UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE ȘI AFACERI

APLICAREA LEGII CIVILE

ÎN TIMP ȘI SPAȚIU

Îndrumător Student

Asistent Univ. Drd .

Camelia Stănciulescu Grupa 204

București
2009

CUPRINS

 APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP 3

o Principiul neretroactivității legii civile noi 4
o Principiul aplicării imediate a legii civile noi 5
 APLICAREA LEGII CIVILE ÎN SPAȚIU 6
 BIBLIOGRAFIE
8

2
 APLICAREA LEGII CIVILE

1. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP

Legea civilă, ca orice lege, acționează concomitent, simultan sub trei aspecte:
 într-un anumit interval de timp ( căci legea civilă nu este eternă), care se
numește ”aplicarea legii civile în timp”;
 pe un anumit teritoriu determinat ( există atâtea legi civile naționale câte
state suverane coexistă), ceea ce se numește ”aplicarea legii civile în spațiu”;
 cu privire la anumite subiecte, care sunt destinatarii legii, ceea ce se
numește ”aplicarea legii civile asupra persoanelor”.

Legile civile se succed ( din punct de vedere al timpului), coexistă ( din punct
de vedere al spațiului) și au determinate categoriile de subiecte la care se aplică.
O cerinţă dictată de realitatea socială este ca legile să se succeadă în timp,
fiind înlocuite pe măsură ce se modifică datele şi cerinţele acesteia.
Legea civilă se aplică, sub aspectele menționate, cât timp este în vigoare.
Aceasta intră în vigoare fie la momentul publicării ei în Monitorul Oficial al
României, fie la data precizată în cuprinsul legii. Intrarea în vigoare marchează
momentul din care legea devine aplicabilă, putând fi cunoscută de către toate
subiectele de drept cărora li se adresează.
Ieșirea din vigoare a legii civile este momentul din care aceasta încetează să
se mai aplice. Ieșirea din vigoare a unei legi se produce prin abrogarea ei, care poate
fi de două feluri: expresă sau tacită.
Abrogarea expresă are loc atunci când legea nouă declară în mod expres că se
abrogă dispozițiile legii anterioare. Acesta poate fi directă, când este nominalizat
actul normativ ori o parte a acestuia care iese din vigoare, sau indirectă, când acest
lucru nu se întâmplă, ci noua lege prevede că se abrogă toate reglementările contrare
prevederilor noii legi.
Abrogarea tacită (implicită) este incidentă când legea nouă este incompatibilă
cu dispozițiile legii vechi, fără să prevadă expres faptul că anumite dispoziții contrare
se abrogă. Noua lege înlocuiește sau modifică parțial legea anterioară.
Nu suntem în prezența unei abrogări atunci când dispar rațiunile pentru care o
anumită lege sau regulă de conduită civilă a fost adoptată, iar acea lege sau regulă nu
se va mai aplica. În această situație, dispoziția legală rămâne fără obiect și se
consideră că a căzut în desuetudine. Deci, desuetudinea nu poate fi privită ca mod de
ieșire din vigoare a legii.

Între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor, acţiunea lor
în timp este supusă următoarelor principii care se completează reciproc:
1) principiul neretroactivităţii legii civile noi;
3
 2) principiul aplicării imediate a legii civile noi.

După cum se poate observa, chiar din denumirea lor, aceste două principii se
presupun și se completează reciproc.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi

Prin principiul neretroactivității legii civile noi se înțelege regula juridică
potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei,
iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute.
Trebuie subliniat că principiul neretroactivității legii civile noi, consacrat şi în
Codul civil în art.1. “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”
a devenit un principiu constituțional în art.15 (2) din Constituția României din 2003,
stabilind că “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile”.
Pe cale de consecință, ar fi neconstituțională prevederea dintr-o eventuală lege
civilă ordinară sau organică sau dintr-un alt act normativ ce ar dispune că acea lege
sau acel act normativ s-ar aplica retroactiv. Ar putea avea caracter retroactiv numai
un act normativ de o forță juridică egală Constituției, deci numai printr-o lege
constituțională legiuitorul ar putea stabili că dispozițiile acesteia se aplică retroactiv.
De reținut este faptul că, atunci când se vorbește despre principiul
neretroactivității legii civile, se are în vedere sensul larg al noțiunii de lege, deci toate
categoriile de acte normative.
La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situații pare să fie
foarte simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situațiile juridice
ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situațiilor juridice ivite
înainte de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin adagiul tempori regit
actum. Simplitatea există numai în cazul situațiilor juridice care se constituie, se
modifică, se sting și își produc toate efectele sub imperiul aceleiași legi. În situațiile
juridice care produc efecte succesive și îndepărtate, fiind deci posibil ca o situație
juridică să producă efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat
legea ce era în vigoare în momentul nașterii acelei situații juridice, punându-se astfel
problema de a determina care este legea ce se va aplica situației juridice respective.
Tocmai de aceea este necesar să se stabilească un criteriu al neretroactivității, criteriu
important nu numai pentru a vedea dacă dispozițiile înscrise într-un act normativ
contravin ori nu principiului consacrat de art.15 alin (2) din Constituție, ci, așa cum a
rezultat deja din cele menționate mai sus, și pentru a se asigura respectarea
principiului constituțional în discuție atunci când organul de jurisdicție urmează să
rezolve o situație juridică ce a fost guvernată de legi succesive.
Dintre diversele teorii menționate, o vom reține pe cea care, în prealabil,
deosebește, pe de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat
( trecut, prezent, viitor) iar pe de altă parte, elementele prin care o situație juridică
poate fi legată de una din aceste perioade ( fie constituirea, modificarea sau stingerea
situației juridice, fie efectele pe care aceasta le produce). O lege ar fi retroactivă dacă
ar reglementa fie fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au luat naștere, au

