenelor economico-financiare,

7
Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book Co., 1984, p. 554.
9
fie sub denumirea generică de „modele economico-financiare abstracte”, care iau în
considerare nu numai „termenii” fiecărui model, ci şi relaţiile dintre aceşti termeni.
În cercetarea fenomenelor economico-financiare, prin utilizarea abstracţiilor – ca
expresii ale operaţiunii de abstractizare analitică – este posibilă izolarea laturilor,
factorilor, cauzelor şi condiţiilor cu rol nesemnificativ, secundar, neesenţial în
determinarea rezultatelor obţinute, putându-se releva modul şi măsura în care au acţionat
asupra acestor rezultate factorii principali, esenţiali, hotărâtori pe linia cărora se impun noi
eforturi în vederea îmbunătăţirii substanţiale a situaţiei.
 analiza economico-financiară este, în general deosebit de complexă,
particularitate care derivă din însăşi complexitatea fenomenelor economico-financiare, din
multiplele legături interne care caracterizează aceste fenomene şi procese. Ca atare, o
cunoaştere integrală, profundă a diverselor fenomene şi procese economico-financiare,
care au loc în întreprinderi sau la nivel de ramuri ale economiei naţionale, necesită
„surprinderea” întregii complexităţi specifice acestor fenomene şi procese.
 în analiza economico-financiară, având în vedere că fenomenele şi procesele
economico-financiare sunt implicit fenomene social-economice a căror existenţă şi
dezvoltare nu pot fi concepute în afara prezenţei omului şi societăţii, o atenţie deosebită
trebuie acordată resurselor umane, care au şi trebuie să aibă un rol hotărâtor în eficienţa şi
viabilitatea întreprinderilor din diferitele domenii ale producţiei materiale. Tocmai de
aceea, se impune o corelare a analizei economice propriu-zise a resurselor umane ale
întreprinderilor cu o serie de analize de tip sociologic, psihologic şi ergonomic, care pot
descoperi noi rezerve interne, uneori nebănuit de mari, menite să contribuie la o creştere
intensă a productivităţii muncii şi a eficienţei economico-financiare în general.
 cunoaşterea ştiinţifică a activităţii economico-financiare nu poate fi făcută pe
baza unor microanalize, respectiv prin reducerea fenomenelor economico-financiare, ca
obiect al analizei, la dimensiuni de laborator ca în cazul fenomenelor naturii.
 în procesul cunoaşterii ştiinţifice a fenomenelor economico-financiare, analiza
calitativă trebuie să preceadă analiza cantitativă, rolul analizei calitative constituindu-l
elaborarea modelului abstract şi a filierei logice pe care trebuie s-o urmeze întreaga
cercetare8.

1.3. Necesitatea şi rolul analizei economico-financiare în procesul decizional

Orice activitate de conducere economico-financiară la toate nivelurile organizatorice
– la nivel macroeconomic, microeconomic şi în profil teritorial – este în esenţa ei o
activitate permanentă de cunoaştere profundă şi complexă a stării economice şi financiare,
în structura timpului, trecut, prezent şi viitor, o activitate permanentă de fundamentare a
unor pachete de decizii operative, tactice şi strategice în vederea stabilirii căilor de acţiune
pentru realizarea obiectivelor din program, precum şi o activitate permanentă de aplicare a
deciziilor adoptate şi de urmărire sistematică a înfăptuirii acestora9.
Deciziile operative au un orizont de timp foarte redus, vizează atingerea obiectivelor
unor unităţi de talie mică sau indivizi şi sunt luate la niveluri ierarhice inferioare spre
deosebire de deciziile tactice, care au în vedere orizonturi medii de timp, influenţează
numai o parte a organizaţiei şi sunt luate la niveluri ierarhice medii şi cele strategice care
vizează un orizont larg de timp, afectează întreaga organizaţie şi sunt luate la nivelul cel
mai înalt al managementului10.
Atât în activitatea de fundamentare şi aplicare a deciziilor curente şi de perspectivă,
cât şi în etapa de control a realizării deciziilor adoptate, un rol important revine analizei
economico-financiare.

8
Cojocaru, C., Călin, Geanina, Cojocea, Aureliana Guoadelia, Analiză economico-financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 2004, p. 12.
9
Mihăilescu, N., Răducan, Mihaela, Analiza activităţii economico-financiare, Editura Victor, Bucureşti,
2005, p. 7.
10
Nica, P., Iftimescu, A., Management. Concepte şi aplicaţii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pp. 135,
136.
10
 În procesul operaţional de conducere a activităţilor economico-financiare se
conturează două tipuri sau modalităţi de fundamentare a deciziilor de conducere:
a) conducerea de tip intuitiv (bazată pe experienţa practică), caz în care, deciziile
adoptate au un grad relativ scăzut de certitudine privind realizarea integrală şi cu eficienţa
scontată a obiectivelor programate.
b) conducerea raţională sau ştiinţifică, care se bazează pe utilizarea metodelor
analizei economico financiare la fundamentarea deciziilor. Practica a confirmat pe deplin
faptul că, în condiţiile economiei moderne, a complexităţii şi a caracterului ei dinamic,
conducerea activităţii economico-financiare nu poate fi concepută decât prin adoptarea
unor decizii fundamentate pe o analiză amplă şi obiectivă a fenomenelor şi proceselor din
economie.
Analiza economico-financiară conferă procesului decizional al conducerii un
conţinut profund ştiinţific, corespunzător situaţiei conjuncturale din fiecare etapă, bazat pe
luarea în considerare a factorilor interni şi externi, a impactului progresului tehnico-
ştiinţific asupra dezvoltării economice, a tendinţelor cantitative şi calitative asupra cererii
de consum productiv şi neproductiv.
Analiza activităţii desfăşurate de o întreprindere are în vedere studierea fenomenelor
economice şi financiare care au avut loc, în mod analitic şi interdependent, pe componente
de detaliu, iar pe baza asamblării concluziilor rezultate se ajunge la sinteză. Se dovedeşte
astfel că analiza şi sinteza reprezintă etape interdependente proprii oricăror cercetări
îndreptate asupra activităţii economico-financiare.
Prin definiţie, analiza economico-financiară este un proces complex de cunoaştere a
stării economico-financiare a unei întreprinderi, a unei ramuri sau a economiei naţionale în
ansamblul ei, în condiţii concrete de loc şi timp, folosind metode adecvate şi indicatori
specifici în vederea individualizării şi dimensionării factorilor şi cauzelor cu acţiune
pozitivă sau negativă, care au determinat o anumită condiţie economico-financiară, precum
şi reglarea prin decizii tactice şi strategice a echilibrului dintre lichiditatea activelor şi
exigibilitatea elementelor de pasiv, a echilibrului funcţional dintre nevoile curente şi
resurselor implicate, precum şi a corelaţiei globale a costului resurselor cu randamentul
întrebuinţărilor.
Din definiţia dată, rezultă că obiectul analizei economico-financiare nu se limitează
la stricta constatare şi interpretare a modului de realizare a indicatorilor prevăzuţi în
programul economic, ci are o sferă mult mai largă de cercetare, ea extinzându-se şi asupra
unor aspecte conexe, care nu sunt cuprinse şi exprimate prin nivelul indicatorilor
programaţi, dar cu o importanţă deosebită atât pentru asigurarea echilibrului economico-
financiar, cât şi pentru fundamentarea măsurilor care vizează expansiunea şi creşterea
economică.
Totodată, analiza economico-financiară are un rol important în realizarea funcţiunilor
întreprinderilor: cercetare-dezvoltare tehnologică, producţie, comercială, personal,
financiar-contabilă.
Între analiza economico-financiară, funcţiile conducerii activităţii economice
(managementului) şi cele ale întreprinderilor există următoarea relaţie de întrepătrundere:
efectuarea analizei se realizează prin funcţiile conducerii, iar funcţiile conducerii
acţionează asupra funcţiunilor întreprinderilor.
În concluzie, se poate arăta că analiza economico-financiară este implicată
metodologic în realizarea procesului decizional al conducerii, în activitatea de planificare
şi de control a activităţii, în reglarea dinamică a activităţii economico-financiare şi
creşterea rolului factorilor intensivi (calitativi) în dezvoltarea economică prin evidenţierea
posibilităţilor şi variantelor de a acţiona, precum şi prin stabilirea soluţiilor de îndeplinire a
obiectivelor propuse.

11
 1.4. Conţinutul analizei economico-financiare
Analiza economico-financiară studiază mecanismul de formare şi modificare a
fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente componente, în părţi simple şi
prin identificarea factorilor de influenţă11. Drumul parcurs de analiză este inversul evoluţiei
reale a fenomenului. Analiza porneşte de la rezultatele procesului încheiat către elemente şi
factori.
Conţinutul procesului de analiză economico-financiară, inclusiv îmbinarea acesteia
cu sinteza, presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) Delimitarea obiectului analizei, constă în identificarea anumitor fapte, fenomene,
rezultate, care se exprimă sub forma indicatorilor economico-financiari. Delimitarea
obiectului se face în timp şi spaţiu, cantitativ şi calitativ, utilizând anumite metode de
evaluare şi calcul.
b) Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat
Descompunerea în elemente presupune o analiză structurală. Factorii se stabilesc în
mod succesiv, trecând de la cei cu acţiune directă la cei care acţionează indirect, prin
intermediul celor cu acţiune directă, până la stabilirea cauzelor finale. Potrivit principiului
descompunerii în trepte, procesul cunoaşterii este adâncit de la o esenţă mai puţin
profundă, către alta mai profundă.
c) Stabilirea relaţiilor de condiţionare dintre fiecare factor şi fenomenul analizat
pe de o parte, cât şi dintre diferiţii factori care acţionează asupra acestuia, pe de altă
parte
În acest scop este necesar a se determina relaţia cauză-efect, respectiv raporturile de
condiţionare. Parcurgerea acestor trei etape conduce la elaborarea modelelor de analiză ale
proceselor şi fenomenelor analizate.
d) Măsurarea (cuantificarea) influenţelor diferitelor elemente sau factori asupra
fenomenului analizat
În această etapă intervine analiza cantitativă, care pe baza unei metodologii proprii
permite măsurarea influenţelor, dimensionarea rezervelor interne şi aprecierea cât mai
exactă a rezultatelor.
e) Sinteza rezultatelor analizei, constituie etapa stabilirii concluziilor şi aprecierilor
asupra activităţii desfăşurate (în funcţie de obiectul analizei).
f) Elaborarea măsurilor, respectiv al deciziilor menite a contribui la utilizarea
optimă a factorilor de producţie, la obţinerea unor randamente maxime ale utilizării
acestora în vederea asigurării marjei concurenţiale, a viabilităţii întreprinderii.
Caracterul ştiinţific al analizei ca metodă a cunoaşterii, este condiţionat de
parcurgerea acestor etape. Respectarea etapelor este obligatorie, iar parcurgerea lor se
impune cu ocazia analizei oricărui fenomen economico-financiar.
În afara acestor etape, pentru a se asigura caracterul ştiinţific al analizei este necesar
să se respecte următoarele cerinţe:
- analiza nu trebuie să conţină contradicţii (în procesul analizei trebuie respectate
legile gândirii);
- analiza trebuie să fie complexă şi să îmbrăţişeze toate laturile activităţii economico-
financiare a întreprinderii, având în vedere şi implicaţiile pe care le pot determina;
- analiza trebuie să fie operativă şi sistematică ceea ce presupune că trebuie efectuată
în mod periodic şi la momentul oportun;
- orice analiză trebuie să se încheie cu un program de măsuri concrete, operaţionale,
fundamentate, care să vizeze îmbunătăţirea activităţii economico-financiare a
întreprinderii.
Desfăşurarea procesului de analiză este prezentat în figura nr. 1.2 care permite
evidenţierea relaţiilor dintre fenomen, elemente, factori şi cauzele finale, fixând totodată
conceptul “ordine de analiză”, faţă de evoluţia reală a fenomenului.

11
Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 17.
12
 Sursa: http://www.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap1
Figura nr. 1.2. Desfăşurarea procesului de analiză economico-financiară

Schema mai sus prezentată, permite, pe de o parte, sesizarea condiţiilor în care

acţionează un fenomen precum şi a elementelor sau factorilor care influenţează asupra
acestuia, iar, pe de altă parte, pune în evidenţă două tipuri principale de analiză: analiza
structurală (prin elemente) şi analiza factorială (prin factori).
Elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului analizat (de exemplu costul
produsului pe articole de calculaţie sau pe elemente primare de cheltuieli), în timp ce
factorii reprezintă forţele motrice care provoacă sau determină un fenomen (de exemplu
numărul mediu scriptic faţă de cifra de afaceri).
În ceea ce priveşte cauzele, acestea reprezintă fenomene care, în anumite condiţii,
provoacă şi respectiv explică apariţia unui fenomen (fie fenomenul analizat, fie un factor
care acţionează asupra acestuia). Termenul de „factori” este utilizat în general pentru
fenomene mai complexe decât “cauzele”.
Cauzele finale reprezintă ultimele cauze descoperite în procesul de analiză, având în
vedere limitele sferei de cercetare ale analizei respective. În procesul de analiză, acestea
apar drept cauze finale deoarece procesul de analiză reprezintă inversul evoluţiei reale a
fenomenului. Din punct de vedere al apariţiei şi dezvoltării oricărui fenomen, ele sunt
cauze primare.

Exemplificare
1. Delimitarea obiectului analizei: Cifra de afaceri (Ca)
2. Descompunerea pe factori de influenţă:
(1) Ca = f(Np, W , L, S, z, wz, h, wh), în care:
Np - numărul de personal; W - productivitatea medie anuală a muncii;
L - nr. locurilor de muncă; s - coeficientul schimburilor;
z - nr. de zile lucrate/persoană; wz - productivitatea medie zilnică;
h - nr. de ore lucrate/zi; h - productivitatea orară;
(2) Ca = f(S, d , gi, di), în care:
S = suprafaţa comercială;
d = desfacerea medie/m2 suprafaţă comercială;
gi = structura suprafeţei comerciale (ponderea fiecărui sector de activitate în suprafaţa
totală);
di = desfacerea pe fiecare sector de activitate;
3. Stabilirea legăturilor, a corelaţiilor (construirea de modele de relaţii):
a) Ca = Np  W = (L  s)  (z  wz) = (L  s )  z  (h  wh)

13
 n

g d i i
b) Ca = S  d  S  i 1
.
100

Prezentaţi etapele procesului de analiză economico-financiară.

1.5. Tipologia analizei economico-financiare

Diversitatea activităţilor desfăşurate de o întreprindere şi varietatea situaţiilor
întâlnite privind conţinutul, nivelul şi caracteristicile performanţelor economico-financiare
ale acesteia reclamă necesitatea utilizării mai multor tipuri de analiză, care pot fi
structurate după mai multe criterii:
a) În funcţie de raportul dintre momentul în care se efectuează analiza şi
momentul desfăşurării fenomenului, se distinge:
- analiza post-factum, post-operativă sau analiza activităţii
- analiza previzională sau prospectivă
Analiza post-factum, post-operativă sau analiza activităţii, constituie un
instrument de „supraveghere şi reglare” a modului de funcţionare a unei întreprinderi, ceea
ce presupune cercetarea rezultatelor acesteia potrivit relaţiilor cauzal-funcţionale şi implicit
relevarea gradului de realizare a obiectivelor programate (încadradrea în limitele stabilite
de managementul firmei).
Post-factum, ca sens noţional, defineşte o activitate, proces sau eveniment care a avut
loc sau care s-a încheiat, analiza acestuia efectuându-se ulterior producerii lui.
Analiza post-factum îşi dovedeşte utilitatea în activitatea practică a întreprinderii prin
aceea că furnizează informaţii privind încadrarea sau neîncadrarea rezultatului obţinut în
limitele estimate ca fiind normale (inclusiv în nivelurile programate). Aprecierea în sine nu
poate fi considerată ca fiind şi suficientă, dacă nu sunt luate în considerare şi măsurile
menite a contribui la remedierea unor situaţii nefavorabile pentru întreprindere.
Analiza activităţii priveşte prezentul şi trecutul, în timp ce analiza previzională
priveşte viitorul. Dacă separăm prezentul de trecut, se poate crea o nouă categorie şi anume
analiza concomitentă sau curentă. Acest tip de analiză constă în secţionarea unui
fenomen şi presupune urmărirea sa pe fragmente, cu condiţia menţinerii unităţii
fenomenului. Raportarea analizei la fiecare fragment urmărit, indiferent de fracţiunea de
timp considerată, readuce în actualitate tipul de analiză post-factum.
Ca tip de analiză post-factum care se poate îmbina şi cu analiza prospectivă se
menţionează analiza diagnostic, care permite aprecieri asupra performanţelor economico-
financiare ale unei întreprinderi, asupra centrelor de responsabilitate sau a unui segment al
activităţii întreprinderii.
Analiza previzională sau prospectivă, presupune determinarea evoluţiei viitoare a
unui fenomen economic pe baza cercetării factorilor (a relaţiilor de cauzalitate), a acţiunii
lor în perspectivă (inclusiv cu luarea în considerare şi a altor factori decât cei cunoscuţi).
Analiza previzională constituie o etapă premergătoare în elaborarea strategiei
activităţii economico-financiare a întreprinderii. Ea este utilizată de către centrele de
decizie pentru stabilirea obiectivelor ce trebuie atinse în perioada viitoare. În condiţiile
economiei de piaţă angajarea unei investiţii solicită în mod obligatoriu elaborarea de
scenarii prin care se prefigurează rezultatele viitoare ale realizării acesteia.
Între cele două tipuri de analiză, analiza post-factum şi analiza previzională, există o
serie de particularităţi generate de faptul că analiza activităţii se bazează pe variabile certe,
cunoscute, în timp ce analiza previzională se bazează pe variabile incerte, presupuse. De
aici rezultă deosebiri de ordin metodologic datorate faptului că analiza activităţii
economico-financiare studiază o singură variantă a fenomenului şi anume cea de execuţie,
prevalând legăturile de tip determinist, în timp ce analiza prospectivă studiază mai multe
variante şi apar frecvent legături de tip stohastic.

14
 b) Din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale sau al determinărilor
cantitative ale fenomenelor, analiza economică poate fi:
- analiza calitativă
- analiza cantitativă
Analiza calitativă, urmăreşte esenţa fenomenului, însuşirile sale esenţiale, factorii
care sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat.
În procesul de analiză, potrivit principiului descompunerii în trepte, se trece de la o
esenţă mai puţin profundă către alta mai profundă, având, deci, loc un proces de purificare
prin tercerea de la factori calitativi mai puţin puri către factori mai puri.
Rolul analizei calitative constă în elaborarea modelelor de analiză în care sunt
surprinse elementele esenţiale ale fenomenului.
Analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenului prin determinări
comensurative exprimate prin greutate, volum, suprafaţă, număr, durată etc.
În determinarea modificării fenomenelor şi cuantificarea (măsurarea) influenţei
factorilor asupra fenomenelor analizate, sunt utilizate metodele matematice. De subliniat
primatul analizei calitative, care prin modelarea proceselor economice crează premisele
aplicării metodelor matematice în analiza variabilelor unui fenomen economico-financiar.
Viabilitatea soluţiilor oferite, urmare a utilizării metodelor matematice, este
condiţionată de rigurozitatea modelării proceselor economice, ca efecte ale analizei
calitative.
c) După nivelul la care se desfăşoară pot exista următoarele tipuri de analiză:
- microeconomică
- mezoeconomică
- macroeconomică
Analiza microeconomică cercetează fenomenele economico-financiare la nivelul
întreprinderii sau al compartimentelor funcţionale din cadrul structurii sale organizatorice.
Acest tip de analiză centrată la scara întreprinderii, vizează relevarea comportamentului
acesteia privind realizarea produselor, lucrărilor şi prestărilor de servicii, potrivit obiectului
de activitate, în raport cu obligaţiile asumate prin contractele încheiate cu beneficiarii,
performanţele economico-financiare realizate etc.
Analiza mezoeconomică studiază fenomenele şi procesele la nivelul sectorului sau
al ramurii de activitate în scopul evidenţierii poziţiei firmei pe piaţă, a capacităţii
concurenţiale a acesteia etc.
Analiza macroeconomică presupune studierea fenomenelor la nivelul economiei
naţionale sau al economiei mondiale (conjunctura internă şi internaţională, legislaţie şi
reglementări, factori demografici, de cultură şi credinţă, nivel de dezvoltare, probleme
sociale, factori climaterici etc.), operând preponderent cu mărimi globale sau agregate ca
de exemplu produs naţional brut, produs intern brut etc.
d) După modul de urmărire în timp a fenomenelor se pot distinge:
- analiza statică
- analiza dinamică
Analiza statică studiază fenomenele, elementele şi factorii care influenţează asupra
acestora la un moment dat, relevând pe baza relaţiilor existente între acestea, o anumită
poziţie a fenomenului supus analizei.
Noţiunea de static este legată de modul de efectuare a analizei şi nu de natura
fenomenului, deoarece fenomenele, prin natura lor, nu pot fi statice.
Analiza dinamică cercetează fenomenele economice în mişcare, relevând poziţia lor
într-un şir de momente. Evidenţierea legăturii dintre diferitele poziţii succesive ale
fenomenelor economice se face pe baza cercetării factorilor care au determinat aceste
schimbări.
e) După orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul se pot efectua
următoarele tipuri de analiză economică:
- analiza pe termen scurt
- analiza pe termen lung
15
 Analiza pe termen scurt serveşte managementului întreprinderii pentru conducerea
operativă a activităţii pe perioade de timp de până la un an de zile. Acest tip de analiză
operează preponderent cu modele de tip determinist.
Analiza pe termen lung operează cu date care depăşesc termenul de un an, utilizând
în acest scop modele de tip statistic sau stocastic. În ţările cu economie de piaţă, se
operează frecvent, la nivel microeconomic cu modele în care intervalul de timp analizat
este de 3-5 ani.
f) După criteriile de studiere a fenomenelor pot exista următoarele tipuri de
analiză:
- tehnico-economică
- economico-financiară
- financiară
Analiza tehnico-economică îmbină caracterul tehnic cu cel economic.
Acţiunea de creştere a producţiei fizice este rezultatul unei analize tehnico-
economice efectuate de specialişti cu cunoştinţe tehnice şi economice (în mod similar, pot
fi tratate şi acţiunile care vizează la nivel de produs reducerea costului sau cele privind
creşterea rentabilităţii pe produs).
Analiza economico-financiară tratează corelaţiile dintre activitatea economică (de
exploatare) şi cea financiară (analiza riscului financiar trebuie corelată cu analiza riscului
de exploatare).
Analiza financiară vizează cu predilecţie fluxurile financiare care se formează la
nivelul întreprinderii, rentabilitatea şi riscurile, modul de gestionare şi plasare a capitalului
etc.
g) În funcţie de poziţia analistului se pot distinge:
- analiza internă
- analiza externă
Analiza internă are un caracter practic, facilitatea efectuării acesteia rezidă din
faptul că analistul are o poziţie privilegiată deoarece beneficiază de o serie de informaţii
despre întreprinderea analizată. Pe baza acestor informaţii, analistul poate detecta stările de
dezechilibru din diferite domenii ale activităţii întreprinderii, precum şi cauzele acestora,
stabilind totodată măsurile care se impun în vederea remedierii.
Elaborarea acestor analize servesc conducerii întreprinderii, atât pentru cunoaşterea
stării de fapt reflectată prin nivelul performanţelor economico-financiare şi exercitarea pe
această bază a controlului privind modul de realizare a sarcinilor programate, cât şi pentru
fundamentarea activităţii viitoare.
Diferitele categorii de utilizatori folosesc informaţiile financiare, precum şi alte
informaţii oferite de evidenţa contabilă, statistică şi operativă a întreprinderii în vederea
diagnosticării activităţii acesteia, iar pe această bază să-şi poată fundamenta deciziile
economice şi financiare.
Analiza externă se efectuează de partenerii externi. În fundamentarea deciziilor lor,
partenerii externi ai întreprinderii se bazează pe informaţiile furnizate de analiza financiară
(diagnosticul financiar extern). Exemplul clasic îl constituie procedura utilizată de bănci
pentru studierea cererilor întreprinderilor privind acordarea de credite, care urmăresc
capacitatea acestora de a-şi achita obligaţiile.
În acelaşi mod, partenerii de afaceri (furnizori, clienţi etc.), statul reprezentat prin
autorităţile locale, guvern şi organizaţiile cvasiguvernamentale, precum şi organele de
urmărire penală sau instanţele de judecată, sunt interesate în a-şi forma o imagine asupra
dezvoltării viitoare a afacerilor întreprinderii, situaţiei economico-financiare şi securităţii
financiare a acesteia.
Preponderenţa unui tip sau altul de analiză economico-financiară, dintre cele
menţionate anterior, este în concordanţă cu însăşi cerinţele şi obiectivele procesului
managerial dintr-o anumită împrejurare sau etapă, iar seria criteriilor în funcţie de care pot
fi stabilite şi alte tipuri de analiză economico-financiară nu este epuizată.

16
 1.6. Metode şi tehnici ale analizei economico-financiare
Metoda este un proces teoretico-abstract, prin care se fixează o anumită concepţie
privind modul de studiere a unui obiectiv (fenomen, proces) în vederea obţinerii de
cunoştinţe asupra formei sau alcătuirii acestuia.
Procedeul este latura practică de executare a unui lucru, de studiere a unei activităţi
sau de prelucrare a datelor unui proces de cercetare, deci concretizarea metodei.
În cadrul analizei economico-financiare îşi găsesc locul o serie de metode şi
procedee specifice sau împrumutate (comune) din alte ştiinţe. Se disting, în funcţie de cele
două laturi fundamentale ale analizei (calitativă şi cantitativă), următoarele metode:
1. Metode ale analizei calitative, care vizează esenţa fenomenului, depistarea
legăturilor cauzale;
2. Metode ale analizei cantitative, care au ca obiect cuantificarea influenţelor
elementelor sau factorilor care explică fenomenul.
1. Metode ale analizei calitative
a) Diviziunea sau descompunerea rezultatelor
Această metodă constă în descompunerea fenomenelor şi proceselor cercetate în
elementele lor componente, stabilind contribuţia lor la modificarea totală a fenomenelor
studiate şi localizarea în timp şi spaţiu a provenienţei rezultatelor şi a cauzelor acestora.
În analiza economico-financiară se disting:
- diviziunea după timpul de formare a rezultatelor prin care se localizează contribuţia
diferitelor unităţi de timp la formarea rezultatului total şi se evidenţiază abateri de la
tendinţa generală de manifestare în timp a fenomenului;
- diviziunea după locul de formare a rezultatelor care semnalează locurile unde
efectul obţinut nu corespunde condiţiilor create, unde există posibilităţi de îmbunătăţire a
activităţii;
- diviziunea pe părţi, factori sau elemente componente asigură cercetarea laturilor
esenţiale ale formării şi dezvoltării acestuia.
b) Gruparea
Ca metodă de cercetare a analizei, gruparea separă colectivitatea cercetată pe
categorii omogene de unităţi, după variaţia unuia sau mai multor caracteristici alese în
funcţie de scopul cercetării şi de natura fenomenului studiat (de ex. gruparea forţei de
muncă pe categorii, vechime, sex, meserii, calificare, stabilitate etc.).
c) Comparaţia constă în studierea fenomenelor, proceselor şi rezultatelor economice
şi financiare prin prisma unui criteriu de referinţă şi în stabilirea de asemănări şi deosebiri
între acestea.
Analiza are astfel posibilitatea de a examina şi aprecia rezultatele economice, nu ca
mărimi în sine, ci în raport cu un criteriu, cu o bază de comparaţie, stabilind nivelurile,
proporţiile şi ritmurile de dezvoltare a acestora. În cadrul firmelor se utilizează următoarele
categorii de comparaţii:
- comparaţii în timp (compararea fenomenelor în diferite momente ale evoluţiei sale);
- comparaţii în spaţiu (pe structuri organizatorice, cu rezultate ale sectorului de
activitate sau ale altor întreprinderi cu activităţi similare, concurente);
- comparaţii mixte, atât în timp cât şi în spaţiu;
- comparaţii în funcţie de un nivel prestabilit: programe, norme, normative,
standarde, clauze contractuale etc.;
- comparaţii cu caracter special care au loc în determinarea eficienţei unor măsuri sau
soluţii tehnico-economice (compararea variantelor în vederea alegerii celei optime) etc.
În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puţin următoarele condiţii:
- să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparaţiei(indicatorii comparaţi sa
aibă acelaşi conţinut economic şi aceeaşi metodologie de determinare);
- analiza să se refere la aceeaşi perioadă de timp(an, semestru, trimestru, lună etc.).
Comparaţia poate fi efectuată prin intermediul următoarelor categorii de indicatori:
indicatori absoluţi, indicatori relativi, indicatori medii, indicatori de variaţie, indicatori
ajustaţi.
17
 Pentru exemplificare vom folosi în comparaţii indicatorii absoluţi şi relativi, cei mai
utilizaţi la nivelul unităţilor economice12.
I. Indicatori absoluţi
a) Abaterea absolută a fenomenului (  F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv şi
cel al bazei de comparaţie ale aceluiaşi fenomen sau rezultat economic, exprimate în
unitatea de măsură a indicatorului dat. În dinamică sporul absolut reprezintă diferenţa în
mărimi absolute dintre nivelul indicatorului din perioada curentă (1) şi cea de bază (0).
Arată în mărimi absolute cu câte unităţi s-a modificat (a crescut sau redus) indicatorul în
perioada curentă faţă de cea de bază.
Din punct de vedere statistic reprezintă diferenţa de ordinul întâi dintre două valori
ale unei serii dinamice:
- cu bază fixă:  F= Ft – F0
- cu bază în lanţ  F= Ft –Ft-1
b) Abaterea relativă în mărimi absolute ( r F) reprezintă diferenţa dintre nivelul
efectiv al fenomenului sau rezultatului economic analizat şi nivelul bazei de comparaţie
recalculat în condiţiile volumului efectiv al activităţii, respectiv ponderat cu indicele de
creştere (Iq). Se determină cu ajutorul relaţiei:
r F = F1- F0  Iq
II. Indicatori relativi
a) Indicele de creştere exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau
rezultatului economic analizat a crescut sau a scăzut faţă de nivelul considerat ca bază. În
dinamică arată de câte ori indicatorul (bază de comparaţie) din perioada de bază se
regăseşte în indicatorul(comparat) din periada curentă. Se exprimă sub formă de coeficient
sau procentual. Dacă se calculează pentru două perioade succesive indicele este cu bază în
lanţ.
F
- cu bază fixă: I Ft / 0  t (100)
F0
F
- cu bază în lanţ: I Ft / t 1  t (100)
Ft 1
b) Abaterea relativă (sporul relativ, ritmul de modificare relativă) este rezultatul
comparaţiei care exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare.
În dinamică arată procentual cât reprezintă abaterea indicatorului de la o perioadă la alta
faţă de nivelul indicatorului în perioada de bază (cu cât s-a modificat procentual indicatorul
din perioada curentă faţă de cea de bază).
- cu bază fixă:
F F  F0 F
I Ft / 0   100  t  100  t  100  100  I F  100
F0 F0 F0
- cu bază în lanţ:
F F  Ft 1 F
I Ft / t 1   100  t  100  t  100  100  I F  100
Ft 1 Ft 1 Ft 1
III. Indicatorii relativi de structură (gi) sunt cunoscuţi în limbaj curent ca ponderi
sau greutăţi specifice şi se calculează ca raport între parte (grupa, subgrupa) xi şi întreg
n
(colectivitatea statistică) x
i i
i arătând astfel structura colectivităţilor statistice, ponderea

nivelului caracteristicii dintr-o unitate în nivelul total al caracteristicii din colectivitatea

statistică.

12
Bîrsan, M., Şuşu, Ş., Analiza economico-financiară în comerţ şi turism. Metodologie de realizare, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2013, p. 20 şi următoarele.
18
 xi
gi = n
 100 , în care:
x
i 1
i

gi – ponderea grupei i în total;

i – numărul de grupe, subgrupe etc; i = 1, n
d) Modelarea fenomenului studiat
Modelul construit reprezintă reproducerea simplificată, dar exactă a unor laturi şi
aspecte ale realităţii, în care, prin abstracţie de tot ceea ce se consideră neesenţial, se face o
sinteză de un anumit fel, o generalizare.
Modelul oferă o descriere simplificată si fundamentată a sistemului sau procesului pe
care îl reprezintă, cu ajutorul unor reprezentări grafice, pe bază de ecuaţii, tehnici
conceptuale etc., care facilitează analiza în vederea descoperirii unor relaţii şi legităţi foarte
greu de găsit pe alte căi.
Modelele pot fi: materiale, imaginare, funcţionale (cibernetice), structurale, euristice
(de cercetare), de acţiune, deductive, inductive, analitice, simbolice etc.
Folosirea în analiză a modelelor presupune:
- definirea obiectului analizei si a nivelului la care se poate realiza;
- precizarea conceptelor, indicatorilor, altor surse de informaţii pe baza cărora se
construieşte modelul;
- stabilirea însuşirilor esenţiale ale fenomenului analizat, pe baza metodelor de
analiză calitativă, care vor fi puse în evidenţă atunci când este necesar;
- stabilirea restricţiilor şi respectiv a criteriilor de eficienţă;
- construirea modelului care, predominant în analiză, este un model economico-
matematic, exprimat sub formă de ecuaţii, inegalităţi, funcţii de producţie etc.
2. Metode ale analizei cantitative
Prin aceste metode are loc măsurarea relaţiilor factorial-cauzale, determinându-se
mărimea, sensul şi intensitatea acţiunii factorilor asupra fenomenului cercetat, creând
posibilitatea interpretării complexe şi materializării stării fenomenului, în vederea
identificării şi valorificării rezervelor interne.
Fenomenele şi procesele economico-sociale sunt fenomene complexe generate de o
multitudine de cauze principale şi secundare, esenţiale şi neesenţiale care se află în raport
de conexiune şi de condiţionare reciprocă.
După natura relaţiei de cauzalitate legăturile dintre fenomene pot fi legături
funcţionale, deterministe (se manifestă între două fenomene în care unul este cauza şi
celalalt efectul, modificarea fenomenului cauză determinînd în mod univoc schimbarea
fenomenului efect) şi legături statistice sau stochastice (acelea în care un fenomen efect
este rezultatul combinării mai multor cauze care pot acţiona în acelaşi sens sau în sensuri
opuse generînd forme diferite de manifestare individuală).
Descompunerea pe factori de influenţă poate fi realizată sub forma influenţelor în
mărime relativă sau ca influenţe în mărime absolută ale factorilor asupra caracteristicii
rezultative, de natură complexă.
În analiză se utilizează o diversitate de metode şi procedee matematice în funcţie de
scopul analizei, de tipul de legături cauzale şi de modul de exprimare a caracteristicilor
fenomenului studiat.
Dintre aceste metode, importante pentru analiza economică sunt: metoda substituirii
factorilor, metoda balanţieră, metoda calculului matricial, metoda ABC, metoda
corelaţiilor, metoda cercetărilor operaţionale etc.

19
 a) Metoda substituirii13 valorii factorilor(metoda substituirilor în lanţ, iterării sau
a variaţiilor succesive)
Metoda substituirilor în lanţ se bazează pe ipoteza succesiunii factorilor potrivit
conţinutului, sensului şi ordinii lor de influenţă, pornind de la metoda creşterilor finite a lui
Lagrange. Această metodă exprimă faptul că la o variaţie determinată a unui factor
corespunde o valoare determinată a rezultatului (caracteristicii rezultate).
Metoda substituirii valorii factorilor se utilizează în cazul relaţiilor de tip determinist,
care iau forma matematică de produs sau de raport între factori.
La baza metodei substituirilor în lanţ stau trei principii:
1. Aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate, exprimate sub formă de produs sau
raport, se face în următoarea ordine a condiţionării lor economice: factori cantitativi,
factori de structură şi factori calitativi;
2. Substituirile (înlocuirile, variaţiile) se fac succesiv, începând cu factorii
cantitativi, continuând cu factorul de structură şi încheind cu cei calitativi, pornind de la
factorii direcţi spre cei cu influenţă indirectă; se evidenţiază astfel variaţia unui factor
considerând că ceilalţi rămân neschimbaţi (condiţia de „caeteris paribus”14).
Denumirea „caeteris paribus” asociază anumite cauze cu anumite efecte. Conform
acestui principiu cauzele unui fenomen sunt analizate pe rând existând presupoziţia că toţi
factorii care influenţează un proces, dar neluaţi în considerare în problemă, nu acţionează
şi prin urmare se menţin la acelaşi nivel pe orizontul de plan analizat. O teorie este
formulată întotdeauna cu această clauză (adică păstrarea condiţiilor iniţiale sau, altfel spus,
celelalte condiţii rămân neschimbate) iar apelarea la ea reprezintă o metodă de simplificare
a problemelor complexe.
3. Valoarea substituită (variată) a unui factor se menţine ca atare în operaţiunile
ulterioare (ceea ce înseamnă că factorul a cărui influenţă a fost calculată va fi luat în
continuare în calcule la valoarea curentă iar factorul a cărui influenţă nu a fost calculată
încă rămâne în calcule la valoarea din baza de comparaţie).
În expresia cea mai simplă, legătura directă de condiţionare a factorilor capătă forma
unei funcţii Y= f(x).
Se disting următoarele situaţii:
I. În cazul relaţiei de produs între factori:
R = f(a,b,c)
R = a  b  c; unde R = fenomenul supus analizei; a, b, c = factorii de influenţă
Reţine următoarele notaţii:
R0 = a0  b0  c0; pentru valori de referinţă (din baza de comparaţie)
R1 = a1  b1  c1; pentru valori realizate (curente)
Valoarea modificării absolute este: R = R1 - R0 = a1  b1  c1 - a0  b0  c0
Mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor se obţine astfel:
- influenţa modificării factorului „a”: R(a) = a1  b0  c0 - a0  b0  c0
- influenţa modificării factorului „b”: R(b) = a1  b1  c0 - a1  b0  c0
- influenţa modificării factorului „c”: R(c) = a1  b1  c1 - a1  b1  c0
Modificarea totală (suma tuturor influenţelor factorilor):
R = R(a) + R(b) + R(c) = a1  b1  c1 - a0  b0  c0.
Astfel determinate, influenţele factorilor asupra indicatorului (fenomenului) studiat,
însumate, trebuie să fie egale.
Efectuând aceste calcule putem afirma cu certitudine că însemnătatea analizei
economice, ca ştiinţă economică, decurge din faptul că, studiind relaţiile cauzale şi

13
Termenul de substituire are, în domeniul analizei economice şi a statisticii, înţelesul de variaţie,
modificare.
14
Condiţia „caeteris paribus” măsoară variaţia unui factor în condiţiile în care variaţia celorlalţi factori este
presupusă constantă. O astfel de abordare corespunde analizelor pe termen scurt, unde condiţia „caeteris
paribus” funcţionează, pentru că, pe termen lung şi mediu, toţi factorii de producţie devin variabili şi, ca
atare, producţia trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie. Factorul
care-şi pune amprenta în mod semnificativ pe termen mediu şi lung este progresul tehnic.
20
exprimându-le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică a teoriei
economice.
În cazul exprimării modificării rezultatului economic sub forma abaterii relative
(IR), determinarea contribuţiei factorilor se poate realiza prin:
a) raportarea influenţelor în mărime absolută, la nivelul de referinţă al rezultatului
economic cercetat:
R R  R0
Modificarea relativă: IR  IR  100  1  100  100  1  100 , în care:
R0 R0
R(a)
- influenţa modificării factorului „a”: IR(a)   100
R0
R(b)
- influenţa modificării factorului „b”: IR(b)   100
R0
R(c)
- influenţa modificării factorului „c”: IR(c)   100 .
R0
R  R0
Modificarea totală: ∆IR = ∆IR(a) + ∆IR(b) + ∆IR(c) = 1  100
R0
Fiecare relaţie exprimă creşterea sau reducerea, în procente, a abaterii de la baza de
comparaţie a rezultatului cercetat, ca urmare a modificării relative a fiecărui factor.
b) utilizarea indicilor (programaţi, de dinamică ş.a.) şi principiile metodei
substituirilor în lanţ:
( I  I  I  .........  I n )
IR  1 2 3 n 1 , unde i = indicele factorului respectiv.
100
Ia  Ib  Ic
În exemplul relaţiei cu trei factori: IR 
1002
Ia  Ib  Ic
Modificarea relativă: IR  IR  100   100
100 2
Cele trei influenţe rezultă pe baza următoarelor calcule:
- influenţa modificării factorului „a”: IR(a) = Ia – 100
Ia  Ib
- influenţa modificării factorului „b”: IR(b)   Ia
100
Ia  Ib  Ic Ia  Ib
- influenţa modificării factorului „c”: IR(c)  
100 2 100
Ia  Ib  Ic
Modificarea totală: ∆IR = ∆IR(a) + ∆IR(b) + ∆IR(c) =  100
100 2
II. În cazul relaţiei de raport între factori, modelul economic general de exprimare
a
a dependenţei este corespunzător următoarei ecuaţii: R  , pentru care:
b
a a
Modificarea absolută: R = R1 - R0 = 1  0
b1 b0
R Ia
Modificarea relativă: IR  IR  100 = 1  100  100 =  100  100
R0 Ib
Având în vedere principiile substituirilor în lanţ şi, în mod deosebit, faptul că
substituirea trebuie să înceapă cu factorul cantitativ, procedeele de determinare a influenţei
factorilor se diferenţiază în funcţie de locul pe care îl ocupă în relaţia de raport factorul
cantitativ (la numărător sau la numitor).
Separarea influenţei celor doi factori direcţi se va face astfel:

21
 a) dacă factorul cantitativ reprezintă numărătorul raportului:
a a
- influenţa factorului „a” - în mărimi absolute: R(a )  1  0
b0 b0
- în mărimi relative: IR(a)  Ia  100
a a
- influenţa factorului „b” - în mărimi absolute: R(b)  1  1
b1 b0
Ia
- în mărimi relative: IR(b)   100  Ia
Ib
a a
Modificarea totală: R = R(a) + R(b) = 1  0
b1 b0
Ia
IR = ∆IR(a) + ∆IR(b) =  100  100
Ib
b) dacă factorul cantitativ reprezintă numitorul relaţiei:
a a
- influenţa factorului „b” - în mărimi absolute: R(b)  0  0
b1 b0
100 2
- în mărimi relative: IR(b)   100
Ib
a a
- influenţa factorului „a” - în mărimi absolute: R(a )  1  0
b1 b1
Ia 100 2
- în mărimi relative: IR(a)   100 
Ib Ib
a1 a 0
Modificarea totală: R = R(b) + R(a) = 
b1 b0
Ia
IR = ∆IR(a) + ∆IR(b) =  100  100
Ib
b) Metoda balanţieră sau metoda input-output
Această metodă se utilizează în cazul în care între elementele fenomenului studiat
există relaţii de natura sumei şi/sau diferenţei. Modelul analitic de exprimare a acestui tip
de relaţie (balanţiere), este următorul: R = a + b - c.
Influenţele modificării faţă de program (pr) sau faţă de perioada precedentă (0) a
valorilor efective (1), ale elementelor, se stabilesc ca diferenţă, ţinând seama de semnul
algebric pe care îl au în formula care modelează dependenţa (+ sau -).
R = f(a,b,c)
R=a+b–c
Modificarea absolută: R = R1 - R0 = (a1+ b1- c1) – (a0 + b0 – c0)
- influenţa modificării factorului „a”: R(a) = (a1 + b0 – c0)–(a0 + b0 – c0) = a1 – a0
- influenţa modificării factorului „b“: R(b) = (a1 + b1 – c0)–(a1 + b0 – c0) = b1 – b0
- influenţa modificării factorului „c”: R(c) = (a1 + b1 – c1)–(a1 + b1 – c0) = - (c1 – c0)
Modificarea totală: R = R(a) + R(b) + R(c) = (a1+ b1- c1) – (a0 + b0 – c0).
În cazul exprimării fenomenului R prin intermediul mărimilor relative se obţine:
R a b c
IR = 1  100 = 1 1 1  100
R0 a 0  b0  c0
Modificarea relativă este dată de diferenţa:
R
IR  IR  100 = 1  100  100 , în care:
R0
R(a)
- influenţa modificării factorului „a”: ∆IR(a) =  100
R0

22
 R(b)
- influenţa modificării factorului „b”: ∆IR(b) =  100
R0
R(c)
- influenţa modificării factorului „c”: ∆IR(c) =  100
R0
R
Modificarea totală: ∆IR = ∆IR(a)+ ∆IR(b)+ ∆IR(c) = 1  100  100
R0
Acest model se utilizează, cu precădere, la analiza elementelor balanţei mărfurilor, a
balanţei materialelor, a stabilirii volumului producţiei marfă vândută şi încasată, valorii
adăugate, a balanţelor financiare ş.a.
c) Metoda calculului matricial se aplică, de asemenea, în cazul relaţiilor funcţionale
de produs sau raport între rezultatul economic cercetat şi factorii săi de influenţă. Separarea
influenţelor factorilor prin această metodă va ţine seama de ordinea de intercondiţionare a
factorilor. Spre exemplu, la stabilirea valorii produselor vândute.
CA = (qi  pi), în care:
CA = volumul valoric al vânzărilor de produse (cifra de afaceri)
qi = cantitatea de produse vândute
pi = preţurile de vânzare
Pe baza datelor iniţiale şi efective se formează:
 matricea A, care conţine cantitatea din perioada iniţială (a11; a12) şi cea efectivă
(a21; a22);
 matricea B, care conţine preţurile de vânzări din perioada iniţială (b11; b12) şi cea
efectivă (b21; b22);
Prin înmulţirea matricei A cu matricea B se obţine matricea C, respectiv volumul
valoric al vânzărilor de produse:
Abaterea totală faţă de nivelul de comparaţie a valorii producţiei vândute:
C = C1 - C0 = C22 - C11, din care:
- influenţa modificării cantităţii de produse vândute: C21 - C11
- influenţa modificării preţurilor de vânzare: C22 - C21
C = C21 - C11 +C22 - C21 = C22 - C11
Această metodă prezintă un interes sporit datorită adaptării, cu uşurinţă, la
prelucrarea electronică a datelor, conferind analizei un grad ridicat de detaliere,
operativitate şi eficienţă.
d) Metoda corelaţiei se utilizează în cazul relaţiilor de tip stocastic între fenomenul
analizat şi factorii săi de influenţă. Pentru adaptarea acestei metode la cerinţele analizei
activităţii economice este necesară parcurgerea următoarelor etape:
a) analiza calitativă de stabilire a conţinutului economic al fenomenului analizat (y)
şi a factorilor săi de influenţă: x1, x2 ....... xn.
b) determinarea legăturilor de cauzalitate dintre fenomene si factori, şi a formei lor
matematice, adică stabilirea ecuaţiei de regresie care poate fi de tip:
 liniar y(x) = a + bx (ex. legătura dintre volumul desfacerilor de mărfuri şi
veniturile băneşti ale populaţiei);
 hiperbolic y(x) = a + b/x (legătura dintre nivelul cheltuielilor fixe şi volumul
veniturilor);
 parabolic y(x) = a+bx+cx2 (corelaţia dintre structura mijloacelor fixe şi cifra de
afaceri la 1.000 lei mijloace fixe)
 exponenţial y(x) = a  bx (cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe), în care:
y = caracteristica dependentă
x = caracteristica independentă
a, b, c = parametrii ecuaţiilor.
c) determinarea valorii parametrilor ecuaţiei, cu ajutorul metodei celor mai mici
pătrate;

23
 d) stabilirea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă,
în vederea evidenţierii factorilor esenţiali de cei neesenţiali, cu ajutorul coeficientului de
corelaţie (rxy ):
n yx   x   y
yx  , în care:
[ n x  ( x ) ]  [ n y  ( y ) ]
2 2 2 2

x,y = indicatorii analizaţi;

n = numărul datelor cuprinse în cercetare
Coeficientul de corelaţie poate lua valori între -1 şi +1, semnul “+” arătând o
corelaţie directă, iar semnul “-“ o corelaţie inversă, aproprierea de “1” arătând o legătură
intensă între variabila independentă şi cea dependentă.
Evidenţierea influenţei factorilor asupra fenomenului analizat cu ajutorul
coeficientului de determinaţie (dyx), simplu sau multiplu:
1
b(  yx x  y )
dyx = n , în care:
y y2
b = coeficientul de regresie;
n = numărul unităţilor economice analizate;
yy2 = dispersia lui y
Notă: Domeniul de aplicare a coeficientului de corelaţie este cel al prognozelor
privind evoluţia fenomenelor economice şi sociale.
e) Cercetările operaţionale
Ca metodă de analiză cercetările operaţionale sunt utilizate în cazul relaţiilor cauzale
de tip stocastic şi reprezintă un ansamblu de metode folosite în adaptarea deciziilor atunci
când intervin numeroşi factori de influenţă.
Elementele principale care caracterizează cercetările operaţionale sunt:
- cercetarea unor sisteme organizate, influenţate de un complex de factori;
- aplicarea unor metode ştiinţifice de evidenţiere a legăturilor de interdependenţă, de
exprimare a lor într-o formă matematică şi de atribuire a unor ponderi fiecărui element sau
factor;
- raţionalizarea deciziilor, pe baza datelor sistemului informaţional şi a analizei
ştiinţifice, postoperativă şi previzională.
Metodele utilizate se grupează astfel:
- determinist: programarea liniară, programarea dinamică, teoria deciziei, teoria
jocurilor, teoria drumului critic;
- probabiliste: lanţurile Markov, teoria firelor de aşteptare, metode PERT;
- simulative: metoda Monte Carlo etc.
f) Alte metode:
- metode matematice: calculul diferenţial, derivatele etc.
- metode sociologice: mai ales în analiza resurselor umane (chestionarul si interviul)
etc.
- metoda calculului marginal.
Lista metodelor şi procedeelor de analiză şi diagnostic nu este exhaustivă. Totodată,
fundamentarea concluziilor şi recomandărilor diagnosticului nu se bazează pe utilizarea
singulară a uneia sau alteia dintre metodele prezentate. Chiar dacă pentru un anumit tip de
diagnostic este prioritară o anumită metodă, ea este completată şi îmbogăţită cu alte
instrumente de investigare, astfel încât să se asigure pertinenţa demersului.
Enumeraţi metodele analizei economico-financiare şi prezentaţi detaliat
metodele substituirii valorii factorilor şi balanţieră.

24
 Concluzii
Analiza economică poate fi definită ca fiind o disciplină economică de sinteză ale
cărei caracteristici decurg din faptul că abordează probleme de natură economică, preluând
o serie de categorii economice şi de metode de la alte discipline înrudite din domeniul
ştiinţei managementului, având menirea de a creşte eficienţa economică a activităţilor
(firmelor) supuse analizei. De asemenea, analiza economică are un puternic caracter
multidisciplinar, determinat de integrarea sa în ansamblul disciplinelor managementului
ştiinţific, de utilizarea, în acest context, a unor concepte, modele, metode şi tehnici din alte
discipline (matematică, statistică, psihologie, marketing, cibernetică, contabilitate) pe care
le adaptează şi le foloseşte într-o manieră sistemică specifică, corespunzătoare
particularităţilor şi condiţiilor concrete ale analizei.
Din această perspectivă se spune despre analiza economică că este, înainte de toate,
o ştiinţă a interpretării, interpretare bazată pe un sistem de informaţii ce trebuie culese,
tratate, prelucrate. În condiţiile unor informaţii fiabile şi corecte, formularea unor judecăţi
de valoare pertinente depinde atât de măsura în care analistul stăpâneşte teoria economică,
cunoaşte realitatea obiectivă cât şi de experienţa acumulată de acesta.
Analiza economică constituie un instrument managerial care ajută conducerea firmei
în înţelegerea trecutului şi prezentului, în vederea fundamentării viitoarelor obiective
strategice de menţinere şi dezvoltare a firmei, într-un mediu concurenţial; de asemeni,
analiza face obiectul preocupărilor interne ale unor parteneri economici şi financiari-
bancari, interesaţi în realizarea unor acţiuni de cooperare cu firma respectivă.
În managementul firmei analiza economică are un rol fundamental, constituind
suportul informaţional necesar procesului de adoptare a deciziilor.
Fără a exagera rolul analizei economico-financiare în ansamblul ştiinţelor
economice, absenţa ei din cadrul activităţilor financiare ale firmei reflectă mediocritatea
afacerii respective şi un management financiar neperformant.

25
 Teste de autoevaluare I

După ce aţi parcurs capitolul, citindu-l cu atenţie şi fără a consulta

notiţele, încercaţi să daţi răspunsuri următoarelor chestiuni, completând linia punctată.
Acest enunţ este valabil pentru toate testele de autoevaluare din prezentul curs.
1. Obiectul analizei economice îl constituie………............................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Analiza economică se desfăşoară prin parcurgerea următoarelor etape:
a) ………………………………………….........................................................................
b) ………………………………………………………………….....................................
c) ………………………………………………………………….....................................
d) ………………………………………………………………….....................................
e) ………………………………………………………….................................................
f) ……………………………………………………………..............................................
3. Principiile metodei substituirii valorii factorilor se referă la:
a) .........................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
b) .........................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
c) .........................................................................................................................................
.............................................................................................................................................

Teste de autoevaluare II
1. Care sunt atribuţiile analizei economice?
2. Care sunt etapele procesului de analiză?
3. Care sunt metodele şi procedeele utilizate de analiza economico-financiară?
4. Care sunt principiile care stau la baza metodei substituirii valorii factorilor?
5. Să se exemplifice metoda substituirii valorii factorilor pentru o relaţie deterministă
de forma: R = a – b + c, R = a  b  c, ştiindu-se că a – factor calitativ, b – factor de
structură, c – factor cantitativ.
6. În ce constă obiectul de studiu al analizei economico-financiare?
7. Pentru o relaţie deterministă de forma R= a  b, arătaţi abaterea absolută, indicele
de evoluţie, abaterea relativă.
8. Prezentaţi tipologia analizei economico-financiare.
9. Care sunt utilizatorii informaţiilor furnizate de analiza economico-financiară?
10. Care sunt aspectele susceptibile pe care analiza-diagnostic le are în vedere pentru
ameliorarea gestiunii şi rezultatelor întreprinderii?

Teste de autoevaluare III

1. Măsurarea influenţei factorilor se face utilizând următoarele metode:
a) comparaţia
b) metoda balanţieră
c) metoda substituirii valorii factorilor
d) metoda substituirilor succesive

26
 2. Depistarea legăturilor cauzale între factorii de influenţă a unui fenomen şi
între factorii de influenţă şi fenomen se face utilizând:
a) metode ale analizei cantitative
b) metode ale analizei calitative
c) metode ale analizei substituirilor în lanţ
3. Într-o relaţie deterministă de tipul sumei/diferenţei, de forma R = a + b – c,
influenţa factorului „b” va fi:
a) ∆R(b) = b1 – b0
b) ∆R(b) = - (b1 – b0)
c) ∆R(b) = b0 – b1
4. Într-o relaţie deterministă de forma R = a  b  c, influenţa factorului „b” va
fi:
a) ∆R(b) = b1 – b0
b) ∆R(b) = a1  b1  c0 – a0  b1  c0
c) ∆R(b) = a1  b1  c0 – a1  b0  c0
d) ∆R(b) = a1  c0 (b1 – b0)
5. Funcţiile firmei, care formează obiectul diagnosticului sunt:
a) funcţia juridico-patrimonială
b) funcţia comercială
c) funcţia de producţie
d) funcţia materială
e) funcţia de personal
f) funcţia economică
6. Din cadrul metodei calitative fac parte:
a) diviziunea (descompunerea) rezultatelor
b) gruparea
c) metoda calculului matricial
d) metoda corelaţiei
7. Atribuţiile analizei economice vizează găsirea unor soluţii în următoarele
domenii:
a) descoperirea şi utilizarea rezervelor interne
b) furnizarea informaţiilor necesare previziunilor
c) controlul îndeplinirii planurilor şi programelor
d) creşterea profitului
e) determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat
f) fundamentarea deciziilor ce au ca obiectiv performanţa economică
8. Analiza activităţii economice presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) delimitarea obiectului analizei care presupune constatarea (prin comparaţie) a
anumitor fapte (abateri), fenomene, rezultate
b) determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat
(descompunerea pe elemente), permiţând detalierea şi separarea factorilor de influenţă
c) stabilirea corelaţiilor (legăturilor) dintre fiecare factor şi fenomenul analizat şi
dintre diferiţii factori care acţionează, determinându-se astfel, relaţia cauză-efect
d) măsurarea influenţelor factorilor (ca element central al analizei) asupra abaterii
fenomenului studiat
e) sintetizarea rezultatelor analizei, elaborându-se concluziile şi aprecierile asupra
activităţii din sfera cercetată
f) elaborarea măsurilor menite să îmbunătăţească activitatea, să asigure valorificarea
optimă a resurselor, să contribuie la realizarea (menţinerea) avantajului concurenţial
9. Analiza economico-financiară realizează în procesul conducerii o seamă de
funcţii cum ar fi:
a) funcţia informaţională a centrelor de decizie economică privind situaţia
economico-financiară, poziţionări ale unor stări comparativ cu standarde, normative,
bugete, niveluri ale concurenţei pe diferite pieţe etc.
27
 b) funcţia de evaluare a valorificării potenţialului tehnico-economic al sistemului
întreprindere
c) funcţia de fundamentare a deciziei pe criterii de eficienţă atât în stadiul
preevaluării potenţialului (capacităţii de ofertă) corelat cu cererea de bunuri şi servicii, cât
şi în stadiul execuţiei (evaluare şi decizie)
d) funcţia de realizare a conexiunii cu mediul exterior economico-financiar, care
presupune analiza relaţiilor cu băncile de la care se fac împrumuturi, cu furnizorii,
creditorii, cu sistemul de impozitare a veniturilor, bursa de valori etc.
e) funcţia de realizare a cerinţelor gestiunii eficiente a patrimoniului (descoperirea
rezervelor interne)
10. Substituirea presupune înlocuirea, într-o anumită relaţie a valorii unui
factor cu o altă valoare. La baza metodei substituirilor în lanţ stau trei principii:
a) substituirile (înlocuirile) se fac succesiv, începând cu factorii calitativi, continuând
cu factorul de structură şi încheind cu cei cantitativi, pornind de la factorii direcţi spre cei
cu influenţă indirectă
b) substituirile (înlocuirile) se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi,
continuând cu factorul de structură şi încheind cu cei calitativi, pornind de la factorii
direcţi spre cei cu influenţă indirectă; se evidenţiază astfel variaţia unui factor considerând
că ceilalţi rămân neschimbaţi (condiţia de „caeteris paribus”)
c) valoarea substituită a unui factor se menţine ca atare în operaţiunile ulterioare
(ceea ce înseamnă că factorul a cărui influenţă nu a fost calculată încă, rămâne la valoarea
din baza de comparaţie)
d) aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate, exprimate sub formă de produs sau
raport, se face în următoarea ordine a condiţionării lor economice: factori cantitativi,
factori de structură şi factori calitativi.

