DACIA EDENICĂ, minunata carte a lui Miron Scorobete, se pregătește pentru o ediție

adăugită
24 mai 2015
de Ion Coja
Doctrină naţionalistă , Textele altora
14 comentarii

Domnul MIRON SCOROBETE pregătește o nouă ediție a cărții sale DACIA EDENICĂ, o
carte excepțională despre trecutul nostru pre-latin. Despre lumea fascinantă a
geto-dacilor, reconstituită cu harul perceperii miraculoase, la care nu ajungi
decât prin asimilarea totală a ceea ce se poate numi argumentația științifică.
Există ceva dincolo sau deasupra acestei argumentații, un mod de a
demonstra valabil numai pentru cei adânciți în cercetarea cinstită și
profundă, fără a face rabat de la ceea ce se cheamă erudiție și cultură. Pe piața
noastră inundată de betegi la minte care se visează istorici, dar n-au pierdut
măcar un ceas prin bibliotecă, va să apară o nouă ediție a unei cărți care,
singura până acum, valorifică propriu zis moștenirea rămasă de la Nicolae
Densusianu.
Domnul MIRON SCOROBETE onorează spațiul nostru virtual încredințându-ne unul din noile capitole
cu care se va împodobi noua ediție a Daciei Edenice. Prima ediție s-a bucurat de sprijinul material
și sufletesc al lui Bartolomeu Anania. Pentru noua ediție ne gândim cum am putea face să facem ceva
pentru apariția cărții într-un tiraj generos, care să satisfacă setea publicului românesc pentru tot ce
înseamnă antichitate geto-dacică. Cartea domnului MIRON SCOROBETE este un model de cum
trebuie făcută arheologia spirituală! Pe mulți îi va popi cu această carte, dacă va avea tirajul necesar
producerii unui impact veritabil.Cel meritat. Cel de care avem nevoie pentru alungarea năimiților din
Templu.

O NOUĂ TROIE: ADEVĂRATA SARMISEGETUZĂ

Un nume pe nedrept uitat: Constantin Zagoriţ. Un nume însă de care nu numai că merită să ne
aducem aminte, dar care s-ar putea să capete o celebritate nu mult diferită de a lui Schliemann.
Pentru că, aşa cum Schliemann, în ciuda tuturor scepticilor care nu-i dădeau nici o şansă, a
descoperit Troia, Zagoriţ, înfruntând şi el scepticismul istoricilor oficiali, a localizat ruinele unei cetăţi
antice pe care el o credea a fi fost adevărata capitală a lui Decebal, ipoteză ce, dacă cercetările
viitoare o vor valida, va produce o zguduire fără egal în toată istoriografia română.

Să facem însă de la început precizarea că Zagoriţ nu era un amator, aşa cum, necunoscându-l,
lumea ar putea să-l considere. Era nu numai un om cu totul serios ci şi un profesionist de elită. El era
geograf militar, un cadru de specialitate aşadar, cu aplicaţie specială la particularităţile pe care
terenul le posedă din punct de vedere tactic, „unul din cei mai buni cunoscători ai reliefului României
şi, fără contestare, în întreaga ţară cel mai bun scrutător al modificărilor artificiale suferite de liniile
naturale ale terenului în decursul timpurilor…”,[1] aşa cum era caracterizat în epocă. Or, tocmai
această capacitate particulară, potenţată de excepţionala sa pregătire profesională şi de practica
îndelungată, l-a putut duce la şocantul rezultat: „călăuzit de câteva cute, abia observabile pentru un
ochi format, ale pantelor dealului de la S-E de orăşelul Haţeg, a reuşit să reconstituie acolo incinta
unei vechi cetăţi”[2], pe care el o identifica a fi Sarmisegetuza.

Colonelul Constantin Zagoriţ s-a născut la 10 septembrie 1882.

