Atenția scenică

Teatrul, în esența sa reprezintă o iluzie a realitații. Asta înseamnă că, important este ca
iluzia să fie percepută de spectator intr-un mod cât mai credibil. Aici intervine efortul actorului, a
scenografului, a echipei tehnice, toate acestea fii orchestrate de regizor.Mă voi concntra, însă,
asupra unui rol din acest sistem și anume acela al actorului.
Rolul său într-un spectacol este acela de a face publicul să creadă și să-i perceapă
activitatea de orice natura ar fi ea,fizica saumentală. Pentru a dobândi această abilitate, actorului
îi este necesară trecerea printr-un ciclu de pregătire în acest sens.
Una dintre lecțiile fundamentale ale școlilor de teatru este aceea că pentru a fi crezut de
privitor, actorul trebuie ca mai întâi să se creadă pe sine și să acționeze cu sentimentul că ce face,
pentru el, este absolut adevărat și că are justificare.
În primul rând, el trebuie să îsi conștientizeze propriile instrumente (corpul și mintea) și
să le folosească în așa fel încât să-i confere o prezență scenică. În urma cursurilor de actorie la
care am participat pe durata primului semestru al anului I de facultate am înțeles că tot ceea ce se
vede din exterior trebuie să reprezinte un rezultat al unor frământări interioare, deduse din
imagini concrete, pentru că, aceste imagini, prin veridicitatea lor, dictează corpului într-un mod
organic acțiuni, care pot fi percepute drept coerente de către privitor. Pentru conștientizarea
acestui proces au fost necesare o serie de exerciții-experiment precum cele în care percepeam un
zgomot de orice natură și îl asociam unei imagini foarte concrete, sau, numirea unui obiectș și
integrarea acestuia într-un tablou asupra căruia aplicam “zoom-in” – “zoom-out” astfel, creând
un alt tablou, la fel de palpabil. Prin repetarea acestui gen de exreciții am realizat că orice acțiune
se recomandă a fi o reacție strîns legată de gând. Au existat, însă, și situații în care aceasta
răscolire interioară nu și-a făcut apariția, așadar, căutând să acționez, ca mai apoi, organic, să
apară și imagini. Aceste aspecte m-au făcut conștient de faptul că eu, involuntar, până în acel
moment îmi conturam o atenție scenică pe plan personal, al eului și al propriei corporalități. La
nivel practic, însă, printr-o improvizație prezentată pe tema “revolta sclavilor” în care gândul și
corporalitatea au funcționat împreună făcându-mă să arunc un ciocan în perete și să lovesc cu
piciorul într-un bol de metal am simțit că spațiul scenic impune limte și este necesar ca atenția să
existe și în acel plan exterior. În acel moment am luat în calcul existența a două planuri, al celui
interior, al personajului, și al celui exterior, al spațiului scenic.
Pe tot parcursul acestui semestru, munca mea a fost depusă în sensul balansării
punctului de concentrare de pe un plan pe altul, evitând neglijarea celui asupra căruia nu exista
nici un fel de focusare, cu alte cuvinte, cum îmi pot concentra atenția pe planul interior, fără a
neglija relația cu partenerul, spațiul scenic, etc. Mergând cu acest exemplu, în cadrul pregătirii
pentru examenul non-verbal, atenția acordată corporalității specifice unui faun m-a făcut să
realizez, destul de târziu că relația mea cu partenerii era aproape inexistentă, că focusul interior
mă deconecta de la ce ilustrează teatrul, și anume, prezentul scenic.