ARHITECTURA

Teoria spatiului arhitectural ca spatiu existential.

La baza teoriei spatiului arhitectural ca spatiu existential sta notiunea ca spatiul arhitectural
trebuie perceput ca o materializare a imaginii mentale despre mediul inconjurator construit.
Aceasta imagine este necesara existentei omului in lume si trebuie sa ofere multiple interpretari,
intelesuri dar sa-ti pastreze coerenta, deoarece existenta umana depinde de aceasta imagine
mentala. Arhitectura trebuie sa-si pastreze identitatea iar complexitatea ei sa fie structurata, nu
haotica ( Venturi).
Pana in momentul elaborarii teoriei lui Norberg Schulz au fost doua tipuri de teorii
referitoare la spatial arhitectural. Primul tip se refera la geometria abstracta, in care nu se ia in
considerare observatorul; acest tip are la baza descrierea spatiului Euclidian (Euclid considera
spatiul ca fiind infinit si omogen, structura lui metrică fiind independentă de distributia materiei
în spatiu). Al doilea tip plaseaza omul in centrul spatiului arhitectural, care se reduce la impresii
si senzatii si se materializeaza prin senzatia de confort; rolul cladirilor fiind acela de a izola un
spatiu din mediul exterior si de a crea un microclimat sanatos si confortabil pentru om. Avand in
vedere aceste tipuri, Schulz imbina dimensiunea geometrica si cea umana.
Prin intermediul stiintelor sociale si filosofice spatiul existential este mult mai bine perceput
si astfel studierea problemei spatiului existential a dus la constatarea ca perceperea spatiului este
subiectiva, depinzind de motivatiile fiecarei persoane si de experientele trecute; lumea este
perceputa ca o suma de evenimente în spatiul cu 4 dimensiuni.
Intelegerea ca locuirea in spatiu este ideea esentiala a existentei inseamna intelegerea ca
omul nu poate fi separat de spatiu, iar ideea de spatiu existential se va traduce prin aparitia
omului in lume, teorie fondata de Heidegger, care este continuata si dezvolatata de Schulz la un
la un nivel arhitectural.
Relatia omului cu spatiul arhitectural trebuie sa se fondeze prin similare si transmitere, omul
sa-si insuseasca structura spatiului arhitectural dar sa si transmita imaginea sa despre mediul
structurilor arhitecturale concrete.
 Norberg Schulz defineste spatiul existential ca un sistem de imagini si perceptii diferite
despre mediu, care in ciuda faptului ca apar si dispar ele raman permanent in memoria noastra.
Astfel se contureaza doua aspecte ale spatiului architectural ca spatiu existential: unul abstract
(relatii ce ordoneaza spatial) si unul concret (cladirile, orasele)
Aspectele abstracte
1. Centru si loc.
Centrul, in diferite culturi este marcat de axis mundi, iar uneori este marcat de un copac sau
un stalp. Pentru multi oameni caminul reprezinta centrul, locul in care gasesc stabilitate si
siguranta. Cand locul intra in contact cu imprejurimile, apare ideea de afara-inauntru, idee ce
fixeaza locuirea.
Kevin Lynch traduce locurile prin noduri care presupun unele aspect: apropierea elementelor
(prin concentrarea masei se creeaza nu nod – Piramidele din Egipt), inchiderea fata de
exterior (separarea spatiului – Acropola Atenei), simetrie, izolare (marcarea unui spatiu
sacru), geometrizare, accent vertical, nevoia de centru ( arhitectura veche dar si cea
moderna)

1. 2.

1.Inchiderea fata de exterior (caminul) 2.Centrul

3. Aspectul simetric

2. Directia si calea.
Verticala reprezinta dimensiunea sacra a spatiului, iar orizontala reprezinta lumea actiunilor
umane, sunt doua directii care stau la baza existentei umane, care ne ghideaza calea. Calea
este caracterizata de continuitate, fiind ca o succesiune lineara, axa. In Egipt, calea este o
forma simbolicã (coridoarele templelor, Nilul, templul Reginei Hatshepsut), in timp ce in
asezarile romane intregul peisaj este dominat de cai - portice, rampe, terase, spatiul
bisericilor este directionat, strazile, podurile.
1. 2.