A absolvit ca şef de promoţie Şcoala Superioară de Război. Geograf cu merite unanim recunoscute,
a făcut parte din comisia de topografi care a realizat documentaţia pe baza căreia s-a trasat graniţa
de vest a României după Tratatul de la Trianon. În legătură cu aceasta, a publicat studiul Mai multe
hărţi ale Transilvaniei şi graniţei dinspre Ungaria (Ploieşti, 1938, 23 p. + 9 hărţi etnografice,
economice şi religioase) în care demonstrează că România nu a fost avantajată prin fixarea actualei
graniţe de vest ci, dimpotrivă, a abandonat în partea ungară multe localităţi total sau majoritar
româneşti ale căror hărţi geograful le realizează amănunţit. Că Zagoriţ a publicat studiul în 1938 e
explicabil pentru că era momentul în care problema Transilvaniei era din nou agitată şi războiul era
pe punctul de a izbucni. Din păcate, subiectul e actual şi azi şi acele documente întocmite de
Constantin Zagoriţ se impun oficialităţilor prezente ca bibliografie obligatorie.

Avansat colonel, a fost comandantul Regimentului 7 Linie Ploieşti. Locuia în acest oraş pe strada
Regina Maria la nr. 17. Dar el era nu numai militar, nu numai intelectual, ci şi un tip modern, iubitor al
sportului. În calitatea pe care o avea, a donat o parte din terenul regimentului pentru construirea
stadionului ce va fi al echipei de fotbal – sport atunci, la noi ca şi în restul lumii, incipient dar în
spectaculoasă ascensiune – echipa „Unirea Tricolor”, nume ce în copilăria mea avea o rezonanţă
glorioasă.

Dar faima lui Constantin Zagoriţ a provenit de la localizarea de către el a capitalei lui Decebal într-un
punct la care nimeni nu se gândise şi la care istoricii de profesie chiar refuzau să se gândească.

Imediat după înfăptuirea României Mari era firesc ca noile provincii revenite la Patria-Mumă să fie
investigate din toate punctele de vedere, cel tactic-militar situându-se în fruntea priorităţilor. Încă în
1920, Constantin Zagoriţ, ca ofiţer al Diviziei a XVIII-a şi ca experimentat geograf, a făcut o
recunoaştere tactico-topografică a Ţării Haţegului. Cum dealul de la Subcetate, din imediata
vecinătate a Haţegului, i-a atras atenţia prin forma sa semeaţă, cu piscul din care domină
împrejurimile în tus-patru părţile, flancat pe trei laturi de pante prăpăstioase inabordabile, l-a studiat
în amănunţime. Ca, surpriză: zărind prin pădurea deasă „nişte cute, abia observabile pentru un ochi
format”, cu flerul său infailibil dar şi cu mijloacele specialistului să-şi dea imediat seama că acele
dungi nu sunt creaţii ale naturii ci „modificări artificiale suferite de liniile naturale ale terenului”, nu
risipite arbitrar ci legate într-un sistem coerent. Suplinind cu fantezia sa lipsa aparatelor care privesc
în adâncime prin straturile solului, azi existente, atunci încă nici măcar imaginate, a şi văzut aievea o
impunătoare cetate ale cărei ziduri zac ascunse sub pământ, lăsându-se ghicite doar de nişte cute
de-abia observabile pe sub vrafurile de frunze ale toamnelor trecute.

„Forma arhaică a acestei incinte, aspectul ei de pierdută vechime şi aşezarea ei asupra unui defileu
în coasta marelui drum al Daciei antice Orşova-Alba Iulia, la răscrucea cu drumul ce vine din Oltenia
prin trecătoarea Jiului şi în acelaşi timp în punctul către care converg potecile munţilor ce înconjoară
Ţara Haţegului, nu lăsa un moment în îndoială pe expertul ofiţer, că se găseşte în faţa, necunoscutei
până azi, capitale a faimosului Decebal. Marea artă a aşezării ei tactice îi dădură convingerea
neasemănatei genialităţi a Dacului de acum două mii de ani. Nimeni la noi, nici chiar ţăranii din satele
vecine nu bănuiseră existenţa celebrei cetăţi în acel loc. În concepţiunea dacă, evidenţiată de
colonelul Zagoriţ, cetatea Sarmisegetusa nu e numai incinta fortificată în suprafaţă de 40 pogoane, ci
întregul deal triunghiular (cu laturi între 2½-3 kilometri) de 740 pogoane, aproape 4 kilometri pătraţi
pe care ea este aşezată […] În natură, aşezarea incintei fortificate, măreţ cuib de vulturi, este
splendidă. Tăria ei în afară de pantele aspre ale coastelor, se întemeia pe două îndemânatice pieţe
de arme, cu ape de izvoare, tăinuite în inima dealului…”[3]

Colonelul Zagoriţ şi-a publicat rezultatele cercetărilor referitoare la inedita situare a Sarmisegetuzei în
primăvara anului 1937 sub titlul: SARMIZEGETHUSA, – Unde cred că s-a găsit în adevăr, întemeiat
pe consideraţiuni militare, geografice, topografice şi fortificaţiuni găsite pe teren, de Colonel Zagoriţ
Constantin, 23 pagini cu 4 hărţi anexe, Ploieşti, Tipografia Concurenţa, 1937.