28
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II
ANALIZA CIRCULAŢIEI MĂRFURILOR

Motto
„Succesul în afaceri presupune pregătire, disciplină şi multă muncă. Dar dacă nu
eşti speriat de aceste lucruri, oportunităţile sunt mereu foarte mari”
David Rockefeller

Conţinutul unităţii de învăţare

2.1. Analiza cifrei de afaceri

2.1.1. Analiza evoluţiei (dinamicii) cifrei de afaceri
2.1.2. Analiza structurii cifrei de afaceri
2.1.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri
2.1.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie/desfacere şi
cererea
2.1.5. Analiza cifrei de afaceri minime (critice)
2.2. Analiza stocurilor de marfă
2.2.1. Categorii de stocuri
2.2.2. Analiza vitezei de circulaţie a mărfurilor
2.2.3. Implicaţii economico-financiare ale politicii de stocare

Competenţe specifice

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studentul va fi capabil să:

 definească cifra de afaceri şi să prezinte formele conceptuale ale acesteia;
 prezinte valenţele manageriale ale cifrei de afaceri;
 prezinte modelele factoriale care stau la baza analizei cifrei de afaceri, stocurilor
şi vitezei de circulaţie a mărfurilor;
 prezinte funcţiile procesului de stocare şi cauzele creşterii/scăderii stocurilor
finale în cazul firmelor din sfera distribuţiei;
 definească viteza de circulaţie a mărfurilor;
 prezinte limitele între care trebuie fixat preţul unui produs comercializat;
 prezinte categoriile de stocuri definite de literatura de specialitate;
 prezinte factorii care acţionează asupra mărimii şi evoluţiei stocurilor.
Durata estimativă de parcurgere a unităţii de învăţare este de trei ore.

Introducere
Activitatea de exploatare (de producţie şi comercializare) a întreprinderii este
cuantificată nu doar prin intermediul indicatorilor de volum, ci şi cu ajutorul indicatorilor
valorici ai producţiei şi comercializării (cifra de afaceri, marja comercială, producţia
exerciţiului, valoarea adăugată)15, care permit însumarea tuturor rezultatelor obţinute de
întreprindere, materializate în produse finite, semifabricate, prestaţii, destinate pieţei sau
utilizării în interes propriu, care sunt imobilizate în întreprindere16. Aceşti indicatori se

15
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2006, p. 58.
16
Petrescu, S., Analiză şi diagnosctic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, ediţia a II-a, revizuită şi
adăugită, Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, p. 39.
29
regăsesc în structura contului de profit şi pierdere sau se calculează pe seama informaţiilor
eferite de acesta. Ei fac parte din grupa indicatorilor care dau conţinut tabloului soldurilor
intermediare de gestiune, fiind numiţi şi indicatori de creştere ai întreprinderii, alături de alţi
indicatori ce caracterizează rentabilitatea acesteia.
Indicatorii enunţaţi mai sus se exprimă în unităţi monetare curente, preţul fiind un
element structural esenţial al indicatorilor valorici ce dimensionează activitatea de producţie
şi comercializare. În perioadele în care se înregistrează creşteri considerabile ale preţurilor,
generate de fenomenul inflaţionist17, valoarea acestor indicatori este denaturată, iar analiza
lor conduce la concluzii eronate, derivate din comparabilitatea în timp a unor indicatori
afectaţi de niveluri diferite ale ratei inflaţiei. Inflaţia antrenează variaţii nominale ale
indicatorilor ce nu corespund variaţiilor reale ale activităţii întreprinderii. Pentru a evita
erorile de apreciere a performanţelor activităţii întreprinderii, aplicarea riguroasă a
metodologiei analizei economico-financiare impune cuantificarea efectului eroziv al inflaţiei
asupra indicatorilor valorici şi determinarea valorilor reale ale acestora, asigurându-se astfel
comparabilitatea unor valori monetare omogene, aspect esenţial pentru elaborarea unor
interpretări realiste cu privire la indicatorii analizaţi.
În literatura de specialitate sunt recunoscute mai multe modalităţi de înlăturare a
efectului eroziv cauzat de inflaţie:
 1  Rn  Rn  R p
 Relaţia lui Fisher: Rr =   1  100 =  100 , în care:
1 R  1 Rp
 p 
Rr – rata reală de creştere a indicatorului;
Rn – rata nominală de creştere a indicatorului;
Rp – rata de creştere a preţurilor (rata inflaţiei).
 Deflatarea (Df), care presupune exprimarea datelor aferente perioadei de analiză în
unităţi monetare constante, aferente primului an, considerat an de bază (actualizarea se
realizează în raport cu anul iniţial), pe baza relaţiei18:
R
Df = 1 , în care:
In/0
Df – valoarea deflatată a indicatorului;
R1 – valoarea indicatorului în perioada curentă;
In/0 – indicele preţurilor, raportat la primul an de analiză.
 Inflatarea (If), care presupune actualizarea indicatorilor valorici la ultimul an al
perioadei de analiză, conform relaţiei:
If = R1  Im/n, în care:
If – valoarea inflatată a indicatorului;
Im/n – indicele preţurilor, raportat la ultimul an de analiză.

2.1. Analiza cifrei de afaceri

Definiţie
Cifra de afaceri (Ca) este un indicator care reflectă creşterea economică
a întreprinderii, condiţionează poziţia sa strategică şi defineşte locul acesteia în raport cu
concurenţii, în ramura de activitate căreia îi aparţine; oferă informaţii despre dinamica
activităţii, şansele de extindere a afacerii sau importanţa ei în cadrul sectorului. În
raporturile concurenţiale, forţa întreprinderii depinde de cifra de afaceri şi de ritmul
expansiunii sale. Nivelul ridicat al cifrei de afaceri este premisa desfăşurării unei activităţi
profitabile, precum şi garanţia creşterii şi dezvoltării sale.

17
Inflaţia este un dezechilibru de ansamblu al economiei care constă în apariţia sau creşterea discrepanţei
dintre masa monetară şi oferta de bunuri şi servicii faţă de situaţia existentă anterior. Procesul poate fi sesizat
prin două tendinţe majore strâns legate între ele, şi anume: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea
puterii de cumpărare a banilor.
18
Adaptat după Vâlceanu, G., Robu, V., Georgescu, N., Analiză economico-financiară. Ediţia a doua,
revizuită şi adăugită, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 56.
30
 Unii autori19 afirmă că cifra de afaceri ar trebui să îndeplinească în principal
următoarele condiţii:
 nivelul său să acopere cheltuielile din exploatare şi să permită realizarea de profit;
 să deţină o pondere de minimum 85% din veniturile din exploatare, respectiv de cel
puţin 75% din veniturile totale ale firmei pentru a reflecta o situaţie normală de realizare a
activităţii;
 în dinamică să prezinte o tendinţă reală de creştere, pentru a asigura dezvoltarea şi
consolidarea poziţiei strategice a întreprinderii;
 să fie realizată corespunzător cu specificul activităţii, pe elementele sale
componente de venituri pentru a corespunde obiectului principal de activitate al
întreprinderii.
Din punctul de vedere al conţinutului şi al sferei de întindere, cifra de afaceri poate fi
privită ca: cifră de afaceri netă (totală), cifră de afaceri încasată, cifră de afaceri medie,
cifră de afaceri marginală şi cifră de afaceri critică.
1. Cifra de afaceri netă (totală) (Cat) reprezintă sumele rezultate din vânzarea de
produse, executarea de lucrări şi prestarea de servicii care se înscriu în activitatea curentă a
entităţii (activităţi desfăşurate de întreprindere, ca parte integrantă a afacerilor sale, precum şi
activităţile conexe în care aceasta se angajează), după deducerea reducerilor comerciale şi a
taxei pe valoarea adăugată, precum şi a altor taxe legate direct de cifra de afaceri. În cazul
entităţilor al căror obiect principal de activitate îl constituie activitatea de leasing, în cifra de
afaceri netă se include şi dobânda cuvenită acestor contracte, aferentă perioadei de raportare.
2. Cifra de afaceri încasată, reprezintă valoarea totală a încasărilor întreprinderii
pentru o anumită perioadă de timp, ca urmare a vânzărilor de produse şi mărfuri şi se poate
stabili pe baza rulajului creditor al contului 411 Clienţi, corectat cu T.V.A. aferentă.
3. Cifra de afaceri medie ( Ca ), denumită şi preţ mediu de vânzare, constituie venitul
obţinut pe o unitate de produs sau serviciu şi se determină pe baza relaţiei:
Ca
Ca  , în care:
Q
Q – reprezintă volumul fizic al vânzărilor.
4. Cifra de afaceri marginală (Cam) reflectă variaţia veniturilor din vânzări generată
de creşterea cu o unitate a volumului fizic al vânzărilor:
Ca Ca1  Ca 0
Ca m  
Q Q1  Q0
5. Cifra de afaceri critică (Cacr) evidenţiază pragul de rentabilitate al întreprinderii
şi constituie acel nivel al veniturilor din vânzări necesar acoperirii integrale a cheltuielilor
de exploatare. Relaţia de calcul a fost stabilită pornind de la ipoteza de bază, conform
căreia profitul este nul în momentul atingerii pragului de rentabilitate, iar cheltuielile totale
în raport cu volumul de activitate se grupează în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile.
Determinarea cifrei de afaceri critice (minime sau prag) trebuie evidenţiată nuanţat în
funcţie de sfera de activitate, astfel:
a) în sfera comercială:
Pornind de la egalitatea Cht = Ca, în care rezultatul din exploatare este nul (Re = 0)
şi continuând substituirile:
Chc + C = C + Ac ↔ Chv + Chf + C = C + Ac ↔ Chv + Chf = Ac,
Chv
dar Nchv   1001000 şi Ac = Ca  K (%) → Nchv  Ca + Chf = Ca  K →
Ca
→ Chf = Ca  ( K – Nchv), se ajunge la relaţia de calcul a cifrei de afaceri critice:
Chf
Cacr = , în care:
K  Nchv

19
Eros-Stark, L., Pantea I. M., Analiza situaţiei financiare a firmei. Elemente teoretice. Studii de caz, Editura
Economică, Bucureşti, 2001, p. 81.
31
 Cht – suma cheltuielilor totale;
Chc – cheltuieli de circulaţie a mărfurilor20;
C – costul de achiziţie a mărfurilor vândute;
Ac – adaosul comercial;
Chv – suma cheltuielilor variabile;
Chf – suma cheltuielilor fixe;
Nchv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile21;
K – cota medie a adaosului comercial.
b) în sfera producţiei:
Pornind de la egalitatea Cht = Ca, în care rezultatul din exploatare este nul (Re = 0)
şi continuând substituirile:
Chv
Chv + Chf = Ca, dar Rchv   1000 → Rchv  Ca + Chf = Ca →
Ca
→ Chf = Ca  (1 - Rchv ), se poate determina relaţia de calcul a cifrei de afaceri
critice (prag):
Chf
Cacr = , în care:
1  Rchv
Rchv – rata medie a cheltuielilor variabile (cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de
afaceri)22.
Din nomenclatorul de indicatori ce caracterizează volumul activităţii şi performanţele
firmei, cifra de afaceri are evidente valenţe manageriale din următoarele motive23:
 Reprezintă valoarea şi volumul afacerilor realizate de firmă prin exercitarea
curentă a activităţii sale profesionale. Pentru înţelegerea strategiei şi poziţiei firmei pe
piaţă, cifra de afaceri va fi considerată în următoarea structură: cifra de afaceri din
exploatare (activitate de bază) şi cifra de afaceri din afara exploatării (din alte activităţi).
Cunoscând mărimea cifrei de afaceri se obţin informaţii referitoare la:
a) mărimea firmei (exprimată şi prin volumul vânzărilor), constituind unul din
principalii indicatori determinanţi ai strategiei firmei;
b) starea economică (ce desemnează rezultatele economice ale desfăşurării activităţii
firmei, comparativ cu resursele sale). O stare economică bună semnifică obţinerea şi
vânzarea unei cantităţi suficiente de bunuri şi servicii, reprezentând o valorificare ridicată a
capacităţilor sale, finalizate într-un profit şi o lichiditate corespunzătoare.
 Dă dimensiune pieţei firmei, exprimând capacitatea efectivă a pieţei, utilă
îndeosebi în studiile de marketing şi în strategiile de dezvoltare ale firmei, prin indicatorii:
a) cota de piaţă – exprimă ponderea ce revine firmei pe piaţa produsului sau grupei
de produse din care face parte şi se calculează în două variante:
a1) cota de piaţă absolută sau globală (Cabs) exprimă poziţia întreprinderii pe piaţa
(sectorul/ramura) pe care acţionează:

20
Cheltuielile de circulaţie sunt cheltuieli aferente doar activităţii de comercializare şi se obţin prin deducerea
din cheltuielile totale a costului de cumpărare a mărfurilor vândute. În funcţie de dinamica activităţii,
cheltuielile de circulaţie se împart în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe.
21
Nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nch) exprimă mărimea cheltuielilor în raport cu volumul
activităţii economice (desfacerilor) şi se calculează ca raport între volumul absolut al cheltuielilor şi volumul
desfacerilor; este un indicator calitativ al activităţii economice, expresie parţială a eficienţei acesteia,
exprimând cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100 sau 1000 lei marfă. Se calculează pentru comerţul cu
amănuntul, cu ridicata, pe întreprinderi comerciale şi pe total comerţ.
22
Rata medie a cheltuielilor ( Rch ) este un indicator reprezentativ pentru urmărirea evoluţiei cheltuielilor,
alături de dinamica cheltuielilor în volumul lor absolut; se mai întâlneşte în literatura de specialitate şi sub
denumirea de rata medie de eficienţă a cheltuielilor, cheltuieli la 1000 lei venituri (cifră de afaceri),
oglindind, indiferent de denumirea aleasă, consumul de resurse.
23
Bîrsan, M., Analiză economico-financiară, Editura Universităţii Suceava, 2003, p. 27.
32
 Ca i
Cabs = n
 100 , în care:
 Ca
i 1
i

Cai – cifra de afaceri a întreprinderii analizate;

n

 Ca
i 1
i – cifra de afaceri totală a sectorului sau ramurii respective.

Evoluţia cotei de piaţă absolute depinde, pe de o parte, de dinamismul sectorului de

activitate şi, pe de altă parte, de satisfacţia clienţilor. Cota de piaţă absolută (globală) a
întreprinderii poate să înregistreze aceeaşi tendinţă în conjuncturi economice diferite. De
exemplu, cota de piaţă absolută poate creşte dacă:
- ritmurile de creştere ale sectorului/ramurii şi întreprinderii sunt pozitive, însă
dinamica cifrei de afaceri a întreprinderii devansează dinamica cifrei de afaceri a sectorului
sau ramurii respective. În acest ca, poziţia concurenţială a întreprinderii este una favorabilă
deoarece acţionează pe o piaţă dinamică şi cu potenţial de dezvoltare;
- ritmul de creştere a sectorului este negativ sau nul, iar ritmul de creştere al
întreprinderii este pozitiv sau atunci când ambele ritmuri sunt negative, însă diferite (mai
mare pentru întreprinderea analizată). În aceste situaţii, deşi întreprinderea pare avantajată,
există riscul pierderii pieţei în viitor ca efect al diminuării cererii (sector de activitate aflat
în faza de maturitate spre declin), deciziile strategice ale întreprinderii trebuind corelate cu
aceste aspecte. A fi dinamic pe o piaţă statică sau cu tendinţă de scădere nu reprezintă un
punct forete, ci mai degrabă o vulnerabilitate. Corelarea cotei de piaţă absolute cu alte
modele de analiză a mediului concurenţial (modelul Boston Cosulting Group - BCG,
General Electric - McKinsey, Arthur D. Little, Ansoff, SWOT) poate oferi soluţii pentru
definirea politicilor de dezvoltare a întreprinderii.
a2) cota de piaţă relativă (Crel) exprimă poziţia întreprinderii în raport cu liderii de
piaţă, prin utilizarea uneia dintre relaţiile:
Ca i Ca
Crel =  100 sau Crel = 3 i  100 , în care:
Ca l
 Cali i 1
Cal – cifra de afaceri a celui mai important concurent de pe piaţă;
3

 Ca
i 1
li – valoarea vânzărilor (cifra de afaceri) a primilor trei concurenţi de pe piaţă.

Se subînţelege faptul că poziţia întreprinderii este cu atât mai bună, cu cât cota de
piaţă relativă tinde spre 100%.
Autoarea Maria Niculescu24, în lucrarea Diagnostic global strategic, evidenţia faptul
că, pentru o poziţionare corectă a întreprinderii în mediul său concurenţial, sunt necesare
informaţii suplimentare cu privire la:
- principalii concurenţi direcţi;
- activitatea globală a întreprinderii (performanţe, rentabilitate, productivitate etc);
- situaţia cifrei de afaceri pe fiecare cuplu produs-piaţă;
- tipul de clientelă şi repartiţia cifrei de afaceri după acest criteriu etc.
Aşadar, activitatea de piaţă a întreprinderii este marcată de prezenţa, în spaţiul
micromediului său, a unui număr variabil de întreprinderi concurente ce îşi dispută
oportunităţile pe care le oferă piaţa. Dubla ipostază, de cumpărător şi vânzător, în care
întreprinderile concurente apar în cadrul mediului, plasează competiţia dintre ele în două
planuri. Pe de o parte, ele îşi dispută furnizorii, prestatorii de servicii şi disponibilităţile
ofertei de muncă, iar pe de altă parte, clienţii, fiecare în parte urmărind obţinerea de
condiţii cât mai avantajoase în asigurarea resurselor şi în plasarea resurselor proprii în
cadrul pieţei. Cu unele întreprinderi, firma se află în competiţie numai în calitate de
cumpărători, în calitate de vânzători iar cu altele în ambele situaţii.

24
Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 52.
33
 Concurenţa propriu-zisă se desfăşoară însă între firme în calitatea lor de ofertanţi
(vânzători). Ea îmbracă forma luptei pentru cucerirea pieţei, firmele concurente străduindu-
se ca purtătorii cererii (clienţii) să le achiziţioneze produsele. Pentru atingerea acestui
obiectiv, fiecare concurent caută să satisfacă nevoile clienţilor în condiţii superioare
celorlalţi ofertanţi. Aceste condiţii sunt asigurate prin utilizarea unor mijloace de
diferenţiere şi individualizare a acţiunilor firmei în raport cu nevoile exprimate de
cumpărători.
Mijloacele şi instrumentele utilizate în relaţiile de concurenţă se pot delimita în jurul
celor patru piloni ai politicii de marketing: produsul, preţul, promovarea şi distribuţia,
concurenţii apelând, fie la câte unul dintre aceste elemente, fie la o combinaţie a lor25.
b) rata de creştere a pieţei – se exprimă, de regulă, prin ritmul de evoluţie al
vânzărilor;
c) gradul de saturaţie al pieţei – considerat un indicator al atractivităţii acesteia, se
calculează prin raportarea volumului vânzărilor la volumul cererii pe aceeaşi piaţă şi în
aceeaşi perioadă.
În general obiectivele firmei stabilesc ceea ce trebuie realizat în termeni de venituri,
profit şi cotă de piaţă, atingerea nivelelor prognozate dând dimensiune poziţiei strategice a
firmei.
 Stă la baza calculului unor indicatori de eficienţă (profit, rata rentabilităţii etc)
constituind în acelaşi timp un element esenţial în relaţia cost-volum-profit şi în
determinarea pragului de rentabilitate26. Tehnica analizei cost-volum-profit este orientată
spre determinarea punctului de echilibru (break-even point), adică a punctului în care
veniturile totale şi costurile totale aferente unui anumit volum de activitate al întreprinderii
sunt egale, iar rezultatul determinat ca diferenţă între aceste valori este nul. Etapa
preliminară determinării punctului de echilibru o reprezintă separarea costurilor în
variabile şi fixe, recurgând la procedeul direct-costingului27, operaţiune care nu este
simplu de realizat deoarece criteriile de delimitare a costurilor sunt uneori pur
convenţionale28.
Definiţi cifra de afaceri, prezentaţi conceptele, condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească şi valenţele manageriale ale acesteia.
O analiză concludentă a cifrei de afaceri realizată de o întreprindere va cuprinde, în
mod obligatoriu, următoarele faze29:
2.1.1. Analiza evoluţiei (dinamicii) cifrei de afaceri;
2.1.2. Analiza structurii cifrei de afaceri;
2.1.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri;
2.1.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie/desfacere şi
cererea;
2.1.5. Analiza cifrei de afaceri minime (critice);
2.1.6. Analiza consecinţelor modificării cifrei de afaceri asupra principalilor
indicatori economico-financiari ai întreprinderii30.

25
Florescu, C. (coordonator), Marketing, Editura Marketer, Bucureşti, 1994, pp. 59-60.
26
Bîrsan, M., Analiză economico-financiară în comerţ şi turism, Editura Universităţii Suceava, 2003, p. 28.
27
Metoda direct costing face parte din categoria metodelor de calculaţie de tip parţial, cunoscute şi sub
denumirea de metode limitative. La baza acestei metode stă principiul separării cheltuielilor variabile de cele
fixe, în funcţie de evoluţia cheltuielilor în raport cu variaţia volumului producţiei. Cheltuielile variabile
includ, pe lângă cheltuielile directe, cum ar fi materiile prime şi manopera directă, şi o parte din cheltuielile
indirecte, şi anume cele variabile.
28
Mironiuc, M., Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi,
1999, p. 216.
29
Crecană, C., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 41.
30
Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 144.
34
 2.1.1. Analiza evoluţiei (dinamicii) cifrei de afaceri
Analiza evoluţiei (dinamicii) în timp a cifrei de afaceri are drept obiectiv stabilirea
tendinţei de evoluţie a afacerilor firmei (creştere, stabilitate, regres) în scopul luării celor
mai potrivite decizii. Astfel, dacă cifra de afaceri este în creştere, firma trebuie să identifice
noi surse pentru finanţarea activităţii. Dacă dimpotrivă, cifra de afaceri are tendinţa de
reducere, vor trebui găsite noi pieţe de desfacere pentru produsele realizate sau serviciile
prestate.
Analiza în dinamică a cifrei de afaceri, pentru o anumită perioadă de timp, se
realizează pe baza următorilor indicatori31:
a) modificarea absolută:
- cu bază fixă: ∆Ca = Can – Ca0
- cu bază în lanţ: ∆Ca = Can – Can-1
b) indici de evoluţie:
Ca n
- cu baza fixă: ICa =  100
Ca 0
Ca n
- cu baza în lanţ: ICa =  100
Ca n 1
c) rata de creştere:
Ca Ca n  Ca 0
- cu baza fixă: ∆ICa =  100 =  100 = ICa – 100
Ca 0 Ca 0
Ca Ca n  Ca n 1
- cu bază în lanţ: ∆ICa =  100 =  100 = ICa – 100
Ca n 1 Ca n 1
 Ca 
d) ritmul mediu de creştere: R =  n 1 n  1  100 .
 Ca 0 
În funcţie de mărimea şi semnul acestor modificări, se pot face aprecieri cu privire la
creşterea sau scăderea cifrei de afaceri a întreprinderii în perioada supusă analizei.
Deoarece cifra de afaceri este exprimată în preţuri curente, în perioadele de creştere
puternică a preţurilor (într-o economie de piaţă cu inflaţie galopantă) trebuie să fie
corectată cu indicele inflaţiei, altfel informaţiile îşi pierd mult din fiabilitate, iar concluziile
analizei vor fi deformate. De aceea se impune determinarea unei rate reale de creştere a
cifrei de afaceri pe baza relaţiei:
 ICa 
∆ICareală =   1  100, în care:
 Ip 
Ip – indicele de creştere a preţurilor.
De asemenea, pe baza datelor privind evoluţia cifrei de afaceri în perioada
precedentă, se pot face prognoze privind evoluţia acesteia. În acest scop, se poate apela la
tehnica extrapolării tendinţelor utilizând o serie de funcţii statistico-matematice. Cea mai
simplă este funcţia liniară de forma:
Y = a + b  ti, în care:
Y – nivelul cifrei de afaceri;
a, b – parametrii funcţiei;
ti – timpul, reprezentat de rangul anului în cadrul seriei.
Pentru găsirea valorilor parametrilor a şi b se utilizează metoda celor mai mici
pătrate, după care se înlocuieşte variabila timp t în ecuaţia funcţiei şi se află valorile
prognozate pentru cifra de afaceri.

31
Vâlceanu, G., Robu, V., Georgescu, N., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti,
2005, p. 55.
35
 Exemplificare
 Pentru exemplificarea metodologiei de analiză a nivelului şi dinamicii cifrei de
afaceri la se utilizează datele din tabelul 2.1.

Tabelul nr. 2.1. Nivelul şi dinamica cifrei de afaceri

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Cifra de afaceri netă 6550803 8321115 8886228 10949660 11707210
Producţia vândută 3265835 4378244 4141539 5086796 5544074
Venituri din vânzarea mărfurilor 3278447 3942871 4744689 5862884 6163136
Venituri din subvenţii de exploatare aferente
6521 0 0 0 0
cifrei de afaceri nete
Venituri din exploatare 7067317 9393403 11326195 11643422 12050718
Venituri totale 7072923 9927767 11406552 12246771 12495301
Indicele de evoluţie a cifrei de afaceri (%) 100 127,02 106,79 123,22 106,92
Indicele de evoluţie a producţiei vândute (%) 100 134,06 94,59 122,82 108,99
Indicele de evoluţie a veniturilor din vânzarea
100 120,27 120,34 123,57 105,12
mărfurilor (%)
Ponderea cifrei de afaceri în total venituri din
92,69 88,58 78,46 94,04 97,15
exploatare (%)
Ponderea cifrei de afaceri în total venituri (%) 92,62 83,82 77,90 89,41 93,69

Interpretare
În urma analizei se observă o creştere a cifrei de afaceri cu 27,02% în anul 1
comparativ cu anul de bază, cu 6,79% în anul 2 comparativ cu anul 1, cu 23,22% în anul 3
faţă de anul 2, respectiv cu 6,92% în 4 faţă de 3. Ponderea cifrei de afaceri în total venituri
de exploatare înregistrează valori foarte bune (peste 85%), mai puţin la nivelul anului 2,
când înregistrează o pondere de doar 78,46%, prezentând o tendinţă de creştere în perioada
următoare, ceea ce confirmă o realizare normală a obiectului de activitate. De asemenea şi
ponderea indicatorului în veniturile totale este corespunzătoare (peste 75%). Nivelul său
permite acoperirea cheltuielilor de exploatare şi obţinerea de profit, ceea ce reflectă
validarea de către piaţă a activităţii.
Creşterea a cifrei de afaceri în ultima perioadă de analiză se înregistrează în
condiţiile creşterii producţiei vândute cu 8,99%, ceea ce confirmă viabilitatea activităţii de
bază pe piaţă, cu efect pozitiv asupra cifrei de afaceri şi creşterii veniturilor din vânzarea
mărfurilor, ca urmare a extinderii activităţii cu caracter strict comercial, având efect pozitiv
asupra indicatorului analizat.
 Pentru exemplificarea metodologiei de analiză a cifrei de afaceri reale, se
utilizează datele din tabelul nr. 2.2.

Tabelul nr. 2.2. Evoluţia reală a cifrei de afaceri

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Cifra de afaceri netă 6550803 8321115 8886228 10949660 11707210
Indicele de evoluţie a cifrei de afaceri (%)
- cu baza fixă 100 127,02 135,65 167,15 178,71
- cu baza în lanţ 100 127,02 106,79 123,22 106,92
Rata nominală de creştere a cifrei de afaceri
- +27,02 +6,79 +23,22 +6,92
(%)
Rata de creştere a preţurilor (%) - +6,50 +4,80 +7,80 +5,60
Cifra de afaceri reală (corectată) 6550803 7813254 7961714 9100620 9214247
Rata reală de creştere a cifrei de afaceri (%) - +19,27 +1,90 +14,30 +1,24
Ritmul mediu de creştere a cifrei de afaceri
15,99
nominale (%)
Ritmul mediu de creştere a cifrei de afaceri
9,18
reale (%)

36
 Interpretare
În urma analizei se evidenţiază tendinţa crescătoare a cifrei de afaceri nominale. Fără
a avea în vedere evoluţia ratei inflaţiei şi implicaţiile acesteia asupra cifrei de afaceri,
societatea comercială poate fi caracterizată ca fiind dinamică, cu o poziţie bună pe piaţă şi
cu perspective de creştere şi dezvoltare. Indicele de evoluţie cu bază fixă reflectă creşteri
semnificative ale indicatorului analizat, valoarea maximă fiind atinsă în anul 4, când cifra
de afaceri a crescut cu 78,71% în raport cu anul de referinţă. De asemenea, indicele de
evoluţie cu baza în lanţ sugerează creşteri moderate ale cifrei de afaceri, de la un an la
altul, creşterea cea mai însemnată fiind cea din anul 1, respectiv, 27,02%.
Luând în analiză influenţa creşterii preţului cauzată de inflaţie, se constată
devansarea ratei de creştere a preţurilor de către rata de creştere a cifrei de afaceri. De
asemenea se observă faptul că cifra de afaceri reală are o tendinţă de creştere pe întreaga
perioadă analizată, înregistrând totuşi un ritm mediu de creştere inferior celui calculat în
valori nominale.

2.1.2. Analiza structurii cifrei de afaceri

Analiza structurii cifrei de afaceri pleacă de la componentele indicatorului, respectiv:
producţia vândută (Pv), venituri din vânzarea mărfurilor (Vmf), venituri din dobânzi
înregistrate de entităţile al căror obiect de activitate este leasingul (Vd) şi venituri din
subvenţii de exploatare nete (Vs), respectiv:
Ca = Pv + Vmf + Vd + Vs.
Analiza structurii cifrei de afaceri se poate realiza în diverse trepte:
 pe tipuri de activităţi: în acest caz se determină contribuţia activităţilor
întreprinderii (producţie, prestări servicii, comerţ, turism, ş.a.) la realizarea cifrei de
afaceri;
Cifra de afaceri realizată de unităţile din turism este formată din: încasări din prestaţii
hoteliere, încasări din turism (intern şi internaţional), vânzări de mărfuri cu amănuntul prin
unităţile de alimentaţie publică, încasări din alte activităţi.
Structura cifrei de afaceri este diferită în funcţie de nivelul la care se face analiza. În
cazul unităţilor deţinătoare de bază materială, ponderea hotărâtoare o deţin încasările din
prestaţii hoteliere şi vânzările de mărfuri cu amănuntul. Analiza structurală se
aprofundează pe fiecare activitate în parte, după anumite criterii. Astfel, analiza
încasărilor din cazare trebuie să se extindă asupra modului de realizare a prestaţiilor
respective pe forme de cazare, pe tipuri de unităţi şi pe categorii de confort, pentru a
evidenţia concordanţa cu structura cererii.
Analiza încasărilor pe forme de cazare şi tipuri de unităţi reflectă:
- contribuţia fiecărei forme de cazare (tip de unitate) la modificarea rezultatelor
globale;
- modul de exploatare atât a unităţilor de bază cât şi a celor complementare, în
corelaţie cu specificul zonei turistice şi cu intensitatea circulaţiei turistice;
- diversificarea activităţii de cazare pe tipuri de unităţi în concordanţă cu solicitările
turiştilor.
Studierea încasărilor din activitatea de cazare poate fi aprofundată prin analiza
acestora în funcţie de categoria de încadrare a unităţilor (numărul de stele). O astfel de
analiză permite unele concluzii cu privire la nivelul calitativ al prestaţiilor efectuate, în
funcţie de ponderea diferitelor categorii de confort.
Vânzările de mărfuri cu amănuntul pot fi structurate pe tipuri de unităţi şi pe
categorii de încadrare a acestora. Pentru orientarea corespunzătoare a producţiei şi
distribuţiei în concordanţă cu dinamica şi structura cererii este indicată analiza vânzărilor
de mărfuri prin unităţile de alimentaţie publică pe următoarea structură:
- producţie culinară (mâncăruri, produse de patiserie-cofetărie, preparate simple);
- mărfuri vândute în starea în care au fost cumpărate.

37
 În modificarea structurii vânzărilor se reflectă eforturile unităţilor pe linia
diferenţierii sortimentale, a îmbunătăţirii calităţii produselor în concordanţă cu exigenţele
clientelei şi cu presiunea concurenţială.
 pe grupe de produse/mărfuri: analiza efectuată în această situaţie se realizează
ţinându-se cont de nomenclatorul întreprinderii. Este cunoscut faptul că atunci când
obiectul de activitate este diversificat, importanţa produselor şi a activităţilor în realizarea
cifrei de afaceri nu este identică. Unele elemente îşi aduc o contribuţie deosebită la
realizarea indicatorilor de performanţă şi de rentabilitate, altele au o pondere
nesemnificativă, dar este posibil ca tocmai existenţa acestora să condiţioneze activitatea şi
rezultatele economico-financiare ale întreprinderii. Totuşi, mărimea cifrei de afaceri este
condiţionată de existenţa unui nomenclator mai diversificat, astfel încât cererea clienţilor
să fie satisfăcută într-un grad cât mai mare şi să se realizeze fidelizarea acestora.
Asigurarea unei oferte diversificate constituie unul dintre criteriile principale ale obţinerii
avantajului concurenţial.
 pe tipuri de clienţi: aceşti parteneri condiţionează dimensiunea şi performanţele
activităţii oricărei întreprinderi.
Analiza structurală a cifrei de afaceri trebuie realizată pe trepte: secţii, categorii de
clienţi, tipuri de produse şi servicii ş.a., astfel încât să se identifice cele mai bune soluţii
pentru creşterea performanţelor întreprinderii.
Metodologia de diagnosticare a activităţii întreprinderii în funcţie de structura cifrei
de afaceri este complexă şi constă în:
a) determinarea ponderii deţinute de diferite elemente (produse, mărfuri, servicii,
activităţi, secţii etc) în totalul cifrei de afaceri, utilizându-se mărimile relative de structură:
Ca
gi = i  100 , în care:
Ca t
Cai – cifra de afaceri aferentă produsului, serviciului, activităţii, secţiei i;
Cat – cifra de afaceri totală.
b) efectuarea de comparaţii ale structurii activităţii economice aferente mai multor
exerciţii financiare, caz în care se utilizează coeficientul de structură Gini-Struck:
n g i  1
2

G= , în care:
n 1
n – numărul de termeni ai seriei (numărul de produse, mărfuri, servicii, activităţi,
secţii etc)
gi – ponderea (structura) vânzărilor pe categorii de activităţi, produse, servicii, secţii
etc.
Coeficientul de concentrare Gini-Struck poate lua valorile care aparţin intervalului
0;1 , semnificaţia acestora fiind:
 dacă G → 1, atunci în structura activităţii întreprinderii un număr redus de
elemente componente deţin o pondere foarte importantă în cifra de afaceri; altfel spus,
gradul de concentrare a activităţii este ridicat;
 dacă G → 0, vânzările sunt repartizate relativ uniform între categoriile de
structurare a activităţii.
În scopul adâncirii analizei se utilizează şi indicele de concentrare Herfindhal:
H =  gi
2

1 
În cazul indicelui Herfindhal, limitele de variaţie sunt incluse în intervalul  ;1 ,
n 
astfel:
 dacă H → 1/n, vânzările sunt repartizate în proporţii aproape egale între
activităţile, produsele sau unităţile participante la structurarea cifrei de afaceri;

38
  dacă H → 1, în structura activităţii întreprinderii, un număr redus de elemente
componente participă cu o pondere importantă la cifra de afaceri, gradul de concentrare a
activităţii fiind foarte mare.
Importanţa economică şi interpretările date rezultatelor celor doi coeficienţi sunt
diferite în funcţie de contextul şi conjunctura socio-economică. Astfel, dacă întreprinderea
analizată deţine poziţie de monopol, atunci este preferabilă situaţia în care gradul de
concentrare a activităţii este mare, deoarece nomenclatorul de produse/activităţi şi efortul
investiţional pot fi mai reduse deoarece societatea poate realiza performanţe deosebite fără
o diversificare importantă a activităţii.
Dacă întreprinderea funcţionează într-un mediu concurenţial extrem de agresiv, nu se
recomandă un grad mare de concentrare, deoarece reducerea cererii pentru oferta asigurată
semnifică pierderi foarte mari prin diminuarea vânzărilor. În acest caz, se sugerează
desfăşurarea activităţii cu o repartiţie egalitară, deoarece diminuarea performanţelor pentru
anumite categorii şi nu la întreg obiectul de activitate înseamnă pierderi mai mici pentru
întreprinderea respectivă. De asemenea, structurarea activităţii trebuie să se realizeze cu
prudenţă şi în corelaţie cu fazele ciclului de viaţă (lansare, creştere, maturitate, declin). În
caz contrar pot apărea dezechilibre care vor afecta cifra de afaceri şi toţi indicatorii de
performanţă şi rentabilitate. Este foarte important faptul ca analiza structurii să se realizeze
împreună cu studierea evoluţiei în timp a cifrei de afaceri, astfel putându-se deduce dacă
modificarea structurii vânzărilor a avantajat sau nu întreprinderea din punct de vedere
economic.
c) Metoda ABC (Pareto sau 20/80) este utilizată atunci când seriile sunt mari şi este
destinată în principal pentru cercetarea volumului vânzărilor pe produse/sortimente, pentru
studierea stocurilor pe sortimente, a atitudinii întreprinderii în raport cu clienţii şi
furnizorii. Metoda ABC este rezultatul studiului comportamentului întreprinderii în raport
cu clienţii efectuat pe un număr important de societăţi. Empiric s-a constatat că, în funcţie
de importanţa lor, clienţii pot fi împărţiţi în trei grupe de semnificaţie (A, B, C), astfel:
 grupa A: 10% din clienţi realizează 60% din cifra de afaceri – clienţi importanţi;
 grupa B: 30% din clienţi realizează 30% din cifra de afaceri – clienţi medii;
 grupa C: 60% din clienţi realizează 10% din cifra de afaceri – clienţi mici.
Această repartiţie a clienţilor este relevantă numai atunci când numărul lor este
relativ important şi clientela nu este omogenă (de exemplu, în cazul magazinelor de tip
supermerket, unde clientela este relativ omogenă, utilizarea metodei nu se justifică). Pe
baza grupării precedente se pot face caracterizări şi se pot desprinde concluzii despre
securitatea, strategia şi rentabilitatea întreprinderii.
Metoda ABC se bazează pe curba ABC, care este realizată în sistemul de axe xOy, în
care pe abscisă sunt reprezentate ponderile cumulate în numărul produselor, iar pe
ordonată ponderile cumulate în cifra de afaceri. Se ajunge la o curbă, în care se disting trei
zone, cum este cea din figura 2.1.

Ca
100%

Zona
Zona C
B

Zona
A

100% Clienţi

Sursa: Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 147.
Figura nr. 2.1. Curba teoretică a metodei ABC

39
 Zona A se caracterizează prin:
- aparţine clienţilor foarte importanţi care participă preponderent la realizarea cifrei
de afaceri.
- în general, aceştia sunt clienţi fideli şi derulează contracte de valori mari cu
societatea analizată;
- deşi rentabilitatea unitară în această zonă este redusă de multe ori datorită
condiţiilor stricte impuse de clienţi, grupa A realizează cea mai mare rentabilitate (pe total)
prin volumul mare de activitate derulat;
- din punctul de vedere al securităţii, această zonă este foarte riscantă, deoarece
impunerea anumitor condiţii financiare de întreprindere ar putea conduce la pierderea unor
clienţi importanţi şi, în consecinţă, la reducerea semnificativă a cifrei de afaceri;
- puterea de negociere a întreprinderii în raport cu clienţii este redusă.
Zona B reprezintă o zonă de echilibru pentru întreprindere, din punctul de vedere al
puterii de negociere, al întreprinderii şi al rentabilităţii.
Zona C se caracterizează prin:
- existenţa unui număr foarte mare de clienţi;
- valoarea redusă a comenzilor, fie datorită faptului că puterea economică a clienţilor
este redusă, fie pentru că nu sunt în marea lor majoritate clienţi fideli şi întreţin relaţii de
afaceri cu mai mulţi parteneri;
- cheltuieli de exploatare aferente facturării şi livrării comenzilor mai mari decât în
zona A datorită numărului mare de operaţiuni;
- rentabilitate minimă a întreprinderii datorită raportului dintre venituri şi cheltuieli,
care nu avantajează întreprinderea;
- puterea de negociere foarte mare, risc minim, însă pe ansamblu activitatea
întreprinderii nu este satisfăcătoare.
Practica economică demonstrează faptul că interpretarea datelor în cazul acestei
metode este diferită de la un caz la altul. În unele situaţii, întreprinderea este avantajată de
existenţa unei clientele slab diferenţiate, în alte cazuri, operarea cu o clientelă foarte
importantă poate genera efecte economice maxime.

Exemplificare
 Pentru exemplificarea metodologiei de analiză a structurii cifrei de afaceri pe
tipuri de venituri se utilizează datele din tabelul 2.3.

Tabelul nr. 2.3. Structura cifrei de afaceri pe tipuri de venituri

Structura cifrei de afaceri (%)
Indicatori
0 1 2 3 4
Cifra de afaceri netă 100 100 100 100 100
Producţia vândută 49,85 52,62 46,60 45,46 47,36
Venituri din vânzarea mărfurilor 50,15 47,38 53,40 53,54 52,64
Venituri din dobânzi înregistrate de entităţile al căror obiect de
0 0 0 0 0
activitate îl constituie leasingul
Venituri din subvenţii de exploatare 0 0 0 0 0
Sursa: Prelucrat după tabelul 2.1. Nivelul şi dinamica cifrei de afaceri

Interpretare
În cazul societăţii analizate, cifra de afaceri din activitatea de producţie şi comerţ
deţin ponderi aproximativ egale, situându-se în jurul valorii de 50%.
Se observă că, dacă în anul 0 ponderile veniturilor din vânzarea mărfurilor şi din
producţia vândută înregistrează valori aproximativ egale, în anul 1 creşte ponderea cifrei
de afaceri din producţie (52,62%), pentru ca în anii următori să se revină la situaţia din
anul 0, cu ponderi mai mari ale cifrei de afaceri din vânzarea mărfurilor.

40
  Pentru exemplificarea metodologiei de calcul a coeficienţilor de concentrare
Gini-Struck şi de diversificare Herfindhal se utilizează datele din tabelul nr. 2.4.

Tabelul nr. 2.4. Analiza structurii cifrei de afaceri

Structura cifrei de afaceri (%)
Indicatori
0 1
Cifra de afaceri totală, din care: 100 100
- cazare 55,38 57,22
- alimentaţie 33,32 34,85
- servicii de transport 5,23 4,24
- servicii de agrement, distracţie 4,33 3,21
- servicii auxiliare 1,74 0,48

Tabelul nr. 2.5. Calculul a coeficienţilor de concentrare Gini-Struck şi de diversificare Herfindhal

Servicii de Servicii de agrement, Servicii
Cazare Alimentaţie Total
transport distracţie auxiliare
gi0 0,5538 0,3332 0,0523 0,0433 0,0174 1,00
gi02 0,3067 0,1110 0,0027 0,0019 0,0003 0,4226
gi1 0,5722 0,3485 0,0424 0,0321 0,0048 1,00
2
gi1
0,3274 0,1215 0,0018 0,0010 0,0000 0,4517

5  0,4226  1 1,113
G0 = = = 0,27825 H0 = 0,4226
4 4
5  0,4517  1 1,2585
G1 = = = 0,31462 H1 = 0,4517.
4 4

Interpretare
În urma analizei datelor din tabelele precedente se observă că 55,38% în perioada
precedentă, respectiv 57,22% în perioada curentă, din cifra de afaceri este rezultatul
activităţii de cazare. Din celelelalte activităţi desfăşurate de societatea comercială se obţin
cifre de afaceri mai puţin semnificative, dar care contribuie la întărirea poziţiei
întreprinderii pe piaţă şi a imaginii sale în rândul clienţilor.
Coeficientul de concentrare Gini-Struck evidenţiază că valoarea acestuia tinde să se
apropie de limita 1, în perioada curentă, reflectând o distribuţie neuniformă a cifrei de
afaceri pe activităţile considerate şi o creştere a gradului de concentrare a întreprinderii
spre activitatea de cazare, care contribuie în cea mai mare proporţie la obţinerea cifrei de
afaceri.
Coeficientul Herfindhal prin valoarea sa crescătoare, care tinde spre 1, evidenţiază
tendinţa de reducere a gradului de diversificare a activităţilor care generează cifră de
afaceri şi creşterea gradului de concentrare în obţinerea cifrei de afaceri, în special, spre
activitatea de cazare.

2.1.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri

Scopul analizei factoriale îl constituie determinarea aportului diferiţilor factori de
influenţă asupra modificării cifrei de afaceri, precum şi identificarea soluţiilor pentru
redresarea activităţii sau îmbunătăţirea performanţelor viitoare.
Factorii cu influenţă asupra cifrei de afaceri sunt multipli, unii cu acţiune directă, alţii
cu acţiune indirectă, unii interni, alţii externi.

41
 Sistemul de factori care influenţează predominant cifra de afaceri este prezentat în
tabelul 2.6.

Tabelul nr. 2.6. Sistemul de factori care influenţează predominant cifra de afaceri
Numărul de personal
Potenţialul de
Calificarea personalului
resurse umane
Nivelul productivităţii muncii
Capacitatea de producţie
Nivelul tehnic al mijloacelor fixe
Potenţialul tehnic
Gradul de uzură fizică şi morală
Randamentul utilajelor
Gradul de valorificare a resurselor materiale
Potenţialul productiv Nivelul de organizare al producţiei şi a muncii
Factori interni
Calitatea produselor oferite
Gradul de cunoaştere a cererii de pe piaţă
Numărul de sotimente oferite pe piaţă
Reţeaua de distribuţie
Potenţialul comercial
Promovarea produselor pe piaţă
Politica de preţ
Serviciile oferite post-vânzare
Nivelul capitalului investit
Potenţialul financiar
Viteza de rotaţie a capitalului investit
Dimensiunea pieţei de desfacere
Cererea manifestată Modificările demografice
pe piaţă Veniturile populaţiei
Influenţele sezoniere
Numărul şi dimensiunea concurenţilor
Concurenţa Avantaje ale concurenţilor (calitate, preţ)
Factori externi
Produsele noi oferite pe piaţă
Politica fiscală promovată de guvern
Nivelul mediu al ratei dobânzii
Mediul economic al
Cursul de schimb valutar (pentru firmele cu activitate de export)
firmei
Rata inflaţiei
Tendinţele pieţei de desfacere (creştere, stagnare sau regres)
Sursa: Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 149.

Analiza factorială a cifrei de afaceri se realizează diferenţiat, în funcţie de obiectul de

activitate al întreprinderii, deoarece factorii de influenţă şi relaţiile de cauzalitate sunt
specifice, existând şi modele factoriale general aplicabile.
Analiza factorială a cifrei de afaceri în cazul firmelor din comerţ se poate efectua cu
ajutorul următoarelor categorii de modele:
a) modele care exprimă corelaţia dintre cifra de afaceri şi suprafaţa reţelei
comerciale (suprafaţă comercială sau suprafaţă de vânzare)
n

 gi  di Ca g i  di
Ca  S  d  S  i 1
,d = sau d = în care:
100 S 100
S – suprafaţa comercială;
d – desfacerea medie pe m2 şi exprimă eficienţa comercială;
gi – structura suprafeţei comerciale pe grupe de mărfuri, raioane, tipuri de activităţi
etc
di – vânzările pe m2 suprafaţă comercială, aferente structurii implicate în analiză.