1. Directionarea spatiilor prin trasee marcate in pavement. 2.Efecte de directionare.

Louis Kahn, Salk Institute, La Jolla, California. Spatiul central si spatiul longitudinal

3. Suprafata si zona.
Caile impart mediul inconjurator in suprafete de diferite marimi , fiecare reprezentand
diferite zone in cadrul spatiului existential. Aceste suprafete se contureaza in functie de conditiile
climatice, geografice, naturale dar si politice, cultural si economice; ele dau caracterul zonei
respective. Unele zone sunt delimitate natural altele nu (granitele intaresc definirea zonelor).
Locurile, caile si zonele formeaza campuri arhitecturale, in cadrul carora actioneaza forte
care trebuiesc echilibrate; este importanta atat relationarea cat si integrarea spatiilor si a
volumelor din zonele respective.
Aspectele concrete, sunt legate de geografie, de peisaj, care reprezinta un fundal continuu
al imaginii noastre despre mediu, dar are o structura proprie, în general difuza, el indicind
posibile cai, zone sau locuri pentru activitatile umane, poate fi un amestec de natura si cultura, ca
un obiect al contemplatiei estetice sau ca o realitate care nu exista decat prin experienta vizuala si
prin constiinta relatiilor noastre cu natura. Arhitectura poate modifica peisajul (piramidele, care
formeaza un lant artificial de munti).
Un alt aspect este orasul care se remarca in peisaj prin limite clar definite si prin apropierea
elementelor componente. In perioada moderna, Norberg Schulz spune ca strada, cartierul si
scuarul si-au pierdut caracterul si calitatatea, in mare parte datorita scarii elementelor orasului.
Casele de pe o stradã ar trebui sa aiba un aer comun, sa fie deci inrudite, dar acest lucru nu
trebuie sa duca la monotonie. Pietele sau scuarele sunt punctele de interes, centrale ale unui oras,
iar cladirile formeaza in acest caz o continuitate în jurul unui spatiu.
Un alt aspect este cel al spatiului privat, al caminului. Trecand treptat de la nivelul
peisajului la cel al casei, se observa tendinta de geometrizare, de crestere a preciziei formei si
structurii. Cu cat omul este mai aproape de casa, cu atat isi poate defini mai precis mediul, il
poate recunoaste. Din aceste motive “opera arhitecturala nu exista in vid, ci in sanul unei lumi a
lucrurilor si a oamenilor, pe care o dezvaluie pentru ceea ce este”. Structura spatiului privat
trebuie sa tina cont de imprejurimi, sa preia caracteristicile contextului, cautand legaturile
coerente dintre ceea ce exista si ceea ce va exista si astfel, sa ajute omul sa locuiasca “poetic”,
acordand atentie la ceea ce spun lucrurile din jur.
Spatial arhitectural trebuie sa fie mobil, sa fie intr-o continua dezvoltare si evolutie, dar
mobilitatea in sine presupune o imagine structurata asupra mediului. Libertatea nu inseamna
haos si pierderea identitatii umane, inseamna locuire, pace si protectie.
Christian Norberg Schultz considera ciclul vietii precum o calatorie care nu se incheie, se
dezvolta, se transforma, este intr-o continua miscare, dar in ciuda acestor schimbari continue,
ramane aceeasi problema in ceea ce priveste spatiul, pastrarea identitatii umane.

BIBLIOGRAFIE:
Christian Norberg Schulz - “Existence, Space & Architecture”.

(Christian Norberg Schulz -“Intentions in Architecture”;

Christian Norberg Schulz - “Habiter”.)