Imediat, în 14 iunie a aceluiaşi an, Constantin Daicoviciu, care-l seconda pe profesorul D. M.

Teodorescu la săpăturile din munţii Orăştiei, în Curentul, nr. 3364, ediţia a III-a de provincie,
„contestă orice temeiu ştiinţific şi arheologic nouei descoperiri”.

În replică, Zagoriţ a venit cu noi precizări: SARMIZEGETHUSA II. Alte păreri cu răspunsurile
cuvenite că Sarmizegethusa s-a găsit acolo unde am afirmat eu, 35 pagini cu 2 hărţi anexe (Ploieşti)
tipografia Voinţa Prahovei, 1937. Argumentele aduse de geograful militar sunt cu totul convingătoare.
Dar cantonarea dezbaterii la stadiul teoretic, fie că părerile sale sunt împărtăşite, fie că sunt respinse,
e sterilă. Singura modalitate de tranşare a adevărului e studierea pe teren a vestigiilor, arheologii
urmând să stabilească dacă acestea aparţin unei fortificaţii dacice şi dacă aceea a fost capitala lui
Decebal.

Profesorul Gh. Petrescu-Sava îşi încheie astfel „darea de seamă despre noua descoperire a
colonelului C. Zagoriţ”, din care am extras datele prezentate anterior: „Propun reconstruirea celor doi
kilometri de muri ai semeţei incinte, cu materiale de felul celor constatate pe loc şi în formele arătate
de Columna Traiană, ca o mărturie a vredniciei şi mândriei epocei noastre. Cer interzicerea scobăcirii
ab libitum înlăuntrul ei şi permiterea săpăturilor, cu mâini delicate şi uşoare, numai unor oameni cu
pricepere şi răbdare probată, cari desbrăcaţi de scepticismul distrugător, cum se vede încolţind în
multe ramuri de activitate, să simtă şi să cruţe sufletul acestui glorios şi tainic monument, pe care îmi
iau îndrăzneala a-l numi «sfânta sfintelor » neamului nostru.”[4]

Constantin Zagoriţ a murit la 22 august 1944, în chiar ajunul actului politic ce a schimbat cursul
istoriei noastre şi a celei europene, şi a fost înmormântat în cimitirul Viişoara din Ploieşti.

În deceniile ce au urmat, convingerea că Sarmisegetuza s-a găsit în munţii Orăştiei a triumfat,

varianta lui Zagoriţ fiind respinsă categoric şi repede uitată. Şi ar fi rămas îngropată definitiv dacă nu
ar fi fost descoperită recent şi îmbrăţişată entuziast de profesorul şi scriitorul Gligor Haşa care a făcut
o adevărată pasiune din promovarea ei.

Oraşul Haţeg şi dealul cetăţii

Cel mai autorizat cunoscător al evului mediu timpuriu românesc, istoricul Radu Popa, spune referitor
la „cetatatea regală de la Haţeg”: „Cât despre cetăţile medievale propriu-zise din Ţara Haţegului,
principalul rol militar şi politic l-a avut, cel puţin în epoca din care avem ştiri scrise, cetatea
de la Haţeg. Ea se află pe culmea care încheie şirul de dealuri ce formează hotarul nordic al
Depresiunii Haţegului, deasupra strâmturii care marchează limita dintre cursul superior şi inferior al
râului Strei, deci într-o poziţie excepţională în chiar inima Ţării Haţegului” (s.n.).

Radu Popa se referă la cetatea medievală. Dar dacă o transpunem pe aceasta în epoca antică,
precizările lui, deloc subiective ci aparţinând unui om de ştiinţă cu totul exact în aprecieri, („principalul
rol militar şi politic l-a avut cetatea de la Haţeg”, situată „într-o poziţie excepţională în chiar inima Ţării
Haţegului”), sugerează că cetatea de la Haţeg nu putea fi decât capitală. După cum titulatura de
„cetatea regală” oficială în evul mediu poate fi prelungirea calităţii supreme de „Regia”, atribuită
Sarmisegetuzei antice.

O observaţie elementară care face imposibilă situarea Sarmisegetuzei în munţii Orăştiei: o capitală
nu se aşază într-un loc total izolat, înconjurat de mari spaţii nelocuite, expusă din capul locului să
cadă pradă unui atac inopinat, aşa cum Grădiştea Muncelului e. Dimpotrivă, cetatea de scaun trebuie
să aibă în imediata vecinătate o zonă cu densitate demografică substanţială, cu aşezări din care
oamenii să poată fi oricând mobilizaţi să sară direct din gospodăriile lor în formaţiile de luptă, poziţie
pe care dealul de la Subcetate, în chiar centrul Ţării Haţegului, o are la modul superlativ.

Ansamblul sanctuarelor din munţii Orăştiei nu prezintă deloc caracteristicile unui centru politic,
administrativ şi militar. Situat pe înălţimi, în cea mai deplină solitudine, el are atmosfera unui loc de
reculegere, de rugăciune, de contemplare a bolţii cereşti, atmosferă înrudită nu cu cea a castrelor ori
cazărmilor ci cu cea a sihăstriilor creştine şi a observatoarelor astronomice.

Şi apoi, romanii nu-şi puteau zidi Sarmisegetuza lor (Ulpia Traiana) la zeci de kilometri de
Sarmisegetuza dacă, ci în apropierea acesteia, aşa cum şi-au zidit Apulumul lor lângă Apulonul dac
de la Piatra Craivii şi Napoca lor lângă Napuca dacă.

Şi încă un argument deloc de neglijat. Ştim de la Dio Cassius că Decebal şi-a îngropat tezaurul sub
albia râului Sargetia. Streiul însă, cu care e identificată Sargetia, se afla la o distanţă apreciabilă de
cetăţile din Munţii Orăştiei şi ne e greu să ne imaginăm cum vor fi fost transportate acele nepreţuite
greutăţi zeci de mile prin munţi şi încă în grabă, sub presiunea timpului. În schimb, Streiul trece exact
pe la piciorul vârfului Orlea, la o aruncătură de piatră de cetatea pe care Zagoriţ o consideră a fi
Sarmisegetuza şi de unde coşurile cu odoare puteau fi trase pe pantă în jos şi de către femei şi copii.

O baladă din ciclul Novăceştilor începe astfel: „În Ţara Haţegului/La biertu-mpăratului/Gruia bea cu
fetele…”[5]

Ne situăm, desigur, în plină epocă mitologică, antehomerică. În viziunea populară, aşa cum
chestionarele lui Nicolae Densuşianu o atestă cu claritate, novacii erau „în vechime, oameni foarte
mari, care puteau să calce din munte în munte”; „cei mai mari şi mai voinici oameni de pe pământ.
Picioarele lungi de 20 stânjeni, mâinile groase de 1 stânjen”; „oameni foarte mari ce au trăit în
vechime” etc. Formulările aceasta ne aduc însă în minte textul din Vechiul Testament în care e vorba
de nişte fiinţe semifantastice: „În vremea aceea se iviră pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii
lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt
vestiţii viteji din vechime” (Facerea, 6,4), un fel de semizei, cum apar. Identitatea vizibilă cu ochiul
liber dintre cele două surse nu e una întâmplătoare ci ele, cu siguranţă, se referă la acelaşi subiect
pentru că iată ce spun imediat chestionarele lui Nicolae Densuşianu: Novac e „om gigantic ca şi
jidovul”; „Novac, jidov şi uriaş au aceeaşi semnificaţie”[6], sintagme ce fac legătura cea mai directă
cu textul biblic. Pe harta lui Zagoriţ înfăţişând cetatea de aici se află un punct numit « Piatra Patul
Jidovului ». Iar în ce străfund al vechimii am plonjat ne-o sugerează faptul mai mult decât sigur că
ţăranii care-i vedeau pe novaci astfel nici vorbă să fi cunoscut Biblia şi că, în realitate, şi ei şi textul
din Vechiul Testament se referă la epoci mult anterioare lui Moise, păstrate deci de memoria
colectivă de cu mult mai înainte ca Biblia să fi fost scrisă.