42
 Exemplificare
 Pentru exemplificarea modelului factorial prezentat mai sus se consideră
următorul exemplu:

Tabelul nr. 2.7. Situaţia realizării vânzărilor

Suprafaţa Structura
Cifra de afaceri Desfacerea medie
comercială suprafeţei
Grupa de mărfuri (lei) (lei/m2)
(m2) comerciale (%)
0 1 0 1 0 1 0 1
Alimentare 834000 885000 20 20 20,0 14,82 41700 44250
Nealimentare 1044000 1451000 80 100 80,0 74,07 13050 14510
Alimentaţie publică 0 225000 0 15 0 11,11 0 15000
Total 1878000 2561000 100 135 100,0 100,0 18780 18970,37

Modificarea absolută: Ca  Ca1  Ca 0  2561  1878  683000 lei, în care:

1. influenţa modificării suprafeţei comerciale (S):
Ca ( S )  S1  d 0  S 0  d 0  135  18780  100  18780 = + 657300 lei
2. influenţa modificării desfacerilor medii de mărfuri ( d ) :
Ca (d )  S1  d 1  S1  d 0  2561000  2535300  + 25700 lei
2.1. influenţa modificării structurii suprafeţei comerciale pe sectoare de activitate
(gi):
n n

 gi1  di0  gi 0  di0

Ca ( gi )  S1  i 1
 S1  i 1
 135  15846,08  2535300  -
100 100
396079,2 lei
2.2. influenţa modificării vânzărilor/m2 suprafaţă comercială ( d i ):
n n

 gi1  di1  gi 1  di0

Ca (di )  S1  i 1
 S1  i 1
 2561000 – 2139220,8 = + 421779,2
100 100
lei
Modificarea totală:
Ca  Ca ( S )  Ca ( gi)  Ca(di)  +657300-396079,2+421779,2 = +683000 lei

Interpretare
În urma analizei efectuate se constată faptul că, creşterea cifrei de afaceri s-a realizat
în proporţie de 96,24% pe seama factorului extensiv (creşterea suprafeţei comerciale),
productivitatea suprafeţei comerciale (vânzarea medie/m2 suprafaţă comercială) deşi
înregistrează o creştere cu 36,37% faţă de perioada de comparaţie, nu depăşeşte decât cu
1,37% evoluţia suprafeţei comerciale (+35%) (normal era ca volumul desfacerilor de
mărfuri să devanseze procentul de creştere a suprafeţei comerciale); în plus are influenţa
mult diminuată de schimbările intervenite în distribuţia suprafeţei comerciale. Crearea
punctului de comercializare în regim de alimentaţie publică se înscrie în tendinţa modernă
de dezvoltare a comerţului însă trebuie urmărită evoluţia sa în perioadele următoare şi
determinată măsura în care influenţează favorabil creşterea desfacerilor de mărfuri la toate
grupele de mărfuri.
Influenţele negative pot fi de natură diferită (economică sau administrativă) şi
punerea lor în evidenţă (analize de mediu, printr-un diagnostic al productivităţii muncii),
vor fi în măsură să ofere soluţii de îmbunătăţire a performanţelor firmei.
b) modele utilizate pentru analiza factorială a cifrei de afaceri în cazul în care
societatea desfăşoară activitatea de comerţ la domiciliul (sediul) clienţilor – se impune

43
aprofundarea analizei pentru a constata oportunitatea desfăşurării unei astfel de forme de
vânzare:
Ca
Ca = Nc  c , c = , în care:
Nc
Nc – numărul de comenzi
c – valoarea medie a unei comenzi
În turism, cifra de afaceri se obţine din diverse activităţi: cazare, alimentaţie publică,
transport, tratament, servicii suplimentare etc.
Din activitatea de cazare, unitatea de turism obţine o mare parte din volumul
încasărilor (cifra de afaceri), dimensiunea sa depinzând de numărul de turişti.
Luând în considerare caracterul specific al activităţii desfăşurate în turism, şi
modelele de analiză a cifrei de afaceri sunt construite astfel încât să reflecte aspectele
definitorii ale domeniului (sectorului) analizat:
a) modele care exprimă corelaţia dintre cifra de afaceri şi dimensiunea circulaţiei
turistice
Ca
Ca = Nt  î , î = , în care:
Nt
Nt - numărul de turişti;
î - încasarea medie pe turist.
Încasarea medie pe turist nu este suficient de edificatoare în ce priveşte mărimea
consumului turistic pe o persoană, întrucât anumite categorii de turişti au un sejur mai
îndelungat, ceea ce se va concretiza într-o încasare medie pe turist mai mare, în timp ce
alte categorii au un sejur de numai câteva zile sau chiar o zi. În acest context, modelul de
mai sus, pe a doua treaptă de analiză, devine:
Ca = Nt  S  î z , în care:
S - durata medie a sejurului;
î z - încasarea medie pe zi-turist.
Este evident faptul că cifra de afaceri va înregistra un ritm crescător atunci când
factorii de influenţă vor avea aceeaşi tendinţă. Numărul de turişti şi durata medie a
sejurului sunt factorii cantitativi care oferă o imagine asupra calităţii serviciilor prestate de
unitatea de turism.
Încasarea medie pe zi-turist este factorul calitativ al modelului economic; acesta se
poate modifica sub influenţa unor factori endogeni, exogeni, direcţi şi indirecţi.
b) Dacă o unitate turistică prestează mai multe tipuri de servicii, veniturile totale se
obţin însumarea veniturilor aferente fiecărui serviciu:
Ca =  Ca i , în care:
Cai – cifra de afaceri din turism aferentă servicului i.
Analiza factorială presupune investigaţii suplimentare pentru fiecare element
component.
c) Analiza cifrei de afaceri în turism poate fi realizată şi prin prisma factorilor care
reflectă utilizarea intensivă şi extensivă a potenţialului material disponibil. În acest sens,
este operaţional modelul:
Ca = Ls  îs , în care:
Ls – numărul de locuri serviciu;
îs – încasarea medie pe loc serviciu.
d) În turism, factorul uman, înţeles ca factor activ de producţie are un rol esenţial,
întrucât este cel care dă forma produsului oferit consumatorului. Rolul specific al
resurselor umane în crearea produsului turistic şi implicaţiile lor în cifra de afaceri rezultă
din modelul:
N Z Î
Ca  Np  t   , în care:
Np N t Z
44
 Primul factor (Np) indică latura cantitativă a potenţialului uman, exprimată prin
timpul de muncă (numărul de salariaţi). Cel de-al doilea factor (Nt/Np) caracterizează
productivitatea muncii lucrătorilor din turism, exprimată fizic prin numărul de turişti ce
revin în medie pe un salariat. Aprecierea acestui indicator trebuie să se facă în corelaţie cu
nivelul servirii, în sensul că, peste o anumită limită, creşterea numărului de turişti serviţi în
medie de un lucrător poate să influenţeze nefavorabil calitatea servirii şi imaginea
produsului turistic pe piaţă. Ultimii doi factori (Z/Nt – durata medie a sejurului şi Î/Z –
încasarea medie pe zi-turist) evidenţiază aspecte legate de intensitatea consumului turistic.
Legătura cauzală dintre cifra de afaceri (vânzări) şi potenţialul uman se exprimă şi
prin relaţia:
Ca  Ns  W  L  s  z  wz , în care:
Ns = număr salariaţi;
W = productivitatea medie a muncii
L = numărul locurilor de muncă
s = coeficientul schimburilor
z = numărul de zile lucrate/schimb/loc de muncă
wz = productivitatea medie zilnică a muncii

Exemplificare
 Pentru exemplificarea legăturii cauzale dintre cifra de afaceri (vânzări) şi
potenţialul uman se consideră următorul exemplu:

Tabelul nr. 2.8. Situaţia cifrei de afaceri, a numărului de salariaţi şi a productivităţii muncii
Nr. Valori ale perioadei Modificarea Indici de
Indicatori
crt. 0 1 absolută (∆) evoluţie (%)
1 Cifra de afaceri (mii lei) (Ca) 5600 6100 + 500 108,92
2 Numărul locurilor de muncă (L) 210 120 - 90 57,14
3 Coeficientul schimburilor (s) 1 2 +1 200
4 Numărul de salariaţi (Np) 210 240 + 30 114,28
5 Numărul mediu de zile lucrate (z) 283 280 -3 98,93
Productivitatea medie a muncii:
- anuală (mii lei/salariat) ( W ) 26,67 25,42 - 1,25 95,31
6
- zilnică (lei/salariat/zi) ( wz ) 94,24 90,78 - 3,46 96,33

Modificarea absolută: ∆Ca = Ca1 – Ca0 = 6100 – 5600 = + 500 mii lei
Creşterea cifrei de afaceri cu 500 mii lei se datorează influenţei următorilor factori:
1. influenţei modificării numărului de salariaţi:
∆Ca(Np) = Np1  W0  Np 0  W0 = 6400,8 – 5600 = + 800,8 mii lei, din care pe
seama:
1.1. influenţei modificării numărului locurilor de muncă:
∆Ca(L) = L1  s 0  W0  L0  s 0  W0 = 3200,4 – 5600 = - 2399,6 mii lei
1.2. influenţei modificării coeficientului schimburilor:
∆Ca(s) = L1  s1  W0  L1  s 0  W0 = 6400,8 – 3200,4 = + 3200,4 mii lei
2. influenţei evoluţiei productivităţii medii a muncii:
∆Ca( W ) = Np1  W1  Np1  W0 = 6100 – 6400,8 = - 300,8 mii lei, din care pe
seama:
2.1. influenţei modificării numărului mediu de zile lucrate:
∆Ca(z) = Np1  z1  wz0 - Np1  z0  wz0 = 6332,94 – 6400,8 = - 67,86 mii lei
2.2. influenţei modificării productivităţii medii zilnice
∆Ca( Wz ) = Np1  z1  wz1 - Np1  z1  wz0 = 6100 – 6332,94 = - 232,94 mii
lei
45
 Modificarea totală:
∆Ca = ∆Ca(Np) + ∆Ca( W ) = ∆Ca(L) + ∆Ca(s) + ∆Ca( z ) + ∆Ca( Wz ) = - 2399,6
+ 3200,4 – 67,86 – 232,94 = + 500 mii lei

Interpretare
În urma analizei se constată o creştere a cifrei de afaceri cu 500 mii lei (+8,92%) pe
fondul creşterii numărului de salariaţi cu 30 (+14,28%), având drept consecinţă reducerea
productivităţii medii anuale a muncii cu 1,25 mii lei/salariat (- 4,69%) şi a productivităţii
zilnice cu 3,46 lei/salariat/zi (ICa > INp).
Analiza factorială arată că menţinerea productivităţii muncii la nivelul de referinţă ar
fi determinat creşterea numărului de salariaţi cu 30 şi a cifrei de afaceri cu 800,8 mii lei.
De asemenea, menţinerea numărului de salariaţi la nivelul perioadei curente pe fondul
reducerii productivităţii medii anuale a muncii cu 1,25 mii lei/salariat ar fi condus la
reducerea cifrei de afaceri cu 300,8 mii lei.
Cauzele nerealizării acestui nivel potenţial al volumului vânzărilor ar putea decurge
din:
 insuficienta/incorecta utilizare a forţei de muncă cu toate aspectele ce decurg de
aici referitoare la volumul costurilor acestei resurse (costul total al forţei de muncă include,
potrivit Eurostat, două componente: salarii şi alte beneficii plătite angajaţilor, precum şi
cheltuieli care nu au legatură directă cu salariile, cum ar fi contribuţiile sociale) şi influenţa
în nivelul de profitabilitate al firmei;
 utilizarea neraţională a fondului de timp de muncă (reducerea cu 3 zile a
numărului de zile lucrate/salariat);
 necorelarea politicii de personal cu evoluţia cererii pentru produsele
comercializate de firmă (insuficiente sudii de marketing);
 conjunctura externă (concurenţa, evoluţia preţurilor, pierderea unor clienţi
importanţi sau falimentul acestora, apariţia unor produse de substituţie, falimentul unui
furnizor important care asigura anumite materiale, piese, subansamble esenţiale pentru
continuarea activităţii întreprinderii, apariţia unor reglementări pe linia securităţii şi
protecţiei mediului etc.)
 alte cauze independente de modul de utilizare al forţei de muncă, care impun,
atunci când abaterile au valori anormale, analize suplimentare.
În cazul de faţă recomandările vizează analize detaliate legate de modul de utilizare a
resurselor umane şi a fondului de timp de muncă.
e) Performanţele firmelor de turism sunt dependente şi de eforturile investiţionale de
dotare a unităţilor operative, pe de o parte cu mijloacele de muncă necesare, iar pe de altă
parte cu utilităţile corespunzătoare categoriei de confort. De aceea, cifra de afaceri poate fi
analizată şi după relaţia:
F Ca
Ca  Np   , în care:
Np F
F/Np - gradul de înzestrare tehnică a salariaţilor exprimat prin valoarea activelor fixe
pe un salariat;
Ca/F - eficienţa utilizării activelor fixe, exprimată prin cifra de afaceri la 1 leu active
fixe.
f) În activitatea de cazare, cea mai importantă componentă a veniturilor din
activitatea de turism, cifra de afaceri este în funcţie directă de gradul de utilizare a
capacităţii disponibile şi a celei ocupate. În acest scop, în analiza factorială se recomandă
modelul:
Lo Ca
Ca = Ld   , în care:
Ld Lo
Ld - capacitatea de cazare disponibilă (numărul locurilor de cazare disponibile);
Lo - capacitatea de cazare ocupată (numărul locurilor de cazare ocupate în perioada
analizată);
46
 Lo
- gradul de ocupare a capacităţii disponibile (coeficientul de utilizare a
Ld
capacităţii disponibile);
Ca
- randamentul unui loc ocupat.
Lo
În modelul multiplicativ prezentat, între cei trei factori de influenţă există o
proporţionalitate directă. Este subînţeles faptul că, atunci când gradul de ocupare a
capacităţii disponibile se apropie de mărimea unitară, cifra de afaceri creşte, acesta fiind
scopul oricărei unităţi turistice. Gradul de ocupare depinde de mai mulţi factori:
concurenţă, sezonalitate (în activitatea turistică are un rol esenţial), tarifele practicate,
calitatea ofertei, imagine etc. Randamentul unui loc ocupat creşte de obicei atunci când
tarifele de cazare cresc. Pentru a nu afecta gradul de ocupare a capacităţii disponibile, este
necesar ca majorarea tarifelor să fie justificată: îmbunătăţirea calităţii serviciilor oferite,
suplimentarea serviciilor, modificarea categoriei de confort (a numărului de stele,
margarete), creşterea costurilor etc.
Desigur, modificarea tarifelor pe categorii de confort se încadrează în politica
generală a preţurilor. Factorul care reflectă însă direct efortul propriu al întreprinderii este
creşterea încasărilor din servicii suplimentare pe loc-zi, care în condiţiile unui anumit
regim de tarife reprezintă o principală cale de sporire a încasărilor unităţilor de turism.
Serviciile suplimentare sunt cele puse la dispoziţia turiştilor în afara prestaţiilor de
bază (cazare, alimentaţie publică, transport). În general, aceste servicii nu sunt cunoscute şi
achitate de turist în momentul cumpărării vacanţei, urmând să fie solicitate şi plătite în
timpul sejurului.
După cum se ştie, serviciile suplimentare sunt foarte variate, cuprinzând atât servicii
gratuite cât şi contra cost. Din cea de-a doua etapă fac parte: întreţinerea unor obiecte de uz
personal, închirieri de materiale sportive de agrement, rezervări de locuri la diverse
manifestări culturale, aranjamente pentru partide de vânătoare şi pescuit; servicii de ghizi-
interpreţi etc.
Or, în vederea creşterii încasărilor, pe seama acestei categorii de servicii se impune
diversificarea lor în funcţie de categoriile de turişti, de psihologia şi obiceiurile acestora şi
totodată stabilirea unor tarife competitive care să favorizeze solicitarea lor.
Prin structura şi calitatea lor, serviciile suplimentare trebuie să asigure un sejur
agreabil; de aceea considerăm că numărul de servicii suplimentare reprezintă unul din
criteriile de apreciere a nivelului general de servire în turism.

Prezentaţi modelele factoriale care stau la baza analizei cifrei de afaceri.

2.1.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie/desfacere

şi cererea
Mărimea cifrei de afaceri este direct condiţionată, de potenţialul intern al
întreprinderii, materializat în capacitatea de producţie disponibilă, resursele materiale,
financiare, umane, informaţionale pe care le posedă şi, pe de altă parte, de cererea
solvabilă a pieţei. Creşterea cererii efective şi potenţiale pentru produsele/serviciile oferite
motivează întreprinderea să-şi extindă capacitatea de producţie, iar scăderea interesului
consumatorilor pentru produsele/serviciile acesteia o îndreptăţeşte să regândească şi să
reproiecteze structura de producţie, astfel încât capacitatea de producţie să fie integral
utilizată, cu efecte pozitive asupra cifrei de afaceri.
Capacitatea de producţie reflectă producţia maximă care se poate obţine într-o
perioadă dată, într-o anumită structură şi calitate, în condiţiile utilizării normale a
capitalului tehnico-productiv, potrivit unui regim de lucru eficient.

47
 Metodologic, analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi
cererea pieţei utilizează indicatorii de sinteză exprimaţi prin modelele următoare32:
a) gradul de utilizare a capacităţii de producţie (Guc):
Pf
Guc =  100, în care:
Cp
Pf – producţia fabricată
Cp – capacitatea de producţie
Valoarea mai mică decât 100% a indicatorului evidenţiază un disponibil sau o
rezervă neutilizată de capacitate de producţie care, în cazul creşterii cererii, va putea
permite sporirea producţiei întreprinderii, fără angajarea unor investiţii suplimentare în noi
capacităţi de producţie.
Pentru aprecierea activităţii de cazare, în turism, se utilizează coeficientul de utilizare
a capacităţii de cazare (Cuc), calculat ca raport între capacitatea de cazare efectiv utilizată
la un moment dat sau într-o perioadă (Cu) (număr turişti, număr înnoptări, număr zile-
turist) şi capacitatea de cazare maxim disponibilă (Cd) (număr de locuri  perioada de
funcţionare a unităţii), cu relaţia:
Cu
Cuc =  100
Cd
b) gradul de satisfacere a cererii (Gsc) calculat ca raport între cifra de afaceri (Ca) şi
cererea estimată (Ce):
Ca
Gsc =  100
Ce
Atnci când, în dinamică, valoarea indicatorului tinde să se apropie de 100%,
înseamnă că sporeşte capacitatea întreprinderii de a satisface cererea estimată, iar tendinţa
de scădere a indicatorului este expresia imposibilităţii satisfacerii cererii, datorită unor
cauze precum: diminuarea calităţii produselor/serviciilor, apariţia unor concurenţi care
posedă avantaje competitive semnificative, scăderea cererii solvabile pentru
produsele/serviciile întreprinderii, schimbările intervenite în structura şi preferinţele
clienţilor, impactului nefavorabil pe care produsele/serviciile întreprinderii le exercită
asupra mediului ambiant şi asupra calităţii vieţii, conjunctura economică nefavorabilă etc.
c) gradul de valorificare a producţiei (Gvp) care se determină cu relaţia:
Ca
Gvp =  100.
Pf
Dacă în dinamică indicatorul tinde spre 100%, cifra de afaceri va creşte ca urmare a
preocupării întreprinderii de a recupera contravaloarea produselor facturate şi neîncasate şi
de a reduce stocurile de produse finite şi semifabricate, care reprezintă imobilizări de
resurse financiare ce exercită presiune asupra lichidităţii întreprinderii.
d) cota de piaţă a întreprinderii – exprimă ponderea ce revine firmei pe piaţa
produsului sau grupei de produse din care face parte şi se calculează în două variante:
a1) cota de piaţă absolută sau globală (Cabs) exprimă poziţia întreprinderii pe piaţa
(sectorul/ramura) pe care acţionează:
Ca
Cabs = n i  100 , în care:
 Cai
i 1
Cai – cifra de afaceri a întreprinderii analizate;
n

 Ca
i 1
i – cifra de afaceri totală a sectorului sau ramurii respective.

a2) cota de piaţă relativă (Crel) exprimă poziţia întreprinderii în raport cu liderii de
piaţă, prin utilizarea uneia dintre relaţiile:

32
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2006, p. 77.
48
 Cai Ca i
Crel =  100 sau Crel = 3
 100 , în care:
Cal
 Ca
i 1
li

Cal – cifra de afaceri a celui mai important concurent de pe piaţă;

3

 Ca
i 1
li – valoarea vânzărilor (cifra de afaceri) a primilor trei concurenţi de pe piaţă.

Se subînţelege faptul că poziţia întreprinderii este cu atât mai bună, cu cât cota de
piaţă relativă tinde spre 100%.

2.1.5. Analiza cifrei de afaceri minime (critice)

Cifra de afaceri critică (minimă, prag sau de echilibru) este acea cifră de afaceri care
permite întreprinderii acoperirea tuturor cheltuielilor, variabile şi fixe, efectuate pentru
obţinerea şi valorificarea unui anumit volum al producţiei, astfel încât rezultatul
întreprinderii, calculat ca diferenţă între cifra de afaceri şi cheltuielile totale, să fie nul.
Aşadar, cifra de afaceri de echilibru plasează întreprinderea în punctul de echilibru în care
rezultatul este nul.
În literatura de specialitate, sunt cunoscute mai multe modalităţi de configurare a
punctului de echilibru şi, respectiv, a cifrei de afaceri de echilibru.
Potrivit metodei aritmetice, relaţia de determinare a cifrei de afaceri de echilibru
(critice) este următoarea:
Cae = Qe  p, în care:
Cae – cifra de afaceri de echilibru
 Chf 
Qe – volumul producţiei de echilibru  Qe   , în care:
 p  cv 
Chf – cheltuielile fixe
p – preţul de vânzare unitar
cv – costul variabil unitar.
Metoda marjei de contribuţie arată că întreprinderea se va afla în punctul de echilibru
atunci când marja de contribuţie asupra costurilor variabile (MCV) egalează cheltuielile
fixe totale. Marja asupra costurilor variabile se calculează ca diferenţă între cifra de afaceri
şi cheltuielile variabile şi reflectă surplusul rămas după ce din cifra de afaceri au fost
acoperite cheltuielile variabile totale, surplus destinat acoperirii cheltuielilor fixe totale.
MCV = Chf  Ca – Chv = Chf  P = MCV – Chf = 0
Se poate determina, de asemenea, proporţia (mcv) în care marja asupra costurilor
variabile participă la acoperirea cheltuielilor fixe, astfel:
MCV Ca  Chv Chv
mcv (%) =   1
Ca Ca Ca
MCV
Ca = ; în punctul de echilibru MCV = Chf
mcv
Chf
Cae = .
Chv
1
Ca
Cifra de afaceri de echilibru face parte din sistemul indicatorilor utilizaţi în analiza
cost-volum-profit pentru aprecierea riscului de exploatare şi stă la baza calculului şi
interpretării altor indicatori în analiza riscului, precum marja de siguranţă, spor de
eficienţă, interval de securitate ş.a33.

33
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2006, pp. 81, 82.
49
 Exemplificare
 Pentru exemplificarea metodologiei de analiză a cifrei de afaceri de echilibru se
utilizează datele din tabelul nr. 2.9.

Tabelul nr. 2.9. Cifra de afaceri de echilibru

Nr. Exerciţiul financiar
Indicatori
crt. 0 1 2 3
1 Cifra de afaceri netă 8321115 8886228 10949660 11707210
2 Cheltuieli variabile totale 5428746 7024240,94 8047315,95 8712607,88
3 Cheltuieli fixe totale 3709850 3360614,06 3495752,05 3640668,12
4 Marja asupra costurilor variabile (1-2) 2892369 1861987,06 2902344,05 2994602,12
5 Marja procentuală asupra costurilor
34,76 20,95 26,51 25,58
variabile (4/1*100)
6 Cifra de afaceri de echilibru (3/5*100) 10672756 16038340,7 13188407,6 14232964,7

Interpretare
La societatea analizată, pe întreaga perioadă de analiză, cifra de afaceri realizată nu
atinge punctul de echilibru. De asemenea, în ultimul an de analiză se constată creşterea
cifrei de afaceri de echilibru cu 1044557,1 lei, fapt care poate fi considerat negativ.
Aceasta înseamnă că în anul 3, societatea comercială trebuie să realizeze o cifră de afaceri
14232964,7 lei pentru a-şi acoperi integral cheltuielile efectuate, fără a realiza profit.
Acelaşi aspect se observă şi în anul 2 (cifra de afaceri fiind de 13188407,6 lei), ceea ce
înseamnă că societatea comercială ar trebui să atingă mai devreme punctul de echilibru şi,
în consecinţă, va începe să realizeze profit.
În anul 2, 26,51% din cifra de afaceri (2902755 lei) participă la acoperirea
cheltuielilor fixe şi, eventual la obţinerea profitului, după ce în prealabil au fost acoperite
cheltuielile variabile. În anul 3, 25,58% din cifra de afaceri (2994704 lei) este destinată
acoperirii cheltuielilor fixe şi obţinerii profitului.

2.2. Analiza stocurilor de marfă

Definiţie
Stocarea reprezintă un proces complementar celui de mişcare a
mărfurilor ce participă cu o pondere ridicată în structura activelor comerciale (15-30%),
antrenând consumuri de forţă de muncă, fonduri materiale şi mijloace băneşti.
Definiţie
Stocul de marfă (sk) este o formă de materializare a ofertei, compusă
din cantităţile de mărfuri aflate în verigile circulaţiei, în aşteptarea vânzării, precum şi cele
aflate la producători, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp
determinată, cu un anumit scop.
El este un element patrimonial procurat din afara unităţii sau obţinut în cadrul
acesteia şi trecut în sfera circulaţiei pentru a fi vândut în starea în care se găseşte sau în
urma unor prelucrări cu scopul de a obţine un plus de valoare sau profit.
Funcţiile procesului de stocare sunt:
a) asigurarea unei circulaţii neîntrerupte a mărfurilor;
Stocajul nu presupune o stagnare absolută pentru mărfurile respective ci favorizează
realizarea neîntreruptă a circulaţiei mărfurilor, fiind înnoite pe măsura vânzării lor.
b) echilibrare a ofertei cu cererea de mărfuri;
Stocarea joacă rolul unui rezervor, pe de o parte se alimentează permanent de la
furnizori, iar pe de altă parte alimentează la rândul său, permanent consumatorii, cererea
populaţiei; stocul de mărfuri intervine în mecanismul de reglare a pieţei, dând ofertei un
caracter de permanenţă, dincolo de fluctuaţiile producţiei, ale comerţului sau consumului.
c) asigurarea unor posibilităţi largi de alegere a consumatorilor.
Aceste funcţii nu justifică supradimensionarea lor pentru că stocurile determină
imobilizări de capital, necesită spaţii amenajate şi dotate, cheltuieli de depozitare -
50
păstrare, taxe de asigurare, dobânzi pentru credite etc., amplificând efortul investiţional
aferent.
Legat de stocuri, principalele probleme care se pun în faţa agenţilor economici se
referă la:
1. stabilirea tipurilor de stocuri ce trebuie constituite;
2. nivelul acestora.
Opţiunile pentru un tip sau altul de stoc, pentru o mărime sau alta sunt influenţate
decisiv de răspunsul la întrebarea „ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează dacă se
stochează mai mult sau mai puţin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp?”.
Răspunsul constă în stabilirea unui „prag optim” care asigură un echilibru al efectelor
negative şi respectiv pozitive specifice unei situaţii sau alteia.

2.2.1. Categorii de stocuri

Literatura de specialitate defineşte trei categorii de stocuri:
a) stocuri active (regulatoare);
b) stocuri de siguranţă;
c) stocuri conjuncturale.
a) Stocurile active au rolul de a sincroniza procese cu ritmuri diferite, în măsură să
dea continuitate şi să asigure eficienţa exploatării. Sunt stocuri care se constituie în
procesul desfacerilor, rămân în sfera desfacerilor, şi au un caracter relativ de pasivitate
pentru că are loc o permanentă schimbare a mărfurilor şi chiar dacă stocul rămâne
neschimbat ca mărime, conţinutul, structura mărfurilor este mereu alta.
Mai sunt numite şi stocuri curente, ca forma cea mai obişnuită de stoc, compus din
mărfuri care asigură necesităţile zilnice ale comerţului, vânzările dintre două aprovizionări
consecutive.
Au fost identificate următoarele categorii de stocuri active:
a) după mărimea lor:
- stocuri minime;
- stocuri maxime.
Se apreciază drept stoc minim şi stoc maxim, nivelul cel mai redus şi respectiv cel
mai înalt pe care le ating stocurile în mişcarea lor, ca rezultat al desfăşurării şi interacţiunii
proceselor de intrare, stocare şi desfacere a mărfurilor.
Între aceste două limite se situează stocul mediu s  determinat în două variante:
s k min  s k max
1) media aritmetică: s  ;
2
s1 s
 s 2  s3    n
2) media cronologică: s  2 2 , în care:
n 1
s1, s2, …, sn - stocul pentru aceeaşi grupă de mărfuri în diferite momente;
n - numărul de stocuri.
b) după momentul în care sunt identificate se disting:
- stocuri iniţiale;
- stocuri finale.
Datorită faptului că stocurile finale ale unei perioade sunt stocuri iniţiale ale
perioadei următoare, importanţă prezintă pentru analiza economică a acestor active
circulante, analiza stocurilor finale. Aceasta urmăreşte identificarea abaterilor înregistrate
de acestea, a factorilor de influenţă, a cauzelor concrete care au generat o anumită evoluţie.
Factorii care acţionează asupra mărimii şi evoluţiei stocurilor sunt:
- natura produsului (diversitate, stabilitatea produsului în timp, frecvenţa
consumului);
- fluxul intrărilor (caracteristici: cert, incert; volumul intrărilor, ritmul intrărilor,
timpul de răspuns la cererea de aprovizionare);

51
 - procesul de stocare (numărul de forme de stocare, dotarea tehnică, capacitatea de
stocare, cunoaşterea stării stocurilor);
- costul stocării (costul de întreţinere: a localului, al stocului, costul imobilizării de
capital în stoc, costul rupturii de stoc);
- fluxul ieşirilor (caracteristici: cert, incert, ritmul ieşirilor: constant, variabil;
structura ieşirilor);
- capacitatea de acoperire a plăţilor.
Scopul analizei stocurilor finale îl constituie stabilirea operativă a cauzelor creşterii,
respectiv scăderii acestora, în vederea fundamentării riguroase a programului vânzărilor în
concordanţă cu tendinţele pieţei.
În cazul firmelor din sfera distribuţiei, cauzele creşterii stocurilor finale sunt:
1. neritmicitatea intrărilor
Nerespectarea de către furnizori a termenelor de răspuns la cererile de aprovizionare,
expedierea cu întârziere, către sfârşitul perioadei de gestiune conduc la creşterea
nejustificată a stocurilor finale şi la încetinirea rotaţiei mărfurilor. Pentru evitarea acestei
situaţii se impune urmărirea operativă a modului de realizare a intrărilor pe grupe şi
sortimente, pe furnizori şi impulsionarea acestora.
2. formarea stocului sezonier în cazul unor grupe de mărfuri la care producţia sau
consumul au caracter sezonier, în vederea asigurării continuităţii vânzărilor. Constituirea
acestor stocuri este justificată în măsura în care sunt păstrate în condiţii corespunzătoare şi
au vânzarea asigurată.
3. formarea (în sfera distribuţiei) stocului de mărfuri lent şi greu vandabil datorită
acceptării livrării în avans la mărfurile cu vânzare lentă; aprovizionarea cu întârziere cu
mărfuri de sezon care nu mai au vânzarea asigurată; deficienţelor la recepţia calitativă a
mărfurilor şi pătrunderii în reţea a unor mărfuri demodate, necorespunzătoare calitativ;
neefectuării în toate cazurile şi la termenele indicate a reducerilor de preţuri; deficienţelor
în asigurarea unui sistem informaţional corespunzător cu privire la situaţia stocurilor care
să permită cunoaşterea lor din punctul de vedere al vandabilităţii etc.
4. diminuarea fluxurilor de ieşire şi devansarea lor de către fluxurile de intrare.
Cauzele scăderii stocului final sunt:
1. depăşirea fluxului intrărilor de către fluxul ieşirilor;
2. nerealizarea fluxului de intrări conform programului stabilit;
3. reducerea stocului iniţial (situaţii nefavorabile care se perpetuează).
Analiza stocurilor finale faţă de programat sau faţă de perioada precedentă nu este
suficientă pentru a face aprecieri dacă acestea se găsesc în volumul şi structura necesară
realizării volumului planificat al desfacerilor de mărfuri. Stocurile finale arată situaţia
mărfurilor aflate la un moment dat, la finele lunii sau al trimestrului în reţeaua comercială.
De aceea, stocurile finale nu sunt comparabile, din punctul de vedere al perioadei la care se
referă, cu volumul total al desfacerilor de mărfuri. Pentru ca indicatorul stoc de mărfuri să
fie comparabil cu cel al desfacerilor, el trebuie să se refere la aceeaşi perioadă de timp,
scop în care se calculează stocul mediu de mărfuri s  . Pentru calcularea s este indicat să
se folosească media cronologică:
s1 s
 s 2  s3    n
s 2 2 , în care:
n 1
s1, s2, s3, …, sn stocurile pentru aceeaşi grupă de mărfuri în diferite momente.
Între stocurile medii de mărfuri, pe de o parte, şi volumul desfacerilor şi viteza de
Ca ( D)  v
circulaţie, pe de altă parte, există o legătură exprimată prin relaţia s   d v
T
(unde d exprimă desfacerile medii zilnice, iar v este viteza de circulaţie exprimată în zile,
Ca(D) este volumul total al desfacerilor, T - perioada de timp (lună, trimestru, an).
Valoarea stocului mediu se poate determina pe două nivele:

52
 1) La nivelul întreprinderii, unde gama sortimentelor comercializate este foarte

mare, stocul mediu total S se determină prin însumarea volumului valoric al stocurilor
medii de la toate grupele şi sortimentele de mărfuri:
n
S  s1  s 2  s3    s n sau S   s i , unde:
i 1

s1 ,, s n reprezintă stocul mediu al sortimentului 1, 2, .., n.

Având în vedere că s  d  v , relaţia de mai sus se poate exprima în două variante
astfel:
n
1.1. S  d1  v1  d 2  v 2    d n  v n sau S   d i  vi , în care:
i 1

di - desfacerea medie a fiecărui sortiment;

vi - viteza de circulaţie caracteristică fiecărui sortiment de mărfuri.
n

g i  vi
1.2. S  D  V  D  i 1
, unde:
100
D - este desfacerea medie zilnică pe total unitate;
V - viteza medie de circulaţie la nivelul firmei;
gi - structura vânzărilor;
vi - viteza de circulaţie pe grupe de mărfuri.
Mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor se determină pentru ambele modele cu
ajutorul metodei substituirilor în lanţ, D(d ) fiind considerat factor cantitativ cu care
începe substituirea.
n
1.1. S   d i  vi
i 1
n n
 S  S1  S 0   d i 1  vi1  d i 0  vi 0 , în care:
i 1 i 1
- influenţa modificării desfacerilor medii pe sortimente de mărfuri:
n n
 S d i    d i1  vi 0   d i 0  vi 0 ;
i 1 i 1
- influenţa modificării vitezei medii de circulaţie pe sortimente de mărfuri:
n n
 S vi    d i1  vi1   d i1  vi 0 ;
i 1 i 1

 
 S   S d i   S vi 
1.2. S  D V
n

g i  vi
V  i 1

100
 S  S 1  S 0  D 1  V1  D 0  V0
- influenţa modificării desfacerilor medii zilnice la nivelul firmei:
 S ( D )  D 1  V0  D 0  V0
- influenţa modificării vitezei de circulaţie la nivelul firmei:
 S V   D 1  V1  D 1  V0 , în care:
- influenţa modificării structurii vânzărilor:
n n

 g i1  vi 0 g i0  vi 0
 S ( g i )  D1  i 1
 D1  i 1

100 100
53
 - influenţa modificării vitezelor de circulaţie pe grupe de mărfuri:
n n

g i1  vi1 g i1  vi 0
 S (v i )  D 1  i 1
 D1  i 1
;
100 100
S   S D    S V    S D    S  g i    S vi 
Între stocul mediu şi volumul de activitate există o relaţie directă. De aceea, creşterea
vânzărilor (în condiţiile unei viteze medii date) duce la creşterea justificată a stocului
mediu iar creşterea vitezei medii de circulaţie duce în mod justificat la reducerea acestora.
2) La nivelul grupelor (sortimentelor) de mărfuri, analiza factorială a stocurilor
medii s  are la bază relaţia: s  d  v , unde:
d - vânzările medii zilnice pe grupe (sortimente) de mărfuri;
v - viteza de circulaţie pe grupe (sortimente) de mărfuri.
s  d v
s  s1  s 0  d1  v1  d 0  v0 , în care:
– influenţa modificării vânzărilor medii zilnice:

 s d  d 1  v 0  d 0  v0  v 0 d1  d 0 
– influenţa modificărilor vitezei de circulaţie:
 sv   d1  v1  d 1  v 0  d 1 v1  v 0 

 s   s d   s v 
b) Stocul de siguranţă reprezintă limita cea mai de jos a stocului dincolo de care
continuitatea vânzărilor este în pericol. Existenţa acestui stoc este dictată de manifestarea
unor abateri de la normal: întârzierea livrărilor, modificarea cererii faţă de evoluţia sa
medie etc. În general, stocul de siguranţă are un caracter pasiv, deoarece participă la
acoperirea vânzărilor numai în situaţii de conjunctură.
Stocul de siguranţă este suplimentul de stoc care permite depăşirea nivelului de
serviciu, atins de stocul activ. “Nivelul de serviciu”(K) care măsoară gradul de satisfacere
a cererii sau probabilitatea de non-ruptură de stoc se poate determina după relaţia:
nr. de solicitari satisfacute pe parcursul perioadei T
K
nr. total de solicitari in perioada T
Stocul de siguranţă este cunoscut în două variante:
a) Stocul de siguranţă α necesar în condiţiile caracterului aleatoriu al cererii;
S  t  s  y

 x  x  , în care:
2

s
n
t - coeficientul de corecţie în funcţie de nivelul de serviciu (pentru o probabilitate de
95%, t = 2, aceste informaţii se iau din tabelele repartiţiei stocurilor)
s - abaterea medie pătratică a vânzărilor efective (x) faţă de cele medii x  ;
y - raportul dintre termenul de reaprovizionare şi intervalul analizat;
n - numărul de aprovizionări.
Această relaţie se foloseşte atât pentru determinarea stocului de siguranţă, cât şi
pentru optimizarea stocului mediu total.
b) Stocul de siguranţă β, necesar în condiţiile neritmicităţii intrărilor de mărfuri,
pentru a preveni deficienţele generate de nerespectarea de către furnizori a clauzelor
contractuale privind cantitatea şi termenul de livrare.
Acest stoc se calculează după relaţia:

S 
ts
; s
 x  x  2

, unde:
n 1 n

54
 s - abaterea medie pătratică a intrărilor efective (x) faţă de cele medii x  ;
n - numărul de aprovizionări.
În afară de stocurile de siguranţă, alt stoc pe care întreprinderile comerciale îl au în
vedere în organizarea activităţii lor este stocul de alarmă (alertă). Acest stoc reprezintă un
anumit nivel în evoluţia stocului curent, superior stocului de siguranţă, nivel la care se
lansează o nouă comandă de aprovizionare cu mărfuri de la furnizori. Diferenţa în plus faţă
de stocul de siguranţă este egală cu cantitatea de mărfuri necesară pentru vânzare în
perioada dintre lansarea comenzii şi primirea (inclusiv recepţionarea) mărfurilor de la
furnizori. Numele acestui stoc provine de la faptul că el are rol de avertizor, de atenţionare
asupra necesităţii completării stocurilor pentru a evita o ruptură a stocului de siguranţă.
c) Stocurile conjuncturale
Formarea unor stocuri conjuncturale este menită să valorifice eventualele oportunităţi
ale pieţei. Metodele moderne de gestiune a stocurilor fac posibilă satisfacerea
oportunităţilor prin constituirea unor stocuri conjuncturale. Astfel de stocuri sunt
constituite temporar, generate fiind de o anumită conjunctură a pieţei, pentru care
constituirea unui stoc permanent ar fi nejustificată.
Prezentaţi funcţiile procesului de stocare şi cauzele creşterii, respectiv
scăderii stocurilor finale.

2.2.2. Analiza vitezei de circulaţie a mărfurilor

Definiţie
Viteza de circulaţie a mărfurilor reprezintă un important factor care
condiţionează mărimea stocului de mărfuri. Viteza de circulaţie a mărfurilor exprimă, în
număr de zile, timpul cât mărfurile rămân în medie în sfera circulaţiei mărfurilor, ca formă
de stocare până în momentul desfacerii lor către consumatori.
În mărimea acestui indicator se reflectă specificul fiecărei unităţi, condiţiile concrete
în care acţionează complexul de factori care favorizează accelerarea sau conduc la
încetinirea ei. Ca indicator de eficienţă a utilizării activelor circulante, viteza de circulaţie a
mărfurilor se exprimă prin durata în zile a unei rotaţii:
S S
V   T  , în care:
D D
S - stocul mediu;
D - vânzarea totală (cifra de afaceri);
D - vânzarea medie zilnică;
T - timpul (numărul de zile corespunzător perioadei la care se referă volumul
desfacerilor de mărfuri).
Această relaţie este folosită în analiza economică pentru a explica măsura în care
volumul vânzărilor de mărfuri şi stocul mediu influenţează asupra vitezei de circulaţie, fără
a arăta însă, dacă este normală sau exagerat de mare sau care sunt măsurile ce trebuie să fie
luate de conducerea firmei pentru accelerarea ei, mai ales în condiţiile în care unităţile
comerciale comercializează, de regulă, o gamă variată de mărfuri, fiecare grupă
înregistrând o durată în zile a unei rotaţii (viteză de circulaţie) specifică, în funcţie de
particularităţile cererii, gradul de solicitare a mărfurilor, natura relaţiilor cu furnizorii etc.
De aceea, viteza medie de circulaţie la nivelul unităţii sau întreprinderii comerciale
este dependentă de structura vânzărilor pe grupe sau sortimente de mărfuri (gi) şi de
vitezele de circulaţie individuale (vi), conform relaţiei:
n n
s
 g i  v i 
i 1
gi  i
di
V  i 1  .
100 100
Modificarea totală:
V  V1  V0 , în care:
55
 – influenţa modificării structurii vânzărilor mărfurilor:
n n

 g i1  vi 0 g i0  vi 0
V  g i   i 1
 i 1

100 100
– influenţa modificării vitezei de circulaţie pe grupe de mărfuri:
n n

 g i1  vi1 g i1  vi 0
V vi   i 1
 i 1
, din care datorită:
100 100
– modificării stocului mediu pe grupe de mărfuri
n n
s i1 s i0

i 1
g i1 
d i 0 i 1
 g i1 
d i0
V ( s i )  
100 100
– modificării desfacerii medii zilnice pe grupe de mărfuri:
n n
s i1 s i1

i 1
g i1 
d i1 i 1
 g i1 
d i0
V (d i )  
100 100
În funcţie de datele luate în calcul şi de rezultatele obţinute se face interpretarea şi se
stabilesc măsuri de luat pentru prevenirea sau remedierea deficienţelor.
Alte modele factoriale:
S  S S
D  N s  Wa ; V   T   V  T  T
D  N s  Wa L  S  z  Wz

2.2.3. Implicaţii economico-financiare ale politicii de stocare

O politică eficientă de stocare se materializează în accelerarea rotaţiei stocurilor,
contribuind prin aceasta la îmbunătăţirea performanţelor întreprinderii, la diminuarea
cheltuielilor şi sporirea veniturilor acesteia. Categoriile de cheltuieli sensibile la variaţia
vitezei de circulaţie a mărfurilor sunt, în primul rând, cele ocazionate de formarea şi
păstrarea stocurilor şi cele financiare.
Orice circuit în plus al mărfurilor constituie o cale de sporire a marjei comerciale, a
profitului şi rentabilităţii, de îmbunătăţirii a structurii financiare şi a capacităţii de
autofinanţare a întreprinderii.
Accelerarea vitezei de circulaţie a mărfurilor şi, prin aceasta, îmbunătăţirea
performanţelor întreprinderii necesită: studierea aprofundată a cererii, încheierea la timp a
contractelor, creşterea exigenţelor manifestate în relaţiile cu furnizorii pentru a asigura o
aprovizionare ritmică şi o gamă sortimentală care să corespundă cantitativ, calitativ şi
structural cerinţelor pieţei, optimizarea stocurilor de siguranţă prin sincronizarea fluxurilor
de intrare şi ieşire, optimizarea termenelor de aprovizionare în concordanţă cu condiţiile
concrete ale fiecărei unităţi, extinderea aprovizionării directe, promovarea formelor
moderne de vânzare, folosirea eficientă a potenţialului material şi uman al întreprinderii.

Concluzii
Cifra de afaceri este un indicator care reflectă creşterea economică a întreprinderii,
condiţionează poziţia sa strategică şi defineşte locul întreprinderii în raport cu concurenţii,
în ramura de activitate căreia îi aparţine. De asemenea, cifra de afaceri caracterizează
volumul activităţii şi performanţele firmei din următoarele considerente:
- reprezintă valoarea şi volumul desfacerilor realizate de o firmă prin exercitarea
curentă a activităţii sale profesionale;
- exprimă capacitatea efectivă a pieţei;
- stă la baza calculului unor importanţi indicatori de eficienţă;

56
 În ceea ce priveşte stocarea, aceasta reprezintă un proces complementar celui de
mişcare a mărfurilor. Stocurile sunt cantităţi de resurse materiale sau produse finite care se
acumulează în depozitele şi magaziile agenţilor economici, firmelor etc. într-un anumit
volum, pe o perioadă determinată, cu un scop bine precizat, reprezentând rezultatul
activităţii de asigurare materială şi desfacere. Într-o altă abordare, stocurile pot fi
considerate cantităţile fizice de resurse materiale, de produse sau mărfuri, necesare fiecărei
faze a ciclului de exploatare (asigurare materială, producţie, desfacere) pentru a asigura
desfăşurarea continuă şi ritmică a activităţii de exploatare. Problematica stocurilor include
aspecte legate de dimensionarea, reducerea cheltuielilor de stocare, depozitare, amplasare
în teritoriu.
Gestiunea economică a stocurilor asigură alimentarea continuă a procesului de
producţie cu resurse materiale necesare, asigură existenţa acestora în depozitele agentului
economic, acumularea lor, astfel încât la primirea comenzii să se poată servi imediat
secţiile de fabricaţie, locurile de muncă, cucantitatea cerută. Stocurile se formează, se
completează şi se reînnoiesc în timpul corelaţiei: asigurare materială–producţie–desfacere,
deoarece, pentru un agent economic, un stoc poate fi destinat pentru desfacere sau vânzare,
iar pentru altul acesta poate fi destinat asigurării cu resurse materiale.
Procesul de stocare influenţează activitatea economică sub două aspecte:
1. asigură desfăşurarea normală a activităţii agentului economic, firmei etc. fără ca
producţia să fie întreruptă;
2. diminuează eficienţa activităţii prin scoaterea din circuitul economic a unor
cantităţi de resurse materiale şi implicit de resurse financiare. Prin urmare importanţa
stocurilor este foarte mare însă, cu toată această importanţă nu trebuie supra-dimensionate
stocurile întrucât ele presupun antrenarea, din partea agentului economic, de importante
imobilizări de capital. Gestiunea economică a stocurilor poate fi privită ca o constrângere,
ca un compromis, între condiţiile de exploatare şi cele financiare.

Teste de autoevaluare I

1. Cifra de afaceri totală reprezintă........………………………………………………...

…………………………………………………………………………………………..
.…..…................………………………………………………………………………...
.………………….............................................................................................................
..........................................................................................................................................
2. Funcţiile procesului de stocare sunt:
a) ……………………………………............................................................................
b) ……………………………………............................................................................
c) ……………………………………............................................................................
3. În cazul firmelor din sfera distribuţiei, cauzele creşterii stocurilor finale sunt:
a) ......................................................................................................................................
b) ......................................................................................................................................
c) ......................................................................................................................................

Teste de autoevaluare II
1. Din punct de vedere conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată sub mai multe
forme. Care sunt acestea?
2. Care sunt modelele factoriale care stau la baza analizei cifrei de afaceri?
3. Care sunt funcţiile procesului de stocare?
4. Enumeraţi cauzele creşterii stocurilor finale, în cazul firmelor din sfera distribuţiei.
57
 5. Enumeraţi cauzele scăderii stocurilor finale, în cazul firmelor din sfera distribuţiei.
6. Ce înţelegeţi prin viteza de circulaţie a mărfurilor?
7. Care sunt valenţele manageriale pe care le prezintă cifra de afaceri?
8. Care sunt limitele între care trebuie fixat preţul unui produs comercializat?
Detaliaţi.
9. Prezentaţi categoriile de stocuri definite de literatura de specialitate. Detaliaţi.
10. Care sunt factorii care acţionează asupra mărimii şi evoluţiei stocurilor?

Teste de autoevaluare III

1. Presupunem că o unitate comercială realizează o valoare a cifrei de afaceri de
240.000 lei în perioada de bază (P0), 518.000 lei în perioada curentă (P1), cu un număr
de personal de 15 persoane în perioada de bază (P0) şi 20 persoane la nivelul
perioadei curente (P1). Influenţele modificării numărului de salariaţi şi a
productivităţii muncii asupra modificării cifrei de afaceri vor avea următoarele
valori:
a) - 80000, -198000; b) + 80000, +198000; c) + 80000, -198000.
2. Din punct de vedere conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca:
a) cifra de afaceri totală
b) cifra de afaceri marginală
c) cifra de afaceri medie
d) cifra de afaceri minimă
e) cifra de afaceri încasată
f) cifra de afaceri critică
3. Din nomenclatorul de indicatori ce caracterizează volumul activităţii şi
performanţele firmei şi face obiectul diagnosticului economic, cifra de afaceri are
evidente valenţe manageriale din următoarele motive:
a) reprezintă valoarea şi volumul afacerilor realizate de firmă
b) dă dimensiune pieţei firmei
c) stă la baza calculului unor importanţi indicatori de eficienţă
d) cuantifică rezultatul întreprinderii în urma vânzărilor de mărfuri
e) reprezintă eficienţa utilizării factorilor de producţie, îndeosebi a forţei de muncă
4. Legătura cauzală care se stabileşte între vânzări şi potenţialul uman se
exprimă prin relaţia:
Ns
a) Ca = ; b) Ca = L  z  wz; c) Ca = Ns  W ; d) Ca = L  s  z  wz
W
5. Cifra de afaceri critică reprezintă:
a) acel nivel al încasărilor la care se asigură acoperirea cheltuielilor, pragul de la care
firma începe să producă profit
b) exprimă variaţia încasărilor unei firme generată de creşterea sau scăderea cu o
unitate a cantităţii vândute
c) reflectă încasarea realizată pe unitatea de produs sau serviciu
d) sumele rezultate din vânzarea de produse şi furnizarea de servicii care se înscriu în
activitatea curentă a entităţii (activităţi desfăşurate de întreprindere, ca parte integrantă a
afacerilor sale, precum şi activităţile conexe în care aceasta se angajează), după deducerea
reducerilor comerciale şi a taxei pe valoarea adăugată, precum şi a altor taxe legate direct de
cifra de afaceri
e) reprezintă valoarea totală a încasărilor întreprinderii pentru o anumită perioadă de
timp, ca urmare a vânzărilor de produse şi mărfuri şi se poate stabili pe baza rulajului
creditor al contului 411 Clienţi, corectat cu T.V.A. aferentă
6. Pentru asigurarea unor comparaţii în timp sau între anumite firme se poate
utiliza:
a) coeficientul de structură Gini-Struck
b) indicele Herfindhal
58
 c) metoda ABC
7. Funcţiile procesului de stocare sunt:
a) asigurarea unei circulaţii neîntrerupte a mărfurilor
b) echilibrare a ofertei cu cererea de mărfuri
c) asigurarea unei posibilităţi largi de alegere a consumatorilor
8. Cauzele creşterii stocurilor finale sunt:
a) neritmicitatea intrărilor
b) formarea stocului sezonier
c) reducerea stocului iniţial
d) formarea stocului lent (greu) vandabil
9. Cauzele scăderii stocului final sunt:
a) depăşirea fluxului intrărilor de către fluxul ieşirilor
b) nerealizarea fluxului de intrări conform programului stabilit
c) reducerea stocului iniţial (situaţii nefavorabile care se perpetuează)
d) depăşirea fluxului ieşirilor de către fluxul intrărilor
e) formarea stocului lent (greu) vandabil
10. Viteza de circulaţie a mărfurilor:
a) reflectă timpul cât mărfurile rămân în medie în sfera circulaţiei, ca formă de
stocare până în momentul desfacerii lor către consumatori
b) se exprimă în zile şi se calculează ca raport între stocurile medii de mărfuri şi
desfacerile medii zilnice
c) se exprimă în zile şi se calculează ca raport între desfacerile medii zilnice şi
stocurile medii de mărfuri
d) reprezintă un nod de trafic care cuprinde mai multe puncte comerciale de mare
atracţie, fie prin însuşi volumul traficului, fie prin tradiţia sa istorică.

59
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III
ANALIZA POTENŢIALULUI UMAN AL ÎNTREPRINDERII

Motto
„Dacă ne lăsaţi banii noştri, clădirile noastre şi pieţele noastre, dar ne luaţi oamenii
noştri, societatea noastră se va prăbuşi; dar dacă luaţi toate acestea şi ne permiteţi să
păstrăm oamenii noştri, atunci putem reconstrui totul în zece ani”
Richard Depree

Conţinutul unităţii de învăţare

3.1. Analiza dinamicii şi a structurii potenţialului uman

3.2. Analiza comportamentului potenţialului uman
3.3. Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman
3.3.1. Analiza productivităţii medii şi a productivităţii marginale a muncii
3.3.2. Analiza factorială a productivităţii muncii

Competenţe specifice

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studentul va fi capabil să:

 prezinte indicatorii ce stau la baza reflectării cantitative a potenţialului uman;
 prezinte sistemul de indicatori numiţi indicatori globali ai climatului social ce
caracterizează comportamentul potenţialului uman;
 prezinte şi să calculeze coeficienţii prin intermediul cărora se determină
asigurarea firmei cu personal calificat;
 definească productivitatea şi să prezinte formele conceptuale ale acesteia;
 prezinte şi să pună în aplicare modelele factoriale ce stau la baza analizei
personalului şi a productivităţii muncii;
 prezinte principalele modalităţi de creştere a productivităţii muncii.
Durata estimativă de parcurgere a unităţii de învăţare este de trei ore.

Introducere
Potenţialul intern al întreprinderii este reprezentat de totalitatea resurselor umane,
imateriale, materiale şi financiare, pe care aceasta le poate controla şi utiliza. Resursele
combinate optim şi antrenate într-un proces de transformare crează valoare, dacă produsele
şi/sau serviciile obţinute (output-urile) au o valoare de piaţă superioară valorii resurselor
consumate (input-urile).
Managementul întreprinderii are responsabilitatea maximizării output-ului în
condiţiile unui nivel dat de input-uri utilizate pentru realizarea unui nivel stabilit de output,
care va genera venituri.
Potenţialul intern stă la baza fundamentării strategiei oricărei întreprinderi.
Întreprinderile care nu îşi corelează strategia proprie cu resursele disponibile pierd din
vedere orientarea pe termen lung şi înregistrează performanţe scăzute.
În ce priveşte forţa de muncă, aceasta este un factor de producţie tradiţional,
menţionat de economia clasică, alături de capital şi de natură (teren). În prezent, importanţa
capitalului uman în determinarea performanţelor întreprinderii este omnirecunoscută,
resursele umane fiind considerate bunul cel mai de preţ al unei întreprinderi, care
condiţionează utilizarea eficientă a celorlalte categorii de resurse (materiale, imateriale şi
financiare).
60
 Analiza economică a resursele umane vizează următoarele probleme:
 analiza dinamicii şi a structurii potenţialului uman;
 analiza comportamentului potenţialului uman;
 analiza eficienţei utilizării potenţialului uman;
 analiza reflectării eficienţei utilizării potenţialului uman asupra performanţelor
economico-financiare ale întreprinderii.

3.1. Analiza dinamicii şi a structurii potenţialului uman

Acest tip de analiză vizează atât latura cantitativă, cât şi latura calitativă a
încadrării cu personalul necesar desfăşurării activităţii, în dinamica şi structura lui. Pentru
reflectarea cantitativă a potenţialului uman se utilizează următorii indicatori34:
a) numărul mediu scriptic de salariaţi ( Ns ), în raport cu perioada calendaristică
analizată (lună, trimestru, an), care exprimă totalul personalului existent în evidenţele
întreprinderii, în baza unui contract de muncă cu durată determinată sau nedeterminată, din
care decurg drepturi şi obligaţii ale părţilor semnatare. Indicatorul se calculează după
relaţia:
Ns i  Ns f
Ns = ;
2
Nsf = Nsi + I – E, în care:
Nsi – numărul de salariaţi existent la începutul perioadei analizate;
Nsf – numărul de salariaţi existent la finele perioadei analizate;
I – numărul de salariaţi intraţi în cursul perioadei;
E – numărul de salariaţi plecaţi în cursul perioadei.
Dacă perioada este mai mare de o lună şi sunt variaţii mari de la o lună la
alta, se va utiliza media mediilor lunare. Pentru a stabili concluzii corecte pe
baza unor indicatori calculaţi în funcţie de numărul de personal se
recomandă luarea în considerare a numărului mediu scriptic al personalului utilizat.
b) numărul maxim de salariaţi evidenţiază limita maximă de salariaţi în care se
poate înscrie întreprinderea, ţinând seama de volumul său de activitate şi de nivelul
productivităţii muncii.
Acest indicator se calculează cu ajutorul relaţiilor:
Ns 0  Iq
Nsmax =
100
sau
Ns 0  ICa
Nsmax = , în care:
100
Ns 0 – numărul mediu scriptic de salariaţi în perioada de referinţă;
Iq, ICa – indicii volumului fizic, respectiv ai cifrei de afaceri.
c) efectivul fiscal este reprezentat de numărul total de personal care a figurat în
evidenţa întreprinderii într-un exerciţiu, indiferent de timpul efectiv lucrat, pentru care s-au
plătit obligaţiile fiscale de angajator şi salariaţi.
Analiza dinamicii asigurării potenţialului uman se realizează pe total personal, pe
cele două mari categorii de personal (operativ, de conducere şi administraţie) şi pe grupe
de profesiuni. Analiza presupune calculul şi interpretarea modificărilor absolute (∆ Ns ) şi
relative (∆I Ns ) ale numărului mediu scriptic de salariaţi, evidenţiindu-se astfel surplusul
sau insuficienţa de personal în raport cu perioada luată ca bază de referinţă în analiză.
∆ Ns = Ns 1 - Ns 0.
Modificarea absolută pozitivă (∆ Ns >0) reflectă un surplus de personal în raport cu
perioada de bază, situaţie considerată normală atunci când se datorează creşterii volumului
34
Mironiuc, Marilena, Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura
Sedcom Librisw, Iaşi, 2006, p. 121 şi următoarele.
61
de activitate şi extinderii capacităţilor de desfacere a întreprinderii. Dacă acest lucru nu se
întâmplă, creşterea numărului mediu scriptic de personal se poate datora scăderii
productivităţii muncii faţă de perioada de referinţă.
Modificarea absolută negativă (∆ Ns <0) evidenţiază diminuarea numărului mediu
scriptic de personal, consecinţă a mai multor cauze. Pe de o parte, ea poate fi expresia
creşterii productivităţii muncii, ca urmare a creşterii gradului de dotare tehnică, prin
reînnoirea mijloacelor fixe de care dispune întreprinderea. Pe de altă parte, scăderea
numărului mediu scriptic de personal poate însemna fie restrângerea activităţii
întreprinderii din cauza unor dificultăţi cu care aceasta se confruntă în mediul economic în
care operează, fie o politică neadecvată de asigurare cu personal. Ambele situaţii exercită
influenţe nefavorabile asupra indicatorilor de performanţă ai întreprinderii.
Analiza structurii potenţialului uman are rolul de a verifica echilibrul structural
din întreprindere în ceea ce priveşte: piramida vârstelor şi vechimea în muncă, categoriile
de personal, nivelul de pregătire profesională, polivalenţa personalului în raport cu nevoile
curente de personal şi cu modificările posibile ale activităţii întreprinderii.
Pentru acest tip de analiză se utilizează mărimile relative de structură. Astfel de
mărimi se folosesc pentru a determina:
 structura pe categorii de personal: muncitori direct productivi, indirect
productivi, de deservire generală; personal tehnic pentru producţie şi cercetare; personal de
conducere-administrativ;
 structura în funcţie de natura contractului de muncă: personal titular al
unui contract de muncă cu durată nedeterminată, pe categorii; personal titular al unui
contract cu durată determinată, pe categorii; personal titular al unui contract de muncă cu
durată determinată mai mică de 1 an, pe categorii;
 structura pe niveluri de pregătire profesională: personal cu studii
primare/profesionale; personal cu studii liceale; personal cu studii superioare (tehnice,
universitare); personal cu studii postuniversitate etc.;
 structura pe niveluri de funcţii ale întreprinderii: personal ocupat în
cercetare, personal de producţie, personal antrenat în activităţi de comerţ şi/sau turism;
personal cu atribuţii în domeniul resurselor umane; personal cu atribuţii în domeniul
financiar-contabil;
 structura pe grupe de vârstă a personalului sub 25 ani, 26-35 ani, 36-45
ani, 46-55 ani, peste 55 ani;
 structura după vechimea în muncă: sub 3 ani, 3-5 ani, 5-10 ani, 10-15 ani,
15-20 ani, peste 20 de ani etc.
Structura personalului după vârstă şi vechimea în muncă reflectă atât
perspectivele utilizării resurselor umane, cât şi experienţa profesională. acest din urmă
aspect este avut în vedere frecvent considerându-se că există o anumită legătură între
vechime şi eficienţa potenţialului de muncă, fapt infirmat însă în destule situaţii.
O structură eterogenă pe grupe de vârstă şi vechime prezintă mai multe avantaje
pentru organizaţii35:
- asigură valorificarea mai bună a experienţei celor mai în vârstă în prezenţa
dinamismului, puterii de muncă şi spiritului de iniţiativă ale celor tineri;
- diminuează şocul produs de plecarea din întreprindere la un moment dat sau într-
o perioadă scurtă de timp a unui număr mare de persoane;
- asigură un cadru mai bun pentru rezolvarea problemelor sociale care diferă pe
categorii de vârstă;
Se consideră că o situaţie optimă se întâlneşte atunci când ponderea
persoanelor cu vârstă între 26-50 de ani este egală cu suma ponderilor celor
sub 26 de ani şi peste 50 de ani, cu condiţia ca ultimele două ponderi să fie
apropiate.
 structura personalului pe sexe.

35
Maxim, E., Diagnosticarea şi evaluarea organizaţiilor, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pp. 172-173.
62
 Analiza calitativă a dimensiunii şi a structurii potenţialului uman este orientată
cu precădere spre aprecierea gradului de calificare a personalului. Strategia întreprinderii
este condiţionată, în mod direct, de nivelul de calificare a angajaţilor săi. Retehnologizarea
producţiei, crearea produselor noi, posibilitatea de a răspunde cerinţelor mereu mai
diversificate ale consumatorilor şi, în final, performanţele întreprinderii justifică niveluri
înalte de calificare, experienţă şi competenţe profesionale. În acelaşi timp, calificarea şi
competenţele personalului întreprinderii reprezintă o adevărată sursă de avantaj competitiv.
Din aceste raţiuni, „learning organisation”36 trebuie să constituie idealul întreprinderii
moderne.
Analiza asigurării întreprinderii cu personal calificat implică examinarea structurii
personalului pe categorii şi pe niveluri de pregătire profesională şi, de asemenea, calculul
şi interpretarea unor coeficienţi, după cum urmează:
a) coeficientul calificării medii ( K m ) care se calculează ca o medie aritmetică
ponderată, după relaţiile:
n

n i  ki
a1 ) K m  i 1
n
 100;
ni 1
i

g i  ki
a2 ) K m  i 1
, în care:
100
ni – numărul de salariaţi din categoria de încadrare i;
ki – categoria de încadrare sau calificare i;
gi – structura salariaţilor pe categorii de încadrare.
Cu cât acest coeficient reflectă mărimi mai apropiate de categoria maximă de
încadrare, cu atât calificarea medie a lucrătorilor va fi mai mare. Astfel, stabilind că
personalul având calificarea superioară se încadrează în categoria 1 de salarizare, cu cât
media calculată se va apropia de 1 se poate spune că personalul se apropie de calificarea
superioară. Acest coeficient permite efectuarea unor comparaţii în timp şi spaţiu în vederea
descoperirii rezervelor pentru perfecţionarea activităţii viitoare. Este util să se stabilească,
de asemenea, în ce măsură folosirea lucrătorilor se realizează potrivit calificării lor şi dacă
este asigurată concordanţa necesară între coeficientul calificării medii ( K m ) şi gradul de
complexitate al lucrărilor ( K l ).
b) coeficientul mediu de complexitate a lucrărilor ( K l ) se calculează cu relaţiile:
n n

 vi  k i g i  ki
b1) K l  i 1
n
; b2) K l  i 1
, în care:
100
vi 1
i

vi – volumul de lucrări aferent categoriei de încadrare i (număr de ore realizate pe

categorii de încadrare a lucrărilor);
gi – structura lucrărilor pe categorii de încadrare.
Este cunoscut faptul că, în orice întreprindere trebuie să existe o corelaţie între
nivelul de calificare a personalului (competenţe disponibile) şi gradul de calificare impus
de tehnologiile de fabricaţie (competenţele cerute). În cazul în care corelaţia de mai sus nu
este îndeplinită, întreprinderea nu îşi poate realiza volumul de activitate propus sau îşi
valorifică insuficient resursele umane de care dispune. În vederea verificării acestei
corelaţii, se compară coeficientul calificării medii cu coeficientul mediu de complexitate a
lucrărilor, rezultând următoarele situaţii:

36
Organizaţia care învaţă permanent.
63
 a) K m < K l , nivelul de calificare a salariaţilor este sub nivelul de complexitate pe
care îl implică realizarea lucrărilor stabilite, cu consecinţe nefavorabile asupra
productivităţii muncii, calităţii produselor/serviciilor şi relaţiilor întreprinderii cu clienţii;
b) K m = K l , concordanţă deplină între nivelul de calificare şi gradul de complexitate
a lucrărilor, este rezultatul unei politici de personal în care formarea profesională şi
programele de training au un caracter aproape continuu; aceasta este o situaţie spre care
întreprinderile tind.;
c) K m > K l , nivelul de calificare a personalului este superior gradului de
complexitate cerut de executarea lucrărilor respective, ceea ce înseamnă că potenţialul unui
personal înalt calificat nu este pe deplin utilizat, iar în cazul în care personalul este
remunerat corespunzător calificării, întreprinderea cumulează cheltuieli salariale
nejustificate.
Aprecierea calificării personalului se realizează indirect cu ajutorul indicatorilor care
reflectă preocuparea întreprinderii pentru formarea profesională, şi anume:
- numărul salariaţilor care au beneficiat de stagii de pregătire plătite de întreprindere;
- numărul de salariaţi cărora întreprinderea a refuzat să le asigure stagii de pregătire;
- numărul de stagiari pe tipuri de stagii (de adaptare, de perfecţionare etc.);
- numărul de salariaţi promovaţi într-o categorie superioară, într-un an;
- numărul de salariaţi retrogradaţi, într-un an;
- numărul mediu de ore de stagiu, pe categorii şi per total;
- sumele afectate pregătirii profesionale;
- ponderea cheltuielilor cu formarea personalului în totalul cheltuielilor cu salariile
sau în cifra de afaceri;
- ponderea cheltuielilor cu formarea personalului de specialitate în totalul
cheltuielilor cu formarea profesională etc.
În lumea afacerilor este tot mai mult acceptată ideea, potrivit căreia „valoarea unei
întreprinderi tinde să depindă, în mare măsură, de cunoştinţele din capetele angajaţilor
săi”37, de profesionalismul salariaţilor dezvoltat prin cursuri de formare.

3.2. Analiza comportamentului potenţialului uman

Analiza asigurării cu resurse umane, în structura specifică fiecărei întreprinderi,
trebuie completată cu evaluarea comportamentului potenţialului uman, care reflectă voinţa
şi intensitatea cu care personalul întreprinderii îşi pune în servicul acesteia competenţele
acumulate sau măsura în care întreprinderea poate conta pe mobilizarea efectivă a
competenţelor salariaţilor săi.
Literatura de specialitate menţionează că această analiză studiază şi cuantifică un
sistem de indicatori numiţi indicatori globali ai climatului social, din cadrul cărora fac
parte indicatori ce caracterizează:
 mobilitatea forţei de muncă;
 utilizarea timpului de muncă disponibil;
 conflictualitatea în relaţiile de muncă.
Mobilitatea personalului poate îmbrăca forma circulaţiei sau fluctuaţiei forţei de
muncă, ambele cu consecinţe asupra modificării numărului mediu scriptic de personal din
întreprindere.
Circulaţia forţei de muncă reprezintă fenomenul de mişcare a salariaţilor,
caracterizat printr-o oarecare normalitate, provocat de cauze obiective precum: angajări
motivate de necesitatea realizării unor obiective strategice pentru întreprindere, recrutarea
de noi absolvenţi pentru a asigura echilibrul în ceea ce priveşte piramida vârstelor în
întreprindere, concedieri cauzate de restrângerea activităţii, plecări de personal pentru
studii de lungă durată, plecări pentru a crea o afacere proprie, plecări din cauze naturale
(pensionare, boală, decese etc.).

37
Toffler, A., Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995.
64
 Fluctuaţia forţei de muncă nu este expresia stării de normalitate din întreprindere,
fiind cauzată de plecările din proprie iniţiativă, fără aprobarea conducerii sau prin demisii.
Indiferent care sunt cauzele care determină fluctuaţia forţei de muncă (nemulţumirea
salariaţilor de condiţiile de muncă şi salarizare, conflictele cu managerii, concedieri
datorate nerespectării disciplinei în muncă, cauze personale nejustificat etc.), ea are efecte
nedorite asupra întreprinderii deoarece perturbă procesul de producţie/desfacere,
imprimându-i acestuia o anumită neritmicitate, determină cheltuieli suplimentare cu
recrutarea şi formarea personalului, diminuează productivitatea muncii, are impact negativ
asupra calităţii produselor/serviciilor, majorează costul de producţie etc.
Analiza mobilităţii personalului se realizează pe baza indicatorilor circulaţiei şi
fluctuaţiei acesteia, după cum urmează:
a) coeficientul intensităţii intrărilor (Ci) exprimă raportul procentual dintre numărul
absolut al salariaţilor intraţi în întreprindere în cursul perioadei (I) şi numărul mediu
scriptic de salariaţi ( Ns ).
I
Ci   100
Ns
b) coeficientul intensităţii ieşirilor (Ce) caracterizează intensitatea plecării
personalului şi se stabileşte ca raport procentual între numărul total al salariaţilor plecaţi
din motive justificate din întreprindere într-o anumită perioadă de timp (Ej) şi numărul
mediu scriptic de salariaţi din aceeaşi perioadă ( Ns ).
Ej
Ce   100
Ns
c) coeficientul circulaţiei totale (Cc) exprimă raportul procentual între numărul total
al salariaţilor intraţi şi ieşiţi din întreprindere într-o anumită perioadă de timp (I+E) şi
numărul mediu scriptic de salariaţi din aceeaşi perioadă ( Ns ).
IE
Cc   100
Ns
d) coeficientul de fluctuaţie (Cf) calculat ca raport procentual între numărul
salariaţilor plecaţi din proprie iniţiativă şi al celor concediaţi pentru abateri disciplinare şi
absenţe nemotivate într-o anumită perioadă (F) şi numărul mediu scriptic de salariaţi din
aceeaşi perioadă ( Ns ).
F
Cf   100
Ns
Opus mobilităţii forţei de muncă este fenomenul stabilităţii personalului din
întreprindere, pentru analiza căruia se foloseşte indicatorul:
e) gradul de stabilitate a forţei de muncă (Gs) este utilizat pentru a caracteriza
stabilitatea generală a forţei de muncă şi se calculează după modelul:
Gs = 100 – Cc.
Analiza utilizării timpului de muncă oferă informaţii privind: resursele totale de
timp ale unei perioade, modul de utilizare a timpului maxim disponibil şi cauzele utilizării
lui incomplete, pe baza următorilor indicatori:
a) fondul de timp calendaristic (Tc), exprimat în zile-om sau ore-om, se determină
cu relaţiile:
a1) Tc = Ns  360
a2) Tc = Ns  360 24
b) fondul de timp maxim disponibil (Td) se determină scăzând din fondul de timp
calendaristic (Tc) timpul aferent concediilor legale de odihnă (Tco), zilelor de repaus şi
sărbătorilor legale (Trs):
Td = Tc – (Tco + Trs)
c) fondul de timp efectiv lucrat (Te) reprezintă numărul de zile-om sau ore-om
efectiv lucrate într-o perioadă de timp, indiferent dacă sunt normale sau suplimentare şi se
65
calculează ca diferenţă între fondul de timp maxim disponibil (Td) şi fondul de timp
neutilizat (Tn) (întreruperi totale justificate-concedii medicale, incapacitate profesională şi
accidente de muncă, lipsă de comenzi, lipsă de materii prime etc. şi nejustificate-
absenteism nemotivat).
Te = Td – Tn
d) gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Gu) exprimă raportul
procentual dintre fondul de timp efectiv lucrat (Te) şi fondul de timp maxim disponibil
(Td).
Te
Gu   100
Td
e) gradul de neutilizare a fondului de timp maxim disponibil (Gnu) se determină
prin intermediul raportului procentual dintre întreruperile totale justificate (Tn) şi fondul de
timp maxim disponibil (Td).
Tn
Gnu   100
Td
f) durata medie a anului în zile ( Dz ) exprimată prin intermediul raportului dintre
fondul de timp efectiv lucrat (Te) şi numărul mediu scriptic de salariaţi ( Ns ).
Te( zile  om)
Dz =
Ns
g) durata medie a zilei în ore ( Dh ) caracterizează numărul mediu de ore lucrate de
un salariat în cursul unei zile. Mărimea ei se poate calcula ca durată medie normală a zilei
de lucru, fără luarea în considerare a timpului lucrat suplimentar prin raportarea numărului
total de ore-om efectiv lucrate în timpul normal la numărul de zile-om efectiv lucrate din
acea perioadă.
Te(ore  om)
Dh =
Te( zile  om)
Analiza utilizării fondului de timp de muncă este completată cu informaţii derivate
din calculul şi interpretarea altor indicatori subsidiari: durata medie a săptămânii de lucru,
pe categorii, numărul mediu de salariaţi care lucrează în sistemul part time, numărul mediu
de zile de concediu de odihnă anual, numărul mediu de ore suplimentare lucrate
săptămânal, numărul mediu de personal care lucrează în program alternativ (zi-noapte).
Analiza comportamentului potenţialului uman se realizează prin intermediul
aprecierii gradului de conflictualitate dintre sindicate şi conducerea întreprinderii.
Conflictualitatea colectivă se analizează cu ajutorul indicatorilor:
a) numărul de zile de grevă (zg) care se determină înmulţind durata grevei,
exprimată în zile (dg) cu numărul de grevişti (ng).
zg = dg  ng
b) coeficientul de importanţă a grevei (ki) se determină prin intermediul raportului
procentual dintre numărul de grevişti (ng) şi efectivul total de salariaţi (Ns).
ng
ki   100
Ns
c) coeficientul de localizare a grevei (kl) determină prin intermediul raportului
procentual dintre numărul de grevişti din unitatea, departamentul sau sectia x (ngx) şi
numărul de grevişti (ng).
n gx
ki   100
ng

Prezentaţi indicatorii globali ai climatului social.

66
 3.3. Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman
Conceptul de eficienţă desemnează, în sens restrâns, relaţia stabilită între cantitatea
factorilor de producţie şi cantitatea producţiei obţinute ca urmare a utilizării acestora. În
sens larg, eficienţa se traduce în capacitatea managerilor de a utiliza cât mai raţional
factorii de producţie de care dispun, respectiv, de a obţine un volum dat al producţiei cu un
minimum de factori de producţie sau de a obţine un volum maxim al producţiei, ca urmare
a utilizării unui volum dat de factori.
Aşadar, eficienţa utilizării potenţialului uman evidenţiază performanţa factorului
muncă din întreprindere, cu ajutorul indicatorilor de randament şi de productivitate. În
practica economică, termenul de randament este, în mod frecvent, considerat sinonim cu
cel de productivitate. În literatura de specialitate, însă, numeroşi autori susţin necesitatea
evitării acestei confuzii terminologice, deoarece cele două noţiuni sunt distincte. Astfel,
randamentul exprimă relaţia dintre producţia obţinută şi factorii folosiţi, în expresie non-
monetară, adică relaţia fizico-tehnică dintre aceste elemente. Productivitatea reflectă
aceeaşi relaţie în termeni monetari, mai exact, relaţia economică stabilită între producţia
obţinută şi factorii de producţie utilizaţi.

3.3.1. Analiza productivităţii medii şi a productivităţii marginale a muncii

Definiţie
Productivitatea medie a muncii ( W ) reflectă producţia exerciţiului,
valoarea adăugată sau cifra de afaceri realizată în medie de un salariat (lucrător comercial,
muncitor etc.) sau într-o unitate de timp de muncă:
Qe(Va, Ca ) Qe(Va, Ca )
W  sau W 
Ns Te
Definiţie
Productivitatea marginală a muncii (Wm) exprimă eficienţa cu care
este cheltuită o unitate adiţională de forţă de muncă sau reflectă creşterea de efect
(producţie fabricată, producţie a exerciţiului, valoare adăugată, cifră de afaceri) obţinută
prin utilizarea suplimentară a unei unităţi de timp de muncă.
Qe(Va, Ca ) Qe(Va, Ca )
Wm = sau Wm =
Ns Te
Într-un mod mai explicit, indicatorul arată cu cât se modifică producţia exerciţiului
(valoarea adăugată, cifra de afaceri) atunci când numărul de salariaţi sau timpul efectiv
lucrat se modifică cu o unitate. Productivitatea marginală a muncii este un indicator
exprimat în mărimi absolute. Având în vedere faptul că indicatorii exprimaţi în mărimi
relative au un grad mai mare de expresivitate, pentru a analiza eficienţa utilizării factorului
uman se calculează şi interpretează coeficientul de elasticitate a producţiei exerciţiului
(valorii adăugate sau cifrei de afaceri) în raport cu consumul de forţă de muncă (EQe/Ns),
după modelele:
Qe
Qe Qe Ns W
EQe/Ns = =  = m
Ns Ns Qe W
Ns
sau
Qe Qe1  Qe0
 100
Qe Qe0 IQe  100
EQe/Ns = = = .
Ns Ns1  Ns 0 INs  100
 100
Ns Ns 0
Coeficientul de elasticitate explică cu cât la sută se modifică producţia exerciţiului, la
o modificare cu 1% a consumului de factor de muncă.

67
 Sensibilitatea producţiei exerciţiului la modificarea consumului de muncă este
individualizată în patru faze (zone), astfel:
Faza I: Orice unitate suplimentară de forţă de muncă (timp de muncă) utilizată
generează, comparativ cu fiecare unitate consumată în prealabil, creşterea producţiei
exerciţiului într-un ritm superior ritmului de creştere a consumului de muncă (IQe >
INs(ITe)), fapt care determină valori supraunitare ale coeficientului de elasticitate
(EQe/Ns>1); aceasta se explică prin faptul că productivitatea marginală crescătoare este
superioară productivităţii medii a muncii, şi ea crescătoare (Wm> W ); în acest caz
acţionează legea randamentelor marginale crescătoare, până în momentul în care
productivitatea marginală a muncii atinge maximul;
Faza a II-a: O unitate adiţională de factor de muncă consumată generează o creştere
a producţiei exerciţiului într-un ritm mai lent decât ritmul de creştere a consumului de
factori (IQe<INs(ITe)); în paralel, productivitatea marginală, deşi pozitivă şi superioară
productivităţii medii a muncii, are tendinţă descrescătoare (legea randamentelor marginale
descrescătoare); productivitatea marginală a muncii egalează productivitatea medie în
maximul acesteia (Wm= W ), situaţie care corespunde creşeterii, în acelaşi ritm a producţiei
exerciţiului şi a consumului de muncă (IQe=INs(ITe)), coeficientul de elasticitate fiind
unitar (EQe/Ns=1);
Faza a III-a: Continuă scăderea contribuţiei fiecărei unităţi adiţionale de factor
muncă la realizarea producţiei exerciţiului; prin urmare, creşterea producţiei exerciţiului se
realizează în ritm inferior ritmului de creştere a consumului de muncă ((IQe<INs(ITe)), iar
productivitatea marginală şi medie a muncii scad; în momentul în care productivitatea
marginală şi medie a muncii este egală cu zero (Wm=0), iar productivitatea medie scade şi
rămâne pozitivă, iar producţia exerciţiului atinge valoarea maximă şi constantă (Qe=max;
Iqe=100%); coeficientul de elasticitate egal cu zero (EQe/Ns=0) evidenţiază faptul că
sporirea cu 1% a consumului de muncă nu exercită nicio influenţă asupra producţiei
exerciţiului:
Faza a IV-a: Orice unitate suplimentară de forţă de muncă utilizată
(INs(ITe)>100%) determină descreşterea într-un ritm mai rapid a producţiei exerciţiului
(Iqe<100%), productivitatea marginală a muncii este negativă şi determină scăderea
productivităţii medii a muncii (Wm< W ); acestei situaţii îi corespunde un coeficient de
elasticitate subunitar (EQe/Ns<1).
În concluzie, un manager raţional care doreşte utilizarea eficientă a resurselor umane
va mări consumul de forţă de muncă până când productivitatea marginală a muncii atinge
nivelul maxim, dar va atinge eficacitatea maximă a forţei de muncă utilizate în
întreprindere atunci când productivitatea medie a muncii este maximă (Iqe=INs şi
EQe/Ns=1).

3.3.2. Analiza factorială a productivităţii muncii

Mărimea şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de un ansamblu de
factori, precum: competenţele şi comportamentul salariaţilor în relaţiile de muncă; gradul
de dotare tehnică a muncii, inovaţia în tehnologiile de producţie şi în organizarea muncii;
gradul de motivare a personalului; însuşiruile biologice ale salariaţilor şi factorii de natură
psiho-socială; caracteristicile pieţei forţei de muncă etc. În aceste condiţii, analiza
factorială a productivităţii muncii prezintă o importanţă deosebită pentru decidenţi şi se
realizează după modelele de mai jos:
a) productivitatea medie anuală a muncii ( W ):
Ca (Qv, Va)
W=
Ns
b) productivitatea medie zilnică a muncii ( wz )
Ca W Ca
wz =  = , în care:
Te z Ns  z
68
 z - numărul mediu de zile lucrate
c) productivitatea medie orară a muncii ( wh )
Ca wz W Ca
wh     , în care:
Te h z  h Ns  z  h
h -numărul mediu de ore lucrate.
d) productivitatea medie a muncii pe tipuri de activităţi sau pe subdiviziuni
organizatorice (secţii, sectoare, departamente, ateliere, ferme etc):
n

 gi  wi
W  i 1
, în care:
100
gi - ponderea lucrătorilor (structura timpului de muncă) pe tipuri de activităţi sau
structuri organizatorice în numărul lor total;
wi - productivitatea muncii aferentă activităţii sau subdiviziunii organizatorice
analizate.
e) modele factoriale multiple
e.1. - analiza productivităţii prin prisma legăturii dintre eficienţa muncii şi gradul de
înzestrare tehnică a lucrătorilor
Ca F Ca
W    , în care:
Nop Nop F
F – valoarea mijloacelor fixe active;
F/Nop - gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor operativi;
Ca/F - eficienţa utilizării mijloacelor fixe active, exprimate prin cifra de afaceri la
1000 lei mijloace fixe active.
e.2. - în sfera distribuţiei
Ca Smf Ca
W    , în care:
Nop Nop Smf
Smf/Nop - gradul de asigurare a personalului operativ cu fond de marfă;
Ca/Smf - rata de rotaţie a stocului de marfă (număr de rotaţii).
e.3. - în turism
Ca T Ca
W    , în care:
Nop Nop T
T - număr total de turişti înregistraţi într-o perioadă;
T/Nop - productivitatea fizică a muncii (număr de turişti ce revin/lucrător operativ);
Ca/T - încasarea medie pe turist.
În turism, un indicator cantitativ important este „număr de zile-turist”
Ca T Z Ca
În acest caz, W     ; în care:
Nop Nop T Z
Ca/Z – încasarea medie pe zi - turist.
În activitatea de cazare pe categorii de turişti (români sau străini), respectiv pe
categorii de încadrare a unităţilor operative (număr de stele), încasarea medie pe zi-turist
este un indicator complex de forma:
n

 gi  îi
î i 1
, în care:
100
gi - structura circulaţiei turistice pe categorii de unităţi sau pe categorii de turişti
(români, străini)
îi - încasarea pe categoria implicată în calcul
În activitatea de cazare, analiza se poate face folosind modelul:
Ca CD CU Ca
W     , în care:
Nop Nop CD CU
69
 CD/Nop - productivitatea fizică exprimată prin număr de locuri de cazare ce revin în
medie pe lucrător;
CU/CD - coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare;
Ca/CU - încasarea medie pe loc de cazare;
Cuantificarea influenţelor factorilor cuprinşi în aceste sisteme funcţionale
multiplicative se poate face prin metoda substituirii valorii factorilor, sub rezerva folosirii
cu prudenţă a rezultatelor obţinute în procesul decizional.

Exemplificare
 Pentru exemplificarea metodologiei de aplicare a modelelor factoriale care stau la
baza analizei personalului şi a productivităţii muncii se consideră exemplul de mai jos:

Tabelul nr. 3.1. Nivelul şi dinamica cifrei de afaceri, a personalului şi a productivităţii muncii
Nr. Valori ale perioadei Modificarea Indici de
Indicatori
crt. 0 1 absolută evoluţie (%)
Cifra de afaceri totală (lei), din care: 155000 205000 + 50000 132,25
1 - comerţul cu amănuntul 48000 95000 + 47000 197,91
- comerţul cu ridicata 107000 110000 + 3000 102,80
Număr de salariaţi, total, din care: 28 30 +2 107,14
2 - comerţul cu amănuntul 10 15 +5 150
- comerţul cu ridicata 18 15 -3 83,33
Productivitatea medie a muncii (lei/salariat), 5535,71 6833,33 + 1297,62 123,44
din care:
3
- comerţul cu amănuntul 4800 6333,33 + 1533,33 131,94
- comerţul cu ridicata 5944,44 7333,33 + 1388,89 123,36
Structura personalului (gi) 100 100 - -
4 - comerţul cu amănuntul 35,71 50,00 +14,29 -
- comerţul cu ridicata 64,29 50,00 -14,29 -

*** Pentru analiza gradului de asigurarea a firmei cu personal se va utiliza următorul

model factorial:
Ca Ca
Np = = n
W
 g i  wi i 1

100
Modificarea absolută: ∆Np = Np1 – Np0 = 30 – 28 = + 2 salariaţi
Creşterea numărului de salariaţi cu 2 persoane se datorează influenţei următorilor
factori:
1. influenţei evoluţiei cifrei de afaceri (Ca):
Ca1 Ca 0
∆Np(Ca) =  = 37,03 – 28 ≈ + 9 salariaţi
W0 W0
2. influenţei evoluţiei productivităţii medii a muncii ( W ):
Ca1 Ca1
∆Np( W ) =  = 30 – 37,03 ≈ - 7 salariaţi, din care pe seama:
W1 W0
2.1. influenţei modificării structurii personalului (gi):

70
 Ca1 Ca1
∆Np(gi)= n
 n
=
g
i 1
i1  wi 0 g
i 1
i0  wi 0

100 100
205000 205000
=  = 38,15 – 37,03
50  4800  50  5944,44 35,71  4800  64,29  5944,44
100 100
≈ + 1 salariat.
2.2. influenţei modificării productivităţii individuale (wi):
Ca1 Ca1
∆Np(wi) = n  n = 30 – 38,15 ≈ - 8 salariaţi
 g i1  wi1  g i1  wi 0
i 1 i 1

100 100
Modificarea totală:
∆Np = ∆Np(Ca) + ∆Np( W ) = ∆Np(Ca) + ∆Np(gi) + ∆Np(wi) = 9+1–8 = +2
salariaţi.
*** Pentru analiza eficienţei utilizării forţei de muncă se utilizează următoarele
modele factoriale:
n

Ca
g i  wi
W  şi W  i 1

Np 100
Modificarea absolută: ∆ W = W 1 - W 0 = 6833,33 – 5535,71 = +1297,62 lei/salariat
Creşterea productivităţii medii a muncii cu 1297,62 lei/salariat se datorează
influenţei următorilor factori:
1. influenţei modificării numărului de salariaţi (Np)
Ca 0 Ca 0
∆ W (Np) =  = 5166,67 – 5535,71 = - 369,04 lei/salariat
Np1 Np 0
2. influenţei modificării cifrei de afaceri (Ca)
Ca1 Ca 0
∆ W (Ca) =  = 6833,33 – 5166,67 = + 1666,67 lei/salariat
Np1 Np1
Modificarea totală
∆ W = ∆ W (Np) + ∆ W (Ca) = - 369,04 + 1666,67 = 1297,62 lei/salariat
Creşterea productivităţii medii a muncii cu 1297,62 lei/salariat se mai datorează:
1. influenţei modificării structurii personalului (gi)
n n

 g i1  wi 0
i 1
g
i 1
i0  wi 0
50  4800  50  5944,44
∆ W (gi) = - = - 5535,71 =
100 100 100
5372,22 – 5535,71 = - 163,49 lei/salariat
2. influenţei modificării productivităţii individuale (wi)
n n

g
i 1
i 1  wi 1 g
i 1
i1  wi 0
∆ W (wi) = - = 6833,33 – 5372,22 = + 1461,11 lei/salariat
100 100
Modificarea totală
∆ W = ∆ W (gi) + ∆ W (wi) = - 163,49 + 1461,11 = + 1297,62 lei/salariat

71
 Interpretare
În urma analizei efectuate la nivelul firmei se constată următoarele:
1. cifra de afaceri creşte pe total cu 50000 lei (+32,25%) astfel: volumul vânzărilor
din comerţul cu amănuntul aproape se dublează (+97,91%) spre deosebire de creşterea
nesemnificativă a vânzărilor din comerţul cu ridicata (+2,80%);
2. la nivelul comerţului cu amănuntul firma promovează o politică de personal
deschisă, angajând 5 persoane (+50%) comparativ cu sectorul de comerţ cu ridicata unde
numărul persoanelor s-a redus cu 3 (-16,67%); analiza factorială demonstrează faptul că
cifra de afaceri şi structura personalului au influenţe favorabile asupra evoluţiei
personalului (+9, respectiv +1 salariat) spre deosebire de productivitatea medie a muncii şi
cea individuală care influenţează negativ evoluţia indicatorul analizat (-7, respectiv -8
salariaţi).
3. productivitatea muncii creşte la nivelul firmei cu 1297,62 lei/salariat (+23,44%); la
nivelul sectorului de comerţ cu amănuntul creşterea productivităţii este semnificativă
(+31,94%) spre deosebire de sectorul de comerţ cu ridicata (+23,36%); influenţe pozitive
asupra productivităţii medii a muncii au atât cifra de afaceri (+1666,67 lei/salariat) cât şi
productivitatea la nivel de sector (+1461,11 lei/salariat); influenţe nefavorabile asupra
productivităţii medii a muncii au personalul (-369,04 lei/salariat) şi structura acestuia (-
163,49 lei/salariat).
4. ritmul de creştere a cifrei de afaceri din sectorul comerţului cu amănuntul
devansează net ritmul de creştere al vânzărilor din comerţul cu ridicata; de asemenea
creşterea cu doar 2,80% a vânzărilor din comerţul cu ridicata şi reducerea cu 16,67% a
personalului din acest sector ar putea însemna o restrângere a activităţii, firma
reorientându-şi poziţia spre comerţul cu amănuntul, argumentele în acest sens fiind
creşterea personalului cu 50% şi a cifrei de afaceri cu 97,91%.
5. acest aspect s-ar putea datora şi unor cauze fortuite: apariţia unor noi concurenţi ce
dispun de resurse materiale, umane şi financiare superioare, reducerea bugetului aferent
reclamei, calitatea necorespunzătoare a unor produse ce a determinat schimbarea opţiunii
clienţilor şi îndreptarea acestora spre concurenţă, creşterea preţurilor la unele produse, etc.
În aceste condiţii firma trebuie să-şi reorienteze rapid strategia pentru a nu-şi periclita
perenitatea.
În sinteză, principalele modalităţi de creştere a productivităţii muncii sunt:
a) Introducerea progresului tehnic constituie principala cale de creştere a
productivităţii muncii, de economisire a muncii vii şi materializate în fiecare întreprindere.
În cadrul analizei se urmăreşte situaţia introducerii progresului tehnic sub toate
formele sale, precum şi a consecinţelor acestuia. În acest sens, trebuie să se studieze
situaţia mecanizării, automatizării şi cibernetizării activităţii întreprinderii, dotarea acestora
cu maşini şi utilaje de înalt nivel tehnic, precum şi introducerea procedeelor tehnologice
avansate.
Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecinţe pozitive asupra
activităţii întreprinderilor, concretizată în sporirea producţiei şi a productivităţii muncii,
reducerea timpului de muncă pe unitate de produs/serviciu şi a necesarului relativ de
lucrători, reducerea costurilor de producţie/desfacere, creşterea rentabilităţii etc.
b) Promovarea metodelor moderne de management reprezintă o cale importantă de
sporire a producţiei şi a productivităţii muncii, chiar şi în condiţiile în care tehnica şi
nivelul înzestrării tehnice a muncii nu se modifică, ceea ce permite economisirea
fondurilor de investiţii.
Promovarea metodelor moderne de management cuprinde trei laturi principale:
perfecţionarea metodelor de conducere, perfecţionarea managementului producţiei şi
perfecţionarea organizării muncii.
c) Creşterea calificării forţei de muncă reprezintă o altă cale importantă de sporire a
productivităţii muncii.
În cadrul analizei se studiază concordanţa dintre nivelul tehnico-organizatoric al
producţiei cu nivelul de calificare şi utilizare a forţei de muncă, măsurile întreprinse pe
72
linia ridicării calificării şi consecinţele acestora. De asemenea, trebuie să se urmărească în
toate întreprinderile ca sporirea productivităţii muncii să nu se realizeze prin creşterea
efortului fizic, ci dimpotrivă, prin reducerea lui. În această direcţie, un rol deosebit îl au
măsurile de promovare largă a progresului tehnic, de perfecţionare a managementului
producţiei şi a muncii şi de creştere a calificării personalului.
d) Perfecţionarea stimulării materiale a salariaţilor. În această direcţie se urmăreşte
îmbinarea stimulării materiale pentru rezultatele obţinute cu răspunderea materială pentru
daunele provocate în activitatea depusă, perfecţionarea formelor şi metodelor de salarizare,
de premiere, de participare la profit etc.
În cadrul analizei se pot studia efectele îmbunătăţirii sistemului de salarizare şi
premiere asupra utilizării timpului de lucru şi a creşterii productivităţii muncii, precum şi
reflectarea lor asupra rezultatelor economico-financiare ale fiecărei întreprinderi.
Definiţi productivitatea şi prezentaţi principalele modalităţi de creştere
ale acesteia.

Concluzii
Analiza asigurării şi utilizării forţei de muncă are în vedere forţa de muncă ca resursă
a cărei folosire eficientă potenţează celelalte resurse ale firmei.
Principalele probleme abordate sunt legate de:
 asigurarea firmei cu forţă de muncă - se referă la următoarele aspecte mai
importante: asigurarea firmei cu personal pe total şi pe categorii; asigurarea firmei cu
personal operativ, ce constituie principala categorie a lucrătorilor din comerţ şi turism;
asigurarea firmei cu personal calificat, ce vizează două aspecte de bază: caracterizarea
situaţiei calificării la un moment dat şi modul în care este utilizată forţa de muncă
calificată;
 analiza timpului de muncă şi a comportamentului uman – se referă la aspectul
cantitativ, al utilizării unităţilor de timp, şi calitativ, al economisirii timpului cheltuit pentru
realizarea unui produs sau serviciu;
 analiza factorilor care influenţează asupra modificării numărului de lucrători;
 analiza folosirii forţei de muncă (productivităţii muncii) – ce are în vedere
următoarele aspecte: analiza situaţiei generale a productivităţii muncii; analiza factorială a
productivităţii muncii ce abordează mai multe tipuri de modele factoriale; analiza
rezervelor de creştere a productivităţii muncii (rezerve legate de promovarea progresului
tehnic, rezerve legate de promovarea managementului performant, rezerve legate de
acţiunea factorilor bio-psiho-sociali, rezerve legate de factorii cu acţiune indirectă).

73
 Teste de autoevaluare I

1. Analiza calitativă a forţei de muncă se referă la ……………………………………….

………………………………………………………………………………………….....
..........……......…………………………………………………………………………….
.…………...……………………………………………………………………………….
.............................................................................................................................................
2. Efectul creşterii calificării forţei de muncă se concretizează în
……………………….........................................................................................................
………………………………………………………………………………………….....
……...……………………………………………………………………………………..
.…...……….........................................................................................................................
3. Principalele modalităţi de creştere a productivităţii muncii sunt:
a) .........................................................................................................................................
b) .........................................................................................................................................
c) .........................................................................................................................................
d) .........................................................................................................................................

Teste de autoevaluare II
1. Care sunt aspectele cantitative ale analizei forţei de muncă?
2. La ce se referă, conceptual, productivitatea muncii?
3. Care sunt cerinţele ce trebuie îndeplinite la recrutarea personalului comercial
operativ?
4. Care sunt indicatorii utilizaţi în analiza timpului de muncă şi a comportamentului
uman?
5. Care sunt indicatorii utilizaţi în analiza mobilităţii personalului?
6. Definiţi productivitatea medie şi marginală a muncii.
7. Prezentaţi modelele factoriale ce stau la baza analizei productivităţii medii a
muncii
8. La ce se referă rezervele de creştere a productivităţii muncii?
9. Care este rolul analizei structurii potenţialului uman?
10. Prezentaţi consecinţele pe care le are mobilitatea personalului (circulaţia şi
fluctuaţia forţei de muncă) asupra modificării numărului mediu scriptic de personal din
întreprindere.

Teste de autoevaluare III

1. În caracterizarea situaţiei generale a productivităţii muncii, se compară cu
unul din indicatorii:
a) productivitatea marginală (Wm)
b) productivitatea medie pe personal calificat
c) productivitatea medie pe personal necalificat
2. În analiza factorială a productivităţii muncii se ţine cont de următorii factori:
a) structura timpului de muncă
b) numărul de ore lucrate/zi
c) numărul total de zile lucrate de personalul operativ
3. Rezervele de creştere a productivităţii muncii se referă la aspecte legate de:
a) motivarea salariaţilor
b) modificarea productivităţii marginale
c) sezonalitatea producţiei şi consumului
74
 d) gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor operativi.
4. Indicatorii utilizaţi în cadrul analizei timpului de muncă şi a
comportamentului uman sunt:
a) fond de timp calendaristic
b) fond de timp maxim disponibil
c) fond de timp efectiv lucrat
d) fond de timp neutilizat
e) coeficientul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil:
5. Indicatorii utilizaţi în analiza mobilităţii personalului sunt:
a) coeficientul intensităţii intrărilor
b) coeficientul intensităţii ieşirilor
c) coeficientul mişcării totale
d) gradul de mobilitate
6. În general, productivitatea unui factor exprimă eficacitatea cu care el este
folosit şi îmbracă următoarele forme distincte:
a) productivitatea totală
b) productivitatea medie
c) productivitatea marginală
d) productivitatea critică
7. Modelele factoriale, care stau la baza analizei productivităţii, sunt
următoarele:
n

Ca
 g i  wi
Q Ch
a) W  ; b) W  z  wz ; c) W  i 1
; d) W  v ; e) W  ex
Np 100 Np Vex
8. Indicatorii care caracterizează dimensiunea cantitativă a personalului sunt:
a) număr scriptic de salariaţi, care cuprinde totalitatea personalului existent în
evidenţa unităţii, în baza unui contract de muncă sau unui alt document generator de
drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi
b) efectivul scriptic prezent la lucru, care exprimă la un moment dat, numărul
personalului prezent la lucru indiferent de timpul de lucru efectiv;
c) numărul mediu scriptic (lunar, trimestrial, anual), care caracterizează prezenţa în
unitate a personalului, în raport cu durata calendaristică a perioadei luate în calcul
d) numărul maxim de salariaţi, adică limita superioară în cadrul căreia se poate
încadra firma în funcţie de volumul de activitate şi de productivitatea muncii
e) efectivul fiscal, egal cu numărul salariaţilor care au figurat în evidenţa firmei
(indiferent de timp) şi care au primit o remunerare
9. Ca metode de perfecţionare a forţei de muncă, literatura de specialitate
aminteşte:
a) rotaţia pe posturi
b) participarea la expuneri şi seminarii
c) programe de perfecţionare
d) fluctuaţia forţei de muncă
10. Analiza asigurării întreprinderii cu personal calificat implică examinarea
structurii personalului pe categorii şi pe niveluri de pregătire profesională şi, de
asemenea, calculul şi interpretarea unor coeficienţi, după cum urmează:
a) coeficientului calificării medii ( K m )
b) coeficientului de nomenclatură (Kn)
c) coeficientului mediu de sortiment (Ks)

75
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV
ANALIZA CHELTUIELILOR DE CIRCULAŢIE ALE ÎNTREPRINDERII

Motto
„Nu cheltui acolo unde poţi economisi; dar nu economisi acolo unde trebuie să
cheltuieşti”
Proverb Englezesc

Conţinutul unităţii de învăţare

4.1. Cheltuielile întreprinderii - abordare sistemică, conceptuală şi practică

4.2. Analiza eficienţei cheltuielilor
4.3. Analiza efectului creşterii eficienţei cheltuielilor
4.4. Analiza factorială a cheltuielilor
4.5. Costul şi decizia strategică a întreprinderii

Competenţe specifice

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studentul va fi capabil să:

 precizeze criteriile de clasificare a cheltuielilor de circulaţie din comerţ;
 enumere şi să explice indicatorii specifici costurilor circulaţiei mărfurilor;
 prezinte particularităţile analizei cheltuielilor în comerţ şi turism;
 prezinte efectul reducerii cheltuielilor la 100/1000 lei cifră de afaceri;
 prezinte modelele factoriale ale indicatorului Nivelul relativ al cheltuielilor;
Durata estimativă de parcurgere a unităţii de învăţare este de două ore.

Introducere
Activitatea economică desfăşurată de agenţii economici, indiferent de profilul lor
productiv, de comercializare sau de prestare a serviciilor, implică consumuri de resurse
materiale, umane şi financiare, iar rentabilitatea activităţii este condiţionată de nivelul
cheltuielilor în interdependenţă, atât cu veniturile corespondente, cât şi cu capitalurile
angajate.
Datorită complexelor şi variatelor laturi ale proceselor economice pe care le
oglindesc, nivelul şi structura cheltuielilor efectuate exprimă, în afara formei băneşti a
valorii mijloacelor materiale consumate şi a aportului forţei de muncă, nivelul calitativ al
rezultatelor economice, productivitatea muncii, gradul de utilizare al capacităţii de
producţie şi respectiv a activelor imobilizate în ansamblul lor, modul de asigurare cu
resursele materiale şi tehnice necesare, dând în acelaşi timp măsura rentabilităţii întregii
activităţi desfăşurate de un agent economic.
Raţionalizarea cheltuielilor efectuate de agenţii economici este calea principală de
sporire a eficienţei activităţii economice a acestora în condiţiile competiţiei funcţionale pe
o piaţă liberă care impune reguli stricte de supravieţuire. În vederea îndeplinirii acestui
deziderat este necesar să se acţioneze pentru: optimizarea consumurilor specifice de
materiale, energie şi combustibil; creşterea calificării, îndemânării şi conştiinţei
profesionale a tuturor salariaţilor precum şi folosirea în scopuri economice utile a
întregului timp legal de lucru; perfecţionarea organizatorică a realizării producţiei şi
comercializării, a prestării tuturor tipurilor de servicii solicitate de beneficiari conform
normelor acceptate sau a contractelor încheiate; adoptarea unei conduite manageriale
economicoase şi eficace.
76
 4.1. Cheltuielile întreprinderii – abordare sistemică, conceptuală şi practică
Analiza cheltuielilor reprezintă o etapă premergătoare diagnosticării performanţelor
întreprinderii, deoarece facilitează înţelegerea rezultatelor sale în corelaţie directă cu
dinamica, structura şi eficienţa cheltuielilor efectuate de întreprindere pentru desfăşurarea
activităţii economice38.
Analiza cheltuielilor întreprinderii este deosebit de importantă în activitatea de
gestiune şi control, deoarece evidenţiază modul în care sunt utilizate resursele (materiale,
umane, financiare) şi impactul alocării acestora asupra performanţelor întreprinderii.
Optimizarea nivelului costurilor şi chiar reducerea lor, acolo unde este posibil, fără a
afecta calitatea produselor/serviciilor şi condiţiile de desfăşurare a activităţii, reprezintă
obiective prioritare ale managementului firmelor. Prin urmare, sunt necesare cunoaşterea şi
analiza principalelor categorii de cheltuieli şi costuri.
Conform reglemetărilor contabile în vigoare, cheltuielile reprezintă diminuări ale
beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieşiri sau
scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale
capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari.
Definiţia, cheltuielilor include două tipuri de cheltuieli, şi anume:
 cheltuieli apărute în cursul activităţilor curente, precum costul vânzărilor,
salariile, amortizarea, care corespund, de obicei, unor ieşiri sau diminuări ale valorii
activelor;
 pierderi, care reprezintă diminuări ale beneficiilor economice şi pot fi: realizate
(rezultate din dezastre sau din ieşirea activelor pe termen lung) sau nerealizate (rezultate
din deprecierea monedei naţionale în cazul unor datorii în valută).
Costul reprezintă totalitatea consumurilor de resurse pe care le efectuează
întreprinderea pentru realizarea unei unităţi de produs/serviciu, în expresie monetară.
Costul este un instrument important în gestiunea întreprinderii, având rolul de informare a
managerilor asupra activităţii desfăşurate, cât şi de identificare a unor direcţii strategice de
acţiune în activitatea viitoare.
Ţinând seama de utilitatea cunoaşterii diferitelor categorii de cheltuieli şi fără a fi
prezentată exhaustiv, clasificarea cheltuielilor include următoarele tipuri de cheltuieli:
1. Grupate după natura lor, aşa cum sunt regăsite în Contul de profit şi pierdere:
a) cheltuieli de exploatare
b) cheltuieli financiare
2. Grupate după comportamentul lor faţă de volumul producţiei:
a) cheltuieli variabile, care sunt dependente de volumul de activitate şi conţin:
cheltuieli cu materii prime şi materiale aferente obţinerii producţiei, cheltuieli cu salariile
personalului productiv, cheltuieli cu servicii şi lucrări prestate de terţi cu scopul obţinerii
producţiei etc.
b) cheltuieli fixe, al căror nivel este constant, pe termen limitat, în raport cu volumul
de activitate, dar dependent de capacitatea de producţie şi distribuţie (valoarea mijloacelor
fixe de care dispune întreprinderea); chletuielile fixe sunt formate, în principal, din
amortizare şi alte cheltuieli indirecte cu caracter fix (materiale, salariale).
3. Grupate după modul de identificare şi repartizare pe produs:
a) cheltuieli, respectiv costuri directe, afectate nemijlocit pentru realizarea unui
produc sau pentru activitatea unei unităţi operaţionale (consumuri de materii prime,
materiale , salarii pentru personalul direct productiv etc.);
b) cheltuieli, respectiv, costuri indirecte, efectuate la nivelul întregii producţii şi
repartizate pe produs cu ajutorul unor criterii de repartiţie (cheltuieli de întreţinere şi
reparaţii, salarii TESA, energie, apă, amortizare etc.).

4. Grupate după conţinutul lor, avem:

38
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2006, p. 189.
77
 a) cheltuieli materiale, care cuprind consumuri de resurse materiale şi amortizarea
mijloacelor fixe;
b) cheltuieli cu salariile şi aferente utilizării personalului (asigurări şi protecţie
socială).
5. Grupate după incidenţa asupra fluxurilor de trezorerie:
a) cheltuieli monetare, respectiv pltite sau plătibile;
b) cheltuieli nemonetare sau calculate (amortizările sau provizionale).
Urmărind tipologia mai sus enumerată, se observă cât de vastă este problematica
cheltuielilor întreprinderii. Problematica capătă dimensiuni impresionante aând în vedere
că o serie de costuri, respectiv cheltuieli este necontrolabilă şi o altă categorie o reprezintă
costurile discreţionare sau ascunse. În categoria costurilor necontrolabile intră cele de
natură fiscală şi nu numai, iar în categoria celor discreţionare se pot menţiona pierderea
ocaziei de a câştiga mai mult (cost de oportunitate), impactul publicităţii asupra vânzărilor,
respectiv pierderea imaginii în rândul consumatorilor.
Un aspect important de urmărit în analiza costurilor firmei este evoluţia acestora. În
teoria economică, privind acest aspect, s-a conturat conceptul de curbă de experienţă a
costurilor. Conform acestei teorii, întreprinderea realizează economii pe seama costurilor
variabile o dată cu trecerea timpului, respectiv cu apropierea sau chiar atingerea fazei de
maturitate a activităţii, deoarece angajaţii capătă experienţă în domeniu, reuşind, prin
achiziţionarea celor mai importante mijloace în domeniu, să-şi îmbunătăţească rezultatul
muncii, prin urmare, să crească performanţele financiare la nivelui firmei.
Privite în timp, costurile totale se micşorează lent sau rămân constante pentru cifre de
afaceri foarte mari, în timp ce costul unitar se diminuează rapid într-o primă fază, după
care rămâne relativ constant. Managementul va fi mereu preocupat pentru reducerea
relativă a costurilor, motiv pentru acre trebuie să abordeze problematica costurilor utilizând
o serie de instrumente şi metode specifice analizei economice.

4.2. Analiza eficienţei cheltuielilor

Asigurarea permanentă a eficienţei cheltuielilor este o condiţie pentru creşterea pe
termen lung a performanţelor întreprinderii.
Costurile comerţului se exprimă prin intermediul unor indicatori specifici care permit
aprecierea mărimii lor atât în mod absolut cât şi relativ. Ei sunt proprii atât pentru
activitatea de ansamblu a comerţului, a unei ramuri sau agent economic, cât şi pentru
fiecare grupă de cheltuieli.
Aceşti indicatori sunt:
a) volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie (Ch), ce reprezintă suma
cheltuielilor conform programului sau conform documentelor de raportare, generalizare şi
de evidenţă analitică a contabilităţii;
b) nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nch) care exprimă mărimea
cheltuielilor în raport cu volumul activităţii economice (desfacerilor) şi se calculează ca
raport între volumul absolut al cheltuielilor şi volumul desfacerilor, cu relaţia:
Ch
Nch   100(1000) - este un indicator calitativ al activităţii economice, expresie
Ca
parţială a eficienţei acesteia, exprimând cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100 sau
1000 lei marfă. Se calculează pentru comerţul cu amănuntul, cu ridicata, pe întreprinderi
comerciale şi pe total comerţ.
Pentru a reflecta eficienţa, valoarea indicatorului trebuie să fie mai mică decât 100
(1000), respectiv pentru a realiza 100 (1000) lei cifră de afaceri, cheltuielie totale necesare
trebuie să fie mai mici decât 100 (1000) lei.
c) cuantumul reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie
(Q), obţinut prin diferenţa dintre nivele (curentă - 1, de referinţă – 0), cu relaţia:
Q  Nch1  Nch0

78
 Indicatorul reflectă creşterea eficienţei atunci când valoarea sa este negativă (Q<0
sau Nch1<Nch0), ceea ce se poate explica prin creşterea mai rapidă a cifrei de afaceri
comparativ cu cheltuielile totale (ICa>ICh), în perioada analizată. Situaţia inversă reflectă
diminuarea eficienţei cheltuielilor, respectiv valoarea pozitivă a indicatorului (Q>0 sau
Nch1>Nch0), datorată creşterii într-un ritm mai rapid a cheltuielilor totale comparativ cu
cifra de afaceri a întreprinderii (ICa<ICh).
d) ritmul reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie (R),
exprimă mărimea procentuală a reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor în
dinamică şi faţă de bugetul de venituri şi cheltuieli (B.V.C.) şi se calculează cu relaţia:
Q Nch1  Nch0 Nch1
R  100 =  100 =  100  100
Nch0 Nch0 Nch0
Indicatorul reflectă creşterea eficienţei atunci când valoarea sa este negativă (R<0),
ca urmare a faptului că Nch1<Nch0, respectiv diminuarea eficienţei cheltuielilor atunci
când indicatorul analizat are valoarea pozitivă (R>0), ca urmare a faptului că Nch1>Nch0.
e) suma economiilor obţinute din reducerea cheltuielilor de circulaţie (E), care
reflectă efectul economic al reducerii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie. Se
calculează cu relaţia:
Ca  Q
E unde,
100
Ca - desfaceri de mărfuri aferente perioadei pentru care s-a calculat Q
Sursele de date pentru calculul indicatorilor sunt: B.V.C. al întreprinderii, notele
explicative la situaţiile financiare anuale, contabilitatea sintetică şi analitică a cheltuielilor
de circulaţie.
În consecinţă, pentru creşterea eficienţei chletuielilor totale, managerul întreprinderii
trebuie să promoveze măsuri care să aibă drept rezultat creşterea mai rapidă a cifrei de
afaceri (veniturilor) comparativ cu cheltuielile totale, ca de exemplu: o mai bună utilizare a
capacităţilor comerciale existente, alegerea unor clienţi cu cerere stabilă, comercializarea
unor produse/servicii cu un cost scăzut de achiziţie, creşterea atenţiei acordate calităţii
produselor achiziţionate de la furnizorii aflaţi în concurenţă directă, pentru achiziţionarea
acelor produse în condiţii avantajoase de preţ, creşterea productivităţii muncii, realizarea
de investiţii în tehnologii performante etc.
Prezentaţi indicatorii specifici care permit aprecierea mărimii costurilor
comerţului.

4.3. Analiza efectului creşterii eficienţei cheltuielilor

Pentru a reflecta eficienţa, aşa cum s-a precizat şi mai sus, indicatorul Nch trebuie să
înregistreze valori mai mici decât 100 (1000) lei. Numai astfel este posibil ca din 100
(1000) lei cifră de afaceri realizată să fie acoperite cheltuielile ocazionate de obţinerea lor
şi să se realizeze o economie (reducere) de cheltuieli (R=1000-Nch), care reprezintă de fapt
beneficiul obţinut la 1000 lei cifră de afaceri (venituri). Economia (reducerea) de cheltuieli
se poate determina pe ansamblul veniturilor şi cheltuielilor sau pe categorii de venituri şi
cheltuieli. Cu cât economia (reducerea) de cheltuieli este mai mare, cu atât beneficiul va fi
mai mare. Astfel, în funcţie de valorile indicatorului Nch se identifică următoarele
situaţii39:
a) Nch<1000 → 1000 – Nch = R; întreprinderea înregistrează beneficii la 1000 lei
cifră de afaceri (venituri);
b) Nch=1000 → 1000 – Nch = 0; întreprinderea se află în punctul de echilibru, din
cifra de afaceri realizată îşi acoperă integral cheltuielile şi nu înregistrează beneficii sau
pierderi;

39
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2006, p. 205.
79
 c) Nch>1000 → 1000 – Nch = - R; întreprinderea nu poate acoperi din cifra de
afaceri (venituri) realizată cheltuielile ocazionate de obţinerea ei şi înregistrează pierderi la
1000 lei cifră de afaceri (venituri).
Efectul creşterii eficienţei cheltuielilor totale la 1000 lei cifră de afaceri (venituri) se
concretizează în beneficiul aferent cifrei de afaceri (veniturilor totale) obţinută din
activitatea întreprinderii şi poate fi determinat aplicând regula de trei simplă, potrivit
modelului următor:
1000 lei venituri............................................................R=1000 – Nch
Vt...................................................................................B=?
În consecinţă, efectul creşterii eficienţei cheltuielilor totale la 1000 lei cifră de afaceri
(venituri) (B) este:
Vt
B=  (1000  Nch)
1000
Corespunzător acestui model de analiză, majorarea beneficului (∆B>0) este
consecinţa creşterii economiei (reducerii) de cheltuieli, respectiv a sporirii eficienţei
cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale (∆Nch<0) şi efectul sporirii veniturilor totale
(∆Vt>0).
Prin analogie, efectul creşterii eficienţei cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri (B)
este:
Ca
B=  (1000  Nch)
1000
Creşterea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri (∆Nch<0) ca şi majorarea
cifrei de afaceri (∆Ca>0) antrenează evoluţia favorabilă a beneficiului (∆B>0).

4.4. Analiza factorială a cheltuielilor

Abordarea factorială a cheltuielilor are ca obiectiv pe lângă determinarea abaterilor
faţă de o anumită bază de comparaţie, explicarea lor prin prisma factorilor de influenţă şi a
cauzelor acţiunii lor şi identificarea rezervelor de optimizare a consumului de resurse, pe
total sau pe anumite structuri de cheltuieli implicate în calcul.
Indicatorul reprezentativ pentru care se face analiza factorială este Nch calculat în
următoarele variante:
Ch
1. Nch   100
Ca
n

 gi  nchi
2. Nch  i 1
, în care:
100
gi - structura cifrei de afaceri pe centre de cost (activităţi, sectoare)
nchi - nivelul relativ al cheltuielilor pe activităţi
3. ştiind că Nch = Nchv + Nchf relaţia de calcul devine:

 gi  nchvi Chf
Nch  i 1
  100 , în care:
100 Ca
Nchv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile
Nchf – nivelul relativ al cheltuielilor fixe.

80
 Exemplificare
 Pentru exemplificarea metodologiei de aplicare a modelelor factoriale prezentate
se consideră următoarele date ipotetice:

Tabelul nr. 4.1. Nivelul relativ al cheltuielilor

Cifra de afaceri Structura cifrei Cheltuieli Nivelul relativ al
Activitate (mii lei) de afaceri (%) (mii lei) cheltuielilior (%)
0 1 0 1 0 1 0 1
Hotel 3830,7 5778,1 62,0 63,4 1857,9 2773,5 48,5 48
Restaurant 2038,9 2881,4 33,0 31,62 1447,6 2074,6 71 72
Bar 308,9 453,3 5,0 4,98 216,2 312,8 70 69
Total 6178,5 9112,8 100,0 100,0 3521,7 5160,9 57 56,63
Ch
a) Nch   100
Ca
Modificarea absolută: Δ Nch = Nch1- Nch0 = -0,37%, în care:
1. influenţa modificării volumului total al cheltuielilor:
Ch Ch
Nch(Ch)  1 x100  0 x100  83,52  57  26,52%
Ca 0 Ca 0
2. influenţa modificării volumului desfacerilor:
Ch Ch
Nch(Ca )  1  100  1  100  56,63  83,52  26,89%
Ca1 Ca 0
Nch  Nch(Ch)  Nch(Ca )  26,52  26,89  0,37%
n

 gi  nchi
b) Nch  i 1

100
Modificarea absolută:
ΔNch = Nch1 - Nch0 = -0,37%, în care:
1. influenţa modificării structurii desfacerilor:
n n

 gi 1  nchi0  gi 0  nchi0
63,4  48,5  31,62  71  4,98  70
Nch( gi )  i 1
 i 1
  57 
100 100 100
3074,9  2245,02  348,6
  57  56,68  57  0,32 %
100

2. influenţa modificării nivelurilor individuale ale cheltuielilor:

n n

 gi 1  nchi1  gi 1  nchi0
Nch(nchi)  i 1
 i 1
 56,63  56,68  0,05 %
100 100
Modificarea totală:
ΔNch = ΔNch(gi) + ΔNch(nchi) = - 0,32 – 0,05 = - 0,37%

Interpretare
Reducerea nivelului relativ al cheltuielilor cu 0,37% este consecinţa pozitivă a:
- modificării structurale a cifrei de afaceri, în sensul creşterii ponderii activităţii
hoteliere cu 1,4% care are o rată a cheltuielilor de 48,5%, inferioară mediei pe societate.
Efectul este amplificat de faptul că majorarea ponderii activităţii hoteliere se face în cea
mai mare parte pe seama scăderii ponderii activităţii restaurantului, cu 1,38%, activitate în
care se înregistrează cea mai scazută rentabilitate, evidenţiată prin nivelul înalt al
cheltuielilor;
- reducerii nivelului cheltuielilor pe activităţi, îndeosebi la cele care deţin cca 68%
din volumul de activitate (hotel şi bar).
81
 Pe categorii de cheltuieli situaţia este următoarea:

Tabelul nr. 4.2. Categorii de cheltuieli

Cheltuieli variabile Nivelul relativ al Cheltuieli fixe Nivelul relativ al
Activitate (mii lei) cheltuielilor variabile (%) (mii lei) cheltuielilor fixe (%)
0 1 0 1 0 1 0 1
Hotel 1134,9 2023,5 29,63 35,02 723 750 18,87 12,98
Restaurant 1122,6 1710,6 55,06 59,94 325 364 15,94 12,63
Bar 148,2 237,8 47,98 52,46 68 75 22,01 16,54
Total 2405,7 3971,9 38,94 43,58 1116 1189 18,06 13,05
n

 gi  nchvi Chf
c) Nch  Nchv  Nchf  i 1
  100
100 Ca
Modificarea absolută:
Nch  Nch1  Nch0  0,37% , în care:
1. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile (Nchv):
ΔNch(Nchv) = Nchv1 - Nchv0 = +4,64%, în care:
1.1. influenţa modificării structurii desfacerilor (gi):
n n

 gi1  nchvi0  gi 0  nchvi0

(63,4  29,63)  (31,62  55,6)  (4,98  47,98)
Nch( gi)  i 1
 i 1
 
100 100 100
 38,94  38,58  38,94  0,36 %

1.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile aferent fiecărui

sector (nchvi):
n n

 gi1  nchvi1  gi 1  nchvi0

Nch(nchvi)  i 1
  43,58  38,58  5 %
i 1

100 100
Nch( Nchv)  Nch( gi )  Nch(nchvi)  0,36  5  4,64 %
2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor fixe totale(Nchf):
ΔNch(Nchf) = Nchf1 – Nchf0 = -5,01%, în care:
2.1. influenţa modificării volumului cheltuielilor fixe(Chf):
Chf 1 Chf 0
Nch(Chf )   100   100  19,24  18,06  1,18 %
Ca 0 Ca 0
2.2. influenţa modificării volumului desfacerilor(Ca):
Chf 1 Chf 1
Nch(Ca )   100   100  13,05  19,24  6,19 %
Ca1 Ca 0
ΔNch(Nchf) = ΔNch(Chf) + ΔNch(Ca) = +1,18 – 6,19 = -5,01%
Modificarea totală
ΔNch = ΔNch(Nchv) + ΔNch(Nchf) = Nch( gi)  Nch(nchvi) + ΔNch(Chf) +
ΔNch(Ca) = -0,36+5+1,18-6,19 = - 0,37%

Interpretare
Se constată că rezervele de reducere a cheltuielilor se găsesc la categoria cheltuielilor
variabile, indicele lor de creştere devansând indicele de creştere a cifrei de afaceri (20% la
nivelul firmei), mai ales în sectorul hotelier (+28%).
Devine necesară, în aceste condiţii, efectuarea unei analize detaliate pe structura
cheltuielilor variabile şi descoperirea din această perspectivă a ineficienţei unor activităţi
specifice sau acţiuni manageriale. Creşterea cheltuielilor fixe în valoare absolută chiar dacă
în analiza factorială are un efect negativ, determinând creşterea nivelului relativ al
cheltuielilor totale, se consideră că au o evoluţie normală în derularea afacerilor.

82
 Prezentaţi modelele factoriale ce stau la baza analizei eficienţei
cheltuielilor şi semnificaţia creşterii sau scăderii nivelului relativ al
cheltuielilor.

4.5. Costul şi decizia strategică a întreprinderii

În managementul resurselor (materiale, umane, financiare) unei firme, înţelegerea
conceptelor cost, preţ, profit este absolut necesară, mai ales pentru orientarea managerilor
spre obiectivele generale ale acesteia: economicitate, profitabilitate, competitivitate.
Calculaţia costurilor şi analiza lor se constituie atât în instrument informaţional cât şi
instrument de gestiune ce vizează îmbunătăţirea performanţelor firmei.
Legătura care există între analiza costurilor (cheltuielilor) şi strategia unei firme se
concretizează în două aspecte: pe de o parte, rezultatele obţinute din contabilitatea şi
analiza costurilor stau la baza deciziilor strategice ale întreprinderii (contabilitatea de
gestiune furnizează informaţii privind costurile pe produse, servicii, activităţi şi alte
structuri din cadrul întreprinderii), iar pe de altă parte, informaţiile furnizate de analiza
costurilor pot constitui baza unui ansamblu de micro-decizii care duc progresiv la
schimbarea însăşi a strategiei firmei.
Prin compararea cheltuielilor cu cifra de afaceri obţinută pe produs/serviciu, se pot
calcula marjele, respectiv rentabilitatea corespunzătoare fiecărui nivel de analiză, iar
analiza comparativă a marjelor şi rentabilităţilor pe produse/servicii stă la baza deciziilor
privind portofoliul de produse/activităţi al firmei.
Costul activităţii devine astfel un indicator calitativ ce ocupă o poziţie centrală în
sistemul indicatorilor la nivel de firmă şi al celor folosiţi pentru măsurarea şi aprecierea
creşterii economice.
Costul activităţii nu este o mărime dată şi nu are un caracter constant, fiind influenţat
de o multitudine de factori, cum ar fi: volumul producţiei şi desfacerilor, structura
desfacerilor, preţurile factorilor de producţie utilizaţi, nivelul calitativ al forţei de muncă şi
al echipamentelor tehnice de producţie/desfacere, organizarea activităţii etc.
Reducerea costurilor, considerată cale importantă în creşterea profitului, presupune:
a) perfecţionarea activităţii de aprovizionare: semnarea unor contracte de
aprovizionare avantajoase, raţionalizarea activităţii depozitelor, dimensionarea optimă a
stocurilor, reduceri de preţuri la produsele greu/lent vandabile;
b) reducerea cheltuielilor materiale;
c) creşterea productivităţii muncii, creşterea calificării personalului etc.

Concluzii
Analiza cheltuielilor reprezintă o etapă premergătoare diagnosticării performanţelor
întreprinderii, deoarece facilitează înţelegerea rezultatelor sale în corelaţie directă cu
dinamica, structura şi eficienţa cheltuielilor efectuate de întreprindere pentru desfăşurarea
activităţii economice.
Eficienţa activităţii comerciale este evaluată şi prin mărimea costurilor sau a
cheltuielilor determinate de circulaţia mărfurilor de la producător la consumator. În acest
indicator se reflectă condiţiile proprii de desfăşurare a activităţii de către fiecare agent
economic şi modul de folosire a factorilor de producţie.
Cheltuielile de circulaţie reprezintă consumul de resurse economice, evaluate în bani,
pentru înfăptuirea circulaţiei mărfurilor de la producători la consumatori.
În ceea ce priveşte costurile activităţii în întreprinderile comerciale, aceastea se
exprimă prin intermediul unor indicatori specifici, atât în mărimi absolute cât şi relative.
În capitolul de faţă s-a optat pentru conceptul de cheltuieli de circulaţie din trei
motive:
1) noţiunea de cheltuieli de circulaţie este consacrată în gîndirea economică şi în
practica agenţilor economici din ţara noastră;

83
 2) cheltuielile de circulaţie reflectă cu mai multă profunzime esenţa lor de cheltuieli
ocazionate de comercializarea produselor. Delimitându-le de cheltuielile efectuate cu
producerea bunurilor şi serviciilor ca valori fizice şi utilităţi, se poate evidenţia contribuţia
comerţului la crearea PIB;
3) noţiunea de cheltuieli de circulaţie poate fi asimilată celei de cheltuieli de
distribuţie.

Teste de autoevaluare I

1. Grupate după modul de identificare şi repartizare pe produs, cheltuielile sunt:

a) ……………………………………..
b) ……………………………………..
2. Indicatorii specifici costurilor circulaţiei mărfurilor sunt:
a) ……………………………………….......................................................................
b) ……………………………………….......................................................................
c) ……………………………………….......................................................................
d) ……………………………………….......................................................................
e) ……………………………………….......................................................................
3. Prezentaţi situaţiile existente în funcţie de valorile indicatorului Nch:
a) ............................................................
b) ............................................................
c) ............................................................

Teste de autoevaluare II
1. Precizaţi criteriile de clasificare a cheltuielilor de circulaţie din comerţ.
2. Enumeraţi şi explicaţi indicatorii specifici costurilor circulaţiei mărfurilor.
3. Care sunt variantele de calcul a indicatorului Nivelul relativ al cheltuielilor (Nch)?
4. Care sunt particularităţile analizei cheltuielilor în comerţ şi turism?
5. Care este efectul reducerii cheltuielilor la 100/1000 lei cifră de afaceri?
6. Prezentaţi modelele factoriale cunoscute în literatura de specialitate ale
indicatorului Nch – Nivelul relativ al cheltuielilor.
7. Prezentaţi corelaţiile care trebuie să existe între elementele ce determină mărimea
fondului de salarii şi de care trebuie să se ţină seama în politica salarială a firmei.
8. Prezentaţi factorii care influenţează evoluţia indicatorului rata medie a
cheltuielilor cu dobânzile.
9. Prezentaţi principalele cauze care pot duce la abateri ale cheltuielilor materiale de
la costurile admisibile.
10. Enumeraţi principalele obiective ale analizei costurilor.

Teste de autoevaluare III

1. Eficienţa cheltuielilor exprimă:
a) efectul obţinut ca urmare a reducerii unei anumite cantităţi dintr-o resursă
b) mărimea procentuală a reducerii nivelului relativ al cheltuielilor
c) cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100/1000 lei marfă
2. Pentru calculul indicatorului nivelul relativ al cheltuielilor se utilizează
următoarea/următoarele relaţie/relaţii:

84
 n n

 g i  nchvi
i 1
g
i 1
i  nchf i
a) Nch = + ; b) Nch = Nchv+ Nchf
100 100
n

 g (nchv
i i  nchf i )
Ch Ch
c) Nch = i 1
; d) Nch =  100 ; e) Nch =  1000
100 Ca Ca
3. Indicatorii specifici costului circulaţiei mărfurilor sunt:
a) volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie
b) nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie
c) cuantumul reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie
d) rate medie a cheltuielilor de circulaţie
e) ritmul reducerii/creşterii nivelului relative al cheltuielilor de circulaţie
f) suma economiilor obţinute din reducerea cheltuielilor de circulaţie
g) rata rentabilităţii cheltuielilor de circulaţie
4. După stadiile de circulaţie a mărfurilor, sunt următoarele grupe de cheltuieli:
a) cheltuieli în comerţul cu ridicata
b) cheltuieli variabile
c) cheltuieli directe
d) cheltuieli în comerţul cu amănuntul
5. După dependenţa faţă de volumul activităţii economice se disting:
a) cheltuieli variabile
b) cheltuieli constante
c) cheltuieli fixe
d) cheltuieli fluctuante
6. Condiţia de eficienţă a unei activităţi este îndeplinită dacă:
a) ICa > ICh
b) ICa < ICh
c) Nch > 100 (1000)
d) Nch < 100 (1000)
7. Sporirea eficienţei cheltuielilor cu salariile se realizează atunci când:
a) productivitatea medie anuală a muncii creşte într-un ritm mai rapid decât creşterea
salariului mediu anual
b) productivitatea medie anuală a muncii creşte într-un ritm mai lent decât creşterea
salariului mediu anual
c) productivitatea medie anuală a muncii creşte în acelaşi ritm cu salariul mediu
anual
8. Reducerea costurilor, considerată cale importantă în creşterea profitului,
presupune:
a) perfecţionarea activităţii de aprovizionare: semnarea unor contracte de
aprovizionare avantajoase, raţionalizarea activităţii depozitelor, dimensionarea optimă a
stocurilor, reduceri de preţuri la produsele greu/lent vandabile
b) reducerea cheltuielilor materiale
c) creşterea productivităţii muncii
d) creşterea calificării personalului
e) creşterea preţurilor la produsele lent/greu vandabile
f) alegerea unor clienţi cu cerere stabilă
g) realizarea de investiţii în tehnologii performante
9. Analizat în dinamică, nivelul relativ al cheltuielilor reflectă creşterea eficienţei
atunci când valoarea sa are tendinţă:
a) descrescătoare
b) crescătoare

85
 10. Pentru creşterea eficienţei cheltuielilor totale, managerul întreprinderii
trebuie să promoveze măsuri care să aibă drept rezultat:
a) creşterea mai rapidă a veniturilor totale comparativ cu cheltuielile totale
b) creşterea mai rapidă a cheltuielilor totale comparativ cu veniturile totale.

86
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V
ANALIZA PERFORMANŢELOR
ECONOMICO-FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII

Motto
„A fi performant înseamnă a fi bun, a lupta pentru a fi bun..., singura modalitate de
supravieţuire în mediul actual fiind căutarea excelenţei concurenţiale”
H.T. Jonson

Conţinutul unităţii de învăţare

5.1. Demers în teoria performanţei economico-financiare

5.2. Instrumente de apreciere a performanţelor economico-financiare a întreprinderii
5.2.1. Soldurile intermediare de gestiune
 Soldurile intermediare de gestiune privind activitatea de exploatare
 Soldurile intermediare de gestiune privind rentabilitatea
5.2.2. Ratele de rentabilitate
 Ratele rentabilităţii comerciale
 Ratele rentabilităţii economice
 Rata rentabilităţii financiare
 Rata rentabilităţii resurselor consumate
 Rata rentabilităţii capitalului avansat şi ocupat

Competenţe specifice

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studentul va fi capabil să:

 definească profitul şi rentabilitatea;
 prezinte instrumentele de apreciere a performanţelor economico-financiare ale
întreprinderii;
 prezinte indicatorii ce compun Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune;
 prezinte indicatorii utilizaţi în analiza rentabilităţii prin metoda ratelor;
 prezinte interdependenţa şi relaţia de calcul dintre rentabilitatea comercială,
rentabilitatea economică şi politica financiară a unei întreprinderi;
 prezinte particularităţile modelului liniar şi neliniar al pragului de rentabilitate;
 prezinte avantajele utilizării pragului de rentabilitate;
Durata estimativă de parcurgere a unităţii de învăţare este de trei ore.

Introducere
Lumea contemporană devine, din ce în ce mai mult, o realitate de neconceput fără
preocuparea pentru performanţă, reuşită, succes. Aceste elemente au devenit motivaţia
aproape obsedantă a oricărei întreprinderi care încearcă să se înscrie şi să menţină durabil
pe o piaţă concurenţială. Acest succes poate fi cuantificat cu ajutorul unei „baterii” de
indicatori sau criterii de natură cantitativă sau calitativă (profit, rentabilitate, cifră de
afaceri, cash-flow, cotă de piaţă, cost de externalitate, imagine de marcă, climat social,
reputaţia echipei manageriale etc.) şi este expresia gestiunii activităţii întreprinderii.
Analiza performanţelor economico-financiare şi a cauzelor, care au o contribuţie
însemnată la geneza şi evoluţia rezultatelor, trebuie să se realizeze în corelaţie cu
obiectivele pe termen lung, urmărite de fiecare întreprindere.

87
 Sursa informaţională pentru analiza performanţelor întreprinderii o reprezintă contul
de profit şi pierdere. În ţara noastră, conform reglementărilor contabile în vigoare, a fost
adoptat contul de profit şi pierdere sub formă de listă (de tip vertical), care clasifică
veniturile şi cheltuielile după natura lor, clasificare utilă în vederea estimării viitoarelor
fluxuri de numerar.
Informaţiile conţinute în acest document sunt utile atât pentru a evalua performanţele
performanţele anterioare şi/sau curente ale întreprinderii (analiză post-factum sau
retroactivă), cât şi pentru estimarea rezultatelor sale viitoare (analiza previzională sau
predictivă).

5.1. Demers în teoria performanţei economico-financiare

Pentru a asigura o înţelegere cât mai corespunzătoare a ceea ce înseamnă
performanţa în general, economico-financiară în special, este necesar să se aducă în atenţie
câteva consideraţii întâlnite în literatura de specialitate. De exemplu, în Dictionnaire
fiduciaire. Organization et gestion40 se fac o seamă de subscrieri ce pot fi avute în vedere
în configuraţia înţelegerii terminologiei. Cuvintele mai apropiate de noţiunea de
performanţă (performance) sunt cele de performare din latină şi to perform din engleză.
Invocarea semnificaţiei acestor cuvinte ar permite relevarea sensului ce poate fi dat
performanţei în analiza economico-financiară.
Interpretând sensul cuvântului performare, în dicţionarul menţionat se precizează că
înseamnă a da în întregime forma unor lucruri sau to perform înseamnă a îndeplini o
sarcină cu regularitate metodic şi aplicativ sau a îndeplini câteva lucruri care cer abilitate şi
o anume aptitudine.
Într-o optică relativ similară se dă explicaţie noţiunii performance prin realizarea
unei activităţi corespunzător unor obiective aşteptate, ceea ce s-ar putea traduce în ultima
instanţă prin randament.
De reţinut distincţia ce trebuie făcută între noţiunile de performanţă şi rezultat.
Performanţa reprezintă un concept relativ deoarece se întemeiază pe obiective şi norme, în
timp ce rezultatul apare ca o noţiune absolută.
Pentru segmentul activităţii ce se încadrează în gestiunea economică a
întreprinderilor, unele elemente mai convingătoare înţelegerii performanţei rezultă din
definirea pe care o dă A. Khemakhem41 în lucrarea La dynamique du controle de gestion
atunci când se referă la performanţa unui centru de responsabilitate şi menţionează că
performanţa acestuia o reprezintă eficacitatea şi eficienţa cu care îşi atinge obiectivele
asumate.
Aşa cum se remarca într-un paragraf anterior, unii specialişti pun problema de a se
face distincţie între noţiunile de performanţă şi rezultat. Dar, nu se poate pune această
problemă în mod tranşant, în afară de condiţionări şi context. Relaţia performanţă-rezultat
reprezintă un tot indisolubil legat, evident exceptând cazul în care se decupează rezultatul
acţiunii fără a-l plasa şi evalua pe o scară a valorii. Astfel, performanţa ca acţiune trebuie
înţeleasă drept capacitatea comportamentală (indiferent de ce sistem este vorba) de a obţine
un anume rezultat situat valoric la nivele de referinţă care să o definească (nivele la scara
sectorului de activitate, concurenţei, valori posibile în cazuri similare sau chiar cu alţi
parametri). Rezultatele măsoară performanţa şi chiar o definesc atunci când se situează la
cote considerate a exprima performanţa. În teoria şi practica economico-financiară a
ultimilor ani frecvent se foloseşte atât singularul cât şi pluralul atunci când se abordează
probleme legate de performanţă. De pildă se vorbeşte de performanţa întreprinderii precum
şi despre analiza performanţelor financiare ale întreprinderii. Un exemplu concludent în
acest sens îl reprezintă titlul unui capitol al lucrării Analyse financiere42, de Elie Cohen, şi
anume L’analyse financière des performances sau Les objectifs d’une analyse financière

40
Stolowy, H., Dictionnaire fiduciaire.Organization et gestion, Editura La Villeguerin, Paris, 1991, p. 79.
41
Khemakhem, A., La dynamique du controle de gestion, Editura Dunod, Paris, 1970, p. 122.
42
Cohen, E, Analyse financière, Editura Economica, Paris, 1994, p. 92.
88
des performances d’entreprise, în care se defineşte performanţa ca raportul între
rezultatele degajate de o întreprindere şi mijloacele folosite. Se subînţelege faptul că, în
lucrarea menţionată se fac referiri la performanţele financiare, optica lucrării respective de
analiză financiară circumscriind acest lucru.
În accepţiunea variantei electronice a Dicţionarului explicativ al limbii române,
performanţa este un succes, o realizare deosebită obţinută într-un anumit domeniu de
activitate. Din această definiţie, care nu are deloc conotaţii economice sau manageriale,
rezultă că performanţa nu poate fi asociată cu orice rezultat obţinut, ci doar cu unul
deosebit. Ce înseamnă deosebit? În primul rând, net superior a ceea ce s-a obţinut într-o
perioadă anterioară; în al doilea rând, superior rezultatelor obţinute de alţi competitori şi,
în al treilea rând, diferite de obiectivele asumate, evident în sens favorabil.
Profesorii C. Bărbulescu şi C. Bâgu, în lucrarea Managementul producţiei–Politici
manageriale de producţie43, arată că „performanţa este un anumit nivel al celor mai bune
rezultate obţinute de întreprindere”.
Aceiaşi autori citează modelul unei firme de înaltă performanţă, bazat pe următorii
factori, conform teoriei lui A.D. Little: resursele de producţie ale întreprinderii (tehnice,
energetice, materiale, umane, financiare etc.); procesele de muncă derulate în cadrul său;
latura organizatorică a întreprinderii (structura organizatorică şi cultura întreprinderii);
beneficiarii afacerii (stakeholders, adică deţinătorii de interese economice).
Domeniul în care performanţele pot fi identificate permite delimitarea lor în
următoarele categorii:
 performanţe manageriale
 performanţe economice
 performanţe financiare
 performanţe sociale
 performanţe ecologice
 performanţe tehnice şi tehnologice
 performanţe comerciale etc.
Ceea ce interesează în mod deosebit nu numai teoria, ci şi practica managerială din
România sunt performanţele manageriale, fără de care nu este posibilă obţinerea de
performanţe economice, financiare etc. în domeniile conduse. Condiţionările unanim
recunoscute de specialişti, în acest perimetru de preocupări ştiinţifice sunt clare: numai un
management performant, exercitat de manageri profesionişti, este capabil de performanţe
manageriale, generatoare de performanţe economico-financiare, sociale, comerciale etc.

MANAGERI PROFESIONIŞTI

MANAGEMENT PERFORMANT

PERFORMANŢE MANAGERIALE

PERFORMANŢE COMERCIALE

PERFORMANŢE SOCIALE

PERFORMANŢE ECOLOGICE

PERFORMANŢE TEHNICE ŞI TEHNOLOGICE

PERFORMANŢE ECONOMICO-FINANCIARE

Figura nr. 5.1. Condiţionări generale management performant–performanţe în domeniul condus

43
Bărbulescu, C., Bâgu, C., Managementul producţiei, vol. II – Politici manageriale de producţie, Editura
Tribuna Economică, Bucureşti, 2001, p. 55.
89
 Indiferent de forma de manifestare a performanţelor, importante sunt:
 tipologia performanţelor manageriale;
 tipologia performanţelor înregistrate în domeniile conduse;
 mecanismele de generare a performanţelor manageriale;
 maniera de influenţare a obţinerii de performanţe economice, financiare, sociale,
comerciale, tehnice, tehnologice etc;
 profesionalismul în management.
În concluzie, cuplajul manageri–management este piatra de rezistenţă a oricărui
demers complex ce urmăreşte obţinerea de performanţe manageriale şi, în final,
performanţe economico-financiare, încercând sa răspundă unor întrebări (ce sunt
performanţele manageriale? cum se determină şi cine sunt artizanii acestora?) în urma unor
clarificări de natură teoretică şi metodologică.

5.2. Instrumente de apreciere a performanţelor economico-financiare ale

întreprinderii
Existenţa a nenumărate instrumente de măsurare a performanţei economice,
determină analistul la o analiză prudentă, avându-se în vedere faptul că diferitele tehnici
conduc la evaluări adesea foarte stricte şi „înguste” ca mod de definire. Totuşi, doar câteva
corelaţii vor aduce informaţiile de care analistul şi managerii au într-adevăr nevoie pentru
fundamentarea deciziilor. Este bine de precizat faptul că evaluarea performanţelor pe baza
situaţiilor financiare este o activitate orientată spre trecut, pentru care este dificil să se facă
extrapolări viitoare. Totuşi, orice decizie luată este rezultatul unei astfel de analize a
peformanţei, care poate afecta doar viitorul, trecutul fiind irepetabil44.
De asemenea, în analiza perfomanţelor firmei nu se pot trage concluzii ferme. Orice
investigaţii ce se pot face au caracter relativ, deoarece condiţiile afacerii variază de la o
firmă la alta şi de la industrie la industrie. Comparaţiile şi standardele bazate pe
performanţa trecută sunt greu de interpretat global45.
În ceea ce priveşte obiectivul situaţiilor financiare prevăzut de Cadrul General al
International Accounting Standards Committee (IASC), acesta constă în oferirea de
informaţii care să asigure o imagine fidelă asupra poziţiei financiare, performanţelor
financiare şi modificărilor poziţiei financiare ale întreprinderii, care sunt utile unei sfere
largi de utilizatori în vederea fundamentării unor decizii economice. Utilizatorii situaţiilor
financiare solicită informaţii referitoare la performanţa financiară a entităţii deoarece
aceste informaţii ajută utilizatorii să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri
de trezorerie, să-şi formeze raţionamente despre eficienţa cu care entitatea şi-a folosit
resursele şi poate dezvolta resurse suplimentare şi să ofere utilizatorilor un răspuns, astfel
încât ei să îşi revizuiască evaluările anterioare asupra performanţei financiare pentru
perioadele din trecut şi să poată modifica evaluările pentru perioadele viitoare sau să
dezvolte estimări pentru acestea. Conceptul de performanţă este perceput diferit de
partenerii întreprinderii, în funcţie de interesele lor: managerii sunt concentraţi asupra
performanţei globale a întreprinderii lor; investitorii actuali şi potenţiali sunt interesaţi de
rentabilitatea investiţiilor lor; salariaţii, de stabilitatea şi rentabilitatea întreprinderii;
creditorii, de solvabilitatea întreprinderii; clienţii, de stabilitatea întreprinderii. Prin urmare,
măsurarea performanţei se poate realiza diferit în funcţie de obiectivele utilizatorilor. Însă,
ceea ce interesează este definiţia performanţei care să satisfacă toţi utilizatorii.
Contul de profit şi pierdere redă tocmai rezultatul favorabil sau nefavorabil (profit
sau pierdere), ca expresie a ajustărilor parţiale sau globale între diferite tipuri de venituri şi
cheltuieli, generate de complexitatea acţiunilor economice şi financiare care au loc în
întreprindere pe parcursul unei perioade. Concluziile desprinse în urma analizei contului de
rezultate, care o completează pe cea a bilanţului, corelate cu cele obţinute din interpretarea
44
Helfert, E.A., Tehnici de analiză financiară. Ghid pentru crearea valorii (Bestseller internaţional), Editura
BMT, Bucureşti, 2006, p. 111.
45
Este cazul companiilor cu domeniu de activitate vast, în care informaţiile despre o anumită
afacere/activitate sunt limitate.
90
altor date disponibile, permit luarea unor decizii fundamentale, în măsură să potenţeze
dezvoltarea viitoare a întreprinderii şi îmbunătăţirea performanţelor sale. Reflectând
beneficiul sau pierderea exerciţiului ca diferenţă între ansamblul veniturilor şi cheltuielilor,
contul de profit şi pierdere pune în evidenţă parametri independenţi, de genul: preţul,
volumul de activitate, factorii de producţie, concurenţa etc. Cu toate că performanţa unei
întreprinderi are un caracter multidimensional, ea este cel mai adesea experimentată şi
înţeleasă prin indicatorii financiari.
În esenţă, analiza contului de rezultate are drept obiectiv aprecierea poziţiei
strategice a întreprinderii, aceasta fiind determinată în mod direct de mărimea rezultatelor
şi rentabilitate. În sensul celor de mai sus, prin rentabilitate se înţelege capacitatea unei
întreprinderi de a obţine profit, ceea ce reflectă performanţa acesteia.
După modul în care se realizează comparaţia între efecte şi eforturi în analiza
rentabilităţii, ca indicatori de performanţă se utilizează două serii de indicatori de
evaluare46:
 unii care se exprimă în mărimi absolute – sub formă de marje (diferenţe) între
venituri şi cheltuieli;
 alţii care se exprimă în mărimi relative – sub formă de rate (rapoarte) între
rezultate şi cheltuielile sau capitalurile utilizate.
Marjele prin ele însele caracterizează insuficient gradul de rentabilitate al
întreprinderii, deoarece pot exista pot exista unităţi foarte rentabile cu marje mici şi invers,
rentabilităţi slabe cu marje mari. Numai ratele caracterizează real gradul de rentabilitate,
exprimând în modul cel mai sintetic eficienţa cheltuielilor sau utilizării capitalurilor.
Analiza rentabilităţii se realizează pe baza datelor din contul de Profit şi pierdere,
situaţie financiară anuală redactată în termeni de flux, care cuprinde ansamblul fluxurilor
patrimoniale ce permit crearea bogăţiei plecând de la ansamblul cheltuielilor şi veniturilor.
Soldul net al contului (creditor sau debitor) reflectă performanţa, respectiv
contraperformanţa întreprinderii, respectiv capacitatea de a genera fluxuri viitoare de
numerar prin utilizarea resurselor existente.
Studiul modului de determinare a rezultatului exerciţiului constituie preambulul
analizei în vederea elaborării diagnosticului financiar şi a evaluării întreprinderii. Pornind
de la rezultat, se determină capacitatea de autofinanţare, autofinanţarea şi cash-flow-ul,
care sunt la originea conceptului de flux de trezorerie (numerar).

5.2.1. Soldurile intermediare de gestiune

Structurarea activităţii unei întreprinderi pe cele două niveluri (exploatare,
financiară) permite prezentarea în consecinţă a indicatorilor din contul de profit şi pierdere,
şi facilitează stabilirea unor mărimi valorice cunoscute sub denumirea de solduri
intermediare de gestiune (SIG), care contribuie la caracterizarea comportamentului
economic al unei întreprinderi. Ele se prezintă sub forma unor marje de acumulare
bănească, care pun în evidenţă etapele formării exerciţiului, pe baza elementelor de
venituri şi cheltuieli aferente fiecărei categorii de activităţi47, reprezentând de fapt paliere
succesive în formarea rezultatului final48.
Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune răspunde, pe de o parte, necesităţilor
analizei economico-financiare a întreprinderii, iar pe de altă parte, funcţionării
contabilităţii naţionale, asigurând legătura intre nivelul microcontabil şi conturile
naţionale.

46
Petrescu, S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, ediţia a II-a, revizuită şi
adăugită, Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, p. 31.
47
Petrescu, Silvia, Mihalciuc, Camelia., Diagnosticul financiar privind performanţa întreprinderii. Aspecte
teoretice şi aplicative de contabilitate şi analiză financiară, Editura Universităţii Suceava, 2006, p. 238.
48
Vintilă, Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004,
p. 81.
91
 Soldurile intermediare de gestiune reprezintă mărimi rezultative obţinute prin
contrapunerea în calculele economice a diferiţilor indicatori, în funcţie de legăturile
reciproce care există între aceştia49.
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune reprezintă o sursă suplimentară de
informaţii în ceea ce priveşte determinarea şi explicarea modului în care se formează
rezultatul, ştiindu-se faptul că prin aceste solduri se înţelege succesiunea de indicatori sub
formă de acumulări băneşti potenţiale, destinate să remunereze factorii de producţie şi să
finanţeze activitatea viitoare a întreprinderii.
Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cei mai cuprinzători
(producţia exerciţiului şi marja comercială) şi încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al
exerciţiului). Acest fapt a sugerat denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de
gestiune, fiecare sold intermediar reflectând rezultatul gestiunii financiare la treapta
respectivă de acumulare. Astfel, soldurile intermediare de gestiune reprezintă indicatori
obţinuţi prin calcule economice în funcţie de legăturile reciproce existente între aceştia,
permiţând aprecierea creşterii avuţiei generată de activitatea întreprinderii, precum şi
înţelegerea modului de formare a rezultatului net al exerciţiului.
Prezentate sub forma unor marje de acumulare bănească ce pun în evidenţă etapele
formării rezultatului exerciţiului, pe baza veniturilor şi cheltuielilor care aparţin fiecărei
activităţi în parte (exploatare, financiară), ele evidenţiază de fapt, contul de profit şi
pierdere într-o altă formă, mai apropiată de cerinţele analizei financiare.
Dacă în situaţiile financiare, contul de profit şi pierdere este structurat în două părţi
(exploatare, financiară), studiul acestuia prin intermediul soldurilor intermediare de
gestiune implică structurarea în mai multe trepte succesive.
Soldurile intermediare de gestiune se determină prin diferenţe succesive între două
sau mai multe valori, unele de natura veniturilor, altele de natura cheltuielilor. De cele mai
multe ori, un sold determinat anterior intră în calculul soldului intermediar următor, ceea
ce a condus la denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune. Indicatorii
rezultaţi în urma acestui procedeu de calcul, supuşi analizei, oferă detalii asupra
provenienţei rezultatului net al exerciţiului şi asupra cauzelor care au generat rezultatul
respectiv.
O parte dintre soldurile intermediare de gestiune caracterizează performanţa
activităţii de producţie şi comercializare (activitatea de exploatare): cifra de afaceri,
marja comercială, producţia exerciţiului, valoarea adăugată. O altă parte dintre solduri
caracterizează rentabilitatea întreprinderii: excedentul (deficitul) brut din exploatare,
rezultatul din exploatare, rezultatul financiar, rezultatul curent, rezultatul brut şi rezultatul
net al exerciţiului.

5.2.1.1. Soldurile intermediare de gestiune privind activitatea de exploatare a

întreprinderii
Definiţie
Cifra de afaceri (Ca)50 este un indicator care reflectă creşterea
economică a întreprinderii, condiţionează poziţia sa strategică şi defineşte locul acesteia în
raport cu concurenţii, în ramura de activitate căreia îi aparţine; oferă informaţii despre
dinamica activităţii, şansele de extindere a afacerii sau importanţa ei în cadrul sectorului.
În raporturile concurenţiale, forţa întreprinderii depinde de cifra de afaceri şi de ritmul
expansiunii sale. Nivelul ridicat al cifrei de afaceri este premisa desfăşurării unei activităţi
profitabile, precum şi garanţia creşterii şi dezvoltării sale.
Definiţie
Marja comercială (Mc) este un indicator de performanţă care reflectă
surplusul de valoare derivat din comerţul cu mărfuri (bunuri revândute în starea în care au

49
Cristea, H., Talpoş, I., Cosma, D., Gestiunea financiară a întreprinderilor, Editura Mirton, Timişoara,
1998, p. 145.
50
Cifra de afaceri a fost abordată pe larg în capitolul 2 Analiza circulaţiei mărfurilor.
92
fost cumpărate, fără a fi supuse unor transformări esenţiale). Acest indicator are o
semnificaţie deosebită pentru întreprinderile cu profil comercial, pentru că de valoarea sa
depind puterea financiară şi perspectivele de creştere şi dezvoltare ale întreprinderii51.
Marja comercială se referă exclusiv la întreprinderile comerciale (întreprinderi care
cumpără în scopul revânzării în aceeaşi stare, fără nici o transformare) sau la
întreprinderile industriale care exercită o activitate comercială. Ea reprezintă o resursă
degajată de activitatea comercială a întreprinderii, permiţând continuarea evoluţiei politicii
comerciale în timp şi efectuarea de comparaţii între întreprinderi52.
Marja comercială poate fi exprimată în mărimi absolute şi relative. În mărimi
absolute, marja comercială este dată de diferenţa dintre veniturile din vânzarea mărfurilor
(Vmf) şi cheltuielile privind mărfurile (Chmf), după modelul următor:
Mc = Vmf – Chmf = Vmf – (c + cha + ∆s), în care:
c – costul de cumpărare al mărfurilor vândute;
cha – cheltuielile de achiziţie a mărfurilor;
∆s – variaţia stocurilor de mărfuri, respectiv, diferenţa dintre stocul de mărfuri de la
începutul exerciţiului şi stocul de mărfuri de la sfârşitul exerciţiului.
Ţinând seama de factorii care intervin în acest model de calcul al marjei comerciale,
se poate aprecia că majorarea indicatorului poate fi rezultatul creşterii în ritm superior a
veniturilor din vânzarea mărfurilor, comparativ cu ritmul de creştere a cheltuielilor privind
mărfurile (IVmf > IChmf).
În acelaşi timp, diminuarea cheltuielilor privind mărfurile, în special a cheltuielilor
cu stocarea, influenţează pozitiv marja comercială. O variaţie pozitivă a stocului de
mărfuri, concretizată într-un stoc la sfârşitul exerciţiului inferior stocului de la începutul
exerciţiului, indică comercializarea parţială a mărfurilor aflate în stoc la începutul
perioadei analizate, respectiv, creşterea vitezei lor de rotaţie, care influenţează marja
comercială în sensul creşterii sale, şi invers.
În mărimi relative, marja comercială se exprimă prin ratele de marjă, determinate
după relaţiile:
Mc  Mc 
a) RMc = 100 b) RMc = 100
Vmf Chmf
Prima din cele două rate ale marjei comerciale poate fi interpretată în corelaţie cu
politica de preţuri a întreprinderii, astfel:
 creşterea ratei marjei comerciale, însoţită de o reducere a veniturilor din vânzarea
mărfurilor, este rezultatul unei politici de preţuri înalte, menită să asigure menţinerea sau
creşterea marjei comerciale;
 diminuarea ratei marjei comerciale, concomitent cu creşterea veniturilor din
vânzarea mărfurilor, se realizează printr-o politică de preţuri scăzute, care conservă sau
sporesc piaţa nişă a întreprinderii;
 amplificarea ratei marjei comerciale, concomitent cu sporirea veniturilor din
vânzarea mărfurilor, este un semn că întreprinderea şi-a îmbunătăţit poziţia concurenţială,
oferind mărfuri competitive.
Cea de a doua rată a marjei comerciale, raportată la costul mărfurilor vândute,
reprezintă practic adaosul comercial practicat de firmă. În aceste condiţii se poate
identifica politica practicată de firmă: preţuri mari – rulaj încet sau preţuri mici – viteză
rapidă de circulaţie a mărfurilor53.
Rata marjei comerciale poate fi analizată factorial pe grupe de mărfuri, existând
astfel posibilitatea aprecierii contribuţiei fiecărei grupe de mărfuri la realizarea
performanţelor comerciale ale întreprinderii. Rezultatele acestei analize pot orienta

51
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2006, p. 83.
52
Grandguillot, B., Grandguillot, F., Analyse financière, 4-e édition, Editura Gualino, Paris, 2006, p. 42.
53
Dragotă, V., Ciobanu, A. M., Obreja, L., Dragotă, M., Management financiar. Analiză financiară şi
gestiune financiară operaţională, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 179.
93
managerul în elaborarea unei politici comerciale selective, ceea ce înseamnă că activitatea
întreprinderii va fi orientată spre comercializarea acelor grupe de mărfuri care aduc rate
semnificative ale marjei comerciale. Modelul folosit pentru analiza factorială a ratei marjei
comerciale, pe grupe de mărfuri, este următorul:
n

g
i 1
i  rmci
RMc = , în care:
100
gi – structura vânzărilor pe grupe de mărfuri, respectiv ponderea valorică a grupei de
marfă i în volumul total al vânzărilor de mărfuri;
rmci – rata marjei comerciale aferentă grupei i de mărfuri.
Creşterea ponderii grupelor de mărfuri (∆gi > 0) la care se înregistrează rate ale
marjei comerciale superioare ratei totale (medii) a marjei comerciale (rmci > RMc) are drept
consecinţă creşterea indicatorului rata marjei comerciale (∆RMc > 0).
Cu cât rata marjei comerciale este mai ridicată, cu atât activitatea comercială este
mai rentabilă. Evoluţia marjei comerciale provine din variaţia următorilor trei factori:
 cifra de afaceri;
 preţul de cumpărare;
 variaţia stocurilor de mărfuri.
Nivelul marjei comerciale redă, de asemenea, puterea de negociere a întreprinderii în
raport cu furnizorii şi clienţii.
Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanţelor unei
activităţi comerciale. Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activităţii, suma
marjei comerciale, generată de cifra de afaceri realizată, este indicatorul indispensabil
pentru aprecierea gestiunii unei întreprinderi comerciale. Practica demonstrează că, două
întreprinderi cu activitate comercială pot realiza, cu aceeaşi cifră de afaceri, marje
comerciale diferite. De aceea, marja comercială constituie singura resursă veritabilă a
întreprinderii comerciale. Analiza tendinţei în timp a ratei marjei comerciale şi compararea
acesteia cu cele înregistrate de alte întreprinderi, din acelaşi sector, constituie elementele
de bază în evaluarea performanţelor financiare ale acestor întreprinderi.
Mărimea ratei marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcţie de
tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. De exemplu, marjele comerciale
ridicate corespund în general, întreprinderilor specializate în comerţ de lux şi a bunurilor
de folosinţă îndelungată, cărora li se asigură servicii post-vânzare54. Astfel de bunuri
contribuie la creşterea performanţelor comerciale ale întreprinderilor care le distribuie, nu
prin volumul mare al vânzărilor, ci prin rate ale marjelor comerciale foarte mari. Din
contră, întreprinderile care comercializează bunuri pentru consumul curent, dispun de
suprafeţe comerciale mari şi practică metode de vânzare prin autoservire (de tip
supermarket, hipermarket), sporindu-şi astfel performanţele comerciale nu pe seama ratelor
comerciale individuale (în cazul acestor mărfuri şi tip de distribuţie sunt mici), ci prin
volumul mare al vânzărilor.
Pentru aprecierea oportunităţii politicii comerciale promovată de întreprindere, marja
comercială trebuie descompusă pe produse sau evidenţiată pe ramuri de activitate. De
asemenea, variaţia marjei trebuie explicată în funcţie de rotaţia stocurilor, ştiut fiind faptul
că reducerea marjei ar trebui, în mod normal, să fie compensată printr-o creştere a
vânzărilor, care conduce, în principiu, la o reorientare a politicii comerciale.
În fine, marja comercială se constituie ca un indicator de bază pentru studiile
previzionale, permiţând determinarea pragului de rentabilitate sau punctului critic al unei
activităţi comerciale (cheltuieli fixe/marja comercială unitară).
În mod similar, şi cu semnificaţie apropiată, întreprinderile industriale sau de service
pot calcula un indicator denumit marja asupra consumurilor materiale ca diferenţă între
producţia exerciţiului şi consumurile materiale (cumpărări de materii prime şi materiale
minus creşterea sau plus diminuarea stocurilor de materii prime şi materiale în cursul
54
Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, p. 83.
94
perioadei de gestiune). Această marjă este cu atât mai semnificativă cu cât producţia
imobilizată este mai redusă şi consumul de materiale important.
Definiţie
Producţia exerciţiului (Qe) este un indicator specific întreprinderilor
care au ca obiect de activitate producţia. Ea dimensionează întreaga activitate realizată de
întreprindere într-un exerciţiu financiar, fiind expresia valorică a tot ceea ce se produce în
întreprindere, respectiv, valoarea producţiei vândute (produse, servicii, lucrări, acţiuni
anexe), variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie (stocaj sau
destocaj, după caz) şi valoarea producţiei imobilizate destinată nevoilor proprii.
Relaţia de calcul este următoarea:
Qe= Qv ± Qs + Qi= Qv ± (Sf - Si) + Qi55, în care:
Qv – valoarea producţiei vândute
Qs – variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie
Qi – valoarea producţiei imobilizate (producţia realizată de întreprindere pentru
scopurile sale proprii şi capitalizată)
Sf – stocul final
Si – stocul iniţial
Producţia exerciţiului prezintă dezavantajul neomogenităţii elementelor luate în
calcul, afectând astfel comparabilitatea, fiind un indicator cu caracter eterogen, deoarece
elementele care îl determină sunt evaluate diferenţiat, astfel:
Producţia vândută [cont 7-cont 707] este evaluată la preţul de vânzare, fiind
constituită din facturările de produse finite, semifabricate, produse reziduale etc. la preţul
de vânzare fără TVA, exclusiv reducerile comerciale acordate clienţilor. Nu se încadrează
în producţia vândută bunurile achiziţionate şi revândute, fără a fi supuse unor transformări
prin intermediul unui proces productiv.
Producţia stocată [cont 711] este evaluată la costul de producţie reflectând variaţia
în plus sau în minus dintre valoarea, la cost de producţie, a stocului de produse finite şi
produse în curs, la finele perioadei, şi valoarea stocurilor iniţiale, fără a lua în calcul
provizioanele pentru depreciere. Variaţia negativă a producţiei stocate (soldul debitor al
contului 711 Variaţia stocurilor) înseamnă un stoc la finele perioadei inferior stocului de la
începutul perioadei, ca urmare a comercializării unei părţi din stocurile de produse finite şi
semifabricate. Variaţia pozitivă a producţiei stocate (soldul creditor al contului 711
Variaţia stocurilor) reflectă creşterea stocului de produse finite şi semifabricate la sfârşitul
perioadei care, reflectă dificultăţile întreprinderii de a-şi valorifica producţia.
IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare” precizează că variaţia stocurilor de
produse şi producţie în curs de execuţie reprezintă o corecţie a cheltuielilor de producţie
pentru a reflecta, fie faptul că producţia a crescut nivelul stocurilor, fie că vânzările
suplimentare au diminuat nivelul stocurilor. De asemenea, IAS 1 prezintă variaţia
stocurilor de produse şi producţie în curs de execuţie ca prim element al cheltuielilor de
exploatare şi nu ca pe o componentă a veniturilor de exploatare, aşa cum este prezentat în
Contul de profit şi pierdere din ţara noastră.
Producţia imobilizată [cont 72] este evaluată la costul de producţie, fiind
reprezentată de valoarea imobilizărilor corporale şi necorporale realizate în regie proprie
de întreprindere, care nu sunt destinate pieţei, ci satisfacerii unor necesităţi interne ale
acesteia. Potrivit Ordinului Ministrului Finanţelor Publice 1752/2005 pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, producţia imobilizată se
numeşte Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi capitalizată.
Producţia exerciţiului este analizată din punct de vedere al dinamicii structurii sale,
evidenţiindu-se totodată cauzele care imprimă o anumită tendinţă indicatorului. Este de
dorit pentru întreprindere ca sporirea producţiei exerciţiului să se realizeze pe seama
creşterii producţiei vândute, ca urmare a îmbunătăţirii politicii de produs, dezvoltării de noi

55
Adaptat după Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii,
Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006, pp. 89, 90.
95
pieţe etc. şi nu pe seama creşterii producţiei stocate, fapt care ar fi consecinţa unei
necorelări între cererea şi oferta de produse, poziţiei slabe pe piaţă din cauza lipsei
avantajelor competitive, concurenţe agresive, strategii de piaţă defectuoase etc.
Producţia exerciţiului fiind conceptul central în calculul soldurilor intermediare de
gestiune, alături de marja comercială, merită diferenţiat de indicatorul cifră de afaceri. La
întreprinderile cu activitate mixtă, cifra de afaceri evidenţiază vânzările de mărfuri şi
producţia vândută, în timp ce la întreprinderile industriale aceasta reflectă doar producţia
vândută. Ignorând anumite aspecte esenţiale privind activitatea întreprinderii, cum sunt
decalajele între momentul fabricării şi cel al facturării antrenând variaţia stocurilor ca şi
producţia imobilizată care uneori pot înregistra valori semnificative, cifra de afaceri poate
să genereze o imagine deformată asupra activităţii întreprinderii. Dimpotrivă, producţia
exerciţiului oferă o imagine mai fidelă a activităţii reale a întreprinderii pe întreaga durată a
perioadei de gestiune.
Definiţie
Valoarea adăugată (Vad) cuantifică plusul de bogăţie sau valoarea
nou creată de întreprindere prin activitatea tehnico-productivă56, exprimând creşterea de
valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a forţei de muncă şi a
capitalului, peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi şi consumate în
procesul productiv, în cadrul activităţii curente a întreprinderii, fiind unul dintre cei mai
pertinenţi indicatori ai creşterii întreprinderii. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre valoarea
bunurilor şi serviciilor produse şi vândute şi valoarea bunurilor şi serviciilor cumpărate şi
consumate reprezintă valoarea adăugată creată de întreprindere. Indicatorul măsoară
performanţa economico-financiară a întreprinderii, indicele de creştere al valorii adăugate
trebuind să-l depăşească pe cel al producţiei exerciţiului şi să fie într-o creştere continuă.
În ceea ce priveşte determinarea nivelului valorii adăugate se utilizează două
metode: metoda substractivă şi metoda analitică.
1. Metoda substractivă (sintetică), situaţie în care valoarea adăugată poartă
denumirea de valoare adăugată produsă sau realizată, determinându-se prin scăderea
consumurilor intermediare din producţia exerciţiului la care se adaugă marja comercială şi
marja activităţii de leasing57, astfel:
Vad = Qe + Mc + Mal – Ci, unde:
Mal – marja activităţii de leasing;
Ci – consumurile intermediare (consumuri de la terţi) sau bunurile şi serviciile
achiziţionate de la terţi pentru a fi consumate în procesul productiv al întreprinderii.
Valoarea lor se determină însumând următoarele elemente din contul de profit şi pierdere:
 cheltuieli cu materiile prime şi materiale consumabile;
 alte cheltuieli materiale (cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de
inventar, cheltuieli privind materialele nestocate, chletuieli privind animalele şi păsările,
cheltuieli privind ambalajele);
 alte cheltuieli din afară (cu energia şi apa);
 cheltuieli privind prestaţiile externe (cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile,
cheltuieli cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile, cheltuieli cu primele de asigurare,
cheltuieli cu studiile şi cercetările, cheltuieli privind colaboratorii, cheltuieli privind
comisioanele şi onorariile, cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate, cheltuieli cu
transportul de bunuri şi persoane, cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferări, cheltuieli
poştale şi taxe de telecomunicaţii, cheltuieli cu serviciile bancare şi asimilate, alte
cheltuieli cu servicii executate de terţi).
2. Metoda aditivă (analitică), situaţie în care valoarea adăugată este numită valoare
adăugată repartizată, care presupune un demers invers, vizând elementele de repartiţie

56
Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M., Management financiar. Analiză financiară şi gestiune
financiară operaţională, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 180.
57
Formula originală din teoria financiară nu conţine indicatorul marja activităţii de leasing dar după ultimele
modificări ale formatului de bilanţ trebuie introdus noul indicator.
96
care compun valoarea adăugată în care se înglobează de fapt costul factorilor de producţie
ce trebuie remuneraţi58. Sistemul de relaţii contractuale dintre întreprindere şi partenerii săi
de afaceri (stakeholder59), conduce la această accepţiune a valorii adăugate, respectiv,
valoarea adăugată reprezintă suma acumulărilor monetare care serveşte la remunerarea
participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea întreprinderii, astfel:
 personalul, remunerat prin: salarii, ajutoare materiale, participare la profit,
indemnizaţii, contribuţia angajatorului pentru asigurările sociale de sănătate, contribuţia
unităţii la fondul de şomaj, alte datorii sociale (Chp);
 statul (infrastructura publică), remunerat prin impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate, impozitul pe profit (I+Tx);
 creditorii (capitalul împrumutat), remuneraţi prin dobânzi şi comisioane (Chf);
 acţionarii (capitalul propriu), remuneraţi prin acordarea de dividende (D);
 întreprinderea, remunerată prin autofinanţare (Af): profitul reinvestit (Pr),
cheltuielile cu amortizările şi provizioane (Am).
În acest sens, există două posibilităţi de calcul al valorii adăugate:
a) pe baza rezultatului net al exerciţiului:
Vad = Cheltuieli cu personalul + Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
+ Impozit pe profit + Cheltuieli financiare + Ajustările de valoare privind imobilizările
corporale şi necorporale + Ajustările de valoare privind activele circulante + Ajustările
de valoare privind provizioanele + Alte cheltuieli de exploatare (Cheltuieli cu despăgubiri,
donaţii şi active cedate) + Rezultatul net – (Alte venituri din exploatare + Venituri
financiare + Venituri din subvenţii de exploatare)
b) pe baza rezultatului din exploatare:
Vad = Cheltuieli cu personalul + Alte cheltuieli de exploatare (Cheltuieli cu
impozite, taxe şi vărsăminte asimilate + Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi active cedate)
+ Ajustările de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale + Ajustările de
valoare privind activele circulante + Ajustările de valoare privind provizioanele +
Rezultatul din exploatare – Alte venituri din exploatare60
Referitor la partenerii de afaceri ai întreprinderii (stakeholder), literatura de
specialitate occidentală îi grupează în două categorii, participanţi interni şi parteneri
externi, aşa cum reiese din figura nr. 5.2.
Participanţi interni Participanţi externi

Furnizori
Angajaţi Societăţi

Guvern
Manageri Întreprindere

Creditori
Proprietari
Acţionari
Clienţi

Figura nr. 5.2. Stakeholderi interni şi externi într-o întreprindere

58
Petrescu, S. Diagnostic economic-financiar. Metodologie, studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004,
p. 55.
59
Conceptul de stakeholder a fost folosit pentru prima dată în anul 1963 la memorandumul intern de la
Institutul de Cercetări Stanford (stake – interes, holder – deţinător) şi desemnează toţi subiecţii care participă
direct sau indirect la activitatea unei întreprinderi şi care pot influenţa procesul managerial sau pot suporta
consecinţele deciziilor adoptate de întreprinderea respectivă.
60
Petrescu, S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, ediţia a II-a, revizuită şi
adăugită, Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, p. 75.
97
 Întreprinderea produce bunuri şi servicii, dar consumă o parte a producţiei altor
întreprinderi şi numai diferenţa dintre ceea ce produce şi ceea ce consumă în acest scop
măreşte valoarea propriei producţii.
Această producţie traduce rolul creator al întreprinderii, exprimă crearea sau
creşterea valorii aduse de întreprindere bunurilor şi serviciilor achiziţionate de la terţi prin
activităţile de producţie sau de comercializare şi măsoară ceea ce adaugă întreprinderea la
circuitul economic prin propria activitate.
Din aceste considerente, valoarea adăugată are o importanţă mai mare decât cifra de
afaceri, care nu poate oferi o imagine adevărată a întreprinderii, în sensul că pot exista
întreprinderi cu aceeaşi cifră de afaceri, foarte deosebite după obiectul de activitate, care
însă realizează valoare adăugată diferită, singura care le poate măsura puterea economică
reală.
Ca poziţie, valoarea adăugată se situează între cumpărări (piaţa în amonte) şi vânzări
(piaţa în aval), fiind instrumentul de măsură a acţiunilor autonome ale întreprinderii care
caracterizează mai fidel performanţa acesteia61.
Curent utilizată în practica financiară, valoarea adăugată prezintă interes pentru că:
 realizează legătura dintre nivelul micro şi macroeconomic. Prin agregarea
valorilor adăugate ale întreprinderilor la nivel macroeconomic se obţine produsul intern
brut (PIB):
Vad = PIB
 reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la
realizarea producţiei sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de
afaceri şi producţia exerciţiului. Cifra de afaceri evidenţiază performanţa comercială a
întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare, nefiind un indiciu pertinent pentru
aprecierea dimensiunii acesteia (cu instalaţii reduse, o întreprindere poate realiza o cifră de
afaceri importantă dacă utilizează în proporţie semnificativă subansamble de la terţi pentru
realizarea producţiei sale). Numai valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul
specific al întreprinderii la realizarea producţiei sale;
 este criteriul de apreciere a creşterii întreprinderii. Rata creşterii cifrei de afaceri
este adesea nerealistă. Numai rata privind creşterea valorii adăugate permite evaluarea
creşterii reale a întreprinderii (în caz de inflaţie, rata de creştere trebuie deflatată);
 măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoare
adăugată/producţie (cifra de afaceri). Cu cât rezultatul raportului este mai mare, cu atât
întreprinderea este mai mult integrată, adică îşi poate asigura ea însăşi un număr mare de
faze de fabricaţie, mergând de la materiile prime la elaborarea produselor finite, fără a
recurge la serviciile altor întreprinderi, pentru executarea unor lucrări sau furnizarea unor
subansamble. Se remarcă de asemenea că pe măsură ce gradul de integrare creşte, se
aşteaptă o creştere semnificativă a nevoii de fond de rulment pentru exploatare, pentru care
trebuie căutate noi surse de finanţare;
 evidenţiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorilor
adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant (cheltuieli cu personalul, cheltuieli
financiare, impozite şi taxe, autofinanţare) la valoarea adăugată se poate face o evaluare a
distribuţiei veniturilor globale către partenerii întreprinderii;
 reflectă gradul de utilizare a factorilor de producţie. Se poate constata că pentru
acelaşi nivel al valorii adăugate, şi cu structuri de exploatare identice, utilizarea factorilor
de producţie poate fi diferită. Această diferenţiere este determinată de randamentul diferit
al utilizării forţei de muncă şi a echipamentelor productive afectate efectiv activităţii de
exploatare (valoare adăugată/număr de personal; valoare adăugată/imobilizări de
exploatare). Legătura dintre cele două rapoarte este asigurată de rata intensităţii
capitalistice (echipament pe salariat) şi anume:

61
Petrescu, S. Diagnostic economic-financiar. Metodologie, studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004,
p. 54.
98
 Valoare adăugată/Număr personal = Imobilizări de exploatare/Număr personal 
Valoare adăugată/Imobilizări de exploatare
sau
Randamentul muncii = Intensitatea capitalistică  Randamentul echipamentelor
Se observă faptul că randamentul muncii va fi cu atât mai mare cu cât intensitatea
capitalistică este mai puternică (echipamentul modern cu grad înalt de automatizare) şi
randamentul echipamentelor mai mare.
 permite, în condiţii de funcţionare identice, realizarea unor clasificaţii sectoriale.
Astfel, la o extremitate, se vor situa întreprinderile comerciale care revând ceea ce
cumpără, cu o valoare adăugată slabă, iar la cealaltă extremitate, firmele de consultanţă,
care cumpără puţin şi vând cu o valoare adăugată importantă. Între cele două şi sectorul
industrial se întâlnesc întreprinderi de înaltă tehnologie, cu o valoare adăugată ridicată, iar
pe de altă parte, industria constructoare de maşini, cu o valoare adăugată modestă.
Eficienţa informaţiilor furnizate de noţiunea de valoare adăugată se fundamentează
pe o interpretare prudentă a indicatorului. De pildă, creşterea valorii adăugate nu este
neapărat un semn de prosperitate pentru întreprindere, în măsura în care această creştere
poate fi însoţită de o scădere bruscă a performanţelor comerciale şi de o înrăutăţire a
trezoreriei.
În legătură cu rolul valorii adăugate în interpretarea structurii de exploatare a unei
întreprinderi, se pot prezenta două aspecte:
 majorarea cheltuielilor cu personalul poate angaja o creştere a valorii adăugate, în
timp ce rezultatul şi rentabilitatea întreprinderii se pot reduce brusc;
 creşterea valorii adăugate poate fi rezultatul creşterii stocurilor de produse finite
fabricate la costuri foarte ridicate pe care piaţa va fi incapabilă să le absoarbă datorită
preţurilor de vânzare pe care ar trebui să le practice.
Aceste aspecte conduc la o interpretare prudentă a valorii adăugate în raport cu
factorii care au generat-o62.
În ceea ce priveşte analiza structurală a valorii adăugate, aceasta are drept obiectiv
urmărirea modului de repartizare a acesteia între participanţii direcţi şi indirecţi la
activitatea economică a firmei. În acest scop se calculează ratele de remunerare a valorii
adăugate, respectiv a ponderii fiecărui element component în totalul acesteia, astfel:
a) rata de remunerare a personalului (R1):
R1 = Cheltuieli cu personalul/Valoarea adăugată  100
b) rata de remunerare a statului (R2):
R2 = Impozite şi taxe/Valoarea adăugată  100
c) rata de remunerare a capitalului tehnic (R3):
R3 = Cheltuieli cu amortizarea/Valoarea adăugată  100
d) rata de remunerare a creditorilor (R4):
R4 = Cheltuieli financiare/Valoarea adăugată  100
e) rata de remunerare a acţionarilor (R5):
R5 = Profit net/ Valoarea adăugată  100
Aceste rate permit efectuarea de comparaţii sectoriale şi inter-exerciţii şi oferă
informaţii asupra modului de repartizare a valorii adăugate între partenerii sociali,
respectiv personalul, statul, întreprinderea, creditorii şi acţionarii. Astfel, o creştere a
ponderii profitului se apreciază favorabil, în timp ce creşterea ponderii cheltuielilor
financiare poate semnifica o creştere a gradului de îndatorare a firmei. Ponderea
impozitelor şi taxelor depinde de fiscalitatea promovată de stat, creşterea acesteia
apreciindu-se nefavorabil.
Aceste solduri intermediare de gestiune caracterizează performanţa întreprinderii în
activitatea de producţie şi comercială stabilind legătura între activitatea economică şi
rezultatul final.

