Arta egipteana

Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare

(arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul
fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii
protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe
pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței
egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva
elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după
secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași
tehnici și aceleași materiale.

Sculptura; Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu

reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine
ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și
deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul
solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta
o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să
reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul
uman el respectă o convenție impusă de credințele sale
religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre
lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre răsărit,
spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul
timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui
de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate.

Pictura; Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație

anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o
culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul
deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și
totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de
aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS,
zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot
astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind
culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin
revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an
după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era
culoarea cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul
reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și
de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în
reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și
bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.

Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru

prin simpla prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste
construcții impunătoare aveau rolul să asigure o legătură
puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide
ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar
grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele
erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—credința
în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei
egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă
un rol central nu numai în viața politică a Egiptului ci și în cea
religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de
toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El
reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre
Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă,
politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său
divin. Religia antică egipteană este închinată nemuririi și
veșniciei pentru ca era normal ca arta religioasă să consacre
aceste valori. Secol după secol, artiștii egipteni au folosit
aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru fiind
încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al
Egiptului și ai zeilor săi protectori.

Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni

în secolul XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană
antică și-a recăpătat prestigiul și totodată dreptul de a fi
considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanității.