9.

10 Ameliorarea leguminoaselor pt boabe I

2.2. AMELIORAREA FASOLEI.

Fasolea este una dintre principalele furnizoare de proteină de origine vegetală în

alimentaţia umană. Proteina de fasole este foarte valoroasă din punct de vedere calitativ,
conţinând majoritatea aminoacizilor esenţiali, la un preţ de mult inferior proteinelor de origine
animală.

Pentru cultivatori, fasolea aduce unele avantaje, fiind o bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor. Suprafeţele reduse se datorează unor impedimente legate de
mecanizarea lucrărilor de întreţinere şi recoltat, cât şi datorită cerinţelor ridicate faţă de
condiţiile de mediu şi tehnologie.

2.2.1. Originea şi sistematica.

Speciile cultivate de fasole aparţin genului Phaseolus, gen care cuprinde un număr
mare de specii de provenienţă americană sau asiatică.

Din grupa americană, cele mai răspândite sunt speciile: P.vulgaris, P.lunatus,
P.macrospermum şi P.multiflores. De fapt, speciile americane sunt cele mai răspândite în
cultură în Europa, în ţara noastră, suprafeţele cultivate sunt ocupate aproape exclusiv cu
specia P.vulgaris. Speciile americane se caracterizează prin păstăi şi boabe mari, prezentând
forme cu creştere limitată sau urcătoare.

Din grupa speciile asiatice, cele mai cunoscute sunt speciile P.aureus şi P.mungo.
Acestea se caracterizează prin prezenţa păstăilor şi a boabelor de mărime mică, puternic
pubescente.

2.2.2. Genetica fasolei.

În cadrul genului Phaseolus,după numărul de cromozomi, se conturează două grupe:

grupa diploidă (2n=22), din care fac parte speciile americane şi majoritatea celor asiatice; şi
grupa tetraploidă (2n=44), din care fac parte două specii: P.aureus şi P.mungo.
 Studiile de genetică la fasole sunt destul de puţine. Există date despre unele caractere
de importanţă mai mică, iar despre caracterele importante, referirile sunt sporadice.

Referitor la determinismul genetic al principalelor caractere morfologice la fasole, sunt

destul de puţine cunoştinţe. Sunt cunoscute unele gene cu importanţă mai redusă, cum ar fi:
gena "H" pentru forma curbată a păstăilor şi gena "a" pentru forma dreaptă, gena "ax" pentru
creşterea cotiledoanelor, genele "B" şi "R" pentru culoarea închisă a tegumentului seminal,
gena "b" pentru culoarea albă şi cenuşie, genele "D" pentru culoarea florilor, genele "E"
pentru culoarea păstăilor, gena "T" pentru forma urcătoare a tulpinii, gena "V" pentru tufa
pitică. (POTLOG şi colab., 1989)

Determinismul genetic al capacităţii de producţie şi al calităţii este mai puţin cunoscut,

aceasta datorându-se studiilor mai puţine efectuate la această plantă, dar şi faptului că aceste
caractere sunt cantitative, studiul făcându-se mai anevoios.

Cunoştinţele despre genele implicate în realizarea rezistenţei la boli sunt numeroase.

Rezistenţa la fusarioză, boală cauzată de Colletotrichum sp. se datorează genei "Fw"

cu comportare dominantă.

Pentru rezistenţa la bacterioze (Pseudomonas phaseolica şi Xanthomonas phaseoli) se

cunosc mai multe gene, în cazul primului agent patogen, gene dominante, iar pentru cel de-al
doilea, gene recesive.

cealaltă este de tip dominant inhibitor "I", care acţionează aspra genelor "A" şi "S" care
conferă sensibilitate la atac. Cel mai utilizat în ameliorare este cel de-al doilea tip.

În ultimul timp au fost semnatele gene de rezistenţă nemenţionate pentru atacul de

arsură aureolată (Pseudomonas phaseolicola) şi mozaicul galben (Phaseolus virus).
(POTLOG şi colab., 1984)

2.2.3. Germoplasma.

Germoplasma la fasole este foarte bogată. Variabilitatea este foarte pronunţată datorită
numărului mare de specii şi forme cultivate.

O categorie extrem de valoroasă pentru ameliorare, o constituie numărul populaţiilor

locale, păstrate în toate zonele ţării. Selecţia aplicată în decursul timpului a dus la
omogenizarea acestor populaţii şi evidenţierea unor caracteristici valoroase. Aceste forme pot
fi utilizate pentru îmbunătăţirea unor însuşiri morfologice implicate în realizarea capacităţii de
producţie sau a rezistenţelor la boli.

Foarte importante sunt şi soiurile create în ultimii ani. Pe lângă o bună capacitate de
producţie, acestea sunt valoroase şi în privinţa calităţii.
 Pentru îmbunătăţirea însuşirilor de rezistenţă pot fi utilizate ca genitori, speciile
înrudite. Pe lângă aceste însuşiri, speciile genului Phaseolus pot fi donatoare de gene pentru
crearea de variabilitate în privinţa formei, mărimii şi culorii boabelor, dar şi a tipului de
creştere.

2.2.4. Obiective de ameliorare.

Ameliorarea capacităţii de producţie. Productivitatea la unitatea de suprafaţă, în cazul

fasolei, este dată de numărul plantelor la unitatea de suprafaţă şi producţia pe plantă.

Numărul plantelor la unitatea de suprafaţă este dependent de talia plantelor, tipul de

creştere şi forma tufei. În crearea soiurilor destinate cultivării pentru boabe se urmăreşte
obţinerea unor forme cu tufă compactă şi creştere limitată care să permită realizarea unor
desimi de 40 plante/m2. Desimea mai depinde şi de unele însuşiri fiziologice, cum sunt:
rezistenţa la secetă şi rezistenţa la boli. Formele sensibile din acest punct de vedere nu suportă
desimi mari. O altă însuşire importantă care influenţează densitatea este rezistenţa la brumele
târzii din primăvară. Genotipurile sensibile pierd plante din cauza temperaturilor scăzute care
pot să apară în primele faze de vegetaţie.

Productivitatea unei plante are mai multe componente de ordin morfologic: numărul
păstăilor fertile, numărul boabelor din păstaie, mărimea şi greutatea boabelor. (MUREŞAN şi
CRĂCIUN, 1971)

Numărul păstăilor pe plantă variază în funcţie de tipul de creştere şi perioada de

vegetaţie. La formele cu creştere limitată, numărul păstăilor pe plantă variază între 15 (la
formele precoce) şi 25 (la cele tardive), acestea fiind şi limitele minime acceptate în procesul
de selecţie.

Variabilitate foarte pronunţată există şi pentru numărul boabelor din păstaie. Elitele
trebuie să prezinte păstăi cu lungimea de cel puţin 6 cm, conţinând minim 6-7 boabe în
păstaie. Având în vedere aceşti parametrii, pe o plantă trebuie să se realizeze, în medie, cel
puţin 60 de boabe la soiurile precoce şi 90 de boabe la cele tardive.

O altă componentă a productivităţii plantelor este masa a 1000 boabe. Pentru aceste
caracter, variabilitatea în cadrul genului este foarte pronunţată, fiind cuprinsă între 150 g şi
1250 g. Soiurile cultivate se încadrează spre limita inferioară. Boabele prea mari prezintă
unele dezavantaje, din această cauză, masa a 1000 boabe se va menţine în jurul valorii de 200
g.

Ameliorarea calităţii. Calitatea boabelor de fasole prezintă mai multe componente,

unele de ordin biochimic, altele de ordin morfologic cu implicaţii în realizarea însuşirilor
culinare.
 Din punct de vedere biochimic se urmăreşte creşterea conţinutului de proteină. Pentru
această însuşire, variabilitatea este cuprinsă între 12 şi 35%. Soiurile cultivate se situează la
mijlocul intervalului de variabilitate (23-25%).

În procesul de selecţie, pe lângă conţinutul de proteină, se urmăreşte şi îmbunătăţirea

calităţii acesteia. Proteina din boabele de fasole este printre puţinele proteine de origine
vegetală, bogate în lizină şi triptofan. Din spectrul aminoacizilor esenţiali, lizina reprezintă
peste 4%, iar triptofanul peste 1,4%.

Din punct de vedere a calităţilor culinare interesează o bună capacitate de fierbere

foarte bună şi un procent redus de coji. Fierberea trebuie să se realizeze în maxim o oră,
realizându-se şi o uniformitate corespunzătoare. În laborator această însuşire se testează prin
determinarea capacităţii de fierbere a unui bob. Coeficientul de fierbere obţinut trebuie să fie
sub valoarea 7.

Pentru îmbunătăţirea calităţii se urmăreşte şi scăderea procentului de coji. Valoarea

maximă admisă trebuie să se situeze sub 6%. Îmbunătăţirea acestui caracter se realizează
destul de greu, mai cu seamă atunci când se doreşte obţinerea unor genotipuri cu boabe mari.
Mărimea boabelor este corelată direct cu procentul ridicate de coji, ca urmare formele cu
procent redus de coji prezintă boabe mici.

Ameliorarea rezistenţei la temperaturi excesive. Temperaturile excesive, atât cele

ridicate cât şi cele scăzute sunt foarte dăunătoare plantelor de fasole.

Temperaturile scăzute, apropiate de 00C sunt foarte dăunătoare în primele faze de vegetaţie.
Pentru îmbunătăţirea rezistenţei la temperaturi scăzute se pot efectua hibridări cu speciile
înrudite sau poate fi utilizată cu succes mutageneza.

Temperaturile ridicate sunt foarte dăunătoare în perioada de înflorire. Asociate cu

seceta, aceste condiţii de mediu afectează înflorirea şi fecundarea. Pentru a evita perioadele cu
condiţii de stres, se recomandă obţinerea soiurilor precoce, cu o perioadă de vegetaţie de 70-
90 zile sau includerea în genotip a unor gene de rezistenţă preluate de la speciile înrudite mai
rezistente.

Ameliorarea rezistenţei la secetă. Seceta este periculoasă aproape în toate fazele de

vegetaţie. Cele mai mari pagube le produce când este asociată cu temperaturile ridicate. Pe
lângă cultivarea soiurilor precoce, lucrările de ameliorare pot utiliza genele de rezistenţă
prezente la unele forme cultivate foarte bine adaptate cum sunt populaţiile locale din Moldova
sau de la speciile înrudite, cum ar fi Phaseolus acutifolius şi Phaseolus aureus.

Ameliorarea rezistenţei la boli. Rezistenţa la boli este o condiţie indispensabilă

obţinerii unor producţii mari şi constante, dar şi în realizarea unei calităţi corespunzătoare a
boabelor. Bolile prezente la fasole sunt numeroase şi destul de greu de tratat prin metode
chimice. Cele mai frecvente boli sunt: antracnoza ( Colletotrichum phaseoli ), bacterioza (
Xanthomonas phaseoli ), rugina ( Uromyces appendiculatus ) şi virozele.
 Dintre boli, cea mai păgubitoare este antracnoza, boală care atacă toate organele
plantei. Pentru aceasta se cunosc soiuri rezistente extinse în cultură (Gratiot, Sanilac ) sau se
pot prelua gene de la specia Phaseolus aborigeus.

Rezistenţa la rugină poate fi îmbunătăţită prin transferul de gene de la Phaseolus

coccineus, Phaseolus aureus, Phaseolus acutifolius, Phaseolus mungo.