62
Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pp.
86, 87.
99
 Prezentaţi soldurile intermediare de gestiune ce caracterizează
activitatea de exploatare a unei întreprinderi.

5.2.1.2. Soldurile intermediare de gestiune privind rentabilitatea întreprinderii

În aprecierea rentabilităţii absolute a unei întreprinderi, de maximă importanţă se
dovedesc sistemul indicatorilor de rezultate şi cel al indicatorilor de rentabilitate. Astfel,
dacă din prima categorie fac parte cifra de afaceri, marja comercială, producţia exerciţiului
şi valoarea adăugată, cea de-a doua categorie vizează elemente precum excedentul brut din
exploatare, sau după caz insuficienţa brută de exploatare, rezultatul exploatării, rezultatul
financiar, rezultatul curent, rezultatul brut şi rezultatul net al exerciţiului.
Definiţie
Excedentul brut de exploatare (EBE) sau insuficienţa brută de
exploatare (IBE) scoate în evidenţă fluxurile de numerar implicate în activitatea de
exploatare a întreprinderii, mărimea sa fiind dată de diferenţa dintre acestea. Acest
indicator măsoară eficacitatea capitalului economic, reprezentând resursa rezultată din
exploatare şi folosită pentru menţinerea şi dezvoltarea potenţialului productiv al
întreprinderii şi remunerarea capitalurilor utilizate şi a statului.
În condiţiile în care întreprinderea realizează un câştig din activitatea sa de
exploatare, acest sold intermediar poartă denumirea de excedent brut din exploatare, în caz
contrar, când sunt obţinute pierderi, se vorbeşte de o insuficienţă brută de exploatare; se
stabileşte ca diferenţă între valoarea adăugată (plus subvenţiile de exploatare), pe de o
parte, şi impozitele, taxele şi cheltuielile de personal, pe de altă parte:
Excedentul Valoarea adăugată Cheltuieli cu personalul
brut al = + – +
exploatării Subvenţii de exploatare Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
Excedentul brut al expoatării exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare
(operaţii strict legate de producţia industrială, de activitatea comercială sau prestări
servicii), resursă principală a întreprinderii cu influenţă hotărâtoare asupra rentabilităţii
economice şi a capacităţii potenţiale de autofinanţare a investiţiilor (din amortizări,
provizioane, profit).
Rolul excedentului brut al exploatării poate fi urmărit sub trei aspecte:
 excedentul brut al exploatării este o măsură a performanţelor economice ale
întreprinderii. Sub acest aspect, indicatorul va fi reţinut în calculul rentabilităţii economice
(EBE/Capital economic) sau al ratei marjei brute de exploatare (EBE/Cifra de afaceri). Un
excedent brut al exploatării suficient de mare va permite întreprinderii reînnoirea
imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite şi
asigurarea finanţării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferenţa va fi distribuită
statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) şi/sau conservată prin autofinanţare.
 excedentul brut al exploatării este independent de politica financiară a
întreprinderii (nu este influenţat de veniturile şi cheltuielile financiare dependente de
structura financiară a întreprinderii), de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile
întreprinderii privind modalităţile de calcul a amortizării), de politica de dividend (deciziile
conducerii întreprinderii privind repartizarea profitului net), de politica fiscală, nefiind
influenţat de asemenea de politica prudenţială a firmei (amortizări şi provizioane).
Acest sold intermediar de gestiune nefiind perturbat de politica întreprinderii în
materie de finanţare, investiţii, provizioane, fiscalitate, furnizează informaţii semnificative
cu privire la performanţele industriale şi comerciale, fiind recomandat în studii
previzionale şi analize comparative ale întreprinderilor aparţinând aceluiaşi sector de
activitate. El poate pune în evidenţă, mai bine decât rezultatul final, o deficienţă structurală
a întreprinderii în plan pur industrial şi comercial.
 excedentul brut al exploatării reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru
întreprindere. Sub rezerva producţiei imobilizate şi a decalajelor generatoare de creanţe,
stocuri şi datorii având consecinţe aspra trezoreriei, excedentul brut de exploatare
constituie resursa financiară fundamentală care va fi utilizată pentru menţinerea sau
100
creşterea capacităţii de producţie a întreprinderii, plata cheltuielilor financiare, a
impozitului pe profit şi dividendelor, rambursarea împrumuturilor angajate anterior. Dar,
această resursă financiară fundamentală nu este decât o resursă de trezorerie potenţială, un
cash-flow potenţial degajat de exploatare (cash-flow brut al exploatării), susceptibil de a se
transforma în disponibilităţi pe măsura reglementării decalajelor dintre nevoile şi resursele
exploatării. Acest aspect decurge chiar din metodologia de calcul al excedentului brut de
exploatare:
Pornind de la veniturile încasabile, respectiv cheltuielile plătibile şi având în vedere
diferitele decalaje care se produc la nivelul creditelor acordate clienţilor şi creditelor
furnizor63 sau la nivelul stocurilor, antrenând un veritabil fenomen de retenţie (reţinere) a
fluxurilor monetare, se poate arăta că o parte din excedentul brut al exploatării se va regăsi
imobilizat în variaţia nevoii de fond de rulment pentru exploatare (producţia imobilizată nu
generează fluxuri monetare). În această situaţie, relaţia de calcul a excedentului brut al
exploatării este următoarea64:
Excedentul brut al = Venituri din exploatare – Cheltuieli pentru
exploatării încasabile exploatare plătibile

EBE = Venituri din exploatare încasate (în cursul exerciţiului) + Venituri din exploatare de încasat
(în exerciţiul următor) – Cheltuieli pentru exploatare plătite (în cursul exerciţiului) – Cheltuieli pentru
exploatare de plătit (în exerciţiul următor)
Este ştiut faptul că veniturile şi cheltuielile realizabile în exerciţiul următor sunt
expresia resurselor temporare pentru exploatare, respectiv a necesarului de active
circulante care, articulate cu soldul din bilanţ, conduc la evidenţierea variaţiei nevoii de
fond de rulment pentru exploatare (∆NFRE), şi anume:
EBE = Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) + Producţia stocată + Variaţia
stocurilor + Producţia imobilizată + Variaţia creanţelor de exploatare – Variaţia
datoriilor de exploatare
Aşadar, excedentul brut al exploatării exprimă fluxul real de trezorerie al exploatării
(ETE) rezultat după acoperirea variaţiei nevoii de fond de rulment pentru exploatare
(∆NFRE). Excedentul de trezorerie al exploatării joacă un rol important în cadrul analizei
fluxurilor de trezorerie. Excedentul brut al exploatării constituie primul nivel al analizei
privind formarea trezoreriei globale a întreprinderii, punctul de pornire în tabloul fluxurilor
de trezorerie.
Definiţie
Rezultatul din exploatare (Rexp) denumit şi rezultat operaţional, este
calculat şi raportat de întreprindere în cadrul situaţiilor sale financiare, reprezentând
diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile implicate în activitatea de exploatare, normală şi
curentă a firmei. Acest sold intermediar de gestiune constituie primul element de măsură a
rentabilităţii economice şi este influenţat de politica de investiţii65, de regimul de
amortizare practicat, de provizioane, fiind independent de politica financiară, fiscală a
întreprinderii66. Arată în mod indirect suma dintre resursele create de întreprindere prin
activitatea sa de exploatare direcţionată către menţinerea dotărilor materiale ale firmei.

63
Credit prin care furnizorul livrează cumpărătorului marfa cu plata amânată (pe credit) pe baza
împrumutului în bani pe care îl primeşte de la o bancă, pe o perioadă determinată cu plata dobânzii convenite.
Este o finanţare bancară post livrare. Procedural, cumpărătorul va rambursa creditul conform ratelor şi
scadenţelor, convenite cu furnizorul, direct băncii care a împrumutat pe furnizor.
64
Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pp.
87, 88.
65
Dragotă, V., Ciobanu, A. M., Obreja, L., Dragotă, M., Management financiar. Analiză financiară şi
gestiune financiară operaţională, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 183.
66
Petrescu, S., Diagnostic economic-financiar. Metodologie, studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004,
p. 157.
101
 Relaţia de calcul a acestui indicator este următoarea67:
Rezultatul din exploatare = Excedentul brut din exploatare + Alte venituri de exploatare – Amortizări
şi provizioane68 – Alte cheltuieli de exploatare69
sau
Rezultatul din exploatare = Venituri din exploatare – Cheltuieli din exploatare
Rezultatul exploatării reprezintă venitul degajat de activitatea de exploatare şi pus la
dispoziţia aportorilor de capitaluri proprii şi împrumutate (acţionari, obligatari şi bancheri).
Drept urmare, acest rezultat este utilizat pentru compararea performanţelor întreprinderilor
care au politici financiare diferite.
Nivelul rezultatului de exploatare oferă informaţii privind mărimea resurselor
determinate de activitatea de exploatare pe care întreprinderea se poate baza pentru
acoperirea cheltuielilor sale financiare. Resursele acumulate din activitatea din exploatare,
la care se adaugă eventual veniturile financiare obţinute de către întreprindere, ar trebui să
depăşească nivelul cheltuielilor financiare ale acesteia. În caz contrar va avea loc un
transfer de valoare de la proprietari către creditorii întreprinderii.
Definiţie
Rezultatul financiar este rezultatul aferent activităţii financiare,
cuprinde elemente de fluxuri financiare şi elemente ce corespund riscurilor ataşate, fiind un
sold intermediar între rezultatul din exploatare şi rezultatul curent. Se determină prin
diferenţa dintre veniturile financiare şi cheltuielile aferente, conform relaţiei următoare:
Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli financiare
Ca parte componentă a rezultatului curent, rezultatul financiar caracterizează
activitatea financiară, comparând veniturile (care nu sunt generate de cheltuieli) cu
cheltuielile financiare. Lipsa veniturilor financiare în condiţiile existenţei cheltuielilor
financiare legate de plata dobânzilor la împrumuturile contractate poate conduce la un
rezultat financiar negativ (pierdere), ceea ce impune raportarea acestui rezultat la
activitatea de exploatare în scopul determinării riscului financiar (de capital).
Definiţie
Rezultatul curent este determinat atât de rezultatul exploatării normale
şi curente, cât şi de cel al activităţii financiare. Este rezultatul tuturor operaţiilor curente ale
întreprinderii.
Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Cheltuieli
financiare
Acest sold intermediar de gestiune ţine cont de politica de finanţare a întreprinderii,
nefiind perturbat de elementele fiscale pure, permite analiza dinamicii rezultatelor curente
ale întreprinderii pe mai multe exerciţii financiare succesive.
Definiţie
Rezultatul brut al exerciţiului constituie soldul rezidual între
veniturile totale şi cheltuielile totale şi se determină şi cu relaţia următoare:
Rezultatul brut al exerciţiului = Venituri totale – Cheltuieli totale
Potrivit reglementărilor legale, întreprinderea poate repartiza profitul brut pentru
constituirea de rezerve legale, până la 1/5 din valoarea capitalului social vărsat şi
acoperirea pierderilor din anii precedenţi.
Definiţie
Rezultatul net al exerciţiului constituie soldul final după aplicarea
cotei procentuale de impozit pe profit asupra rezultatului brut (impozabil) al perioadei
curente, fiind calculat cu ajutorul relaţiei următoare:
Rezultatul net =Rezultatul brut – Impozit pe profit

67
Petrescu, S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, ediţia a II-a, revizuită şi
adăugită, Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, p. 88.
68
Ajustări de valoare privind imobilizările corporale, necorporale, activele circulante şi ajustări privind
provizioanele.
69
Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate.
102
 Acest rezultat (profit sau pierdere) caracterizează performanţa generală a activităţii
(de exploatare, financiară) şi reflectă creşterea acumulărilor întreprinderii în cursul
exerciţiului.
Profitul net urmează a fi repartizat conform legii, parţial distribuit sau reinvestit;
permite refacerea capitalurilor investite în întreprindere şi remunerarea investitorilor,
urmând să se regăsească în creşterea capitalului propriu.
Pierderea netă reflectă imposibilitatea refacerii capitalurilor investite şi poate
deteriora capitalul propriu până la dispariţie, ceea ce conduce la riscul de insolvabilitate.
Prezentaţi soldurile intermediare de gestiune ce privesc rentabilitatea
unei întreprinderi.
În concluzie, analiza performanţelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor intermediare
de gestiune prezintă avantajul prin faptul că oferă indicii cu privire la modul în care este
creată şi, respectiv, transferată valoarea în cadrul firmei, putându-se identifica astfel
problemele de management sau chiar de strategie ale întreprinderii.
De asemenea, pe lângă cele menţionate mai sus, se pot considera ca limite ale acestui
tip de analiză următoarele:
 integrarea informaţiilor din contabilitatea de gestiune este foarte redusă;
 evaluarea consumurilor are la bază viziunea juridică;
 aparent benefic, informaţia contabilă trebuie retratată pentru a putea formula
noţiuni şi indicatori financiari.
Cascada fluxului de rezultate se încheie cu soldurile reziduale de flux care
caracterizează performanţa financiară a întreprinderii privind asigurarea resurselor de
finanţare a activităţii curente şi viitoare: capacitatea de autofinanţare (CAF) şi
autofinanţarea (AF).

Exemplificare
 Pentru exemplificarea metodologiei de analiză a nivelului şi dinamicii soldurilor
intermediare de gestiune se utilizează datele din tabelele de mai jos:

Tabelul nr. 5.1. Nivelul şi dinamica marjei comerciale

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Venituri din vânzarea mărfurilor 3278447 3942871 4744689 5862884 6163136
Cheltuieli privind mărfurile 1792352 2092399 2686337 2836104 2735617
Marja comercială 1486095 1850472 2058352 3026780 3427519
Rata marjei comerciale (RMc) (%)
Mc
a) RMc =  100 45,33 46,93 43,38 51,63 55,61
Vmf
Mc
b) RMc =  100 82,91 71,90 76,62 106,72 125,29
Chmf
Indicele de evoluţie a veniturilor din
100 120,27 120,34 123,57 105,12
vânzarea mărfurilor (%)
Indicele de evoluţie a cheltuielilor
100 116,74 128,39 105,58 96,46
privind mărfurile (%)
Indicele de evoluţie a marjei
100 124,52 111,23 147,05 113,24
comerciale (%)

Interpretare
În cazul S.C. ALFA S.A., marja comercială a înregistrat o tendinţă de creştere,
atingând valoarea de 3427519 lei la nivelul anului 4, semnificând o creştere de 130,64%
comparativ cu anul de bază, fapt datorat creşterii veniturilor din vânzarea mărfurilor într-
un ritm mai rapid (+87,99%) faţă de evoluţia cheltuielilor privind mărfurile (+52,63%). În
ultimul an, activitatea comercială a înregistrat o creştere a eficienţei măsurate prin rata
103
 marjei comerciale de 3,98% şi prin profitabilitatea cheltuielilor de 18,57% faţă de anul
anterior, după ce pe parcursul perioadei precedente înregistrase valori oscilatorii.
De asemenea, se observă o creştere a adaosului comercial începând cu anul 1,
atingând valoarea cea mai ridicată la nivelul anului 4 (125,29%).

Tabelul nr. 5.2. Nivelul şi dinamica valorii adăugate

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Marja comercială 1486095 1850472 2058352 3026780 3427519
Producţia exerciţiului 3324803 4557640 4343769 5292657 5756002
Consumuri intermediare 2727580 2781228 2791898 3271126 3169781
Cheltuieli cu materii prime şi materiale
1263434 919722 595592 799458 766013
consumabile
Alte cheltuieli materiale 482531 510341 424178 660130 171672
Alte cheltuieli din afară (cu energie şi apă) 312024 512187 667337 829815 868496
Cheltuieli privind prestaţiile externe 669591 838978 1104791 981723 1363600
Valoarea adăugată 2083318 3626884 3610223 5048311 6013740
Indicele de creştere a marjei comerciale (%) 100 124,52 111,23 147,05 113,24
Indicele de creştere a producţiei exerciţiului (%) 100 137,08 95,31 121,84 108,75
Indicele de creştere a consumurilor intermediare
100 101,97 100,38 117,16 96,90
(%)
Indicele de creştere a valorii adăugate (%) 100 174,09 99,54 139,83 119,12

Interpretare
La S.C. ALFA S.A., valoarea adăugată înregistrează o permanentă tendinţă de creştere
pe întreaga perioadă analizată, excepţie făcând anul 2 când aceasta scade cu 0,46%. În
ultimul an de analiză, valoarea adăugată creşte cu 19,12% faţă de anul precedent reflectând
o bună creştere a bogăţiei create pe seama utilizării mai ales a resurselor umane şi tehnice
ale firmei. Acest fapt s-a datorat următorilor factori:
a) ritmul de creştere superior al elementelor de natura veniturilor faţă de cele de
natura cheltuielilor:
- sporirea cu 8,75% a producţiei exerciţiului;
- scăderea cu 3,10% a consumurilor intermediare;
- sporirea cu 13,24% a marjei comerciale.
b) creşterea eficienţei activităţii prin sporirea cifrei de afaceri cu 6,92%.

Tabelul nr. 5.3. Nivelul şi dinamica rezultatului din exploatare

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Venituri din exploatare 7067317 9393403 11326195 11643422 12050718
Cheltuieli din exploatare 6504740 8325657 9561840 10566622 10712775
Rezultatul din exploatare (profit) 562577 1067746 1764355 1076800 1337943
Indicele de evoluţie a veniturilor din
100 132,91 120,58 102,80 103,50
exploatare (%)
Indicele de evoluţie a cheltuielilor
100 127,99 114,85 110,51 101,38
din exploatare (%)
Indicele de evoluţie a rezultatului
100 189,80 165,24 61,03 124,25
din exploatare (%)
Cifra de afaceri netă 6550803 8321115 8886228 10949660 11707210
Rata rentabilităţii comerciale 8,59 12,83 19,85 9,83 11,43
Rezultatul brut al exerciţiului
76265 789171 1021697 703703 142025
(profit)

Interpretare
La S.C. ALFA S.A., datorită faptului că activitatea financiară a societăţii analizate
înregistrează pierderi pe toată perioada analizată, nu se poate calcula ponderea
rezultatului din exploatare în rezultatul total al exerciţiului, dar se poate observa o

104
stabilitate a activităţii şi datorită faptului că rezultatul din exploatare înglobează
rezultatul brut.
Rezultatul din exploatare înregistrează o evoluţie ascendentă în perioada 0-2,
observându-se totuşi o tendinţă de reducere a ratei de creştere (+65,24% în anul 2, faţă
de +89,80% în anul 1), pentru ca la nivelul anului 3, indicatorul să se diminueze cu
687555 lei (-39,97%), datorită:
- sporirii cheltuielilor din exploatare (+10,51%) într-un ritm mai rapid decât
veniturile din exploatare (+ 2,80%);
- reducerii ratei rentabilităţii comerciale cu 10,02%.
În anul 4 se observă o creştere a rezultatului din exploatare cu 24,25% faţă de
anul precedent, datorită:
- creşterii veniturilor din exploatare (+3,50%) într-un ritm mai rapid decât
evoluţia cheltuielilor din exploatare(+1,38%);
- creşterii ratei rentabilităţii comerciale cu 1,6%.

Tabelul nr. 5.4. Nivelul şi dinamica rezultatului financiar

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Venituri financiare 5606 534364 80357 603349 444583
Cheltuieli financiare 491919 812940 823015 976446 1640501
Rezultatul financiar (pierdere) 486313 278576 742658 373097 1195918
Indicele de evoluţie a veniturilor
100 9531,83 15,04 750,84 73,69
financiare (%)
Indicele de evoluţie a cheltuielilor
100 165,29 101,24 118,64 168
financiare (%)
Indicele de evoluţie a rezultatului
100 57,28 266,59 50,24 320,54
financiar (%)

Interpretare
La S.C. ALFA S.A. evoluţia activităţii financiare este oscilatorie, înregistrându-se
pierderi pe toată perioada analizată. Aceeaşi evoluţie haotică o au şi veniturile
financiare, care în anul 1 cresc exagerat de mult comparativ cu anul 0 (+9431,83%)
datorită, în special, creşterii veniturilor din diferenţe de curs valutar. În anul imediat
următor veniturile financiare scad cu 84,96% pentru ca în anul 3 să crească faţă de anul
2 cu 650,84% (veniturile din diferenţe de curs valutar cresc cu 625,49%), continuată de
o scădere în 4 cu 26,31% (veniturile din diferenţe de curs valutar scad cu 42,46%).
Ponderea cea mai însemnată în veniturile financiare o deţin veniturile din diferenţe de
curs valutar (93,34 % în 1, 95,02% în 2, 91,81% în 3, respectiv 94,48% în anul 4),
urmate de veniturile din sconturi obţinute şi venituri din dobânzi.
Cheltuielile financiare cresc pe întreaga perioadă de analiză, culminând cu anul 4,
an în care se înregistrează cea mai semnificativă creştere, de 68%, cu influenţe negative
asupra rezultatului financiar, care înregistrează cea mai mare pierdere în anul 4, de
1195918 lei.
Ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor financiare o deţin cheltuielile cu
dobânzile, de aproximativ 99,98% la nivelul anului 3, aferente creditelor contractate ca
urmare a investiţiilor ce au vizat atât extinderea şi modernizarea bazei de tratament din
complexul hotelier cât şi înlocuirea aparaturii medicale şi achiziţionarea în plus a unor
aparate performante. De asemenea, cheltuielile cu dobânzile cresc pe întreaga perioadă
de analiză, mai puţin la nivelul anului 2, când scad cu 15,32%.

5.2.2. Ratele de rentabilitate

Definiţie
Rentabilitatea reprezintă un indicator ce ocupă un loc important în
determinarea diagnosticului financiar al unei întreprinderi. În sens larg, „rentabilitatea este
o constrângere fundamentală a gestiunii financiare, alături de cea referitoare la realizarea

105
echilibrului financiar al întreprinderii. Ea depinde nu doar de rentabilitatea internă a
agentului economic, ci şi de relaţiile acestuia cu mediul şi mai ales de aptitudinea
agentului economic de a se adapta la variaţiile pieţei”70. În sens restrâns, „rentabilitatea
se poate defini ca fiind măsura în care o întreprindere realizează vânzări care depăşesc
costul activităţilor”71.
Analiza profitului poate oferi informaţii cu privire la rentabilitatea absolută a
întreprinderii. De aceea, atât pentru diagnosticul intern cât şi pentru utilizatorii externi ai
informaţiei privind întreprinderea, cunoaşterea capacităţii de a produce profit absolut nu
este suficient de reprezentativă. Drept urmare, se impune compararea (raportarea) unui
indicator ce reflectă efectul sau rezultatele obţinute (excedentul brut al exploatării,
rezultatul din exploatare, rezultatul brut, rezultatul net al exerciţiului) cu un indicator de
flux global al activităţii ce reflectă efortul (costuri, cifră de afaceri, capital investit, capital
propriu), în special cu mărimile care exprimă efortul depus pentru obţinerea rezultatului,
obţinându-se astfel ratele rentabilităţii care, din punctul de vedere al analizei, au o mai
mare capacitate informaţională.
Termenul de rată provine de la latinescul ratio, care înseamnă un raport între două
mărimi derivate, cu mare valoare informaţională. Dar, interpretarea în procesul conducerii
nu trebuie să fie rigidă, să nu se facă izolat, ci în contextul ei infrastructural. Prin rate se
examinează stări şi echilibre ale unei dezvoltări, se supraveghează parametrii de
funcţionare ai sistemului.
Karl Marx defineşte ratele de rentabilitate prin raportul dintre plusvaloare sau
excedentul de valoare realizat din vânzarea mărfurilor sale şi capitalul total avansat pentru
producerea acesteia. El arată că rata profitului se va impune sub o formă oarecare tuturor
capitaliştilor şi le va permite determinarea preţurilor la care îşi vor vinde mărfurile.
Importanţa cunoaşterii ratelor de rentabilitate derivă din:
 favorizează orientarea structurii producţiei pe produse, ramuri şi subramuri, în
sensul găsirii celor care oferă cel mai mare avantaj. Fluxurile economice se redirecţionează
permanent, imprimând activităţilor economice o dezvoltare inegală;
 stimulează gestiunea prin utilizarea raţională a resurselor;
 contribuie la întărirea interesului întreprinzătorului pentru diferenţierea
produselor având în centrul acesteia modernizarea conceptului de calitate;
 favorizează segmentarea pieţei şi diferenţierea strategiilor comerciale.
În analiza economico-financiară a rezultatelor întreprinderii, ratele de rentabilitate
permit efectuarea de comparaţii între grupuri de întreprinderi, comparaţii temporale pentru
aceeaşi înterprindere, comparaţii în raport cu standardele elaborate.
Indiscutabil este locul şi rolul ratelor de rentabilitate în caracterizarea performanţelor
întreprinderii, dar în acelaşi timp, nu trebuie omise limitele informaţiilor pe care le
furnizează. Calculul ratelor de rentabilitate se bazează pe valori preluate din situaţiile
financiare anuale care, de la un exerciţiu la altul nu exprimă realitatea economică dacă nu
se foloseşte aceeaşi metodă de evaluare. Şi, în plus, nu trebuie neglijat impactul inflaţiei
asupra elementelor patrimoniale şi rezultatelor întreprinderii.
Ratele de rentabilitate se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, cele mai
importante fiind criteriul bazei de raportare şi criteriul funcţional. În afara acestora mai pot
exista criterii referitoare la interesele urmărite în exprimarea acestor rate (interele
managerilor, acţionarilor, creditorilor etc) sau la tipul de rezultat ce se află la numărătorul
ratelor.
După criteriul bazei de raportare, se pot distinge:
 ratele de marjă sau de structură care au la numitor un indicator de flux global al
activităţii (ratele rentabilităţii comerciale care măsoară rezultatele obţinute în raport cu
activitatea întreprinderii);

70
Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p. 330.
71
Tudose, M.B., Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii financiare, Editura
Economică, Bucureşti, 2006, p. 181.
106
  ratele de eficienţă care au la numitor mijloacele angajate sau consumate pentru
obţinerea rezultatelor.
După criteriul funcţional, ratele de rentabilitate se pot clasifica în72:
 rate ale rentabilităţii economice (măsoară rezultatele obţinute în raport cu
mijloacele economice);
 rate ale rentabilităţii financiare (măsoară rezultatele obţinute în raport cu
mijloacele financiare);
 rate ale rentabilităţii resurselor consumate (exprimă preponderent interesele
managerilor întreprinderii);
 rate ale rentabilităţii capitalului avansat şi ocupat (exprimă preponderent
interesele investitorilor).
5.2.2.1. Ratele rentabilităţii comerciale
Definiţie
Ratele rentabilităţii comerciale (Rc), cunoscute în literatura anglo-
saxonă sub denumirea de Return On Sales (ROS), exprimă rentabilitatea comercială sau
rentabilitatea vânzărilor întreprinderii, fiind determinate ca raport între marjele de
acumulare (soldurile intermediare de gestiune) calculate pe baza contului de profit şi
pierdere şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
Ratele rentabilităţii comerciale caracterizează eficienţa politicii comerciale (a
procesului de aprovizionare, stocare şi vânzare) şi mai ales a politicii de preţuri practicate
de întreprindere.
Indiferent de modalitatea de calcul, scopul analizei este de a explica factorial evoluţia
acestui indicator, de a-i stabili tendinţa. Creşterea ratei rentabilităţii comerciale aferente
activităţii de explotare faţă de o anumită bază de referinţă reflectă o stare pozitivă şi are loc
atunci când indicii indicatorilor absoluţi ai rentabilităţii (excedentul brut al exploatării,
rezultatul din exploatare, rezultatul brut, rezultatul net al exerciţiului) devansează indicele
cifrei de afaceri sau al valorii adăugate73.
Se pot determina următoarele categorii de rate ce caracterizează rentabilitatea
comercială:
a) Rata marjei comerciale (RMc), utilizată îndeosebi de întreprinderile cu activitate
comercială, se determină ca raport între marja comercială (Mc) şi veniturile din vânzarea
mărfurilor (Vmf):
Mc
RMc =  100
Vmf
Această rată pune în evidenţă strategia comercială a întreprinderii analizate. Astfel, o
marjă comercială redusă implică cheltuieli generale riguroase şi recurgerea la forme de
distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor privind personalul şi economii
asupra cheltuielilor de transport, stocaj, depozitare, etc. O marjă comercială ridicată
reclamă cheltuieli generale sporite şi deci servicii mai bune către clienţi.
De asemenea, rata marjei comerciale apreciază influenţa constrângerilor pieţei şi a
politicii preţurilor de vânzare. Creşterea ratei însoţită de o diminuare a vânzărilor (cifrei de
afaceri) semnifică faptul că întreprinderea încearcă să-şi menţină marjele promovând o
politică de preţuri înalte. Dimpotrivă, o rată a marjei comerciale în scădere însoţită de o
creştere puternică a vânzărilor evidenţiază faptul că întreprinderea preferă reducerea
preţurilor de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piaţă. În fine, situaţia în care
creşterea ratei marjei comerciale este însoţită de o creştere a cifrei de afaceri reflectă o
situaţie favorabilă pentru întreprindere, respectiv, punerea în vânzare a unor produse cu
performanţe superioare sau ocuparea pe piaţă a unei poziţii concurenţiale forte.
b) Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut de
exploatare independent de politica financiară, politica de investiţii, de incidenţa fiscalităţii
şi se determină raportând excedentul brut al exploatării (EBE) la cifra de afaceri (Ca):
72
Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 279.
73
Niculescu, M., Diagnostic financiar, volumul II, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 215.
107
 EBE
REBE =  100
Ca
Această rată indică aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de a degaja profit.
O valoare ridicată a ratei marjei brute de explotare reflectă posibilitatea financiară de
reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii, acoperirii costului capitalului şi asigurării
dezvoltării acesteia. O creştere a ratei EBE exprimă o creştere a productivităţii, în măsura
în care rata nu este simpla consecinţă a creşterii ratei marjei comerciale, iar scăderea ei, în
raport cu o rată a marjei comercială stabilă, dovedeşte o împovărare referitoare la costurile
exploatării.
c) Rata marjei nete (RMn) exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv,
capacitatea sa de a realiza profit şi de a rezista concurenţei şi se determină raportând
rezultatul net al exerciţiului (Rnet) la cifra de afaceri (Ca):
Rnet
RMn =  100
Ca
Această rată prezintă facilităţi de calcul, deoarece nu presupune o pregătire prealabilă
a datelor, fiind recomandată în analizele financiare vizând perioade scurte dar şi
întreprinderi mici. Această recomandare este justificată de faptul că rezultatul net nu
exprimă în exclusivitate un rezultat al activităţii de exploatare, ci el poate fi generat de
rezultatul unor operaţii de dezinvestire sau al unor plasamente financiare (operaţii
financiare). De aceea, pentru perioade mai lungi şi în special în marile întreprinderi,
evaluarea activităţii de exploatare (comercială, industrială) este recomandată a fi realizată
cu ajutorul ratei rentabilităţii de exploatare.
d) Rata marjei nete de exploatare (RMnexp) pune în evidenţă eficienţa activităţii de
exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ şi comercial şi se determină
raportând rezultatul din exploatare (Rexp) la cifra de afaceri (Ca):
Re xp
RMnexp =  100
Ca
Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influenţat de amortismente şi
provizioane, devenind un rezultat net al exploatării.
Rata marjei nete de exploatare şi rata marjei nete se deosebesc de ratele rentabilităţii
economice şi financiare prin faptul că nu iau în calcul masa capitalului investit în
activitatea întreprinderii care permite obţinerea cifrei de afaceri. Prin urmare, indicatorii
sunt independenţi de structura financiară a întreprinderii, fapt pentru care aceste rate de
profitabilitate nu se utilizează în comparaţiile inter-întreprinderi. Pentru a înlătura acest
dezavantaj, ratele de profitabilitate sunt utilizate împreună cu rapoartele ce exprimă rotaţia
capitalului în cifra de afaceri, contribuind astfel la identificarea cauzelor care determină
nivelul ratelor rentabilităţii economice şi financiare74.
e) Rata marjei brute de autofinanţare (RMba) măsoară surplusul de resurse de care
dispune întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea acţionarilor săi,
determinându-se raportând capacitatea de autofinanţare (CAF) la cifra de afaceri (Ca):
CAF
RMba =  100
Ca
f) Rata marjei asupra valorii adăugate (RMva) măsoară rezultatul brut de care dispune
întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli de
personal) pentru 100 lei bogăţie creată, determinându-se raportând excedentul brut al
exploatării la valoarea adăugată:
EBE
RMva =  100
Va
Din cele prezentate în acest subcapitol rezultă că principalele rezerve de creştere a
ratei rentabilităţii comerciale vizează: creşterea vânzărilor, creşterea puterii de negociere a

74
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară, Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2006, p. 369.
108
întreprinderii cu furnizorii şi obţinerea unor preţuri de achiziţie avantajoase, ameliorarea
structurii vânzărilor în sensul creşterii ponderii celor cu o marjă comercială individuală mai
mare, accelerarea rotaţiei stocurilor, optimizarea cheltuielilor, maximizarea preţurilor de
vânzare ş.a.
Indiferent de nivelul şi sistemul de perfecţionare, ratele rentabilităţii comerciale
trebuie apreciate pe total şi pe structură sortimentală, în dinamică şi în raport cu media
sectorului şi cu rezultatele principalilor competitori75.
5.2.2.2. Ratele rentabilităţii economice
Definiţie
Ratele rentabilităţii economice (Re), importante pentru evaluarea
performanţelor manageriale, permit aprecierea performanţelor realizate în cadrul activităţii
curente de producţie şi comercializare a întreprinderii. Acestea sunt considerate expresia
capacităţii managerului de a asigura o gestiune eficientă a activităţii de exploatare. Pentru
calculul ratelor de rentabilitate economică, se face abstracţie de provenienţa capitalului
(propriu sau împrumutat) investit în întreprindere şi de politica fiscală promovată de
aceasta.
În funcţie de elementele luate în calcul, ratele rentabilităţii economice pot avea
configuraţia ratelor rentabilităţii activelor (ROA) sau ratelor rentabilităţii capitalurilor
investie (ROI).
Indiferent de modul de exprimare, ratele rentabilităţii economice trebuie apreciate în
raport cu rata inflaţiei şi cu rata dobânzii capitalului îmrpumutat, astfel76:
 o rată a rentabilităţii economice superioară ratei inflaţiei va putea asigura
conservarea substanţei economice a întreprinderii şi reînnoirea/creşterea activelor sale într-
o perioadă cât mai scurtă;
 o rată a rentabilităţii economice care remunerează capitalurile investite la un
nivel superior ratei medii a dobânzii, plus o primă pentru riscul economic şi financiar pe
care şi l-au asumat investitorii ce au plasat capitalul în întreprindere, garantează un efect de
levier financiar pozitiv, respectiv îndatorarea este generatoare de rentabilitate financiară
pentru întreprindere.
Rata rentabilităţii activelor cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea
de ROA - Return On Assets77, măsoară performanţa activului total sau activului de
exploatare (fără active financiare, care nu au legătură directă cu activitatea curentă a
întreprinderii), arătând eficienţa utilizării activelor în generarea profitului şi este expresia
capacităţii managerului de a asigura o gestiune eficientă a activităţii de exploatare.
a) Rata rentabilităţii activului total78 măsoară rentabilitatea întregului capital angajat
în activitatea curentă a întreprinderii, determinându-se cu relaţia următoare:
Re c
Re =  100 , în care:
At
Rec – rezultatul economic înainte de impozitare şi dobânzi (în limba engleză EBIT –
earnings before interests and taxes)
At – activele totale (total assets)
Rezultatul economic luat în considerare pentru calculul acestui indicator este
rezultatul înainte de deducerea cheltuielilor financiare şi a impozitului pe profit, adică
rezultatul curent, la care se adaugă cheltuielile financiare sau rezultatul din exploatare, la
care se adaugă veniturile financiare. Rezultatul economic este independent de modul de
finanţare a întreprinderii (din capitaluri proprii şi/sau împrumutate), ceea ce facilitează
utilizarea raportului în analizele comparative inter-întreprinderi şi neutralizează influenţa
75
Petcu, M., Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 377.
76
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2006, p. 372.
77
La nivel internaţional, atât în teorie, cât şi în practică, rata rentabilităţii economice este întalnită sub
denumirea de ROA (Return on Assets).
78
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2006, p. 373.
109
fiscalităţii asupra indicatorului. Activul total, numit şi capital angajat, include imobilizările
pentru activitatea de exploatare, imobilizările în afara exploatării, imobilizările financiare,
nevoia de fond de rulment pentru exploatare şi în afara exploatării, precum şi
disponibilităţile băneşti.
Rata rentabilităţii economice astfel calculată reflectă măsura în care rezultatul
economic este suficient pentru a finanţa necesarul de active circulante şi activele
imobilizate utilizate în activitatea de exploatare. Într-o altă accepţiune, indicatorul exprimă
în ce măsură este remunerat capitalul angajat în activitatea curentă a întreprinderii.
b) Rata rentabilităţii activului de exploatare măsoară rentabilitatea activului de
exploatare angajat în activitatea curentă a întreprinderii, determinându-se cu relaţiile
următoare:
EBE Re xp
Rebrută =  100 sau Renetă =  100 , în care:
Cecb Cecn
Rebrută – rentabilitatea economică brută
EBE – excedentul brut din exploatare
Cecb – capitalul economic brut79
Rexp – rezultatul de exploatare
Cecn – capital economic net
Prima relaţie de calcul a rentabilităţii explică în ce măsură capitalul economic angajat
în activitatea de exploatare a întreprinderii degajă suficient excedent pentru a acoperi
costul capitalului împrumutat, riscul economic şi financiar pe care şi l-au asumat furnizorii
de capital, deprecierea mijloacelor fixe utilizate în procesul de producţie şi comercializare,
finanţarea creşterii întreprinderii etc.
Cea de a doua relaţie de calcul pune în evidenţă rezultatul din exploatare obţinut la
100 lei capital economic investit în activitatea de exploatare a întreprinderii. Literatura de
specialitate occidentală apreciază că situaţia întreprinderii poate fi considerată favorabilă
dacă cele două rate ale rentabilităţii se încadrează între valorile de referinţă 20-25%.
Creşterea rentabilităţii economice se poate realiza, fie pe seama accelerării rotaţiei
activelor, fie prin creşterea marjei comerciale (diferenţa dintre cifra de afaceri şi costurile
de achiziţie a mărfurilor vândute). În practica economică aceste două posibilităţi sunt
diferit valorificate în funcţie de natura activităţii. De exemplu, pentru aceeaşi cifră de
afaceri sunt necesare mai multe mijloace economice în industrie decât în comerţ. În acelaşi
sector, apar diferenţe semnificative între firme ca urmare a strategiei specifice fiecăreia etc.
Nivelul ratei rentabilităţii economice a activelor prezintă interes, în primul rând
pentru managerii întreprinderii, care apreciază astfel eficienţa cu care sunt utilizate activele
disponibile.
Rata rentabilităţii capitalului investit cunoscută în literatura de specialitate şi sub
denumirea de ROI - Return On Investment80, are în vedere faptul că în aprecierea
rentabilităţii economice trebuie să se ţină seama de faptul că ea trebuie să aibă o mărime
care să permită întreprinderii remunerarea acţionarilor şi creditorilor, în concordanţă cu
nivelul de risc pe care aceştia şi l-au asumat investind în întreprindere sau împrumutând-o.
Matematic, este definită ca fiind raportul procentual dintre rezultatul exerciţiului
înainte de deducerea sarcinilor fiscale (Ptb) (excedentul brut de exploatare-EBE, rezultatul
exploatării-Re) şi capitalul investit (Ci), propriu (Kpr) şi împrumutat (D - pe termen lung,
mediu şi scurt), arătând cât rezultat revine la 100 unităţi de capital investit.
Ptb
Re =  100 , în care:
Ci
Ci = Kpr + D = active fixe brute (nete-după caz) + necesar de fond de rulment +
disponibilităţi

79
Capitalul economic poate fi brut sau net, după cum imobilizările pentru exploatare includ sau nu
amortizările, provizioanele şi ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare
80
Mozer, Ch., McGuinan, J., Rao, R., Fundamentals of Contemporary Financial Management, Thomson
South-Western, Canada, 2007, p. 115.
110
 În aceste condiţii, rata rentabilităţii economice trebuie să fie egală cel puţin costului
mediu ponderat al capitalului (CMPC), calculat cu relaţia următoare:
K pr D
CMPC  r   r2  , în care:
1 K
pr  D K pr  D
r1 – rata de remunerare a capitalului propriu;
r2 – rata de remunerare a datoriilor;
Kpr – capitalul propriu;
D – datorii.
Rentabilitatea economică este suficientă dacă este mai mare decât costul mediu
ponderat al capitalului (Re > CMPC).
De nivelul ratei rentabilităţii economice a capitalului investit sunt interesaţi, în
primul rând, investitorii actuali şi potenţiali (acţionarii şi băncile), care o compară cu
rentabilitatea unor alte forme de plasament (dobânzile la depozitele bancare, câştigul din
plasarea capitalului la alte întreprinderi etc.), dar şi managerii, pentru care un nivel ridicat
al acestei rate semnifică o gestiune eficientă a capitalurilor investite. În acest sens, ei
compară rata rentabilităţii economice (Re) cu rata medie a costului capitalului (Rci),
putându-se întâlni următoarele situaţii:
 când Re > Rci înseamnă că activitatea desfăşurată degajă o rentabilitate
economică superioară costului capitalului, înregistrându-se o valoare adăugată economică
pozitivă care va spori valoarea de piaţă a întreprinderii;
 când Re < Rci înseamnă că rentabilitatea obţinută nu poate acoperi solicitările
furnizorilor de capital, înregistrându-se o valoare adăugată economică negativă şi o
reducere a capitalurilor proprii.
Concluzionând, se poate constata faptul că aceeaşi rentabilitate economică se poate
obţine recurgând la două strategii de marketing diferite:
 o politică de preţuri înalte, deci cu o marjă brută ridicată, dar cu o rotaţie lentă a
capitalului economic şi un volum al desfacerilor redus (în ţările occidentale această
strategie este caracteristică investiţiilor din centrul oraşelor);
 o politică de preţuri scăzute, deci o marjă mai slabă, dar cu o rotaţie accelerată a
capitalului economic şi un volum al desfacerilor important (specifică investiţiilor situate la
periferia oraşelor).

5.2.2.3. Rata rentabilităţii financiare

Definiţie
Rata rentabilităţii financiare (Rf), cunoscută în literatura de
specialitate sub denumirea de ROE – Return On Equity, este un indicator cheie din
perspectiva investitorilor şi analiştilor bursieri, prin prisma căruia posesorii de capital
apreciază eficienţa investiţiilor lor, sau, după caz, oportunitatea menţinerii acestora.
Dacă rata rentabilităţii economice exprimă remunerarea capitalului investit făcând
referire numai la activitatea de exploatare, rata rentabilităţii financiare cuantifică
remunerarea capitalului propriu prin prisma tuturor celor trei tipuri de activităţi: exploatare,
financiară, arătând capacitatea managementului întreprinderii de a asigura rentabilizarea
capitalurilor care i-au fost încredinţate spre gestionare de acţionari şi creditori81. O rată a
rentabilităţii financiare ridicată va permite asigurarea echilibrului între rata de distribuire a
dividendelor şi rata de autofinanţare. În acest mod este posibilă satisfacerea conjugată a
aşteptărilor celor care doresc să fie remuneraţi pentru capitalul lor de risc şi a exigenţelor
de creştere a întreprinderii, respectându-se totodată şi echilibrul financiar al întreprinderii.
Rentabilitatea financiară poate fi evaluată pe baza valorilor contabile înscrise în
situaţiile financiare sau pe baza valorilor de piaţă, în ipoteza în care acţiunile întreprinderii
sunt cotate la bursă.

81
Bîrsan, M., Analiza economico-financiară în comerţ şi turism, Editura Universităţii Suceava, 2003, pp. 97-
98.
111
 Prin prisma orizontului de timp pentru care se analizează, rentabilitatea financiară
exprimă interesele acţionarilor pe două niveluri: pe termen scurt (încasarea de dividende)
şi pe termen lung (reinvestirea profitului va antrena creşterea valorii acţiunilor şi crearea
premiselor pentru sporirea dividendelor viitoare).
Rata rentabilităţii financiare este influenţată de două categorii principale de factori:
 modalitatea de procurare a capitalurilor – motiv pentru care rentabilitatea
financiară este sensibilă la structura financiară, respectiv la situaţia îndatorării
întreprinderii;
 modalitatea de calcul a profitului net – la calculul profitului net trebuie să se ţină
seama de regimul deductibilităţii sau nedeductibilităţii cheltuielilor din masa impozabilă,
respectiv de modalităţile de calcul a amortizării şi provizioanelor.
Într-un sistem concurenţial dat, o întreprindere trebuie să se dezvolte, să investească,
iar această investiţie trebuie finanţată. Deseori, finanţarea presupune şi consolidarea
capitalului propriu, fie prin contribuţia acţionarilor existenţi, fie a unor noi acţionari.
Incitaţia la investiţii este condiţionată de remunerarea convenabilă a capitalului propriu. În
plus, dacă rata de remunerare este ridicată, acţionarii acceptă cu uşurinţă să lase o parte din
profitul lor la dispoziţia întreprinderii, asigurând astfel mijloace de creştere. Pentru
manageri, rentabilitatea financiară reprezintă un obiectiv fundamental, o condiţie esenţială
a strategiei lor de menţinere a puterii.
În literatura de specialitate, ratele de rentabilitate financiară se întâlnesc în
următoarele variante:
1. rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii exprimă, în mărime relativă,
remunerarea capitalurilor acţionarilor, introduse ca aport sau a profitului net lăsat la
dispoziţia întreprinderii pentru autofinanţare şi se determină ca raport procentual între
profitul net (rezultatul net al exerciţiului) şi capitalul propriu:
Pn
Rf =  100 , în care;
Kpr
Rf – rata rentabilităţii financiare
Pn – rezultatul (profitul) net al exerciţiului
Kpr – capitalurile proprii
2. rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent, reprezintă raportul dintre
profitul net şi capitalul permanent, scoţând în evidenţă corelaţia dintre cei doi indicatori
după deducerea cheltuielilor financiare cu dobânzile şi a impozitului pe profit:
Pn
Rf =  100 , în care:
Kp
Kp – capitalul permanent (Kp = Kpr + Datorii > 1 an)
După cum se observă din modul de calcul al ratei rentabilităţii financiare, aceasta
ţine seama de provenienţa capitalurilor, fiind aşadar sensibilă la structura financiară a
întreprinderii şi în mare măsură influenţată de gradul de îndatorare. Gradul de îndatorare a
întreprinderii exercită efecte pozitive asupra ratei rentabilităţii financiare numai în cazul în
care rata rentabilităţii economice (Re) este superioară ratei medii a dobânzii de pe piaţa
financiară (Rd), situaţie care face atractive plasamentele financiare ale diverşilor investitori
în respectiva întreprindere.
În acest sens, rata rentabilităţii financiare exprimată în funcţie de rata rentabilităţii
economice (Re), rata medie a dobânzii împrumuturilor şi creditelor bancare (Rd),
coeficientul capacităţii de îndatorare şi cota de impozit pe profit (i), se determină pe baza
relaţiei următoare:
 D 
Rf  Re (Re - Rd)   (1  i ) sau Rf = Re + Efectul de levier al îndatorării
 Kpr 

112
 În această relaţie fundamentală, termenul (Re - Rd) este numit levier, iar termenul
D/Kpr – braţul levierului, unii autori82 atribuind adesea acestui coeficient de îndatorare
denumirea de levier, însă aceste nuanţe nu prezintă o importanţă deosebită.
Efectul generat de îndatorare antrenează modificarea nivelului rentabilităţii
capitalurilor proprii, în sensul creşterii sau scăderii sale, după cum rentabilitatea economică
este superioară sau inferioară costului mediu al datoriilor. Acest efect va fi mai amplificat
prin braţul levierului, cu cât ponderea îndatorării în sursele sale de finanţare va fi mai
ridicată.
Dacă levierul (Re – Rd) este pozitiv, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare
cu cât îndatorarea va fi mai importantă, astfel încât fiecare procent de creştere a îndatorării
va determina o creştere a rentabilităţii financiare egală cu diferenţa dintre rentabilitatea
economică şi rata medie a dobânzii. Întreprinderea, în această situaţie, are interesul să se
împrumute la maxim, pentru a beneficia de efectul de levier pozitiv.
Dacă levierul (Re – Rd) este negativ, creşterea îndatorării întreprinderii are efect
nefavorabil asupra rentabilităţii financiare, astfel încât, cu fiecare procent de creştere a
îndatorării, rentabilitatea financiară se va diminua cu diferenţa dintre rata rentabilităţii
economice şi rata medie a dobânzii.
Îndatorarea are, în acest caz, efect de levier negativ (efect de măciucă), determinând
scăderea rentabilităţii capitalurilor proprii. În această situaţie, întreprinderea va trebui să
muncească pentru bancheri săi.
Relaţia prezentată anterior evidenţiază şi efectul fiscalităţii asupra rentabilităţii
financiare. Astfel, dacă întreprinderea este profitabilă, fiscalitatea (impozitul pe profit)
atenuează efectul de levier. Dimpotrivă, dacă întreprinderea este deficitară, fiscalitatea nu
influenţează rentabilitatea financiară şi relaţia devine:
D
Rf  Re (Re Rd )  ,
Kpr
iar îndatorarea are o influenţă negativă asupra rentabilităţii capitalurilor proprii.
Acest efect nefavorabil apare deoarece rata dobânzii îşi menţine nivelul contractual
prestabilit, în timp ce rata rentabilităţii economice înregistrează niveluri scăzute. În caz de
dificultate, întreprinderea îndatorată este expusă pierderilor severe, ca urmare a
cheltuielilor financiare (cu dobânzile) de plată. Se constată, în acest caz, că riscul este cu
atât mai mare cu cât întreprinderea este mai îndatorată.
Efectul nefavorabil al îndatorării asupra rentabilităţii financiare adaugă riscului
economic o dimensiune specifică: riscul financiar. De aceea este de dorit ca rata
rentabilităţii financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii capitalurilor
împrumutate, aşa cum rata rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei,
pentru a face mai atractivă investiţia în întreprinderea respectivă decât în depozitele
bancare, iar depăşirea ratei de dobândă să fie proporţională cu prima de risc pe care mediul
economic al întreprinderii o prezintă investitorului.
În ceea ce priveşte maximizarea rentabilităţii financiare, aceasta presupune:
 maximizarea rezultatului exerciţiului pe seama creşterii volumului de active totale
şi a ameliorării marjelor, bazate pe optimizarea activităţii în domeniile organizării interne,
gestiunii stocurilor, calităţii produselor şi serviciilor, gestiunii comerciale etc.
 creşterea rentabilităţii capitalurilor investite prin folosirea intensivă a
imobilizărilor corporale şi reducerea nevoii de fond de rulment (în special prin reducerea
stocurilor şi a creanţelor clienţilor);
 minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor
investite, respectându-se condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului
datoriilor.
În concluzie, rentabilitatea financiară, principalul indicator privind performanţele
firmei (deşi este afectată de convenţiile contabile ce stau la baza determinării profitului net
şi de elementele de natură fiscală), depinde de justeţea politicii comerciale (rentabilitatea
82
Ballada, S., Coille, J.C., Outils et mecanismes de gestion financier, Editura Maxima, Paris, 1992, p. 58.
113
comercială), de eficienţa capitalului avansat (rentabilitatea economică) şi de politica
financiară (structura financiară, de modul în care întreprinderea îşi finanţează activitatea:
prin capitaluri proprii sau prin împrumuturi) a acesteia, fiind direct proporţională cu
structura financiară şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii la
creditele contractate83.