În limitele subiectului nostru însă, pe noi ne interesează că acei novaci petreceau „la biertu-
mpăratului” care se afla „în Ţara Haţegului”, că, aşadar, exista o legătură între curtea împărătească
şi Ţara Haţegului, situaţie pe care colectivitatea care cânta aceste balade o avea încă vie în memorie.

Şi ca să ne apropiem cât mai mult de acele epoci mitologice, când novacii populau Ţara Haţegului, cu
datele istoriei noi putem coborî „curtea împărătească” de la Haţeg până în Hallstatt, pentru că iată ce
spune Octavian Floca: „La vest de înălţimea Orlea [cu Sarmisegetuza lui Zagoriţ], care poartă pe
culmea sa ruina fortificaţiei feudale, pe dealul Petriş, au fost constatate, prin săpături arheologice,
urmele unei aşezări hallstattiene, întărită cu valuri”[7], o adevărată cetate, aşadar, în contextul vremii,
veritabilă „curte împărătească”.

Or, venind pe firul veacurilor şi mileniilor, între „curtea împărătească” hallstattiană istoric,
„novăcească” mitologic şi „Cetatea regală” a Haţegului medieval, Sarmisegetuza Regia a lui Decebal
nu numai că îşi găseşte locul firesc dar şi-l impune cu necesitate pentru a nu fi întreruptă
continuitatea.

[1] Petrescu-Sava, prof. Gh. „Sarmizegethusa. Colonelul Constantin Zagoriţ din Ploieşti descoperă,
într-o pădure de lângă orăşelul Haţeg, cetatea de scaun a faimosului Decebal, regele strămoşilor
daci”. Gazeta cărţilor, 15-31 dechemvrie 1937, apud Ardealul. Istorie şi dăinuire, anul 2, nr. 3, 2012,
p. 2.

[2] Idem.

[3] Ibidem, pp 2-3.

[4] Ibidem, p. 3.

[5] Amzulescu, Al. I. Balade populare româneşti. Bucureşti: Editura pentru literatură, 1964, vol. I, p.
169.

[6] Fochi, Adrian. Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la
chestionarele lui Nicolae Densuşianu. Bucureşti: Editura Minerva, 1976, pp. 215-216.

[7] Floca, Octavian. Regiunea Hunedoara. Ghid turistic cu un Cuvânt de însoţire de Acad. Prof. C.
Daicoviciu. Deva: 1957, p. 260.

KOGAIONON
Învăţatul botanist Alexandru Borza, creatorul Grădinii Botanice din Cluj care-i poartă numele, a
scris un studiu documentat în care identifică Muntele sfânt al dacilor cu vârful Gugu din Masivul
Godeanu:
„Dacă este adevărat că a existat un munte sacru şi sfânt, Cogaionon, la daci, munte foarte înalt cu
peşteră în vârf în care locuia ca un sihastru marele preot al lui Zamolxe şi citea semnele cerului,
aducând şi jertfă zeului, acel munte a fost, cu cea mai mare probabilitate, muntele Gugu, cu peştera
sa […] Gugul este singurul munte înalt care prezintă în vârf o peşteră locuibilă, aflată departe de
sate şi oraşe, totuşi accesibilă, cu o privelişte largă peste trei provincii, prezentându-se însuşi
muntele cu poziţia sa dominantă ca o culme ce-ţi inspiră admiraţie şi veneraţie faţă de puterile
mistice care ocârmuiesc lumea. Pentru aceea cred că numai acest munte, cu numele ce aduce la
forma transmisă nouă de izvoarele istoriei, poate fi „Kogaeonon”, muntele sfânt al lui Zamolxe,
venerat de daci şi locuit de marele preot, căutător al semnelor cereşti din acele locuri cu largă
vedere, trăind pentru binele poporului o viaţă sobră şi aducând jertfă la timpul potivit. Înfăţişarea
peşterii mă întăreşte şi mai mult în această credinţă […] încă şi astăzi toţi vorbesc despre peşteră ca
despre un loc înfricoşat[…] Din vorba lor se desprinde un respect mistic, inconştient, faţă de munte
şi peşteră.”
Miron Scorobete