4
 modificat ori au stins o situație juridică, fie efectele pe care acea situație juridică le-a
produs înainte de aceeași data.
Aparțin deci trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de
situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât și
efectele înainte de acest moment ( facta praeterita) , ceea ce înseamnă că legea nouă
nu se aplică în privința acestora, deoarece, în caz contrar, ar însemna că i se atribuie
efect retroactiv. În schimb, legea nouă se va aplica, de la data intrării ei în vigoare
( fără a putea fi considerată retroacivă) atât situațiilor juridice care se vor naște,
modifica sau stinge după această dată, precum și efectelor viitoare ale situațiilor
juridice trecute ( facta futura) cât și faptelor în curs de a-și produce efectele (facta
pendentia).

Principiul aplicării imediate a legii civile noi

Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înțelege regula de drept
potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor
ivite după intrarea sa în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.
De lege lata, acest principiu nu este consacrat expresias verbis ( acest
principiu nu este consacrat expres) ; nu mai puțin, existența lui – neîndoielnică – se
întemeiază pe două rațiuni : 1) el este o consecință firească a principiului
neretroactivității, dacă este exact că legea nu are putere retroactivă, pentru viitor,
însă, ea trebuie aplicată de îndată; 2) regula de interpretare, consacrată de art.978 Cod
Civil - actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat – impune această
soluție.

Excepţiile de la aceste principii sunt:

 retroactivitatea legii civile noi, adică legea civilă nouă se aplică şi pentru
situaţii anterioare adoptării ei. Această excepţie se aplică dacă este consacrată expres
în legea nouă, deoarece excepţiile nu se prezumă ( nu se presupun), ele fiind de
strictă interpretare şi aplicare.
În prezent este inadmisibilă această excepţie, datorită textului imperativ al
art.15 (2) din Constituţie, care spune că : ” Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
În legătură cu această ” excepție de la principiul neretroactivității legii civile”
se poate formula următoarea observație : acest principiu vizează normele juridice
cuprinse în noua lege destinată a reglementa situațiile juridice, nu vizează problemele
de interpretare ( în măsura în care este vorba de o simplă interpretare, problema
aplicării în timp a legii civile se pune în legătură cu legea interpretată, iar nu cea
interpretativă; dacă noua lege nu este pur interpretativă, va produce efecte numai
pentru viitor). Așadar, interpretarea – indiferent pe ce cale se efectuează – nu este o
problemă de aplicare a legii civile în timp.
 ultractivitatea (supraviețuirea) legii civile vechi, adică legea veche se mai
aplică un timp oarecare (deși a intrat în vigoare o lege nouă) bineînţeles la situaţii
determinate, precizate de legea nouă. Aceasta trebuie prevăzută expres în legea nouă,
fiind o excepţie.

5
 În doctrină, pentru a se delimita domeniile legii civile noi de acela al legii vechi,
s-au propus mai multe criterii, făcându-se distincția între : drepturi câștigate ( jura
quaesita) și simple expectative; drept și interes; situații juridice abstracte și situații
juridice concrete; situații juridice obiective și subiective; fapte trecute ( facta
praeterita), fapte în curs de a-și produce efectele (facta pendentia) și fapte viitoare (
facta futura); constituirea, modificarea și stingerea situațiilor juridice ; situații juridice
legale și situații juridice voluntare (contractuale)1.

2. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN SPAȚIU

Problema aplicării legii civile în spațiu trebuie analizată sub două aspecte:

- unul intern, care vizează situaţia raporturilor juridice civile stabilite între
subiecte de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul României.