5.2.2.4. Rata rentabilităţii resurselor consumate

Definiţie
Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rrc), denumită şi
rentabilitatea costurilor, exprimă eficienţa costurilor de producţie reflectată prin corelaţia
dintre profitul aferent cifrei de afaceri şi costurile aferente vânzărilor, fiind deosebit de
utilă în elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli şi în analizele comparative la nivelul
unor ramuri84.
Evidenţierea consumurilor de resurse se realizează în conturile de cheltuieli.
Eficienţa acestor consumuri se poate aprecia în raport cu rezultatele obţinute, pe baza ratei
rentabilităţii resurselor consumate. Asupra acestei rate de rentabilitate, costurile exercită o
dublă acţiune, influenţând diferit mărimea numărătorului şi numitorului. Această rată se
poate calcula global, la nivelul întreprinderii şi pe componente specifice structurii
cheltuielilor şi scopului urmărit.
Literatura de specialitate prezintă rata rentabilităţii resurselor consumate utilizând
următoarele modalităţi de calcul:
Re
a) Rrc =  100
Cht
Re
b) Rrc =  100
Ch exp ( Amortizari  Pr ovizioane)
Re xp
c) Rrc =  100 , în care:
Ch exp
Re – rezultatul exerciţiului
Cht – cheltuieli totale
Chexp – cheltuieli din exploatare
Rexp – rezultatul exploatării.
Cel de-al treilea model de calcul poate constitui baza unei investigări mai analitice a
posibilităţilor de optimizare a consumurilor de resurse, prin implicarea unor factori
specifici ai cheltuielilor, respectiv ai sectoarelor în care întreprinderile respective
acţionează85. Conform acestui model, dimensiunea ratei rentabilităţii resurselor consumate
este direct proportională cu rezultatul exploatării şi invers proporţională cu cheltuielile de
exploatare. Prin dinamica relativă a rezultatului exploatarii superioară celei înregistrate de
cheltuielile de exploatare, creşterea ratei rentabilităţii resurselor consumate este evidentă.
Pentru activitatea de producţie şi comercializare, analiza ratei rentabilităţii resurselor
consumate se stabileşte ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii şi
costul mărfurilor (producţei) vândute:

Rrc 
RE
 100 
 qv  p   qv  c  100   qv ( p  c)  100
Ch  qv  c  qv  c , în care:
 qv  p - structura mărfurilor (producţiei) vândute în preţ de vânzare, exclusiv
TVA

83
Hlaciuc, E., Mihalciuc, C., Organizarea contabilităţii financiare a entităţilor economice: abordări
teoretice şi aplicative conforme cu prevederile OMFP 2374/2007 şi standardele internaţionale de
contabilitate, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008, p. 197.
84
Crecană, C., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 95.
85
Niculescu, M., Diagnostic financiar, volumul II, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 220.
114
 q v  c - structura mărfurilor (producţiei) vândute în cost de achiziţie (de
producţie)
Dimensiunea ratei rentabilităţii resurselor consumate este dată în principal de variaţia
structurii vânzărilor, a costului unitar şi a preţurilor de vânzare.
Asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate se remarcă influenţa costului, în
sensuri diferite, atât prin numarătorul cât şi prin numitorul raportului: creşterea costului
antrenează atât scăderea numărătorului (a profitului) cât şi creşterea numitorului (a
cheltuielilor aferente cifrei de afaceri). Din acest punct de vedere, impactul costului asupra
ratei rentabilităţii resurselor consumate este mult mai puternic comparativ cu alte rate.
În literatura de specialitate se discută despre valoarea optimă a ratei rentabilităţii
resurselor consumate ca fiind încadrată între 9-15%.

5.2.2.5. Rata rentabilităţii capitalului avansat şi ocupat

Definiţie
Rata rentabilităţii capitalului avansat şi ocupat (Ra) se stabileşte ca
raport între rezultatul curent al exerciţiului (exploatare şi financiar) şi capitalul avansat (fix
şi circulant):
Rce
Ra =  100 , în care:
Ai  Ac
Rce – rezultatul curent al exerciţiului
Ai – activele imobilizate
Ac – activele circulante
Un asemenea model este asemănător cu rata rentabilităţii economice, deci reflectă
performanţa economică a întreprinderii şi, în consecinţă, interesele investitorilor sunt
legate în mod deosebit de un asemenea model.
Literatura de specialitate prezintă o varietate însemnată de indicatori şi clasificări ai
acestora, utilizarea unora sau altora fiind opţiunea celui care efectuează analiza economico-
financiară. Nu există o reţetă strictă pentru selectarea indicatorilor, singura cerinţă care
trebuie îndeplinită, este ca indicatorii selectaţi să acopere cât mai bine activitatea
desfăşurată de întreprindere, să-i surprindă atât avantajele cât şi limitele şi să constituie o
bază fundamentală pentru evoluţia activităţii viitoare.
În condiţiile economiei de piaţă, o întreprindere urmăreşte să fie performantă pentru
a menţine şi creşte partea de piaţă pe care o deţine şi a putea face faţă concurenţei,
presupunând utilizarea unui ansamblu de indicatori care să permită evaluarea
performanţelor obţinute de întreprinderile concurente pentru o poziţionare obiectivă sub
raport economic.
În concluzie, rentabilitatea unei întreprinderi nu poate fi apreciată făcând abstracţie
de riscurile cu care se confruntă, riscuri corespunzătoare rentabilităţii economice şi
financiare: risc economic, concretizat în efectul de levier operaţional şi riscul financiar,
exprimat prin efectul de levier financiar. Riscul financiar adânceşte riscul economic,
traducându-se printr-o mai mare vulnerabilitate a trezoreriei (la cheltuielile privind
dobânda se adaugă şi cele de rambursare a împrumuturilor), care în final generează o
incapacitate de plată a întreprinderii, adică riscul de faliment.
Prezentaţi ratele rentabilităţii, ca instrument de apreciere a
performanţelor economico-financiare a unei întreprinderi.

115
 Exemplificare
 Aplicarea metodologiei de calcul şi analiză a ratei rentabilităţii economice şi
financiare la S.C. ALFA S.A. se bazează pe datele din tabelele de mai jos.

Tabelul nr. 5.5. Nivelul şi dinamica ratei rentabilităţii economice

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Rezultatul brut al exerciţiului 76264 789170 1021697 703703 142025
Activul total 6654164 14741055 18618239 23186407 24373072
Capitalul investit 6244868 14460958 18246445 22446850 23811333
Rata rentabilităţii activelor (ROA) (%) 1,15 5,35 5,49 3,03 0,58
Rata rentabilităţii capitalului investit
1,22 5,46 5,60 3,13 0,60
(ROI) (%)
Rata anuală a inflaţiei (%) 8,6 4,87 6,57 6,3 4,74
Rata medie a dobânzii (%) 11,89 10,80 6,21 8,45 10,20

Interpretare
La S.C. ALFA S.A nivelul ratei rentabilităţii economice manifestă o tendinţă uşoară
de creştere, excepţie făcând ultimii ani, când aceasta scade, reflectând atât o diminuare a
capacităţii capitalurilor investite de a degaja profit brut, cât şi o mai slabă remunerare a
capitalurilor investite pe seama profitului brut, situându-se permanent, mult sub valoarea
orientativă de 20%. De asemenea, rentabilitatea economică este net inferioară atât ratei
anuale a inflaţiei (excepţie făcând anul 1), ceea ce nu îi asigură reînnoirea şi creşterea
activelor într-o perioadă scurtă, cât şi ratei medii a dobânzii capitalurilor împrumutate.
Nivelul indicatorului din ultimul an de analiză arată că la 100 lei capitaluri investite au
revenit 0,60 lei de profit brut, nivel ce nu asigură remunerarea capitalurilor investite
(nivelul minim de referinţă este de 20%) şi care este mai mic cu 9,60% decât rata medie a
dobânzii capitalurilor împrumutate.
Cauzele care au condus la diminuarea ratei rentabilităţii economice ar putea fi:
- performanţa scăzută a activităţilor de exploatare şi financiare (dificultăţi în
valorificarea producţiei, venituri financiare inferioare cheltuielilor financiare);
- utilizarea ineficientă a unor elemente de activ imobilizat, prin antrenarea lor în
activitatea de exploatare;
- politica de stocare ineficientă ş.a.
În ceea ce priveşte măsurile de creştere a ratei rentabilităţii economice se impune:
- creşterea ratei rentabilităţii comerciale prin creşterea volumului activităţii,
modificarea structurii activităţii în favoarea unora cu profitabilitate mai mare, reducerea
cheltuielilor de exploatare, creşterea preţurilor la serviciile prestate prin îmbunătăţirea
calităţii;
- accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului investit prin optimizarea structurii
capitalului investit, reducerea duratei şi costurilor investiţiilor în curs de execuţie, creşterea
ponderii imobilizărilor fixe active, reducerea/menţinerea constantă nivelului stocurilor şi a
duratei medii de apovizionare, reducerea nivelului creanţelor şi a duratei medii de încasare.
Tabelul nr. 5.6. Nivelul şi dinamica ratei rentabilităţii financiare
Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Rezultatul net 45469 594196 819368 553141 100902
Capitalul propriu 2348612 7818403 8467854 10893832 10852363
Capitalul permanent 2973633 10693179 14983015 19416597 19119090
Rata rentabilităţii financiare a
1,94 7,60 9,68 5,08 0,93
capitalului propriu (%)
Rata rentabilităţii financiare a
1,52 5,56 5,47 2,85 0,53
capitalului permanent (%)
Rata medie a dobânzii (%) 11,89 10,80 6,21 8,45 10,20
116
 Interpretare
La S.C. ALFA S.A. rata rentabilităţii financiare (aferentă capitalului propriu a
manifestat o tendinţă de creştere (excepţie făcând anii 3 şi 4) ce echivalează cu o mai bună
recuperare prin câştigul net a resurselor proprii, respectiv sporirea capacităţii capitalurilor
proprii de a crea profit net.
De fapt, această tendinţă se datorează creşterii ratei marjei nete şi a vitezei de rotaţie
a capitalurilor proprii prin cifra de afaceri, aspect confirmat de creşterea într-un ritm mai
rapid a profitului net faţă de dinamica propriilor capitaluri.
Nivelul înregistrat în ultimul an (0,93%) arată că la 100 lei capitaluri proprii revin
0,93 lei profit net. Acest nivel mai ridicat al indicatorului faţă de rentabilitatea economică
(0,60%) se datorează acţiunii pozitive a impozitului pe profit.
Nivelurile înregistrate pe întreaga perioada analizată nu asigură o bună refacere a
capitalurilor proprii doar pe seama profiturilor nete, cu atât mai puţin la nivelul anilor 0 şi
4 când se înregistrează cele mai scăzute valori ale indicatorului (1,94%, respectiv 0,93%),
ştiut fiind faptul că valoarea de referinţă este de 25%, ce asigură o refacere a capitalurilor
proprii în aproximativ 4 ani.
De asemenea, nivelul ratei rentabilităţii financiare este sub nivelul ratei medii a
dobânzii, excepţie făcând anul 2 când aceasta este depăşită cu 3,47%.
Faţă de anul precedent, valoarea indicatorului a scăzut în anul 4 cu 4,15%, datorită
reducerii cu 4,19% a ratei marjei nete şi reducerii vitezei de circulaţie a capitalurilor
proprii.
În ceea ce priveşte măsurile de creştere a ratei rentabilităţii financiare pot fi amintite
următoarele:
- creşterea ratei rentabilităţii comerciale, respectiv modificarea profitului net într-un
ritm superior modificării cifrei de afaceri prin reducerea cheltuielilor de exploatare,
sporirea volumului de activitate, utilizarea unui regim favorabil de calcul al amortizării şi
al provizioanelor;
- creşterea vitezei de rotaţie a capitalurilor investite, dinamica cifrei de afaceri
trebuind să devanseze dinamica capitalurilor proprii, ceea ce înseamnă fructificarea
superioară a capitalului;
- creşterea gradului de îndatorare, dacă rentabilitatea economică este mai mare decât
costul mediu al capitalului împrumutat.

Concluzii
Atunci când se doreşte evaluarea performanţei unei afaceri trebuie căutate
modalităţile de măsurare a consecinţelor financiare şi economice ale deciziilor manageriale
istorice, referitoare la investiţii, operaţiuni şi finanţare. Principalele întrebări la care trebuie
căutate răspunsuri se referă la faptul dacă resursele sunt utilizate eficient, dacă
profitabilitatea afacerii este la nivelul aşteptat şi dacă opţiunile de finanţare sunt alese
corect şi prudent. Crearea de valoare pentru acţionari solicită în ultimă instanţă rezultate
pozitive sub toate aceste aspecte, care vor crea fluxuri de numerar pozitive, peste nivelul
costului capitalului investit.
Din studiile efectuate s-a dovedit faptul că există o mare varietate de soluţii de
rapoarte şi măsurători individuale, unele pur financiare şi altele cu conţinut economic.
Niciun indicator nu poate fi considerat predominant. În acest capitol au fost prezentate
instrumentele de apreciere a performanţelor economico-financiare pe baza informaţiilor
furnizate de situaţiile financiare, mai exact cele degajate de contul de profit şi pierderi.
Acesta reprezintă cea mai accesibilă sursă de date, cu toate că nu este cea mai economică
modalitate de prezentare a a cestora.

117
 Teste de autoevaluare I

1. Eficienţa economică se măsoară cu ajutorul a două mărimi, astfel:

a) …………………………………………………………………………….....................
b) …………………………………………………………………………….....................
2. Rata rentabilităţii economice exprimă………………………………………….............
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Rata rentabilităţii financiare exprimă…………………………………………..............
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................

Teste de autoevaluare II
1. Definiţi profitul şi rentabilitatea.
2. Prezentaţi succint indicatorii ce compun Tabloul Soldurilor Intermediare de
Gestiune.
3. Prezentaţi indicatorii utilizaţi în analiza rentabilităţii prin metoda ratelor.
4. Prezentaţi interdependenţa şi relaţia de calcul dintre rentabilitatea comercială,
rentabilitatea economică şi politica financiară a unei întreprinderi.
5. Prezentaţi particularităţile modelului liniar şi neliniar al pragului de rentabilitate.
6. Prezentaţi avantajele utilizării pragului de rentabilitate.
7. Prezentaţi relaţiile de calcul pentru rata rentabilităţii economice.
8. Prezentaţi relaţiile de calcul pentru rata rentabilităţii financiare.
9. Prezentaţi relaţiile de calcul pentru rata rentabilităţii comerciale.
10. Definiţi capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea.

Teste de autoevaluare III

1. Care din relaţiile de calcul a ratei rentabilităţii comerciale sunt adevărate:
n

P
 g i  rci
a) Rc = K – Nch, b) Rc =  100 , c) Rc = i 1

Ca 100
P P P
d) Rc =  100 , e) Rc =  100 , f) Rc =  100
Kp Kpr At
2. Rata rentabilităţii comerciale este influenţată de următorii factori:
a) suma adaosului comercial
b) cota medie de adaos comercial
c) volumul vânzărilor
d) volumul absolut al cheltuielilor fixe
e) nivelul relativ al cheltuielilor variabile
3. Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor are la bază următorii indicatori:
a) rata rentabilităţii economice
b) rata rentabilităţii financiare
c) rata rentabilităţii resurselor consumate

118
 d) rata rentabilităţii capitalului avansat şi ocupat
e) rata rentabilităţii comerciale
f) rata rentabilităţii costurilor
g) rata marjei nete din exploatare
4. Soldurile intermediare de gestiune aferente exploatării cuprind:
a) cifra de afaceri
b) valoarea adăugată
c) producţia vândută
d) producţia fabricată
e) producţia exerciţiului
f) marja comercială
5. Soldurile intermediare de gestiune aferente rentabilităţii cuprind:
a) valoarea adăugată
b) excedentul/insuficienţa brută din exploatare
c) rezultatul exploatării
d) rezultatul financiar
e) rezultatul curent al exerciţiului
f) rezultatul brut al exerciţiului
g) rezultatul net al exerciţiului
6. Rata rentabilităţii financiare exprimată în funcţie de rata rentabilităţii
economice (Re), rata medie a dobânzii împrumuturilor şi creditelor bancare (Rd),
coeficientul capacităţii de îndatorare şi cota de impozit pe profit (i), se determină pe
baza relaţiei următoare:
 D 
a) Rf  Re (Re - Rd)   (1  i ) b) Rf = Re + Efectul de levier al îndatorării
 Kpr 
 D   Kpr 
c) Rf  Re (Re - Rd)   d) Rf  Re (Re - Rd) 
 Kpr   Kp 
 D
e) Rf  Re (Re - Rd) 
 Kp 
7. În mărimi relative, marja comercială se exprimă prin ratele de marjă,
determinate după relaţiile:
Mc  Mc  Mc 
a) RMc = 100; b) RMc = 100; c) RMc = 100
Vmf Chmf Ca
8. Dezavantajul pe care îl prezintă producţia exerciţiului constă în:
a) neomogenitatea elementelor luate în calcul, afectând astfel comparabilitatea
b) este un indicator cu caracter eterogen, deoarece elementele care îl determină sunt
evaluate diferenţiat
c) este un indicator omogen
9. În ceea ce priveşte determinarea nivelului valorii adăugate se utilizează două
metode:
a) metoda substractivă
b) metoda analitică
c) metoda mixtă
d) metoda aditivă
10. Indiferent de modul de exprimare, ratele rentabilităţii economice trebuie
apreciate în raport cu rata inflaţiei şi cu rata dobânzii capitalului îmrpumutat, astfel:
a) o rată a rentabilităţii economice superioară ratei inflaţiei va putea asigura
conservarea substanţei economice a întreprinderii şi reînnoirea/creşterea activelor sale într-
o perioadă cât mai scurtă
b) o rată a rentabilităţii economice care remunerează capitalurile investite la un nivel
superior ratei medii a dobânzii, plus o primă pentru riscul economic şi financiar pe care şi
l-au asumat investitorii ce au plasat capitalul în întreprindere, garantează un efect de levier
119
financiar pozitiv, respectiv îndatorarea este generatoare de rentabilitate financiară pentru
întreprindere
c) o rată a rentabilităţii economice inferioară ratei inflaţiei va putea asigura
conservarea substanţei economice a întreprinderii şi reînnoirea/creşterea activelor sale într-
o perioadă cât mai scurtă.

120
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI
ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Motto
„Cred că pentru a trăi bine, cumpătarea este esenţială, iar economisirea este principala
caracteristică a unei structuri financiare solide, indiferent că este vorba de guvern,
companii sau afaceri personale”
John D. Rockefeller, Jr.

Conţinutul unităţii de învăţare

6.1. Studiul bilanţului – etapă a analizei financiare

6.2. Tipuri de bilanţ utilizate în analiza financiară
6.3. Analiza echilibrelor financiare
6.3.1. Analiza echilibrului financiar în optica patrimonială
 Analiza situaţiei nete
 Analiza fondului de rulment
 Analiza necesarului de fond de rulment
 Analiza trezoreriei nete
6.3.2. Analiza echilibrului financiar în optica funcţională
6.4. Analiza bilanţului prin metoda ratelor
6.4.1. Ratele de structură ale activului
6.4.2. Ratele de structură ale pasivului
6.5. Analiza solvabilităţii şi lichidităţii

Competenţe specifice

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studentul va fi capabil să:

 prezinte ratele de structură patrimonială şi conţinutul lor economic;
 prezinte factorii care acţionează asupra structurii patrimoniale a firmei;
 prezinte indicatorii ce stau la baza analizei echilibrului financiar;
 prezinte indicatorii ce caracterizează bonitatea firmei;
 prezinte concepţia patrimonială şi funcţională a bilanţului;
Durata estimativă de parcurgere a unităţii de învăţare este de trei ore.

Introducere
Raportările contabile, sau situaţiile financiare anuale, sunt un instrument al
managementului agenţilor economici prin care sunt sintetizate datele evidenţei contabile la
un moment dat şi pe o perioadă dată (trimestru, semestru sau an), privind patrimoniul de
care dispune o persoană juridică, sursele de acoperire financiară ale acestuia, precum şi
datele informative care privesc activele imobilizate, provizioanele, repartizarea profitului,
analiza rezultatului din exploatare, situaţia creanţelor şi datoriilor, participaţii şi surse de
finanţare, informaţii privind salariaţii, membrii organelor de administraţie, conducere şi de
supraveghere.
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ,
datoriile şi capitalul propriu ale entităţii la sfârşitul exerciţiului financiar. În bilanţ
elementele de activ şi datorii sunt grupate după natură şi lichiditate, respectiv, natură şi
exigibilitate. Este edificator în acest sens, cunoaşterea şi analiza conţinutului posturilor şi
elementelor individualizate în structura bilanţului, pe zece grupe (de la A la J).
121
 Analiza generală a bilanţului este în esenţă o analiză a situaţiei activelor, datoriilor şi
capitalurilor proprii şi se bazează pe studierea structurii totalului activelor, a fiecărei grupe
(post), precum şi a corelaţiilor existente între grupe (posturi) şi elemente, atât din punct de
vedere static cât şi în dinamică.
Se consideră astfel, ca fiind aplicabile două tipuri de analize: analiza pe verticală şi
analiza pe orizontală a bilanţului.

6.1. Studiul bilanţului - etapă a analizei financiare

În vederea elaborării diagnosticului financiar care să permită măsurarea rentabilităţii
economice a capitalurilor investite, a rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii,
aprecierea condiţiilor în care sunt realizate echilibrele financiare, deducerea gradului de
autonomie al întreprinderii, analiza financiară parcurge mai multe etape, care presupun
cercetarea unor informaţii necesare în vederea detectării simptomelor ce prefigurează
fenomene care impiedică continuitatea activităţii întreprinderii. Scopul principal îl
constituie adoptarea unor decizii corective în gestiunea pe termen scurt, mediu şi lung.
Definiţie
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă
elementele de activ şi de pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte
situaţii prevăzute de lege, grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv, după
natură, provenienţă şi exigibilitate. Elementele de pasiv vizează fondurile (resursele) de
care a beneficiat întreprinderea (capitalurile proprii ale asociaţilor, provizioanele, datoriile
de exploatare, financiare), iar cele de activ, utilizările acestor fonduri (resurse), cu titlu
durabil (active imobilizate) şi cu titlu provizoriu şi ciclic (active circulante)86.
Activul şi pasivul reflectă aceeaşi realitate văzută sub forma mijloacelor de finanţare
şi a utilizării acestora la acelaşi moment, ceea ce impune echilibrul permanent între
activele şi pasivele bilanţului, indiferent de forma de prezentare a acestuia (tabelară sau în
listă).
Conform IAS 1, „Prezentarea situaţiilor financiare”, obiectivul bilanţului este de a
prezenta fidel informaţii despre poziţia financiară a întreprinderii, respectiv, capacitatea de
a se adapta schimbărilor mediului, cu ajutorul resurselor economice controlate (activele),
structurii de finanţare (datorii şi capitaluri proprii), precum şi cu ajutorul unor indicatori
financiari importanţi pentru evaluarea sănătăţii financiare a întreprinderii (lichiditatea şi
solvabilitatea).

6.2. Tipuri de bilanţ utilizate în analiza financiară

Criteriile de clasament al activelor şi pasivelor bilanţului diferă în funcţie de scopul
urmărit în analiză şi de utilizator, ceea ce a condus la existenţa mai multor tipuri (modele)
de bilanţ, cum ar fi: bilanţul contabil clasic construit pe baza unui sistem dublu de
clasament în activ după destinaţie şi după natură, iar în pasiv după apartenenţă şi
exigibilitate, bilanţul financiar, bilanţul funcţional, bilanţul „pool de fonds” (ansamblul
resurselor) ş.a.
Reforma sistemului contabil românesc a impus trecerea de la modelul de bilanţ
tabelar, care privilegia analiza pe orizontală a situaţiei financiare, cu accentul pe conceptul
juridic de active şi datorii, în favoarea modelului de bilanţ listă prin Reglementările
contabile conforme cu Directiva a IV-a a CEE, cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate (IAS) şi cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară. (IFRS).
Studiul bilanţului trebuie efectuat după repartizarea rezultatului şi începe cu
examinarea structurii pasivului şi a structurii activului.
Bilanţul contabil, conform reglementărilor contabile în vigoare, este adaptat şi
răspunde mai bine cerinţelor analizei financiare orientate spre gestiune, este mai
operaţional şi vine în sprijinul întocmirii Tabloului fluxurilor de trezorerie, aducând în

86
Petrescu, Silvia, Analiză şi diagnostic financiar-contabil, Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, p. 177 şi
următoarele.
122
centrul atenţiei ciclul de exploatare şi contribuţia lui la realizarea echilibrului financiar
global.
Bilanţul financiar elaborat în concepţie patrimonială (numit şi lichiditate-
exigibilitate) constituie un suport al analizei financiare tradiţionale ce are ca finalitate
descrierea patrimoniului întreprinderii în vederea unei evaluări patrimoniale care poate
interesa atât proprietarii, cât şi creditorii. În măsura în care creditorii utilizează un
asemenea studiu este vorba de o analiză financiară externă.
Logica bilanţului financiar se bazează pe criteriul lichidităţii crescătoare a activului
şi al exigibilităţii crescătoare a pasivului. Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ este
disponibilitatea din ce în ce mai mare a acestora de a deveni „lichide” şi de a acoperi
nevoile întreprinderii; în fruntea activului se află valorile imobilizate, cele mai puţin
„lichide”, iar la sfârşit, disponibilităţile, cele mai „lichide”.
Clasarea posturilor de pasiv în ordinea exigibilităţii crescătoare semnifică faptul că
exigibilitatea unei surse de finanţare este legată de scadenţa sa, primele posturi fiind cele
cele mai lent exigibile, (capitalurile proprii), iar ultimele, cele mai rapid exigibile (datoriile
pe termen scurt).
Schematic, bilanţul financiar se prezintă astfel:

Bilanţ financiar
Activ = Necesar Pasiv = Resurse
Necesar permanent Capitaluri permanente (Kp)
1. Activ imobilizat net > 1 an 1. Capitaluri proprii (Kpr)
2. Activ circulant net > 1 an 2. Datorii cu scadenţe > 1 an
Necesar temporar Resurse temporare
1. Activ circulant net < 1 an 1. Datorii cu scadenţe < 1 an
2. Imobilizări financiare < 1 an 2. Credite bancare curente (Trezorerie
3. Disponibilităţi băneşti (Trezorerie activă) pasivă)
Total Activ Total Pasiv

Construcţia bilanţului financiar implică respectarea unor principii şi reguli care

permit ordonarea posturilor de bilanţ după criteriul pe termen scurt şi pe termen lung. În
acest sens, printre elementele constitutive ale bilanţului trebuie să se facă distincţie între
cele care rămân la dispoziţia întreprinderii pe termen lung (peste 1 an) şi cele care nu îi
aparţin decât pe termen scurt (sub 1 an).
Aranjarea posturilor de activ conduce la existenţa a două ansambluri: activul
imobilizat care reprezintă elementele pe termen lung cu trei categorii de valori imobilizate
(necorporale, corporale, financiare), la care se adaugă partea de activ circulant cu scadenţa
mai mare de 1 an (creanţe - clienţi, cheltuieli efectuate în avans). În schimb, în activul
circulant se includ imobilizările cu scadenţă scurtă (imobilizările financiare ce ajung la
scadenţă sub 1 an).
Ordonarea posturilor de pasiv structurează pasivul bilanţului în grupa capitalurilor
permanente, formată din capitalurile proprii şi datoriile pe termen mediu şi lung (cu
scadenţa peste 1 an) şi grupa datoriilor pe termen scurt (cu scadenţa sub 1 an), indiferent de
natura lor (datorii de exploatare, credite bancare curente, venituri realizate în avans cu
scadenţă scurtă şi datoriile pe termen lung ajunse la scadenţă).
Dacă o parte a datoriilor pe termen lung ajung la scadenţă mai repede de 1 an, ele vor
fi trecute la datorii pe termen scurt. Veniturile realizate în avans cu scadenţa peste 1 an
sunt incluse în datoriile pe termen mediu şi lung.
Obţinerea bilanţului financiar implică efectuarea unor corecţii ale activului şi
pasivului pe baza informaţiilor din anexă, prin respectarea unor principii de evaluare şi
regrupare a posturilor după criteriul vechimii (peste sau sub 1 an) şi a activelor în ordinea
lichidităţii crescătoare (imobilizări, stocuri, disponibilităţi).
Prezentarea bilanţului financiar pune în evidenţă două părţi distincte pe orizontală:
partea superioară care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl
compun (necesarul de finanţat şi resursele de finanţare permanente) şi partea inferioară
123
care reflectă finanţarea ciclului de activitate (necesarul de finanţat pe termen scurt şi
resursele temporare de finanţare).
Clasamentul activelor şi pasivelor după criteriul vechimii pune în evidenţă, printr-o
simplă lectură orizontală, echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanţului.
Importanţa bilanţului financiar în analiza financiară decurge din faptul că el serveşte la
determinarea marjei de securitate financiară prin intermediul fondului de rulment, care
permite întreprinderii să facă faţă riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea
acesteia.
Reglementările contabile româneşti conforme cu Standardele Internaţionale de
Raportare Financiară (IFRS) recomandă bilanţul de tip listă, care păstrează criteriul
lichidităţii crescătoare a activelor, dar modifică ordinea de clasament a capitalurilor,
situând pe primul loc sursele de finanţare cel mai rapid exigibile (datoriile ce trebuie plătite
într-o perioadă de 1 an, urmate de datoriile mai mari de 1 an), iar în final sunt prezentate
sursele cel mai lent exigibile (capitalurile proprii).
Formatul vertical de bilanţ contabil facilitează analiza echilibrelor financiare fără a
mai fi necesare regrupări de posturi şi apelarea la anexe pentru separarea datoriilor după
vechime, unii indicatori regăsindu-se direct ca post în bilanţ (de exemplu, fondul de
rulment).
Abandonarea principiului de clasament al posturilor în bilanţul financiar a condus la
apariţia bilanţului funcţional, care regrupează posturile de bilanţ pe marile funcţiuni ale
întreprinderii (investiţii, exploatare, finanţare, trezorerie), fiind un bilanţ economic,
construit de Centrala Bilanţurilor din Banca Franţei în scopul explicării funcţionării
economice a întreprinderii de către bancheri.
Un principiu de elaborare a bilanţului funcţional se referă la exprimarea posturilor de
bilanţ la valoarea brută, (valoarea de origine a acestora), ceea ce impune includerea
amortismentelor şi provizioanelor în capitalurile proprii, ca resurse de autofinanţare a
întreprinderii. Rezultă că bilanţul funcţional nu mai poate juca rolul asemănător bilanţului
financiar în evaluarea patrimonială a posturilor, ci constituie un punct de plecare ideal
pentru o analiză de flux, permiţând determinarea variaţiilor de stocuri.
Un alt principiu al bilanţului funcţional se referă la conceptul de stabilitate, respectiv
durata posturilor în patrimoniu; acesta diferă de conceptul permanenţei bilanţului financiar,
în sensul că un împrumut pe termen lung va rămâne în imobilizările financiare, indiferent
de scadenţa sa, iar datoriile pe termen lung nu vor fi trecute la datorii pe termen scurt,
indiferent de scadenţă.
Al treilea principiu, al afectării, permite descrierea ciclurilor care compun viaţa
întreprinderii şi a echilibrelor financiare ce decurg din ele.
Schematic, bilanţul funcţional se prezintă astfel:

Bilanţ funcţional
Activ = Utilizări Pasiv = Resurse
Funcţia de investiţii Funcţia de finanţare
Utilizări stabile brute Resurse stabile (durabile)
1. Capitaluri proprii
Funcţia de exploatare 2. Datorii financiare stabile
1. Activ circulant de exploatare Funcţia de exploatare
2. Activ circulant în afara exploatării 1. Datorii de exploatare
Funcţia de trezorerie 2. Datorii în afara exploatării
Activ circulant financiar
Total utilizări Total resurse

Structurarea bilanţului economic elaborat în optica funcţională permite evidenţierea a

două categorii de utilizări în activ, una legată efectiv de exploatare şi alta independentă de
ciclul exploatării. În pasiv sunt prezentate două categorii de resurse, unele generate de
exploatare şi altele fără legătură cu aceasta.

124
 În analiza financiară importanţa bilanţului funcţional decurge din faptul că el permite
aprecierea stabilităţii structurii financiare a întreprinderii prin intermediul trezoreriei nete
şi exprimă interdependenţa dintre structura financiară şi natura activităţii sale.
Comparaţia între bilanţul financiar şi bilanţui funcţional pune în evidenţă două
aspecte esenţiale şi anume:
a) în timp ce bilanţul financiar permite o analiză externă a situaţiei financiare a
întreprinderii interesantă pentru creditori, bilanţul funcţional permite în primul rând o
analiză internă realizată în principal de managerii întreprinderii;
b) bilanţul funcţional se stabileşte din perspectiva continuităţii activităţii, în timp ce
bilanţul financiar este realizat din perspectiva încetării activităţii.
Ca răspuns adus criticilor bilanţului financiar şi bilanţului funcţional, adepţii
conceptelor mai nou apărute ale teoriei financiare neoclasice, au conceput modelul de
bilanţ „pool de fonds”(ansamblu de fonduri).
Teoria financiară neoclasică avansează un criteriu care priveşte costul capitalului
compus din diferitele resurse folosite, în funcţie de care se judecă oportunitatea diverselor
utilizări cărora le-au fost afectate. În consecinţă, bilanţul trebuie privit ca un ansamblu de
resurse şi de utilizări, care oferă indicii asupra deciziilor strategice în materie de investiţii
şi de finanţare, fără a exista o afectare a unei resurse unui anumit tip de utilizare.
Prin modul de structurare a posturilor, bilanţul ansasmblului de resurse se apropie de
bilanţul funcţional prin prezenţa în pasiv a amortismentelor şi provizioanelor în fondurile
proprii. În activ posturile sunt grupate în două părţi distincte pentru a evidenţia pe de o
parte, impactul strategiilor întreprinderii (industrială şi comercială) căreia îi corespund
imobilizările brute non financiare şi activele circulante de exploatare (inclusiv lichidităţile
necesare pentru exploatare) şi pe de altă parte, strategia financiară, inclusiv lichidităţile,
care serveşte obiectivelor financiare.
Schematic, bilanţul ansamblului de fonduri se prezintă astfel:

Bilanţ Pool de fonds

Activ = Utilizări
Portofoliu de active
Utilizări industriale şi comerciale
1. Imobilizări brute
2. Active circulante de exploatare
3. Active circulante în afara exploatării
Utilizări financiare
1. Imobilizări financiare
2. Active circulante (Disponibilităţi)
Total utilizări
Pasiv = Resurse
Portofoliu de resurse
Fonduri proprii
1. Fonduri proprii externe
2. Fonduri proprii interne
Datorii
1. Resurse financiare
2. Datorii de exploatare
Total resurse

Prezentaţi tipurile de bilanţ utilizate în analiza financiară.

6.3. Analiza echilibrelor financiare

Indiferent de forma de prezentare, bilanţul reprezintă „fotografia” întreprinderii, şi
trebuie să ofere răspuns la o serie de întrebări specifice celui care efectuează analiza.
Aceste întrebări decurg din modul în care se realizează egalitatea între activul şi pasivul
bilanţului, egalitate care transpune o identitate fundamentală între două reprezentări
diferite ale aceleiaşi mărimi economice, sursele fondurilor (originea lor), trebuind să
corespundă cu utilizările (necesităţile) cărora le-au fost afectate.
Analiza situaţiei financiare pe baza bilanţului în vederea elaborării diagnosticului
financiar trebuie să aibă în vedere câteva cerinţe de bază:
1. Bilanţul trebuie analizat ca o unitate a indicatorilor financiari şi materiali, ceea ce
implică o analiză internă a acestuia.

125
 2. Pentru a asigura studiului o anumită profunzime, bilanţul se examinează ca un tot
unitar, ceea ce impune corelarea indicatorilor din bilanţ cu operaţiuniile economice al căror
efect final îl reflectă.
3. Analiza statică a bilanţului (la începutul sau la sfârşitul exerciţiului financiar)
trebuie completată cu analize comparative în timp şi spaţiu cu alte entităţi similare.
4. Pe baza analizei bilanţului se poate diagnostica poziţia şi sănătatea financiară a
întreprinderii respective prin intermediul unor studii, se vor elabora previziuni şi se vor
adopta diferite decizii.
Ca orice analiză, şi studiul bilanţului presupune o apreciere generală a conţinutului
acestuia, ceea ce se obţine prin lectura bilanţului, care presupune, mai întâi examinarea
resurselor care au finanţat mijloacele (utilizările) întreprinderii în cursul exerciţiului
financiar.
Studiul bilanţului financiar (patrimonial) şi funcţional (economic) prezentate sub
formă tabelară implică o analiză internă a acestora, care poate fi efectuată în două direcţii:
orizontală şi verticală, fiecare punând în evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în
aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii.
De exemplu, analiza pe orizontală a bilanţului pune în evidenţă modul în care se
realizează principalele echilibre financiare pe termen scurt şi pe termen lung ale
întreprinderii sau grupului de întreprinderi, prin intermediul unor mărimi cum ar fi: situaţia
netă, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria.
Analiza bilanţului contabil în direcţie verticală evidenţiază structura activului şi a
pasivului; structura finanţării prin raportul dintre capitalurile proprii şi datorii permite
calculul ratelor de rotaţie a posturilor de activ şi pasiv, calculul ratelor de rentabilitate etc.
Bilanţul contabil structurat conform Reglementărilor Contabile armonizate cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate şi Directiva a IV-a a CEE este facilitată în
privinţa determinării echilibrelor financiare prin formatul în listă, ceea ce implică doar o
analiză în direcţie verticală a bilanţului (unele mărimi există distinct ca posturi de bilanţ,
cum ar fi de pildă poziţia E „Active circulante nete/Datorii curente nete”, care exprimă
direct mărimea fondului de rulment; poziţia D „Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de
până la 1 an”, respectiv poziţia G „Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de 1
an”).
Studiul bilanţului implică şi a analiză externă a acestuia, care vizează interpretarea
indicatorilor de bilanţ în strânsă legătură cu activitatea economică a întreprinderii, ceea ce
presupune confruntarea unor posturi de bilanţ cu sumele înregistrate în rulajele conturilor
aşa cum rezultă din balanţele de verificare.

6.3.1. Analiza echilibrului financiar în optica patrimonială

Pentru majoritatea întreprinderilor, resursele financiare reprezintă o constrângere în
realizarea obiectivelor strategice. Având în vedere acest fapt, un obiectiv esenţial al
analizei bilanţului îl constituie evaluarea măsurii în care structura financiară aleasă de
întreprindere, respectiv, resursele financiare, acoperă necesarul de finanţat reflectat în
activul bilanţului. Aceasta se realizează printr-o analiză pe orizontală a bilanţului
cunoscută sub denumirea de analiza echilibrului financiar, din care se nasc câţiva
indicatori clasici pentru studiul bilanţului: situaţia netă, fondul de rulment, necesarul de
fond de rulment şi trezoreria netă.

6.3.1.1. Analiza situaţiei nete

Pe baza abordării juridice a bilanţului, analiştii financiari determină situaţia netă
(SN) a întreprinderii cu ajutorul relaţiei:
SN = Active – Datorii totale
Această situaţie exprimă valoarea contabilă a drepturilor pe care le posedă
proprietarii asupra întreprinderii, fiind averea proprietarilor şi trebuind să fie suficientă
pentru a asigura funcţionarea şi independenţa financiară a întreprinderii.

126
 Comparativ cu capitalurile proprii, situaţia netă este mai restrictivă, deoarece exclude
veniturile în avans şi provizioanele. De aceea, situaţia netă este un indicator mai relevant,
ce exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii,
acţionarii, cât şi creditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia. Ea se
calculează punând faţă în faţă bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţă şi poate fi
determinată în funcţie de bilanţul utilizat:
a) Pe baza bilanţului financiar:
SN = Total active – Datorii totale – Venituri în avans – Provizioane
b) Pe baza bilanţului contabil tip listă:
SN = (Total active – Datorii curente) – Datorii mai mari de 1 an – Provizioane
O situaţie netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă, ce
maximizează valoarea întreprinderii (a capitalurilor proprii).
O situaţie netă negativă reflectă o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu
pierderi a exerciţiilor anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii. Partea
neacoperită rămâne exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind riscul de insolvabilitate al
întreprinderii.
Creşterea situaţiei nete (activului net) are ca efect creşterea rentabilităţii şi a
independenţei financiare, pe baza ei putându-se determina riscul global sau lichidativ, în
cazul unui raport calculat cu relaţia:
SN - Activ fara valoare
< 0,3
Activ
Activul net (capitalurile proprii) reprezintă un indicator esenţial care dă dimensiunea
gradului de „sănătate” a întreprinderii referitor la menţinerea capitalului fizic sau
financiar, mai ales în condiţiile inflaţiei care îl erodează.
Menţinerea capitalului fizic presupune ca profitul să fie obţinut numai prin creşterea
capacităţii fizice productive în cursul perioadei, iar menţinerea capitalului financiar
presupune obţinerea profitului prin creşterea valorii financiare (monetare) a activelor nete.
Performanţele întreprinderii fiind direct legate de menţinerea capitalului fizic sau
financiar, „Situaţia modificării capitalurilor proprii” este un document al situaţiilor
financiare anuale prevăzut de reglementările contabile româneşti, inspirat din cerinţele
IAS 1, prin care se prezintă detaliat toate variaţiile pe care le-a suferit în cursul exerciţiului
financiar fiecare element al activului net.
Din situaţia modificării capitalurilor proprii rezultă capacitatea de menţinere
(erodare) a capitalului, precum şi profitul (pierderea) întreprinderii în cursul exerciţiului,
prin intermediul următoarelor elemente de conţinut:
- Profitul net (pierderea netă) al (a) perioadei;
- Fiecare element de venit şi cheltuială recunoscute direct în capitalurile proprii;
- Efectul cumulat al modificării politicilor contabile şi corecţia erorilor;
- Tranzacţiile de capital cu proprietarii şi distribuirile către aceştia;
- Soldul profitului (pierderii) cumulate la începutul perioadei şi la data bilanţului şi
modificările aferente;
- O reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capitaluri proprii la
începutul şi sfârşitul perioadei, cu prezentarea distinctă a fiecărei modificări.
Situaţia modificării capitalurilor proprii cuprinde date referitoare la: soldul la
începutul exerciţiului financiar, creşterile (+), reducerile (-) şi soldul la finele exerciţiului
financiar.

6.3.1.2. Analiza fondului de rulment

Echilibrul financiar al întreprinderii rezultă din confruntarea maselor mari ale
bilanţului: fondul de rulment (FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din care rezultă
trezoreria (T). Acest echilibru este determinat conform concepţiilor de prezentare a
bilanţului: optica financiară şi optica funcţională.

127
 Pe baza bilanţului financiar care grupează posturile după criteriul permanenţei,
echilibrul financiar presupune finanţarea activului cu durata mai mare de 1 an din resurse
cu scadenţa peste 1 an, iar finanţarea activelor sub 1 an din resurse scadente sub 1 an.
Un prim echilibru rezultă din confruntarea pasivului pe termen lung (capitalurile
permanente) cu necesarul permanent (activul imobilizat), aşa cum rezultă din partea
superioară a bilanţului financiar:
FRF = Capitaluri permanente (Capitaluri proprii + Datorii pe termen mediu şi lung)
+ Provizioane + Subvenţii pentru investiţii– Necesar permanent (Active imobilizate nete).
Această metodă pune în evidenţă echilibrul financiar pe termen lung, fondul de
rulment reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanţarea
imobilizărilor, pe care întreprinderea o consacră finanţării activelor circulante. Este partea
din capitaluri cu grad de exigibilitate slab, care serveşte finanţării elementelor de activ cu
grad de lichiditate suficient de crescut.
Metoda insistă asupra originii fondului de rulment şi permite înţelegerea cauzelor
variaţiei sale, creşterea lui fiind determinată de creşterea capitalurilor permanente (emisii
de noi acţiuni, obligaţiuni, noi împrumuturi pe termen lung) şi de reducerea imobilizărilor
nete (vânzări de titluri, dezinvestire, cesiuni de imobilizări). Odată cu fondul de rulment,
marja de securitate a întreprinderii creşte, ceea ce arată că o parte mai însemnată din
activele circulante este finanţată din capitaluri permanente.
Scăderea fondului de rulment este cauzată de scăderea capitalurilor permanente
(rambursări de împrumuturi pe termen lung, sau de obligaţiuni) şi de creşterea
imobilizărilor nete (investiţii).
Un fond de rulment staţionar reflectă stagnarea întreprinderii, care poate fi temporară
sau de durată, având diferite cauze legate de capitalurile proprii şi de datoriile la termen
comparativ cu situaţia activului imobilizat.
Partea inferioară a bilanţului financiar permite determinarea fondului de rulment
financiar ca diferenţă:
FRF = (Active circulante + Cheltuieli în avans) – (Datorii pe termen scurt + Venituri
în avans).
Metoda pune în evidenţă afectarea şi finalitatea fondului de rulment care este
finanţat din activul circulant. În această ipostază, fondul de rulment financiar arată
surplusul activelor circulante nete nefinanţate din datoriile temporare, evidenţiind
excedentul de lichiditate potenţială, ca o marjă de securitate privind solvabilitatea
întreprinderii.
Bilanţul contabil de tip listă permite determinarea mai rapidă a fondului de rulment,
în două moduri:
a) Ca diferenţă: FRF = Total active –Datorii curente –Active imobilizate
b) Direct: FRF = Active circulante/datorii curente nete
Teoretic, fondul de rulment trebuie să fie pozitiv, ceea ce nu înseamnă că în anumite
situaţii nu poate exista un fond de rulment negativ fără a compromite buna funcţionare a
întreprinderii.
Un fond de rulment pozitiv (Capitaluri permanente > Imobilizări nete) constituie o
marjă de securitate a întreprinderii pentru exploatarea sa cotidiană, permiţându-i să-şi
asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare funcţionării (stocuri
minime, fond de casă minim), activul circulant fiind superior datoriilor pe termen scurt
(Activ circulant net > Datorii sub 1 an).
Un fond de rulment negativ constituie un semnal de alarmă pentru întreprindere, care
va fi lipsită de capitaluri permanente suficiente să-i asigure finanţarea imobilizărilor
(Capitaluri permanente < Imobilizări nete), sau care are active circulante inferioare
datoriilor scadente pe termen scurt, pe care nu le va putea achita (Activ circulant net <
Datorii sub 1 an). Această situaţie se întâlneşte mai frecvent în sectorul de distribuţie, unde

128
viteza de rotaţie a stocurilor este foarte rapidă (sub o lună) şi unde există credite-furnizori87
însemnate.
În practică, se consideră că fondul de rulment al întreprinderii industriale trebuie să
reprezinte valoarea a 1-3 cifre de afaceri lunare.
În interiorul capitalurilor permanente, ponderea capitalurilor împrumutate nu trebuie
să fie excesivă în raport cu cea a capitalurilor proprii (să nu depăşească 50%), ceea ce
impune determinarea fondului de rulment propriu (FRp) şi a fondului de rulment străin
(FRs):
a) FRp = Capitaluri proprii + Provizioane + Subvenţii pentru investiţii– Active
imobilizate nete
b) FRs = Datorii cu scadenţa peste 1 an – Active imobilizate nete
Fondul de rulment propriu pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare asupra
constituirii sale, adică măsura în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile
proprii, ceea ce reflectă gradul de autonomie financiară.
Fondul de rulment împrumutat (străin) reflectă gradul de îndatorare pe termen lung
pentru a finanţa nevoi pe termen scurt.
Analiza fondului de rulment trebuie completată cu studiul unui alt agregat important
al bilanţului, necesarul de fond de rulment (NFR).

6.3.1.3. Analiza necesarului de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment desemnează nevoile financiare generate de executarea
unor operaţiuni repetitive care compun ciclul de exploatare curentă (cumpărări, vânzări,
plăţi salarii), al cărui total trebuie acoperit cel puţin parţial de resursele stabile (fondul de
rulment net). El reprezintă banii ce trebuie rulaţi în întreprindere pentru a-i asigura
funcţionarea (după finanţarea imobilizărilor), care reclamă cheltuieli ce vor fi recuperate la
achitarea facturilor de către clienţi.
Se determină ca diferenţă între necesităţile ciclice (acivele circulante, mai puţin
disponibilităţile) şi resursele ciclice (datoriile mai mici de 1 an, mai puţin creditele bancare
pe termen scurt):
NFR = Necesităţi ciclice – Resurse ciclice, în care:
Necesităţile ciclice = Necesar temporar (Active circulante – Casa şi conturi la bănci)
+ Cheltuielile în avans
Resurse ciclice = Resurse temporare = (Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de 1
an – Creditele bancare curente) + Venituri înregistrate în avans
Pe baza bilanţului contabil financiar şi armonizat, necesarul de fond de rulment se
determină ca diferenţă:
NFR = (Active circulante + Cheltuieli în avans – Casa şi conturi la bănci) – (Datorii
ce trebuie plătite într-un an – Credite bancare curente + Venituri în avans)
Pornind de la relaţia care trebuie să existe între necesarul temporar şi resursele
temporare, NFR constituie un indicator de echilibru financiar, pozitiv sau negativ, după
cum urmează:
a) Dacă NFR > 0, rezultă un surplus de necesar temporar faţă de resursele temporare
ce pot fi mobilizate, fiind o situaţie normală dacă este consecinţa unor investiţii privind
creşterea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.
În caz contrar, NFR > 0 arată un decalaj nefavorabil între lichidarea stocurilor şi
creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, în sensul încetinirii încasărilor şi
accelerării plăţilor.
b) Un NFR < 0 reflectă un surplus de resurse nete temporare faţă de capitalurile
circulante, necesităţile temporare fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi
mobilizate. Această situaţie este favorabilă dacă este consecinţa accelerării rotaţiei
activelor circulante, a urgentării încasărilor şi relaxării plăţilor.

87
Credit acordat de furnizor cumpărătorului sau sub forma livrării de bunuri, executării de lucrări sau
prestării de servicii, urmând ca plata să se facă ulterior la un termen stabilit de comun accord.
129
 Necesarul de fond de rulment reflectă echilibrul curent al întreprinderii, este mai
fluctuant, mai instabil decât fondul de rulment şi depinde de cifra de afaceri, durata de
rotaţie a stocurilor, decalajul dintre termenul de recuperare a creanţelor şi termenul de plată
a furnizorilor.
În acest sens, necesarul de fond de rulment poate fi exprimat în zile de vânzare prin
intermediul vitezei de rotaţie care reflectă decalajul nefavorabil între încasări şi plăţi, în
condiţii normale trebuie să se situeze între 30-60 zile:
NFR
NFRz =  360
Ca

6.3.1.4. Analiza trezoreriei nete

Trezoreria netă (TN) poate fi determinată pornind de la egalitatea de bilanţ prezentat
tabelar Activ = Pasiv, respectiv Utilizări = Resurse, egalitate care conduce la confruntarea
fondului de rulment (FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din care rezultă
echilibrul financiar al întreprinderii, fiind un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate
posturile de bilanţ şi rezultând din lectura pe orizontală a bilanţului financiar care vizează
cele două părţi.
a) Partea superioară: TN = FR – NFR
b) Partea inferioară: TN = Casa şi conturi la bănci – Credite bancare pe termen scurt
sau
TN = Trezoreia activă – Trezoreria pasivă.
Trezoreria activă cuprinde disponibilităţile curente degajate de funcţionarea
întreprinderii, la care se adaugă plasamentele rambursabile în orice moment (valori
mobiliare de plasament).
Trezoreria pasivă este reprezentată de creditele bancare curente, soldurile creditoare
de bănci şi efectele scontate (în afara bilanţului).
c) Pe baza bilanţului contabil tip listă, trezoreria este dată de diferenţa:
TN = Active circulante/datorii curente nete – NFR.
Trezoreria netă (±) rezultă atât din operaţiuni ce afectează capitalurile permanente şi
activul imobilizat, cât şi din operaţiuni care privesc activele circulante şi datoriile pe
termen scurt.
Creşterea trezoreriei nete poate fi realizată prin creşterea fondului de rulment şi prin
scăderea necesarului de fond de rulment, sau prin creşterea disponibilităţilor şi reducerea
creditelor bancare de trezorerie.
Valoarea pozitivă sau negativă a trezoreriei nete este consecinţa unor inegalităţi între
fondul de rulment şi necesarul (resursa) de fond de rulment, după cum urmează:
A. Trezorerie pozitivă (TN > 0), când:
FR > NFR şi respectiv, Disponibilităţi > Credite bancare curente, în următoarele
situaţii:
a) FR > 0 şi NFR >0, când NFR este finanţat în întregime din resurse permanente
(FR > 0), care degajă disponibilităţi ce pot ascunde o subutlizare de capitaluri;
b) FR > 0 şi NFR < 0, când resursele din ciclul de exploatare (NFR < 0) se adaugă la
un excedent de resurse permanente (FR > 0) pentru a degaja un excedent mare de
lichidităţi, care pot ascunde subutilizări de capitaluri;
c) FR < 0 şi NFR < 0, când resursele din exploatare (NFR < 0) acoperă un excedent
crescut de lichidităţi şi numai o parte a activului imobilizat (FR < 0).
Ciclul de exploatare şi o parte din imobilizări sunt finanţate din datorii pe termen
scurt (furnizori şi avansuri clienţi), ceea ce impune creşterea capitalurilor permanente
(resurselor stabile).
B. Trezorerie negtivă (TN < 0), când:
FR < NFR şi respectiv, Disponibilităţi < Credite bancare curente, în următoarele
situaţii:

130
 a) FR > 0 şi NFR > 0, când NFR este finanţat parţial din capitaluri permanente (FR>
0) şi parţial din credite bancare curente care sunt mai mari decât disponibilităţile, ceea ce
impune aprecierea riscului bancar curent;
b) FR < 0 şi NFR > 0, când creditele bancare acoperă o parte din imobilizări (FR <
0), NFR şi disponibilităţile (inferioare creditelor de trezorerie), ceea ce impune
reconsiderarea structurii de finanţare;
c) FR < 0 şi NFR < 0, când resursele permanente nu acoperă decât o parte a activului
imobilizat (FR < 0), restul fiind acoperit din datorii pe termen scurt (furnizori, avansuri
clienţi) şi din credite bancare curente, ceea ce impune revederea structurii finanţării,
existând riscul dependenţei financiare de exterior printr-un levier financiar relativ ridicat.
Prezentaţi indicatorii ce permit analiza pe orizontală a bilanţului,
cunoscută sub denumirea de analiza echilibrului financiar.

6.3.2. Analiza echilibrului financiar în optica funcţională

Echilibrele financiare pot fi analizate şi prin prisma prezentării bilanţului conform
opticii funcţionale, care structurează posturile de bilanţ în strânsă legătură cu ciclurile
economice care caracterizeză viaţa întreprinderii: investiţii, exploatare, finanţare,
trezorerie. Analiza efectuată pe baza bilanţului funcţional (economic) este o analiză
funcţională, mai bine adaptată unei gestiuni previzionale, care situiază în centrul atenţiei
ciclul de exploatare. Ea completează analiza financiară statică prin tabloul de finanţare,
principalul instrument al analizei dinamice a echilibrului financiar.
Echilibrul financiar funcţional impune ca utilizările stabile să fie finanţate din
resurse durabile, surplusul resurselor durabile faţă de imobilizările brute reprezentând
fondul de rulment net global (FRNG):
FRNG = Resurse durabile – Utilizări stabile brute.
Un FRNG pozitiv arată excedentul de resurse stabile după finanţarea utilizărilor
stabile, destinat finanţării ciclului de exploatare, fiind şi diferenţa:
FRNG = (Active circulante + Cheltuieli în avans) – (Datorii sub 1 an + Credite
bancare de trezorerie).
Necesarul de fond de rulment (NFR) decurge din confruntarea nevoilor de finanţare
cu resursele de finanţare a operaţiilor repetitive:
NFR = Utilizări ciclice – Resurse ciclice
Având în vedere reînnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor impusă de ciclul de
exploatare, surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele ciclice de capital
devine un necesar de finanţare permanent reînnoibil. Acest necesar este finanţat din fondul
de rulment funcţional, care la rândul său apare ca un surplus de resurse stabile, fiind un
necesar de fond de rulment total (NFRT), cu două componente legate de: activitatea de
exploatare şi din afara exploatării:
NFRT = NFRE + NFRAE.
La originea NFRE se află ciclul de exploatare (cumpărare – producţie – vânzare), cu
o durată variabilă. Acest necesar corespunde unor alocări de fonduri pentru constituirea
stocurilor şi creanţelor şi reflectă decalajele între vânzări şi încasări, respectiv, între
cumpărări şi plăţi şi se calculează prin diferenţa:
NFRE = Active circulante de exploatare – Datorii de exploatare.
Plăţile îl măresc, iar încasările îl reduc.
NFRAE este mai mic faţă de NFRE şi se obţine prin diferenţa:
NFRAE = Alte active circulante – Datorii în afara exploatării, în care:
Alte active circulante cuprind: creanţe diverse, capital subscris nevărsat;
Datoriile în afara exploatării cuprind: datorii fiscale, alte datorii.
Necesarul de Fond de Rulment astfel determinat mai poartă numele de necesar net
când este pozitiv, sau resursă netă când este negativ.
Din confruntarea Fondului de Rulment Net Global cu Necesarul de Fond de Rulment
(necesarul net) rezultă trezoreria netă (TN):
131
 TN = FRNG – (NFRE + NFRAE).
Trezoreria netă este legată de operaţiile financiare pe termen scurt care sunt
evidenţiate în partea inferioară a bilanţului funcţional, ea fiind şi diferenţa:
TN = Necesar de trezorerie – Resurse de trezorerie
sau
TN = Active circulante financiare – Credite bancare curente.
Trezoreria netă poate fi pozitivă sau negativă, după cum urmează:
1. TN > 0, cînd FRNG > NFRT sau Necesar trezorerie > Resurse trezorerie;
2. TN < 0, când FRNG < NFRT sau Necesar trezorerie < Resurse trezorerie.
De exemplu, pe baza bilanţului funcţional, din confruntarea Fondului de Rulment
Net Global cu Necesarul de Fond de Rulment Total rezultă trezoreria netă, care poate fi
determinată ca diferenţă între Trezoreria activă (Disponibilităţi) şi Trezoreria pasivă
(Credite bancare de trezorerie):
TN = Trezoreria activă – Trezoreria pasivă.
O trezorerie netă pozitivă reflectă un excedent de trezorerie în raport cu obligaţiile
financiare pe termen scurt, ceea ce asigură întreprinderii posibilitatea de a face plasamente
pe piaţa de capital.
Spre deosebire de resursele ciclice obţinute în activitatea curentă şi reflectate de un
necesar de fond de rulment negativ, o trezorerie netă negativă reflectă resurse de trezorerie
furnizate de parteneri financiari (bănci), fiind legate de gestiunea financiară pe termen
scurt.

6.4. Analiza bilanţului prin metoda ratelor

Aprofundarea analizei situaţiei financiare pe baza bilanţului impune recurgerea la un
procedeu frecvent utilizat în analiza financiară – „metoda ratios”.
Ratio este un raport între două posturi de bilanţ, din contul de rezultat, sau din bilanţ
şi contul de rezultat, echivalent cu termenul de rată, coeficient, indice, procent. Între
elementele raportului trebuie să existe omogenitate din punct de vedere al modului de
evaluare şi relaţii directe între mărimile ce se compară.
Metoda ratelor completează analiza indicatorilor în mărimi absolute şi permite
efectuarea de comparaţii în spaţiu, pentru a situa mai bine întreprinderea în mediul
concurenţial, sau în timp, pentru a-i aprecia evoluţia.
Ratele de structură a bilanţului reflectă structura financiară (de finanţare) a
întreprinderii şi se defineşte prin proporţiile posturilor din activul şi pasivul bilanţului în
raport cu totalul acestuia.
Ratele de structură se obţin în urma analizei pe verticală a bilanţului şi pun în
evidenţă câteva caracteristici financiare ale întreprinderii, cum ar fi: capacitatea activelor
de a se transforma în lichidităţi, autonomia şi independenţa financiară a întreprinderii,
calitatea echilibrului financiar pe termen scurt, ş.a.
Structura activului caracterizează compoziţia patrimoniului economic al
întreprinderii, în concordanţă cu caracterul mai mult sau mai puţin „capitalistic” al acesteia
precum şi vulnerabilitatea sa la evoluţiile inflaţioniste.

6.4.1. Ratele de structură ale activului

Ratele de structură ale activului reflectă apartenenţa sectorială, depind de natura
activităţii întreprinderii şi vizează următoarele aspecte:
1. Rata activelor imobilizate (RAI) – reflectă indirect intensitatea capitalistică (prin
ponderea imobilizărilor corporale) şi a relaţiilor financiare cu alte întreprinderi (prin
ponderea imobilizărilor financiare), determinându-se cu relaţia:
Active imobilizate
RAI = 100
Activ total
Conţinutul diferit al componentelor imobilizate, precum şi reacţia nuanţată a acestor
componente la acţiunea factorilor tehnici, juridici, economici, justifică utilizarea în teoria şi
practica economică a unor rate complementare:
132
 1.1. Rata imobilizărilor necorporale (RIN), care se calculează cu relaţia:
Imobilizari necorporale
RIN =  100
Activ total
Acest indicator măsoară ponderea activelor intangibile de natura brevetelor,
licenţelor, mărcilor comerciale, fondului comercial etc. în patrimoniul întreprinderii. În
cazul întreprinderilor româneşti, ponderea imobilizărilor necorporale este foarte redusă. În
alte ţări, ponderea imobilizărilor necorporale este foarte mare. Evident, în acest caz apar
diferenţe de la o întreprindere la alta în funcţie de faza de maturitate, specificul activităţii,
strategia de dezvoltare privilegiată.
1.2. Rata imobilizărilor corporale (RIC) calculată cu relaţia:
Imobilizari corporale
RIC =  100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activităţii. Rata este
mare pentru acele activităţi ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare şi
este mică în acele activităţi care solicită o slabă dotare tehnică.
Pentru firmele din acelaşi sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde
de opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condiţiile concrete în care
îşi desfăşoară activitatea. Datorită condiţiilor variate care au incidenţă asupra acestui
indicator, este foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referinţă. Totuşi,
specialiştii apreciază că, pentru firme comparabile, rata activelor imobilizate arată mărimea
capacităţii acestora de a rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a
tehnicii sau a cerinţelor pieţei. La firmele cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale,
operează mai dificil o transformare a activelor sale imobilizate în disponibilităţi.
1.3. Rata imobilizărilor financiare (RIF) care exprimă intensitatea legăturilor şi
relaţiilor financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unităţi, mai ales cu ocazia operaţiilor
de creştere şi se calculează astfel:
Imobilizari financiare
RIF =  100
Activ total
Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea firmei. Aceasta explică
valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cadrul firmelor mici şi invers.
2. Rata activelor circulante (RAC) – depinde de sectorul de activitate şi durata
ciclului de producţie (prin ponderea stocurilor), de durata termenelor de plată convenite cu
clientela (prin ponderea creanţelor) şi reflectă esenţa trezoreriei (prin ponderea
lichidităţilor în patrimoniu). Relaţia de calcul este următoarea:
Active circulante
RAC =  100
Activ total
Pentru procesul de decizie sunt operaţionale ratele analitice ale activelor
circulante astfel:
2.1. Rata stocurilor (RS)
Rata stocurilor reflectă ponderea celor mai puţin lichide active circulante în total
active circulante:
Stocuri
RS   100
Activ total
Aceasta ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii: mai
ridicate la firmele din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale şi foarte scăzută în
sfera serviciilor.
Interpretarea evoluţiei în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită
corelarea la nivelul activităţii, admiţându-se ca ecuaţie minimă de echilibru structural:
ICa > IS, unde, ICa – indicele cifrei de afaceri; IS – indicele stocurilor.
Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată a
stocurilor. Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare

133
lentă se apreciază negativă datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi
consecinţelor negative asupra solvabilităţii firmei.
Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producţie
neterminată, produse finite, mărfuri; ponderea lor în patrimoniul firmei şi evoluţia în timp
constituie informaţii indispensabile fundamentării politicii comerciale.
În acest scop se calculează:
Materii prime
a) rata materiilor prime =  100
Active circulante
Productie neterminata
b) rata producţiei neterminate =  100
Active circulante
Produse finite
c) rata produselor finite =  100
Active circulante
Marfuri
d) rata stocurilor de mărfuri =  100
Active circulante
Pentru determinarea acestor rate se poate folosi drept bază de raportare, în funcţie de
necesităţi, şi totalul activului. Valoarea lor diferă în funcţie de natura activităţii: de aceea,
la întreprinderile din sectoarele productive, cu ciclu de exploatare lung, rata producţiei
neterminate înregistrează valori ridicate, în timp ce la întreprinderile comerciale sunt
preponderente stocurile de mărfuri etc.
2.2. Rata creanţelor comerciale (RC)
Gradul de lichiditate al creanţelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.
Creante comerciale
RC   100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor firmei cu partenerii externi
din aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Ea înregistrează valori
scăzute sau nule la firmele aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă ce-şi achită
cumpărăturile în numerar (comerţul cu amănuntul, prestări de servicii către populaţie).
2.3. Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor (RDP)
Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamanetelor arată ponderea celor mai lichide
active în totalul activelor circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor
curente.
Disponibil  Valori mobiliare de plasament
RDP   100
Activ total
Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor în patrimoniul firmei,
informaţiile sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată de la caz
la caz. Însăşi mărimea (nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoare
ridicată a disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru
financiar, dar poate fi şi semnul unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse
neproductive.
De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că disponibilităţile pot înregistra
variaţii de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să
crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca
urmare a unor plăţi foarte concentrate în timp.
Pe lângă aceste rate de structură propriu-zisă a activului în analiza financiară se
folosesc şi anumite rate derivate, construite prin raportarea anumitor fluxuri extrabilanţiere
la diferite posturi ale bilanţului. Dintre acestea cele mai semnificative sunt ratele de rotaţie
a activelor care prezintă avantajul unei abordări dinamice în investigarea patrimonială:
a) Rata de uzură a activelor corporale:
Amortizarea cumulata
RU =  100
Imobilizari corporale (cost istoric)
b) Rata de modernizare a activelor corporale:

134
 Investitii
RM =  100
Imobilizari corporale
c) Rata de rotaţie a activelor corporale:
Cifra de afaceri (productia exercitiului)
RR =
Imobilizari corporale
d) Rata de rotaţie a activelor circulante se determină fie ca raport între un flux şi
soldul unui anumit activ circulant, fie invers. În prima variantă se obţine numărul de rotaţii
ale activului analizat, iar în cea de a doua, durata de rotaţie a acestuia.
Principalele rate de rotaţie ale activelor circulante sunt:
d1) Rata de rotaţie a stocurilor, care se poate calcula pentru fiecare categorie de
stoc, astfel:
 Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:
Stocul mediu de marfuri
RMF =  360
Costul de achizitie al marfurilor vandute
 Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:
Stocul mediu de materii prime
RMP =  360
Costul de achizitie al materiilor prime  S
 Rata de rotaţie a produselor finite:
Stocul mediu de produse finite
RPF =  360
Productia vanduta (in cost de productie)
d2) Rata de rotaţie a creanţelor comerciale:
Clienti
RC =  360 sau RC =
Cifra de afaceri
Clienti Efectescontatesi neajunsela scadenta
 360
Cifrade afaceri
e) Rata de rotaţie a activului total (în număr de rotaţii):
Cifra de afaceri (Venituri totale)
RA =
Activ total
Această rată determinată prin raportarea fluxului total de activitate la valoarea totală
a patrimoniului caracterizează intensitatea, eficienţa cu care acesta este utilizat.
Structura pasivului degajă politica de finanţare a întreprinderii, evidenţiind gradul de
stabilitate a finanţării şi autonomia financiară pe care le asigură întreprinderii combinaţia
de resurse având maturităţi şi origini diverse (capitaluri proprii, datorii pe termen lung,
mediu, sau scurt).

Prezentaţi ratele de structură ale activului patrimonial.

6.4.2. Ratele de structură ale pasivului

Ratele de structură a pasivului reflectă autonomia financiară şi gradul de îndatorare
a întreprinderii, astfel:
1. Rata stabilităţii financiare (RSF) reflectă legătura dintre capitalul permanent de
care firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin 1 an) şi patrimoniul total.
Capitalul permanent
RSF   100
Pasiv total
2. Rata autonomiei financiare globale (RAFG)
Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă
angajamentelor financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de
lichiditate – solvabilitate şi gradul de îndatorare.
Capital propriu
R AFG   100
Pasiv total
135
 sau
Datorii pe termen scurt
RAFG  100
Pasiv total
Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un
caz la altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei respective, de
condiţiile concrete ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare.
Anumiţi autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar, R AFG  1 3 .
Prin urmare, existenţa unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul
firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia.
În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificaţie deosebită are rata
autonomiei financiare la termen ce permite aprecierea mai precisă prin implicarea
structurii capitalului permanent.
Se poate calcula după relaţiile:
Capitalul propriu
1. R AFT   100
Capitalul permanent
Specialiştii apreciază că, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu
trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: R AFT  0,5 .
Capital propriu
2. R AFT   100
Datorii pe termen mediu şi lung
Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţă
asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma
obligaţiilor la termen.
Prin urmare: R AFT  1 .
3. Rata de îndatorare globală (RIG) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul
firmei:
Datorii totale
RIG   100; RIG  1
Pasiv total
Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de 1, cu atât creşte autonomia
financiară a firmei.
O semnificaţie deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare
la termen (RIT) care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu
şi lung fie la capitalul permanent:
Datorii pe termen mediu şi lung
1. RIT   100 ,
Capital permanent
fie la capitalul propriu:
Datorii pe termen mediu şi lung
2. RIT   100 .
Capitalul propriu
Indiferent de forma sa de calcul, rata de îndatorare caracterizează dependenţa
financiară a întreprinderii şi gradul de risc al politicii sale financiare. În analiza unor
aspecte legate de asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii se recomandă
determinarea unor rate analitice, în construirea cărora se pot folosi drept criterii:
 Natura obligaţiilor:
- datorii legate de exploatare;
- datorii diverse.
 Scadenţa obligaţiilor:
- datorii angajate în limita unui an;
- datorii angajate pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani;
- datorii angajate pe o perioadă mai mare de 5 ani.
Ca şi în cazul activului, pentru pasiv se pot calcula şi anumite rate derivate. Cea mai
semnificativă pentru procesul de decizie este durata de rotaţie a datoriilor şi în special a
creditului furnizori:
136
 Furnizori
RCF =  360
Consumuri intermediare
De asemenea, se poate calcula durata de rotaţie a capitalurilor proprii:
Capitaluri proprii
RKpr =  360
Cifra de afaceri
În privinţa unor structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii
esenţiale, printre care amintim:
- activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen
scurt (de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din
asemenea datorii.
- finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu
condiţia ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente şi să
poată fi rambursată progresiv prin autofinanţare până întreprinderea ajunge la autonomie
financiară (finanţarea din capitaluri proprii).

Prezentaţi ratele de structură ale pasivului patrimonial.

6.5. Analiza solvabilităţii şi lichidităţii

O formă de realizare a echilibrului financiar al entităţii este realizată prin asigurarea
permanentă a capacităţii de plată, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.
În sens general, lichiditatea şi solvabilitatea financiară reprezintă capacitatea entităţii
de a face faţă plăţilor scadente. Lichiditatea vizează capacitatea de plată pe termen scurt, în
timp ce solvabilitatea vizează coordonatele pe termen lung88.
Definiţie
Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de a face faţă
scadenţelor pe termen lung şi mediu şi depinde de mărimea datoriilor cu asemenea
scadenţe şi de cheltuielile financiare (costul îndatorării). Ea constituie un obiectiv prioritar
al întreprinzătorului care doreşte să-şi păstreze autonomia financiară şi flexibilitatea
gestiunii şi rezultă din echilibrul dintre fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi, dar şi
dintr-un fond de rulment net pozitiv, adică dintr-o bună adecvare între necesarul de
finanţare pe termen lung (în active corporale şi financiare) şi resursele de finanţare cu
caracter permanent (capitalurile proprii şi îndatorarea la termen).
Solvabilitatea se defineşte mai ales în perspectiva unei lichidări a întreprinderii, dacă
se află în încetare de plată ca urmare a lipsei de lichiditate a bilanţului. Întreprinderea este
solvabilă în măsura în care activul real este suficient pentru a-i permite plata tuturor
datoriilor.
Menţinerea solvabilităţii este condiţionată de sincronizarea ritmului încasărilor de
fonduri legate de transformarea în monedă a activelor ajunse la maturitate şi ritmul plăţilor
imperative legate de lichidarea datoriilor ajunse la scadenţă.
Pentru ca întreprinderea să fie într-o situaţie satisfăcătoare, nu este suficient ca ea să-
şi poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa
convenită. Întreprinderea poate fi solvabilă, având un activ total superior datoriilor (situaţie
netă pozitivă), dar să nu posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele, ceea ce
impune analiza separată a lichidităţii sale.
Analiza solvabilităţii întreprinderii urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita
obligaţiile totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul
incapacităţii de plată pe termen lung. Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilităţii
se utilizează mai multe rate din structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară
şi îndatorarea întreprinderii.
Se adaugă acestora următoarele rate:

88
Achim, Monica-Violeta, Analiză economico-financiară, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010, p. 286.
137
 Capacitatea de rambursare a datoriilor (Crd) arată măsura în care sursele potenţiale
de autofinanţare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.
Capacitatea de autofinantare
Crd =
Datorii totale
Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de
0,33 întrepriderea se află în pericolul incapacităţii de plată.
Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a
datoriilor (Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele
potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să
acopere datoriile totale ale acesteia.
Excedent brut din exploatare
Cbrd =
Datorii totale
Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care
autofinanţarea netă poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport
între sursele proprii şi cele împrumutate sau atrase.
Autofinantarea exercitiului
Cnrd =
Datorii totale
Rata cheltuielilor financiare (Rcf) arată măsura în care cheltuielile financiare
consumă numerar din acumulăriile brute ale activităţii de exploatare.
Cheltuieli financiare
Rcf =
EBE (rezultatul din exploatare, cifra de afaceri, productia exercitiului)
Nivelul maxim acceptabil este de 60%, peste acesta întreprinderea se va afla în
pericolul înregistrării de numerar negativ.
De asemenea, se consideră că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul
real este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor.
Sunt operaţionale următoarele relaţii:
1. Rata solvabilităţii generale
Rata solvabilităţii generale (Rsg) arată măsura în care activele totale ale
întreprinderii pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile
pot fi acoperite pe seama activelor.
Total activ
Rsg =
Datorii totale
Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puţin 2,00.
Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net
(negrevat de datorii) în total activ.
Activ net contabil
Rsg =
Total activ
În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puţin 50%, însă se acceptă un
nivel minim de 35%.
2. Rata solvabilităţii financiare
Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale
întreprinderii pot acoperi datoriile financiare totale.
Total activ
Rsf =
Datorii financiare totale
Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, întreprinderea trebuie să
înregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00.
Pentru ca întreprinderea să fie într-o situaţie satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-
şi poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa
convenită, adică să posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele.

138
 Dacă solvabilitatea vizează aptitudinea întreprinderii de a-şi regla datoriile pe termen
mediu şi lung şi oferă o informaţie parţială asupra lichidităţii pe termen scurt, gradul de
lichiditate exprimă calitatea echilibrului financiar al întreprinderii pe termen scurt.
Definiţie
Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a face faţă
obligaţiilor pe termen scurt şi reflectă capacitatea de a transforma rapid activele
circulante în disponibilităţi (bani). O întreprindere este „lichidă” când resursele degajate
de operaţiunile curente ale exerciţiului îi furnizează suficiente disponibilităţi pentru a face
faţă scadenţelor pe termen scurt.
Noţiunea de lichiditate poate viza bilanţul şi activele acestuia, fiecare având
semnificaţie proprie: lichiditatea bilanţului se referă la faptul că activele sub 1 an sunt
superioare datoriilor sub 1 an, ceea ce fereşte întreprinderea de faliment pe termen scurt.
Ea rezultă din comparaţia între activele „lichide” şi pasivul exigibil, ceea ce se reflectă în
fondul de rulment financiar.
Bilanţul românesc sub formă verticală, inspirat din norma contabilă internaţională
I.A.S 1 Prezentarea situaţiilor financiare, oferă date şi informaţii în vederea determinării
unor indicatori de lichiditate cum ar fi:
- Fondul de rulment financiar;
- Lichiditatea generală (current ratio);
- Lichiditatea imediată (quick ratio).
Fondul de rulment financiar reprezintă, aşa cum s-a menţionat deja, acea sumă cu
care totalul activelor circulante depăşesc totalul datoriilor pe termen scurt.
Este un indicator important al lichidităţii datorită faptului că datoriile pe termen scurt
reprezintă obligaţii ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar activele
circulante curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în bani sau
consumate într-o perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de exploatare (dacă
acesta are o durată mai mare de un an).
Prin definiţie, aşa cum prezentam anterior, datoriile curente trebuie onorate din active
curente. Astfel, excesul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt, reprezintă
active circulante nete disponibile pentru continuarea activităţii economice.
Această diferenţă reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea
de stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere.
Deci, lipsa fondului de rulment poate conduce chiar la falimentul întreprinderii.
Fondul de rulment se determină cu relaţia:
Fond de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt
Lichiditatea generală (current ratio)
Lichiditatea presupune existenţa unor disponibilităţi băneşti suficiente pentru
achitarea la scadenţă a datoriilor întreprinderii (inclusiv dobânda pentru împrumuturile
acordate de creditori) dar şi pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute de mijloace băneşti.
Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate şi sub denumirea de coeficientul
lichidităţii generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de rulment şi este
considerat a fi un bun indicator al capacităţii întreprinderii de a-şi onora facturile şi de a-şi
rambursa creditele contractate.
Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în
respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi datoriile
pe termen scurt ale întreprinderii, cu relaţia:
Active curente (circulante)
LG 
Pasive curente
Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotaţie a activelor curente. Se apreciază că
valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 – 1,8, funcţie de sectorul de activitate. Dacă
acest indicator depăşeşte valoarea 1, atunci întreprinderea poate să-şi achite obligaţiile
curente, pe măsură ce devin scadente, fiind consecinţa unui fond de rulment pozitiv.

139
 În caz contrar, lipsa de lichidităţi, consecinţa unui fond de rulment negativ poate
conduce la încetare de plăţi, echivalând cu risc de insolvabilitate (faliment).
De multe ori, însă, indicatorul lichidităţii generale poate conduce la concluzii
eronate, deoarece în calculul lui sunt folosite mărimile furnizate de către bilanţul
companiei, care reprezintă situaţia trecută a acesteia şi nu cea prezentă. Totodată,
indicatorul nu ţine cont de succesiunea şi frecvenţa în timp a plăţilor şi a încasărilor.
În activele curente (circulante) intră şi stocurile (mărfuri, produse finite) a căror
lichiditate nu este cunoscută cu certitudine, aspect care i-a determinat pe bancheri să
calculeze alţi doi indicatori de lichiditate: lichiditatea intermediară (curentă)şi
lichiditatea imediată.
Lichiditatea intermediară (curentă) (Testul acid – Quick Ratio) (LI), nu ţine cont
de stocuri şi exclude din calcule creanţele incerte pentru că nu pot fi mobilizate rapid
pentru a face faţă unui necesar urgent de lichidităţi.
Active curente  Stocuri  Creante incerte Disponibilitati  Creante certe
LI  
Pasive curente Pasive curente
Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea
intermediară, reprezintă raportul dintre activele lichide şi pasivele curente.
Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea investiţiilor la termen care
pot fi rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor lichide
deoarece, ele nu pot fi transformate imediat în bani.
Disponibilitati  Plasamente
Li 
Pasive curente (imediat exigibile)
Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecţionare a indicatorului lichidităţii,
nu reprezintă decât o imagine completă şi adusă la zi a situaţiei curente a întreprinderii. De
asemenea, el ignoră intrările şi ieşirile de numerar, de mare importanţă pentru activitatea
companiei. Valoarea minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3 reflectă o garanţie de
lichiditate, fiind asigurată achitarea obligaţiilor pe termen scurt.
Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen
scurt pot fi acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti din casierie şi conturi bancare.
Disponibilitati banesti in casierie si conturi bancare
Lv 
Credite bancare pe termen scurt
Valorile de referinţă ale indicatorului sunt cuprinse în intervalul 0,85 – 1,15.
Pentru a obţine o informaţie în dinamică cu privire la lichiditate se impune calcularea
acesteia pe baza mai multor bilanţuri succesive, creându-se astfel posibilitatea exprimării
unei tendinţe.
Definiţi solvabilitatea şi lichiditatea evidenţiind deosebirile dintre
acestea. Prezentaţi ratele solvabilităţii şi ale lichidităţii.
Mai mult, bilanţul nu poate explica contribuţia diverselor activităţi desfăşurate de
către întreprindere la obţinerea lichidităţii constatate de acesta.
Concluzionând, se poate afirma faptul că, în înţelesul abordărilor IAS/IFRS, poziţia
financiară a unei întreprinderi este reprezentată de relaţia dintre activele, datoriile şi
capitalurile proprii ale sale.
Informaţii despre aceste structuri financiare sunt oferite în principal de Bilanţ dar în
completare şi celelalte elemente ale situaţiilor financiare pot furniza informaţii utile la
aceste elemente. Este vorba despre componenta situaţiilor financiare – Situaţia
modificărilor capitalurilor proprii, precum şi o parte importantă din Notele explicative, ca
de exemplu: Nota 1 „Activele imobilizate”, Nota 2 „Provizioane”, Nota 3 „Repartizarea
profitului”, Nota 5 „Situaţia creanţelor şi datoriilor”, Nota 6 „Principii, politici şi metode
contabile”, Nota 9 „Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-
financiari”.

140
 Exemplificare
 Să se exemplifice metodologia de calcul a fondului de rulment financiar la
societatea comercială ALFA S.R.L. pe baza datelor din tabelul de mai jos şi să se
formuleze concluziile aferente.

Tabelul nr. 6.1. Calculul fondului de rulment financiar

Nr. Exerciţiul financiar
Indicatori
crt. 0 1 2 3 4
1 Capitaluri permanente 2973633 10693179 14983015 19416597 19119090
2 Actrive imobilizate nete 5497313 13632982 17423722 22352091 23473520
3 Fond de rulment financiar -2523680 -2939803 -2440707 -2935494 -4354430
4 Active circulante 1156851 1006617 873268 779077 755929
5 Cheltuieli în avans 0 101456 321249 55239 143623
6 Datorii pe o perioadă < 1 an 3271236 3767779 3263430 3030253 4692243
7 Venituri în avans 409295 280097 371794 739557 561739
8 Fond de rulment financiar -2523680 -2939803 -2440707 -2935494 -4354430

Interpretare
La S.C. ALFA S.R.L. fondul de rulment financiar înregistrează valori negative în
creştere pe întreaga perioadă de analiză, ceea ce reflectă diminuarea marjei de securitate
financiară, atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt.
Valorile negative în creştere înregistrate de fondul de rulment financiar denotă faptul
că sursele permanente nu reuşesc să finanţeze integral nevoile permanente, neexistând un
surplus pentru finanţarea nevoilor ciclice. Acest fapt se datorează, pe de o parte, creşterii
continue într-un ritm superior a activelor imoblizate nete faţă de dinamica capitalurilor
permanente, iar pe de altă parte, creşterii mai rapide a datoriilor ce trebuie plătite într-o
perioadă mai mică de un an comparativ cu evoluţia activelor circulante. Creşterea
necesarului de finanţat este rezultatul unor investiţii efectuate în imobilizări corporale ce au
condus la ridicarea gradului de confort al spaţiilor de cazare şi modernizarea bazei de
tratament şi agrement, pusă în funcţiune în primăvara anului 1, care este şi cea mai
modernă din ţară. Investiţia a vizat atât extinderea şi modernizarea bazei de tratament din
complexul hotelier cât şi înlocuirea în totalitate a aparaturii medicale şi achiziţionarea în
plus a unor aparate ultraperformante, care conferă posibilitatea realizării de explorări
funcţionale. Totodată prin componenta de agrement a acestui centru s-a rezolvat una din
problemele majore, şi anume: umplerea golului reprezentat de lipsa posibilităţilor de
petrecere a timpului liber şi agrement (în perioadele mai ploioase de primăvară şi toamnă).
Aşadar, oferta de servicii a noii baze de tratament se adresează unui segment mai larg de
turişti, atât celor veniţi la tratament, cât şi celor veniţi pentru odihnă, relaxare, sportivi,
neexistând nici un alt produs de acest gen în zonă.
De asemenea, creşterea resurselor permanente este, în esenţă, efectul majorării
capitalului propriu al societăţii.
 Să se exemplifice metodologia de calcul a ratelor de lichiditate la societatea
comercială ALFA S.R.L. pe baza datelor din tabelul de mai jos şi să se formuleze
concluziile aferente.

Tabelul nr. 6.2. Calculul ratelor de lichiditate

Nr. Exerciţiul financiar
Indicatori
crt. 0 1 2 3 4
1 Active circulante 1156851 1006617 873268 779077 755929
2 Stocuri 275577 453423 406756 369942 424756
3 Disponibilităţi băneşti şi plasamente 37252 65731 117857 103854 62635
4 Datorii pe o perioadă < 1 an 3271236 3767779 3263430 3030253 4692243
5 Rata lichidităţii generale 0,35 0,27 0,27 0,26 0,16
6 Rata lichidităţii reduse 0,27 0,15 0,14 0,14 0,07
7 Rata lichidităţii imediate 0,01 0,02 0,04 0,03 0,01

141
 Interpretare
Rata lichidităţii generale la întreprinderea analizată este subunitară (potrivit
uzanţelor internaţionale, lichiditatea generală trebuie să fie situată în jurul cifrei 2, fiind
expresia unui fond de rulment negativ şi a dezechilibrului financiar pe termen scurt.
Trendul descrescător se explică prin scăderea activelor circulante şi a creşterii datoriilor
curente.
Rata lichidităţii reduse înregistrează de asemenea valori subunitare, neîncadrându-se
în intervalul de normalitate (potrivit uzanţelor internaţionale valoarea acestei rate se
consideră normală dacă este de 0,8-1), ceea ce atestă o lichiditate nesatisfăcătoare pentru
rambursarea datoriilor cu scadenţa sub un an, deci un risc ridicat. Valorile indicatorului nu
prezintă un nivel asiguratoriu, certificând faptul că întreprinderea nu este capabilă să-şi
acopere datoriile pe termen scurt pe seama creanţelor şi a disponibilităţilor băneşti. Trendul
descrescător se datorează faptului că datoriile pe termen scurt devansează ritmul de
evoluţie a creanţelor şi disponibilităţilor.
Rata lichidităţii imediate, care semnifică lichiditatea efectivă a întreprinderii,
înregistrează valori foarte mici, sub limita minimă de 0,2-0,3, ceea ce reflectă dificultăţi în
trezoreria imediată, ca urmare a decalajelor dintre încasări şi plăţi.
 Să se exemplifice metodologia de calcul a ratei solvabilităţii generale la
societatea comercială ALFA S.R.L. pe baza datelor din tabelul de mai jos şi să se
formuleze concluziile aferente.

Tabelul nr. 6.3. Calculul ratei solvabilităţii generale

Nr. Exerciţiul financiar
Indicatori
crt. 0 1 2 3 4
1 Datorii totale (Dt) 3896257 6642556 9778591 11553018 12958970
2 Indicele de evoluţie a Dt 100 170,49 147,21 118,15 112,17
3 Activ total (At) 6654164 14741055 18618239 23186407 24373072
4 Indicele de evoluţie a At 100 221,53 126,30 124,54 105,12
5 Rata solvabilităţii generale 1,71 2,22 1,90 2,01 1,88

Interpretare
Pe întreaga perioadă de analiză nivelul solvabilităţii generale se situează peste limita
normală (valoarea critică a acestei rate este de 1,5). Indicatorul are o evoluţie oscilatorie ca
urmare a faptului că activul total are de asemenea o evoluţie neuniformă în comparaţie cu
datoriile totale. În ciuda acestui fapt, întreprinderea este capabilă să-şi acopere datoriile pe
seama activelor.

 Pe baza informaţiilor oferite de bilanţul S.C. STEFY S.A., calculaţi ratele de

structură patrimonială şi explicaţi dinamica acestora.

Tabelul nr. 6.4. Bilanţul S.C. STEFY S.A.

Sume Sume
Elemente de ACTIV Elemente de PASIV
0 1 0 1
Imobilizări necorporale 1075000 1250000 Capital social 22500000 22500000
Imobilizări corporale 40025000 41530000 Rezerve 8000000 6500000
Imobilizări financiare 120000 130000 Provizioane reglementate 2500000 2450000
Active imobilizate total 41220000 42910000 Rezultatul exerciţiului 4830000 3020000
Stocuri 22430000 23011000 Capital propriu 37830000 34470000
Clienţi 7020000 7111000 Datorii 27080000 30832000
Alte creanţe 500000 892000 Avansuri şi aconturi primite 570000 935000
Disponibilităţi 1230000 1300000 Alte datorii pe termen scurt 10550000 11820000
Alte active circulante 5012000 5010000 Furnizori şi conturi asimilate 1382000 2177000
Active circulante totale 36192000 37324000 Total datorii pe termen scurt 39582000 45764000
TOTAL ACTIV 77412000 80234000 TOTAL PASIV 77412000 80234000

142
 Ratele de structură patrimonială, calculate pe baza relaţiilor de calcul cunoscute în
literatura de specialitate, sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul nr. 6.5. Ratele de structură patrimonială la S.C. STEFY S.A.

Perioada de Abaterea
Relaţia de
Indicatori analiză absolută
calcul
0 1 (∆)
Ratele de structură ale ACTIV-ului patrimonial
Ai
Rata activelor imobilizate  100 53,25 53,48 +0,23
At
Ic
Rata imobilizărilor corporale  100 51,70 51,76 +0,06
At
If
Rata imobilizărilor financiare  100 0,15 0,16 0,01
At
Ac
Rata activelor circulante  100 46,75 46,52 -0,23
At
S
Rata stocurilor  100 28,97 28,67 0,30
At
C
Rata creanţelor comerciale  100 9,71 9,97 +0,26
At
D
Rata disponibilităţilor băneşti  100 1,59 1,62 +0,03
At
Ratele de structură ale PASIV-ului patrimonial
Kp
Rata stabilităţii financiare 100 83,85 81,39 -2,46
Pt
Kpr
 100 48,87 42,96 -5,91
Pt
Rata autonomiei financiare globale
DTS
 100 16,15 18,61 +2,46
Pt
Kpr
 100 58,28 52,79 -5,49
Kp
Rata autonomiei financiare la termen
Kpr
 100 1,40 1,12 -0,28
DTML
Dt
Rata de îndatorare globală  100 51,13 57,04 +5,91
Pt
DTML
 100 0,72 0,89 +0,17
Kpr
Rata de îndatorare la termen
DTML
 100 41,72 47,21 +5,49
Kp

Interpretare
În ambele momente cuprinse în diagnostic, activele imobilizate deţin peste 50% din
totalul activelor, firma beneficiind de un potenţial tehnic remarcabil. Activele circulante
reprezintă 46,75%, respectiv 46,52% în totalul activelor, înregistrându-se o scădere uşoară,
ca rezultat a diminuării altor active circulante.
Macrostructura pasivului relevă o stare nefavorabilă, capitalul propriu înregistrând o
descreştere în anul curent comparativ cu anul de bază cu 3360000 lei (- 8,88%); de
asemenea, ponderea capitalului propriu în total pasiv se reduce de la 48,86% la nivelul
anului de bază, la 42,96% în anul curent ca urmare a modificării valorii componentelor
aditive la capitalul social (rezerve, provizioane reglementate, rezultatul exerciţiului).
143
 Cuantumul datoriilor se menţine ridicat şi continuă să crească de la o perioadă la alta
cu 15,62%, îndeosebi pe seama neachitării furnizorilor şi a datoriilor pe termen lung.
În acest sens se recomandă:
- optimizarea stocurilor având în vedere proporţia mare a acestora în totalul activului
(28,97%, respectiv 28,67%) cu consecinţele de rigoare (cheltuieli de stocare ridicate,
disponibilităţi băneşti imobilizate în stocuri);
- încasarea creanţelor de la clienţi şi achitarea furnizorilor, aceştia fiind partenerii cei
mai apropiaţi firmei;
- asigurarea unei structuri financiare bune, din punctul de vedere al lichidităţii,
solvabilităţii, stabilităţii, pentru a evita eventualele riscuri de pe piaţă, etc.
Firma analizată înregistrează o stabilitate financiară ridicată în ambele perioade de
analiză, deşi rata stabilităţii financiare s-a redus în anul curent cu 2,46% comparativ cu
anul de referinţă. Firma dispune de autonomie financiară, capitalul propriu reprezentând în
anul de bază aproape jumătate din valoarea patrimoniului, dar această situaţie nu este
stabilă deoarece, ca urmare a creşterii datoriilor şi prin aceasta a gradului de îndatorare atât
global (+ 5,91%), cât şi la termen (+ 5,49%) rata autonomiei financiare scade în anul
curent, la 42,96% apropiindu-se de limita admisă (1/3 din pasiv).
Deşi aspectele privind structura pasivului sunt încă pozitive, această deteriorare în
anul curent comparativ cu anul de bază constituie semnalul de alarmă, impunând o
revizuire sau o reorientare a politicii financiare pentru perioada următoare.

Concluzii
IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare” menţionează că informaţiile privind
poziţia financiară a întreprinderii se referă la:
 Resursele economice pe care aceasta le controlează, în baza cărora se anticipează
capacitatea ei de a genera fluxuri monetare viitoare;
 Structura de finanţare, care permite anticiparea nevoilor viitoare de credite şi
posibilitatea obţinerii lor;
 Modul de repartizare a profitului şi a fluxurilor viitoare de trezorerie, lichiditatea
şi solvabilitatea întreprinderii, precum şi capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor
mediului în care îşi desfăşoară activitatea.
Având în vedere aspectele precizate anterior, se poate afirma că analiza poziţiei
financiare a întreprinderii implică un studiu amplu, static şi dinamic, asupra activelor,
datoriilor, capitalurilor proprii şi, în mod special, asupra corelaţiilor ce se stabilesc între
aceste elemente, de gestionarea cărora depinde existenţa durabilă a întreprinderii.

144
 Teste de autoevaluare I

1. Ratele de structură ale activului reflectă apartenenţa sectorială, depind de natura

activităţii întreprinderii şi vizează următoarele aspecte:
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
...........................................................................................................................................
2. Ratele de structură a pasivului reflectă autonomia financiară şi gradul de îndatorare
a întreprinderii, astfel:
………………………………….........................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ
şi de pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii prevăzute
de lege, grupate după ........................................................................, respectiv, după
...................................................................

Teste de autoevaluare II
1. Ce exprimă ratele de structură patrimonială şi care este conţinutul lor economic?
2. Care sunt factorii care acţionează asupra structurii patrimoniale a firmei?
3. Prezentaţi ratele de structură ale activului patrimonial.
4. Prezentaţi ratele de structură ale pasivului patrimonial.
5. Prezentaţi indicatorii ce stau la baza analizei echilibrului financiar.
6. Prezentaţi indicatorii ce caracterizează bonitatea firmei.
7. Care sunt metodele patrimoniale de evaluare a patrimoniului firmei şi în ce constă
fiecare dintre ele?
8. În ce constă concepţia patrimonială şi funcţională a bilanţului?
9. În ce ordine sunt grupate în bilanţ elementele de activ? Dar cele de pasiv?
10.Prezentaţi indicatorii de gestiune care furnizează informaţii cu privire la viteza de
intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii, capacitatea întreprinderii de
a controla capitalul circulant, viteza de rotaţie a stocurilor.

Teste de autoevaluare III

1. Conform teoriei patrimoniale, construirea bilanţului patrimonial are drept
criterii:
a) pentru activ: gradul de exigibilitate al diferitelor elemente
b) pentru pasiv: gradul de exigibilitate al diferitelor elemente
c) pentru activ: gradul de lichiditate al diferitelor elemente
d) pentru pasiv: gradul de lichiditate al diferitelor elemente
2. Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele
de activ şi de pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii
prevăzute de lege, grupate după:
a) natură, destinaţie şi lichiditate
b) natură, provenienţă şi exigibilitate
c) natură, destinaţie şi exigibilitate
d) natură, provenienţă şi lichiditate

145
 3. Criteriile de clasament al activelor şi pasivelor bilanţului diferă în funcţie de
scopul urmărit în analiză şi de utilizator, ceea ce a condus la existenţa mai multor
tipuri (modele) de bilanţ, cum ar fi:
a) bilanţul contabil clasic construit pe baza unui sistem dublu de clasament în activ
după destinaţie şi după natură, iar în pasiv după apartenenţă şi exigibilitate
b) bilanţul financiar
c) bilanţul funcţional
d) bilanţul „pool de fonds”
4. Comparaţia între bilanţul financiar şi bilanţui funcţional pune în evidenţă
următoarele aspecte esenţiale şi anume:
a) în timp ce bilanţul financiar permite o analiză externă a situaţiei financiare a
întreprinderii interesantă pentru creditori, bilanţul funcţional permite în primul rând o
analiză internă realizată în principal de managerii întreprinderii
b) bilanţul funcţional se stabileşte din perspectiva continuităţii activităţii, în timp ce
bilanţul financiar este realizat din perspectiva încetării activităţii
c) bilanţul funcţional se stabileşte din perspectiva încetării activităţii, în timp ce
bilanţul financiar este realizat din perspectiva continuităţii activităţii
5. Între rata activelor imobilizate (RAI) şi rata activelor circulante (RAC) există
următoarea relaţie:
a) RAI + RAC  1
b) RAI + RAC  1
c) RAI + RAC = 1
6. Analiza situaţiei financiare pe baza bilanţului în vederea elaborării
diagnosticului financiar trebuie să aibă în vedere câteva cerinţe de bază:
a) bilanţul trebuie analizat ca o unitate a indicatorilor financiari şi materiali, ceea ce
implică o analiză internă a acestuia
b) pentru a asigura studiului o anumită profunzime, bilanţul se examinează ca un tot
unitar, ceea ce impune corelarea indicatorilor din bilanţ cu operaţiuniile economice al căror
efect final îl reflectă
c) analiza statică a bilanţului (la începutul sau la sfârşitul exerciţiului financiar)
trebuie completată cu analize comparative în timp şi spaţiu cu alte entităţi similare
d) pe baza analizei bilanţului se poate diagnostica poziţia şi sănătatea financiară a
întreprinderii respective prin intermediul unor studii, se vor elabora previziuni şi se vor
adopta diferite decizii
7. Evaluarea măsurii în care structura financiară aleasă de întreprindere,
respectiv, resursele financiare, acoperă necesarul de finanţat reflectat în activul
bilanţului se realizează printr-o analiză pe orizontală a bilanţului cunoscută sub
denumirea de analiza echilibrului financiar, din care se nasc câţiva indicatori clasici
pentru studiul bilanţului:
a) situaţia netă
b) fondul de rulment
c) necesarul de fond de rulment
d) trezoreria netă
e) capitalurile proprii
8. Din categoria ratelor de structură ale activului patrimonial fac parte:
a) rata activelor imobilizate
b) rata activelor circulante
c) rata imobilizărilor corporale
d) rata stocurilor
e) rata independenţei financiare
9. Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a
firmei, prin punerea în evidenţă a unor aspecte privind stabilitatea şi autonomia
financiară a acesteia. Aceste rate sunt:
a) rata autonomiei financiare
146
 b) rata independenţei financiare
c) rata de îndatorare globală
d) rata stabilităţii financiare
e) rata autonomiei financiare la termen
f) rata de îndatorare la termen
10. Bonitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile.
Analiza bonităţii include următoarele componente:
a) analiza lichidităţii
b) analiza solvabilităţii
c) analiza rentabilităţii
d) analiza profitabilităţii

147
 GLOSAR DE TERMENI

Activul bilanţului Mijloacele economice sub aspectul componentei materiale

şi al drepturilor de a dispune de ele.
Adaos comercial Diferenţa dintre preţul de vânzare a unui bun şi cel de
achiziţie a bunului respectiv.
Amortizarea Partea din valoarea mijloacelor fixe inclusă în costul
producţiei sau în cheltuielile de circulaţie pentru
recuperarea treptată pe măsura uzării lor.
Autofinanţare Partea din capacitatea de autofinanţare ramasă firmei după
distribuirea dividendelor.
Bonitate Capacitatea unei firme de a-şi rambursa creditele
contractate.
Capital permanent Ansamblul surselor de finanţare stabile de care dispune o
întreprindere. Altfel spus, reprezintă sursele de finanţare
utilizate de o întreprindere, de o manieră permanentă,
durabilă. Ele trebuie să finanţeze toate valorile imobilizate
şi partea structurală (cvasipermanentă) a necesarului de
fond de rulment (activul circulant de exploatare diminuat cu
datoriile din exploatare). Structural, capitalurile permanente
cuprind: - capitalurile proprii, - o parte din provizioanele
pentru riscuri şi cheltuieli, previzibilă la sfârşitul unui
exerciţiu, care este asimilată capitalurilor proprii, -
capitalurile împrumutate, adică împrumuturile pentru o
perioadă mai mare de un an (datorii pe termen mediu şi
lung), - partea din veniturile constatate în avans, pentru o
perioadă mai mare de un an.
Capital propriu Sinonime - situaţia netă, activ net. Capitalurile proprii
reprezintă dreptul acţionarilor asupra activelor unei
persoane juridice, după deducerea tuturor datoriilor. Sunt
incluse în categoria mai amplă a capitalurilor permanente,
exprimând numai pasivul intern al întreprinderii.
Capitalurile proprii cuprind, conform normelor contabile
româneşti, în pasivul bilantier: aporturile de capital, primele
legate de capital, diferenţele din reevaluare, rezervele,
rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului, repartizarea
profitului, fondurile, subvenţiile pentru investitii,
provizioanele reglementate.
Cash flow Diferenţa dintre încasările şi plăţile curente ale unei firme,
pe o anumită perioadă de timp.
Cost de achiziţie Se compune din preţul de cumpărare negociat şi înscris în
factura primită de la furnizor, eventuale cheltuieli de
transport, aprovizionare suportate de cumpărător, unele
cheltuieli accesorii efectuate în vederea punerii în stare de
funcţionare a anumitor bunuri (mijloace fixe), eventuale
taxe nedeductibile.
Cost de producţie Expresia valorică a consumurilor de muncă vie şi
materializată, efectuate în scopul obţinerii unui produs la un
moment dat, consumuri care îmbracă forma cheltuielilor de
producţie şi desfacere suportate de societate.
Eficienţă economică Eficacitate economică determinată matematic prin raportul
dintre veniturile şi cheltuielile stabilite pentru o perioadă de
timp delimitată.
148
Hypermarket Magazin de dimensiuni foarte mari (suprafaţa minimă de
vânzare este de 2.500 mp, 5.500 mp în medie, în Franţa),
ajungând şi la peste 20.000 mp, care desface un asortiment
larg de bunuri cu circulaţie rapidă dar şi alte categorii de
produse (circa 35.000-40.000 de referinţe), în sistem
autoservire (în aproape toate raioanele), la preţuri
joase/competitive. Dispune de vaste parcări proprii şi staţie
de alimentare cu carburant şi practică o marjă de adaos
relativ scazută (până la 20%), fiind orientate către o politică
de imagine şi de calitate, promovarea unor mărci proprii şi
de distribuţie. Datorită dimensiunilor foarte mari, aceste
structuri comerciale sunt amplasate, de regulă, la periferia
marilor oraşe, în apropierea căilor importante de
comunicaţie, necesitând mijloace proprii de transport.
Exemplu: în Franţa - Carrefour, primul hypermarche,
inaugurat în anul 1963 (din 2001 şi în Romania), Leclerc,
Casino, Auchan, Mammouth.
Indicator Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează
cantitativ un fenomen financiar-economic din toate punctele
de vedere.
Indice Masură a variaţiei unei variabile faţă de altă variabilă.
Indicii au apărut în cadrul studiul variaţiei fenomenelor, în
general, şi a variaţiei lor în timp.
Insolvabilitate Situaţia în care se află un debitor ce nu poate satisface
plăţile datorate creditorilor, la un moment dat.
Pasivul bilanţului Mijloace economice sub aspectul sursei sau al modului de
dobândire şi al obligaţiilor pe care le generează pentru
agentul economic.
Patrimoniu Totalitatea bunurilor mobile şi imobile (inclusiv terenuri),
evaluate în expresie bănească, disponibilităţile băneşti,
titlurile de valoare, drepturile şi obligaţiile băneşti izvorâte
din relaţiile cu terţii.
Plasamente financiare Valori mobiliare de plasament, plasamente de trezorerie,
valori pe termen scurt negociabile care se divid în titluri de
plasament şi instrumente de trezorerie.
Poprire Dispoziţia legală prin care persoane fizice sau juridice sunt
obligate să reţină pentru creditorul indicat în actul de
poprire o anumită sumă de bani stabilită printr-o hotărâre
judecătorească.
Stocul Cantitatea de bunuri (materii prime, materiale etc.)
existente, la un moment dat, ca rezervă, în depozitul unui
magazin, al unei întreprinderi, într-o piaţă în vederea
asigurării continuităţii producţiei sau a desfacerii.
Supermarket Magazin de dimensiuni mari (între 400 şi 2.500 mp, 900 mp
în medie, în Franţa) situat, de regulă, într-o zonă cu o
puternică atracţie comercială şi dispunând de parcare (şi
chiar service auto). Comercializează o varietate largă de
bunuri de consum (7.000-12.000 de articole) în sistem
autoservire (înototdeauna, pentru produsele alimentare), şi
practică o marjă relativ redusă de profit. Plata se efectuează
la ieşire, prin intermediul caselor electronice de marcat
(folosind un cititor optic).

149
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Achim, Monica-Violeta, Analiză economico-financiară, Editura Risoprint, Cluj-

Napoca, 2010
2. Ballada, S., Coille, J.C., Outils et mecanismes de gestion financier, Editura
Maxima, Paris, 1992
3. Băcanu, B., Management strategic, Editura Teora, Bucureşti, 1997
4. Bărbulescu, C., Bâgu, C., Managementul producţiei, vol. II – Politici
manageriale de producţie, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001
5. Bîrsan, M., Analiza economico-financiară, Editura Universităţii din Suceava,
2003
6. Bîrsan, M., Şuşu, Ş., Analiza economico-financiară a activităţii întreprinderii.
Probleme rezolvate. Probleme propuse. Teste de control. Teste grilă, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2011
7. Bîrsan, M., Şuşu, Ş., Analiza economico-financiară în comerţ şi turism.
Metodologie de realizare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2013
8. Brezeanu, P. (coordonator), Diagnostic financiar-instrumente de analiză
financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2003
9. Budugan, Dorina, Contabilitate şi control de gestiune, Editura Sedcom Libris,
Iaşi, 2002
10. Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005
11. Căinap I. (coordonator), Analiza economico-financiară a firmelor de comerţ şi
turism, Editura Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Cluj Napoca, 1994
12. Crecană, C., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2006
13. Crecană, C., Analiza afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002
14. Cristea, H., Talpoş, I., Cosma, D., Gestiunea financiară a întreprinderilor,
Editura Mirton, Timişoara, 1998
15. Dobrescu, E.M., Ivan, M.V., Afaceri financiare, Editura Nemira, Bucureşti, 2003
16. Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
17. Dragotă, V. şi colectiv, Management financiar – Analiza financiară şi gestiune
financiară operaţională – vol.1, Editura Economică, Bucureşti, 2003
18. Drucker, P., Managementul strategic, Editura Teora, Bucureşti, 2001
19. Dumitrescu, D., Dragotă, V., Evaluarea întreprinderilor, Editura Economică,
Bucureşti, 2000
20. Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali,
Cluj Napoca, 2002
21. Florescu, C. (coordonator), Marketing, Editura Marketer, Bucureşti, 1994
22. Georgescu, N., Analiza bilanţului contabil, Editura Economică, Bucureşti, 1999
23. Georgescu, N., Robu, V. , Analiza economico-financiară, Editura ASE,
Bucureşti, 2001
24. Gherasim, T., Microeconomie, Editura Economică, Bucureşti, 1994
25. Grandguillot, B., Grandguillot, F., Analyse financière, 4-e édition, Editura
Gualino, Paris, 2006
26. Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill
Book Co., 1984
27. Helfert, E.A., Tehnici de analiză financiară. Ghid pentru crearea valorii
(Bestseller internaţional), Editura BMT, Bucureşti, 2006
28. Hlaciuc, E., Mihalciuc, C., Organizarea contabilităţii financiare a entităţilor
economice: abordări teoretice şi aplicative conforme cu prevederile OMFP 2374/2007 şi
standardele internaţionale de contabilitate, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2008
29. Horomnea, E., Lexicon contabil financiar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003
30. Horomnea, E., Tratat de contabilitate, vol. 1, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001
150
 31. Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii,
Editura Economică, 2003
32. Jaba, O., Analiza strategică a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999
33. Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
34. Luca, G.P., Olariu, N., Elemente de management financiar, Editura Dosoftei, Iaşi,
1994
35. Maxim, E., Diagnosticarea şi evaluarea organizaţiilor, Editura Sedcom Libris,
Iaşi, 2004
36. Mărgulescu, D. (coord.), Analiza economico – financiară, Editura Fundaţiei
”România de Mâine”, Bucureşti, 1999
37. Mihalciuc, C.C., Valorificarea informaţiei financiar-contabile în diagnosticul
întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2009
38. Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000
39. Mironiuc, M., Analiza performanţelor economico-financiare ale firmei, Editura
Junimea, Iaşi, 1999
40. Mironiuc, M., Analiză economico-financiară: elemente teroretico-metodologice
şi aplicaţii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006
41. Mozer, Ch., McGuinan, J., Rao, R., Fundamentals of Contemporary Financial
Management, Thomson South-Western, Canada, 2007
42. Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura Ankarom, Iaşi, 1997
43. Niculescu , M. Diagnostic financiar, vol II, Editura Economică, Bucureşti, 2005
44. Niculescu, M., Analiza economică în turism şi comerţ, Editura Universităţii
Creştine “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1994
45. Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997
46. Niculescu, M., Lavalette, G., Strategii de creştere, Editura Economică, Bucureşti,
1999
47. Păun, M., Analiza sistemelor economice, Editura ALL, Bucureşti, 1997
48. Păvăloaia, W., Paraschivescu, M.D.,Cojocaru, C., Analiza financiară şi modele
de politică economică în societăţile comerciale, Editura Neuroni, Focşani, 1994
49. Petcu, M., Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
50. Petrescu, S., Analiză şi diagnostic financiar – contabil. Ghid teoretico - aplicativ,
Editura CECCAR, Bucureşti, 2006
51. Petrescu, S., Diagnostic economic financiar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004
52. Petrescu, S., Mironiuc, M., Analiza economico-financiară, Teorie şi aplicaţii,
Editura Tiparul, Iaşi, 2002
53. Porojan, D., Bişa, C., Planul de afaceri, Editura IRECSON, Bucureşti, 2002
54. Potié, Ch., Diagnosticul calităţii, Metode de expertiză şi investigaţii, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2001
55. Prunea, P., Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de
reducere, Editura Economică, Bucureşti, 2003
56. Ristea, M., Contabilitatea întreprinderii, vol. I, Editura Economică, Bucureşti,
1997
57. Rusu, D., Cuciureanu, A., Petrescu, S., Dan, G., Analiza activităţii economice a
întreprinderilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
58. Sava, S., coordonator pentru versiunea în lb. română, Dicţionar MicMilan de
economie modernă, Editura Codecs, Bucureşti, 1999
59. Spătaru, L., Analiza economico-financiară. Instrument al managementului
întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2004
60. Stark, L.E., Pântea, I.M., Analiza situaţiei financiare a firmei, Editura
Economică, 2001
61. Stănescu, C., Işfănescu, A., Băicuşi, A., Analiza economico-financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 1996
151
 62. Şuşu, Ş., Analiza performanţei şi riscului întreprinderii turistice. Aspecte
teoretice şi practice, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2012
63. Toma, M., Chivulescu, M., Ghid pentru diagnostic şi evaluare a firmei, Editat de
CECCAR, 1996
64. Tudose, M.B., Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii
financiare, Editura Economică, Bucureşti, 2006
65. Ţole, M., Analiza economico-financiară a agenţilor economici, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2002
66. Vâlceanu, G., Robu, V., Georgescu, N., Analiză economico-financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 2005
67. Verboncu, I., Popa, I., Diagnosticarea firmei, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001
68. Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2004
69. Vintilă G., Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
70. Vintilă, G., Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderii, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
71. *** http://www.e-accounting.ro/legi/omf_nr._1752_2005.html
72. *** Ordinul nr. 1938 din 2 septembrie 2016 - privind Reglementările contabile
privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate
73. *** Ordinul nr. 1802 din 29 decembrie 2014 - Partea I pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile
financiare anuale consolidate
74. *** Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1898 din 22 Noiembrie 2013
pentru modificarea şi completarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele
europene, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 3055/2009
75. *** Ordinul nr. 3055/2009 din 29 octombrie 2009 pentru aprobarea
Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene (OMFP 3055/2009)
76. *** OMFP (Ordinul Ministerul Finanţelor Publice) 1752/2005 pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, Monitorul Oficial, Partea I nr.
1080 din 30/11/2005

152
 RĂSPUNSURI TESTE GRILĂ
Unitatea de învăţare I
Nr. întrebare Răspuns corect
1 b,c,d
2 c
3 a
4 c
5 a,b,c,e,f
6 a,b
7 a,b,c,d,f
8 a,b,c,d,e,f
9 a,b,c,d,e
10 b,c,d
Unitatea de învăţare II
Nr. întrebare Răspuns corect
1 b
2 a,b,c,d,e,f
3 a,b,c
4 c,d
5 a
6 a,b,c
7 a,b,c
8 a,b,d
9 a,b,c
10 a,b
Unitatea de învăţare III
Nr. întrebare Răspuns corect
1 a
2 a,b,c
3 a,d
4 a,b,c,d,e
5 a,b,c
6 a,b,c
7 a,b,c,d
8 a,b,c,d,e
9 a,b,c
10 a 10
153
Unitatea de învăţare IV
Nr. întrebare Răspuns corect
1 c
2 b,d,e
3 a,b,c,e,f
4 a,d
5 a,b,c
6 a,d
7 a
8 a,b,c,d
9 a
10 a
Unitatea de învăţare V
Nr. întrebare Răspuns corect
1 a,b,c
2 a,b,c
3 a,b,c,d,e,f,g
4 a,b,e,f
5 b,c,d,e,f,g
6 a,b
7 a,b
8 a,b
9 a,d
10 a,b
Unitatea de învăţare VI
Nr. întrebare Răspuns corect
1 b,c
2 a,b
3 a,b,c,d
4 a,b
5 c
6 a,b,c,d
7 a,b,c,d
8 a,b,c,d
9 a,b,c,d,e,f
a,b