- unul internaţional, care are în vedere ipoteza raporturilor juridice civile cu un

element de extraneitate - cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării
contractului, locul producerii delictului civil ori consumării efectelor sale etc.

Aspectul intern al aplicării legii civile în spațiu nu creează dificultăți, datorită

acțiunii principiului potrivit căruia actele normative care emană de la organele de stat
se aplică pe întreg teritoriul țării, iar cele care emană de la un organ local, în măsura în
care conțin norme de drept civil, se aplică în limitele unității administrativ – teritoriale
respective ( județ, municipiu, oraș sau comună) . De la acest principiu există o
excepție în materia publicității imobiliare, situație în care operează acte normative ce
emană de la organe centrale, în situații diferite, pe teritoriul României, după cum
urmează: în Transilvania și Nordul Moldovei erau aplicabile dispozițiile Decretului-
lege nr.115/1938 pentru modificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare( care
conțin sistemul publicității imobiliare reale), iar în Sudul Moldovei, Muntenia,
Dobrogea și Oltenia se aplicau dispozițiile Codului de procedură civilă care
reglementează publicitatea imobiliară personală prin registrul de inscripțiuni și
transcripțiuni; în prezent, sunt aplicabile pe întreg teritoriul României prevederile legii
nr.7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, cu modificările ulterioare.

Aspectul internațional al aplicării legii civile se rezolvă cu ajutorul ”normelor

conflictuale” ale dreptului internațional privat , care presupun aşa zisul “conflict de
legi” în spaţiu.
Normele conflictuale sunt acele norme care nu rezolvă însuși litigiul în discuție,
ci numai chestiunea prejudicială ( prealabilă) de a ști care este legea aplicabilă.
1
Pentru amănunte, a se vedea : M. Eliescu, Conflictul legilor în timp, în Tratat de drept civil,
vol.1, partea generală, 1967, p. 79-1311; O. Căpățână, Aplicarea legii în timp, în Tratat de drept civil,
vol. 1, partea generală, 1989, p. 111-143.

6
 Principiul care domină această materie este PRINCIPIUL TERITORIALITĂȚII
LEGII, potrivit căruia legea civilă – de regulă, generală, se aplică pe teritoriul statului
al cărui organ a edictat-o.
De la acest principiu există două abateri 2:
- Legea nu se aplică pe teritoriul statului respectiv în privința unor persoane
străine și a bunurilor acestora. Este cazul persoanelor care beneficiază de
imunitatea diplomatică, de clădirile reprezentanțelor diplomatice etc.;
- Legea civilă a unui stat urmărește pe cetățenii statului respectiv chiar și
atunci când ei își au domiciliul sau reședința în străinătate, pe teritoriul altui
stat.
Codul civil român conținea în art.2 următoarele norme conflictuale( Cod civil
care a fost abrogat, iar principiile au fost preluate de Legea 105/1992) :
 ”Numai imobilele aflătoare în cuprinsul teritoriului României sunt supuse
legilor române, chiar când ele se posedă de străini.” ( imobilele sunt supuse
legilor țării pe teritoriului căreia se află – lex rei sitae-).
 ”Legile relative la starea civilă și la capacitatea persoanelor urmăresc pe
români, chiar și când își au reședința în străinătate.” ( starea civilă și
capacitatea civilă ale persoanei fizice sunt supuse legii cetățeniei – lex
personalis est lex patriae – iar capacitatea persoanei juridice este supusă legii
naționalității, determinată de sediul său - ca regulă).
 ” Forma exterioară a actelor e supusă legilor țării unde se face actul.” (forma
actului juridic este cârmuită de legea locului unde se încheie – locus regit
actum) .

În dreptul internațional privat există și alte reguli – lex causae – care rezolvă
posibilul ”conflict de legi” în alte domenii ale raporturilor civile ; bunăoară, raportul
civil născut dintr-un delict civil este supus legii locului comiterii faptei ilicite
cauzatoare de prejudiciu – lex loci delicti commisi – ori legii locului unde se consumă
efectele negative ale delictului civil : lex loci lessionis.
De menționat este faptul că atunci când aplică o lege străină, judecătorul
român o face pentru că el se supune legii române, care îl obligă să aplice acea lege.

BIBLIOGRAFIE

 Beleiu, Gheorghe; Nicolae, Marian; Trușcă, Petrică ; Drept civil

român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Editura Universul Juridic, București, 2001, p. 46-51
2
I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în drept civil. Subiectele dreptului civil,
București, 1999, op.cit., p.42
7
 Boroi, Gabriel; Drept civil. Partea generală. Persoanele ; Ediția
a-III-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008,
p.23-34
 Cornoiu, Dănuț ; Drept civil. Partea Generală, Editura Fundației
România de Mâine, București, 2006, p. 42-50