Gene pentru rezistenţă la viroze se pot prelua de la speciile Phaseolus coccineus,

Phaseolus aureus,, Phaseolus mungo.

Ameliorarea rezistenţei la dăunători. Cel mai frecvent şi periculos dăunător al fasolei

este gărgăriţa. Atacul de gărgăriţă se poate îmbunătăţi prin modificarea unor însuşiri legate de
înflorit, perioada realizare a păstăilor sau de constituţia boabelor. Gene de rezistenţa la atacul
de gărgăriţă pot fi preluate din soiurile Michigan sau Robust, ori de la specia Phaseolus
lunatus.

Ameliorare aptitudinilor pentru recoltarea mecanizată. Mecanizarea lucrărilor de

întreţinere, în special a recoltatului fără pierderi este de importanţă deosebită pentru cultura
fasolei. Pentru aceasta trebuie realizate unele cerinţe privitoare la morfologia tulpinii şi a
păstăilor. Pentru a fi uşurate lucrările de recoltat mecanizat tulpinile trebuie să fie viguroase,
cu poziţie erectă şi tufă compactă spre a fi evitată căderea. De asemenea, înălţimea acestora
trebuie să fie mai redusă, însă nu foarte mică deoarece s-ar ajunge la o inserţie prea joasă a
păstăilor. În cazul în care talia plantelor se reduce este necesară o grupare a florilor spre vârful
tulpinii.

Pentru uniformizarea coacerii se vor crea doar forme cu creştere determinată la care
înflorirea şi maturizarea păstăilor să se realizeze într-o perioadă foarte scurtă.

La recoltare pot apărea pierderi datorate tăierii păstăilor de către aparatul de tăiere. Din
acest motiv inserţia păstăilor trebuie să se realizeze la o distanţă mai mare de 20 cm de la
nivelul solului. Aceasta împiedică şi putrezirea păstăilor în cazul timpului ploios în perioada
maturizării.

Pierderi pot să apară şi din cauza scuturării. Îmbunătăţirea rezistenţei la scuturare se

poate realiza prin prezenţa unui strat de pergament redus în păstaie ceea ce conferă rezistenţă
la deschiderea păstăilor. Acest caracter poate fi preluat de la fasolea de grădină.

Alte cerinţe sunt legate de morfologia boabelor care se pot sparge în timpul
treieratului. Boabele cu cotiledoane curbate se sparg mult mai uşor decât cele rotund-sferice.
(POTLOG şi colab., 1984)

2.2.5. Metode de ameliorare.

Selecţia. Selecţia este o metodă care mai poate fi aplicată în prelucrarea populaţiilor
locale care sunt destul de numeroase şi variabilitate satisfăcătoare. Selecţie se poate aplica şi
în cadrul speciilor înrudite. Numeroase specii din cadrul genului Phaseolus prezintă aptitudini
pentru cultivare.

Ca variante ale selecţiei se aplică cele specifice plantelor autogame, adică variantele
selecţiei individuale.

Hibridarea este cea mai utilizată metodă de creare a variabilităţii. Efectuarea

încrucişărilor la fasole se realizează destul de uşor, atât cele între soiuri cât şi cele între specii
diferite.

Prin hibridare se pot produce modificări ale însuşirilor morfologice componente ale
capacităţii de producţie prin preluarea de gene din germoplasma extrem de bogată, mai ales
pentru mărimea păstăilor şi a boabelor. Acelaşi tip de hibridare se foloseşte şi pentru
îmbunătăţirea altor caractere cum ar fi: calitatea, rezistenţa la cădere şi scuturate şi chiar
rezistenţele la boli.

Frecvent se utilizează şi hibridarea între specii, în special pentru îmbunătăţirea

rezistenţelor la atacul bolilor şi dăunătorilor, pentru preluarea unor caractere implicate în
realizarea producţiei pe plantă sau chiar a calităţii. Hibrizii interspecifici pot fi creaţi între
specia Phaseolus vulgaris şi alte specii, sau între diferitele specii ale genului.

Prelucrarea populaţiilor hibride se realizează prin metodele specifice: selecţia

genealogică, tardivă sau în populaţii parţiale. (MUREŞAN şi CARĂCIU, 1971)

Mutageneza. Provocarea mutaţiilor prin intermediul factorilor fizici dă rezultate foarte

bune la fasole. Prin mutaţii pot fi îmbunătăţite un număr mare de caractere, fasolea având o
rată ridicată a mutaţiilor. În urma iradierii cu raze X sau gamma se pot obţine mutante cu talie
redusă, cu creştere determinată la care numărul internodiilor florifere este mare, forme cu
inserţie înaltă şi grupată a păstăilor, forme cu număr mare de păstăi pe plantă şi cu număr
mare de boabe în păstaie, sau forme cu perioadă scurtă de vegetaţie.

Heterozisul. Heterozisul rămâne o metodă de perspectivă din cauza unor dificultăţi

întâmpinate în crearea hibrizilor pe scară largă. La fasole, heterozisul poate aduce sporuri de
producţie foarte importante. Hibrizii de fasole îşi menţin însuşirea de productivitate şi în
generaţie F2 , chiar şi în F3. Extinderea hibrizilor în producţie este limitată de imposibilitatea
realizării loturilor de hibridare pe suprafeţe mari. Aceasta ar fi posibili numai în cazul
utilizării androsterilităţii şi în urma creării unor modificări de în direcţia stimulării polenizării
cu polen străin.

La fasole au fost descoperite unele gene de androsterilitate genică, însă aceasta este
însoţită de apariţia unor anomalii în faza de plantulă. La unele specii înrudite au fost
semnalate şi gene pentru androsterilitatea de tip nucleo-citoplasmatic, dar nu se cunosc sursele
de restaurare a fertilităţii.
16.10 Ameliorarea leguminoaselor pentru boabe II ameliorarea la soia

AMELIORAREA SOIEI

Soia este una dintre plantele cele mai răspândite pe nivel mondial. Boabele îşi găsesc
utilizare atât în furajare cât şi în industria alimentară. Datorită conţinutului mare de proteină,
soia este una dintre principalele surse de proteină vegetală, dar şi de grăsimi. Industria
prelucrării boabelor de soia a luat amploare, modalităţile de prelucrare fiind foarte
diversificate.
La nivel mondial suprafeţele sunt foarte extinse datorită dezvoltării industriilor
prelucrătoare. Astfel, soia a devenit una din principalele surse de proteină din alimentaţia
umană, produsele din soia înlocuind cu succes carnea.

În ţara noastră suprafeţele cultivate cu soia au avut fluctuaţii foarte mari, cu tendinţă
de restrângere în ultimii ani, cu toate că din punct de vedere agrotehnic soia este o foarte bună
premergătoare, pe lângă paleta largă de utilizări. Deşi soia nu este introdusă în cultură de
foarte mult timp, ameliorarea a creat un număr mare de soiuri valoroase pornind de la
germoplasma americană. Interesul mai redus pentru această plantă din ultimul timp trebuie să
fie contracarat de ameliorare, care trebuie să impună noi creaţii ce vor plasa soia pe locul pe
care îl merită în gama plantelor cultivate.

2.3.1. Originea şi sistematica.

Soia provine din Centrul Chino-Japonez. Din punct de vedere taxonomic, soia aparţine
genului Glycine. Specia cultivată este specia Glycine max, specie care cuprinde patru
subspecii: manshurica, chinensis, indica şi japonica. Soiurile cele mai extinse în cultură
aparţin subspeciei manshurica.

Dintre speciile genului Glycine, importanţă pentru ameliorare mai prezintă Glycine
ussuriensis şi Glycine gracilis.

Conform clasificării făcută de VERDCOURT în anul 1966 (DENCESCU şi colab.,

1982), genul Glycine are 3 subgenuri în care se găsesc specii diploide, dar cu număr diferit de
cromozomi.

tabelul 2.1.

Speciile genului Glycine, după VERDCOURT, 1966

Subgenul Glycine Subgenul Bracteata Subgenul Soya
 2n=40 2n=22 sau 2n=44 2n=40

G.clandestina G.wightii G.ussuriensis

G.falcata G.max

G.latrobena

G.canescens

2n=80

G.tabaciana

G.tomentella

2.3.2. Genetica soiei.

Studiile asupra determinismului genetic al soiei sunt destul de numeroase. Sunt

clarificate cunoştinţele despre caracterele morfologice mai simple, dar sunt date şi despre
determinismul caracterelor cantitative.

Gene precizate sunt: genele D1 şi D2 pentru culoarea galbenă a cotiledoanelor; genele

Df şi df pentru tulpină înaltă, respectiv pitică; gena S pentru tardivitate; gena Dt pentru
creştere nedeterminată.

Alte gene cu importanţă mai redusă pentru ameliorarea principalelor caractere sunt:
gena T pentru culoarea perilor; genele L1 l1 L2 şi L pentru culoarea păstăilor; genele R, O, G
pentru culoarea seminţelor; gena l pentru culoarea hilului. (POTLOG şi colab.,1989)

Cele mai importante caractere, capacitatea de producţie şi calitatea, prezintă un

determinism poligenic cu efecte complexe de aditivitate.

Un caracter foarte important este inserţia păstăilor bazale. Pentru acest caracter, în
funcţie de sursă, există două tipuri de determinism, unul în care sunt implicare mai multe
gene, altul în care este implicată o singură genă, aceasta putând fi recesivă sau dominantă.

Pentru rezistenţa la boli sunt cunoscute diferite surse de rezistenţă. Pentru virozele
fasolei nu sunt precizate genele de rezistenţă. Sunt cunoscute unele forme tolerante, fără a fi
precizate genele implicate în realizarea acesteia.

Pentru rezistenţa faţă de Peronospora manshurica sunt precizate genele de rezistenţă

Mi1, Mi2 şi Mi3 care imprimă rezistenţă pentru principalele rase fiziologice ale acestui agent
patogen întâlnite în ţara noastră. Aceste gene se găsesc în majoritatea soiurilor româneşti,
fiind preluate de la soiurile americane.

Determinismul atacului de Xanthomonas sp. este de tip poligenic.

 Sunt cunoscute surse de rezistenţă şi pentru alţi agenţi patogeni a căror importanţă este
mai redusă. Pentru atacul de Cercospora sojina este identificată gena Ca, pentru rezistenţa la
Phytophtora sp. Gena Ps, iar pentru Hetorodera glycinis genele recesive rhy1, rhy2 şi rhy5.

2.3.3. Germoplasma.

Materialul iniţial la soia este destul de bogat fiind bazat pe colecţiile americane care
sunt cele mai valoroase pentru procesul de ameliorare a capacităţii de producţie şi al calităţii.
Din această categorie fac parte soiurile ameliorate extinse în cultură şi în ţara noastră. Acestea
sunt bine adaptate la condiţiile specifice României, astfel că îşi pot realiza potenţialul
productiv la un nivel ridicat. Pornind de la aceste soiuri au fost create soiuri autohtone care
pot fi îmbunătăţite în continuare, deci pot constitui un valoros material iniţial.

Pe lângă materialul existent în cultură, ca surse de gene se utilizează şi formele mai

puţin cultivate aparţinând subspeciilor chinensis, indica sau japonica, sau speciile sălbatice
înrudite. Procurarea acestora este mai dificilă, doar prin apelare la băncile de gene.

2.3.4. Obiective de ameliorare.

Ameliorarea capacităţii de producţie. Potenţialul productiv al soiei este ridicat, dar în

condiţiile ţării noastre nu se poate valorifica pe deplin.

Componentele producţiei la soia sunt: numărul plantelor la unitatea de suprafaţă şi

productivitatea unei plante.

Numărul plantelor la unitatea de suprafaţă este dată de înălţimea plantelor, dar şi de

sensibilitatea acestora faţă de umiditate şi lumină. Desimi prea mari nu se pot practica
deoarece producţia pe plantă scade foarte mult, fiind influenţată şi calitatea recoltei.

Ameliorarea capacităţii de producţie este posibilă doar prin îmbunătăţirea elementelor

morfologice componente ale acesteia. Îmbinarea într-un genotip a tuturor componentelor la un
nivel de manifestare maxim nu este posibilă. Din acest motiv se caută valorificarea
variabilităţii foarte pronunţate care există, prin hibridări între soiuri cu număr mare de păstăi
pe plantă, şi soiuri cu boabe mari. De regulă, formele cu boabe mari, prezintă un număr mic
de păstăi pe plantă. Prin hibridare se caută îmbinarea celor două componente.

Variabilitatea numărului de păstăi pe plantă este cuprinsă între 10 şi 400 păstăi.

Valorile acestea sunt dependente de numărul nodurilor florifere, dar şi de numărul florilor
dintr-un racem, număr care poate fi cuprins între 2 şi 26.

Un alt component de ordin morfologic este numărul boabelor din păstaie. Acesta este
cuprins între 1 şi 4, în ameliorare selecţia urmărind genotipurile plasate spre limita superioară
(3-4 boabe în păstaie).
 Un alt element de primă importanţă este mărimea boabelor. De obicei aceasta se
exprimă prin intermediul masei a 1000 boabe. Variabilitatea pentru acest caracter este
cuprinsă între 38 şi 500 g.

Atingerea unor limite superioare pentru aceste caractere se poate realiza prin hibridări
între soiurile cultivate, dar şi prin utilizarea speciilor înrudite Glicine ussuriensis şi Glicine
gracilis.

Creşterea productivităţii nu este legată numai de modificări de ordin morfologic. Este

necesară şi revizuirea aspectelor fiziologice ale plantelor. Cele mai importante sunt cele legate
de utilizarea eficientă a luminii, de reglarea nutriţiei cu azot. Excesul acestui element duce la
creşterea luxuriantă a plantelor în detrimentul altor însuşiri, inclusiv al producţiei. Pe de altă
parte, un număr mare de frunze duce la umbrirea celor de la baza tulpinii, astfel că, pentru
întreţinerea acestora se consumă în asimilate produse de etajele superioare. Astfel se impune
crearea unui sistem foliar aerisit care duce la îmbunătăţirea productivităţii. (BUTTERY şi
colab., 1981)

Foarte importantă este ameliorarea în paralel a soiei şi a bacteriilor fixatoare de azot

specifice, în scopul găsirii unor tulpini cu capacitate sporită de fixare a azotului şi într-o
simbioză perfectă cu planta.

Nu trebuie uitată relaţia faţă de umiditate. Soia este pretenţioasă faţă de prezenţa apei
în sol. Un sistem radicular bine dezvoltat asigură şi necesarul de apă, dar cel de substanţe
nutritive.

Ameliorarea calităţii. Soia este cultivată pentru două însuşiri importante ale boabelor:
conţinutul în proteină şi cel în grăsimi.

Procentul de proteină variază între limite foarte largi (27-55%). Atingerea limitei
maxime se poate realiza numai dacă nu interesează conţinutul în grăsimi deoarece aceste două
elemente componente ale calităţii sunt corelate negativ. Creşterea conţinutului în proteine se
poate face prin hibridare cu Glicine ussuriensis, sau se poate recurge la soiurile indiene şi
chinezeşti, recunoscute pentru această proprietate.

În privinţa proteinei nu interesează numai cantitatea acesteia, ci şi calitatea ei. În

îmbunătăţirea calităţii proteinei de soia se va avea în vedere faptul că metionina se găseşte
într-o cantitate mai redusă. Restul aminoacizilor esenţiali sunt bine proporţionaţi. Metionina,
la soiurile actuale se găseşte la un nivel de 1,2-1,3 g la 100 g proteină. Limita spre care se
tinde, este de depăşire a pragului de 1,5 g la 100 g proteină. (DENCESCU şi colab., 1982)

Alte componente importante din boabele de soia sunt grăsimile. Uleiul de soia este
utilizat pe scară largă în alimentaţie. În privinţa grăsimilor, în ameliorare se urmăreşte
creşterea conţinutului de grăsimi dar şi îmbunătăţirea calităţii acestora.

Procentul de grăsimi din boabele de soia poate ajunge la 25%, valoarea spre care se
tinde în ameliorare, însă valorile obişnuite sunt de 21-23%. Conţinutul în grăsimi este corelat
negativ cu conţinutul în proteine. Această corelaţie face foarte dificilă crearea unor soiuri
bogate în ambele componente. Cu toate acestea, în SUA au fost create soiuri cu 21-23% ulei
şi 46-48% proteină.

Calitatea uleiului este privită diferit, în funcţie de modul de utilizare. Ameliorarea

acestui aspect este uşor de realizat deoarece, variabilitatea pentru indicele de iod este
pronunţată şi nu există corelaţii foarte strânse care să împiedice crearea unor forme bogate în
ulei de calitate.

La noi în ţară boabele de soia sunt folosite direct în alimentaţie mai puţin. Pe plan
mondial, boabele de soia sunt folosite asemănător celor de fasole. În această situaţie, calitatea
comportă şi alte aspecte. Pe lângă conţinutul în proteine, boabele trebuie să prezinte suficient
amidon, să fie bogate în vitamine, să aibă o bună capacitate de fierbere şi un conţinut de coji
redus (sub 10%). Pentru a mări gradul de digestibilitate prin selecţie se impune scăderea
conţinutului de celuloză şi a unor hidraţi de carbon care se găsesc în proporţie mai mare în
boabele soiurilor obişnuite. (ROUMET, 1992)

Îmbunătăţirea proprietăţilor culinare se poate realiza concomitent cu a calităţii

deoarece între cele două componente există o corelaţie directă.

Ameliorarea rezistenţei la temperaturi excesive. Soia este o plantă iubitoare de

căldură, ca urmare este sensibilă la acţiunea temperaturilor scăzute. Cu toate acestea, şi
temperaturile ridicate pot fi dăunătoare în anumite faze de vegetaţie.

Brumele târzii de primăvară sau cele timpurii din toamnă, cu temperaturi în jurul
valorii de –20C sunt foarte dăunătoare plantelor de soia. Dacă timpul de acţiune a acestor
temperaturi este îndelungat, cultura poate fi compromisă. Crearea de rezistenţă pe cale
genetică nu este posibilă deoarece nu sunt cunoscute sursele de rezistenţă. Singura cale de a fi
evitată influenţa negativă a brumelor, este cultivarea soiurilor precoce. Obţinerea unor astfel
de genotipuri este posibilă folosindu-se în programele de hibridare soiuri din Manciuria,
soiurile americane precoce sau cele din Canada.

Temperaturile ridicate sunt periculoase atunci când sunt asociate cu seceta. Fazele cele
mai sensibile sunt la înflorire şi la umplerea boabelor. Dacă la înflorire apare arşiţa, se
produce o avortare în masă a florilor, iar la cele rămase procentul de legare este redus. Ca
urmare producţia va fi foarte scăzută.

Ameliorarea rezistenţei la secetă. Seceta se asociază cu temperaturile ridicate. Faza

critică este la înflorire şi formarea fructelor. În cazul secetei pronunţate, se pot pierde şi
păstăile deja formate. Ca surse pentru îmbunătăţirea rezistenţei la secetă, pot fi utilizate ca
genitori soiurile din Manciuria Charbin 111 şi Charbin 231, sau unele soiuri americane.

Ameliorarea rezistenţei la boli. Bolile ce afectează culturile de soia pot provoca

pagube importante, în caz de atac masiv, recolta diminuându-se la jumătate. Crearea de soiuri
rezistente este facilă în cazul în care sunt cunoscute sursele de gene şi timpul de determinism
implicat. Genele precizate în realizarea rezistenţei la diferitele boli ale soiei au fost prezentate
în partea de genetică. Şansele creării de soiuri rezistente, sunt mari pentru rezistenţa la
bacterioze, făinare şi mană. Pentru acestea se cunosc genitori valoroşi în cadrul soiurilor
americane sau a subspeciilor şi speciilor înrudite. Hibridarea cu astfel de forme sau utilizarea
diferiţilor factori mutageni, sunt căi de obţinere a unor genotipuri rezistente la boli.

Ameliorarea aptitudinilor pentru mecanizarea culturii. Reducerea cheltuielilor în

asigurarea lucrărilor de întreţinere este legată de mecanizarea acestora. Pentru aceasta sunt
necesare unele modificări ale morfologiei plantelor.

Una dintre cerinţe este necesitatea realizării unei tufe erecte şi compactă. Aceasta
uşurează atât efectuarea praşilelor mecanice, cât şi recoltatul. Plantele cu o astfel de tufă nu
sunt afectate de organele de lucru ale agregatelor de prăşit. Pe de altă parte, formele de acest
tip sunt şi mai rezistente la cădere.
Pentru o recoltare în bune condiţii este obligatorie o foarte bună rezistenţă al cădere.
Plantele căzute duc la pierderi de recoltă sau la deprecierea acesteia. O bună rezistenţă la
cădere se realizează dacă tulpina este viguroasă, cu ramificaţii grupate şi cu o înălţime mai
redusă. Aceasta impune o îndesire a inflorescenţelor pentru a nu fi afectat numărul păstăilor
pe plantă. (SPECHT şi colab., 1984)

Fructificarea la soia începe de la primele noduri ale tulpinii. Păstăile formate la baza
tulpinii se pierd la recoltat, ele situându-se sub aparatul de tăiere. Din acest motiv, în selecţie
se vor reţine doar formele ce prezintă o inserţie a primelor păstăi la mai mult de 10 cm de la
nivelul solului. Ca genitori pentru o inserţie înaltă a păstăilor pot fi utilizate soiurile
americane, chiar şi cele existente în cultură la noi.

La recoltare pot apărea pierderi şi din cauza scuturării. Scuturarea apare doar la
supracoacere, dar în condiţii de temperaturi ridicate şi secetă, poate apărea şi mai devreme.
Foarte rezistente la scuturare sunt formele din subspecia indica, forme folosite ca donatoare
de gene pentru acest caracter.

Recoltarea poate fi îngreunată şi din cauza higroscopicităţii ridicate a boabelor de soia.

În condiţii de umiditate ridicată, boabele absorb apă, înmuindu-se. Aceasta duce la
deprecierea producţiei prin instalarea unor ciuperci şi bacterii care duc la putrezirea boabelor,
sau la recoltat acestea pot fi sparte de către aparatele de treierat. Reducerea higroscopicităţii
nu se poate realiza pe cale genetică, surse de gene în această direcţie nefiind cunoscute.

Ameliorarea activităţii fixatoare de azot. O mare parte din azotul necesar este procurat
pe baza simbiozei cu Bradyrhizobium japonicum. Intensitatea simbiozei este diferită de la un
genotip la altul, deci există o variabilitate. În unele situaţii se semnalează o corelaţie directă
între capacitatea de producţie şi intensitatea activităţii de fixare a azotului. Această corelaţie
nu este în toate cazurile semnificativă. Aceasta a dus la concluzia că însuşirea respectivă este
slab reprezentată în genotip, fiind foarte mult influenţată de condiţiile de mediu. Din acest
motiv se caută selecţionarea unor forme la care simbioza să nu fie afectată de prezenţa
azotului în sol din îngrăşămintele chimice, astfel că în cazul unei simbioze deficitare,
necesarul de azot să fie completat prin fertilizare. (ROSIN şi colab., 1985)

2.3.5. Metode de ameliorare.

 În ameliorarea soiei se aplică metodele specifice plantelor autogame, având în vedere
şi unele particularităţi.

Selecţia. Crearea primelor soiuri s-a bazat pe folosirea selecţiei aplicată în formele
cultivare din Asia. La noi în ţară selecţie nu s-a prea folosit deoarece germoplasmă locală nu
există, planta fiind introdusă în cultură mai recent.

Hibridarea. Cea mai utilizată metodă de crearea a variabilităţii este hibridarea.

Încrucişările între soiuri este calea cea mia uşor de aplicat. Variabilitatea materialului cultivat
este destul de pronunţată, astfel că se pot preconiza combinaţii favorabile de caractere. Foarte
importante sunt transgresiunile care apar în populaţiile hibride, la acestea fiind afectate
favorabil caractere implicate în realizarea capacităţii de producţie, a calităţii sau a diferitelor
tipuri de rezistenţe.

Pentru ameliorarea rezistenţei la factorii de mediu nefavorabili şi a rezistenţelor la boli

se utilizează hibridările interspecifice cu Glicine ussuriensis şi Glicine gracilis.

În urma hibridării, la soia apare un efect heterozis evident, care poate duce la creşterea
producţiei cu până la 20% faţă de cel mai bun părinte. Valorificarea acestuia nu este posibilă
datorită imposibilităţii obţinerii seminţei hibride pe suprafeţe mari. Exploatarea comercială a
heterozisului ar putea fi pusă dacă ar fi cunoscute sursele de androsterilitate sau modalităţile
de distrugere pe cale chimică a fertilităţii polenului. ( MOLARTI şi colab., 1987)

Mutageneza este o metodă care dă rezultate foarte bune la soia, rata mutaţiilor fiind
foarte ridicată. Prin mutaţii se pot îmbunătăţi însuşiri importante, cum sunt: temperatura de
germinare, conţinutul de proteină, precocitatea, mărimea boabelor. Factorii mutageni cei mai
utilizaţi sunt radiaţiile şi cei chimici.

Metodele specifice biotehnologiilor sunt metode de perspectivă. Studiile de acest tip la

soia sunt foarte puţine. Există cercetări care atestă preocupări pe plan mondial în legătură cu
culturile de celule şi ţesuturi sau referitoare la utilizarea protoplaştilor la soia. La noi în ţară,
aceste studii sunt încă incipiente, dar metodele biotehnologiilor vor fi o cale de sporire a
variabilităţii la această specie. Prin hibridări somatice cu alte specii se va putea încerca
corectarea unor caractere deficitare. Tot prin această metodă se caută transferarea de la soia la
alte specii, a unor gene implicate în realizarea simbiozei cu bacteriile fixatoare de azot.
(LAZZERI şi colab., 1985)

23.10 Ameliorarea sfeclei de zahar

AMELIORAREA SFECLEI DE ZAHĂR

 Sfecla de zahăr constituie materia primă pentru aproape jumătate din producţia
mondială de zahăr. Pe lângă această utilizare principală, sfecla de zahăr poate fi utilizată şi în
furajarea animalelor, în special a vacilor pentru lapte sau a taurinelor supuse la îngrăşat.
Din sfecla de zahăr se obţin şi multe produse secundare: drojdie, băuturi alcoolice,
acetonă, alcool etilic, iar spuma de defecaţie rămasă de la extragerea zahărului este utilizată ca
amendament.
Extragerea zahărului din sfeclă este practicată de mult timp, dar randamentul a crescut
doar în ultimii ani, după ce, în urma selecţiei a crescut foarte mult procentul de zahăr în
rădăcină. Dacă la mijlocul secolului al XVIII-lea, la începuturile cultivării pentru extragerea
zahărului, procentul de zahăr a fost în jur de 1,5%, după două secole, în urma selecţiei acesta
a crescut la aproximativ 30%. Pentru capacitatea de producţie progresul a fost asemănător,
aproximativ în aceeaşi perioadă, s-a realizat o creştere a potenţialului productiv,de la 30t la
70t.
Ameliorarea a înregistrat progrese şi în privinţa variabilităţii pentru cele două
caracteristici principale: productivitate şi calitate. Astfel sunt cunoscute patru tipuri de sfeclă
de zahăr: tipul Z cu procent mare de zahăr, dar cu producţie mică; tipul ZZ cu procent foarte
mare de zahăr şi productivitate foarte scăzută; tipul N cu procent de zahăr mediu şi producţie
bună; şi tipul E cu producţie foarte mare, dar conţinut scăzut în zahăr.
3.2.2. Originea şi sistematica.
Sfecla de zahăr aparţine speciei Beta vulgaris, familia Chenopodiaceae.
Pentru sfecla de zahăr principalul centru de origine este cel Mediteranean, în zona
asiatică a Mării Mediterane, un centru secundar fiind situat în partea vestică a acestei mări,
până în zona Insulelor Canare.
Specia ancestrală, din care provine specia cultivată, este Beta maritima, specia care se
mai găseşte şi spontan.
Genul Beta cuprinde mai multe specii, după COONS (1975), acestea fiind grupa în 4
secţii. Majoritatea acestor specii sunt diploide, excepţie făcând Beta corolliflora care este
tetraploidă şi Beta trigyna care este un alohexaploid. În cadrul acestui gen, speciile sunt
bienale, anuale sau chiar perene.
Tabelul 3.2.
Clasificarea speciilor din genul Beta. (după COONS, 1975)
Secţia Vulgares Secţia Corollinae Secţia Nanae Secţia Patellares
B.Vulgaris B.macrorhiza B.nana B.patellaris
B.maritima B.trigyna B.procumbens
B.macrocarpa B.foliosa B.webiana
B.patula B.lomatogona
B.atriplicifolia B.corolliflora
B.intermedia
Cultivarea sfeclei în scopul extragerii zahărului a început după anul 1747, în Silezia,
an în care s-a încercat extragerea zahărului din rădăcinile de sfeclă.

3.2.2. Genetica sfeclei de zahăr.

Numărul de bază de cromozomi este 9, specia Beta vulgaris fiind o specie diploidă,
prezintă 2n=18 cromozomi.
Cercetările de genetică la sfeclă sunt destul de numeroase, pentru caracterele cu
determinism simplu, genele implicate fiind cunoscute.
În cazul caracterelor poligenice, sunt necesare încă date referitoare la determinismul
acestora, aceasta şi datorită modului alogam de polenizare.
Culoarea rădăcinii este controlată de două gene (R şi Y) şi alelele lor. Combinaţiile
dintre aceste gene şi alelele lor duc la realizarea diferitelor coloraţii sau combinaţii de culori.
Gena R singură determină culoarea roşie, iar gena Y singură determină culoarea galbenă.
Combinaţiile de culori care apar pot fi: rădăcină albă cu hipocotil roşu sau sfecla roşie de
diferite nuanţe (Ry), sfecla cu dungi roşii (Rty2), rădăcină roşie cu colet alb (Ry2), rădăcină
albă cu colet roşu (Rty), rădăcină albă cu hipocoltil galben (ry), rădăcină albă cu colet alb (2y2)
rădăcină galbenă (2y).
Un număr mare de gene sunt implicate în colorarea frunzelor şi în apariţia unor
particularităţi de culoare. Astfel de gene sunt: Cl pentru frunze cu pete care prezintă şi o
încetinire a creşterii, Co pentru colorarea nervurilor în galben sau roşi imprimând şi inhibarea
dezvoltării plantei, Tr care determină apariţia de pete punctiforme la frunzele tinere. Alte gene
afectează întreaga plantă, provocând unele anomalii. Din această categorie fac parte genele: R
pentru coloraţie roşie a întregii plante, w care inhibă formarea clorofilei sau un grup de 4 gene
Vi care determină apariţia plantelor îngălbenite. (POTLOG şi colab., 1989)
O genă foarte importantă este cea care determină lăstărirea în primul an de vegetaţie.
Această genă dominantă B, rămasă în genotip de la speciile anuale şi perene, în urma
evoluţiei, prezintă dominanţă parţială ea fiind activă sub influenţa condiţiilor de mediu.
Pentru celelalte caractere, determinismul genetic este bazat pe mai multe gene. Din
această grupă fac parte forma rădăcinii, capacitatea de producţie, calitatea, însuşirile de
rezistenţă.
Foarte importante sunt genele implicate în realizarea rezistenţelor la atacul bolilor.
Pentru toate bolile sistemul de combatere pe cale genetică nu este bine elucidat. În majoritatea
cazurilor, determinismul este de tip poligenic, genele nefiind precizate. Din acest motiv se
cunosc numai surse de toleranţă pentru atacul de rugină (Uromyces betae), cercosporioză
(Cercospora beticola), putregaiul din siloz (Botrytis cinerea) sau diferite viroze. Sursele cele
mia valoroase de la care pot fi transferate gene de rezistenţă sunt speciile înrudite.
O caracteristică bine cunoscută la sfeclă este autoincompatibilitatea pe care se bazează
alogamia. Autoincompatibiliatea la sfecla de zahăr este de tip gametofitic. Fenomenule ste
determinat de două serii de alele multiple, una pentru loculul S alta pentru locusul Z. Deşi cele
două serii nu sunt înlănţuite, ele acţionează într-o corespondenţă foarte precisă. Dacă în serie
apare alela Sf apare posibilitatea polenizării cu polen propriu.
O altă particularitatea valorificată în ameliorare este androsterilitatea. La sfeclă a fost
depistată atât androsterilitatea nucleară, datorată unor gene recesive (a1 şi a2) , cât şi cea
nucleo-citoplasmatică, determinată de genele recesive x şi z situate în nucleu în interacţiune
cu citoplasma sterilă S. În funcţie de starea în care se află genele din nucleu, există mai multe
grade de androsterilitate. Formele total androsterile sunt cele cu citoplasmă S şi în nucleu
xxzz. În cazul în care cel puţin una dintre gene este dominantă (Xxzz sau xxZz),
androsterilitatea este parţială. Formele normale sunt de tipul citoplasmă normală N, iar în
nucleu xxzz.
În ultimul timp apare ca un caracter important, monogermia. Această particularitate
este determinată de genele amplasate în locusul M. Această însuşire prezintă determinism
monogenic. Gena dominantă M determină glomerule plurigerme, alela sa M1 duce la apariţia
glomerulelor monogenrme în proporţie mai mică pe lâgă cele bigerme, iar alela recesivă m în
stare homozigotă provoacă apariţia glomerulelor monogerme. (POTLOG şic colab., 1989)

3.2.3. Germoplasma.
Materialul iniţial la sfeclă este destul de complex. Pe lângă soiurile româneşti vechi
existente (create la Cenad, Lovrin, Bod), colecţiile sunt bogate în soiuri străine. Cela mai
importante sunt soiurile rusească, germană sau cele poloneze. În ultimul timp, colecţiile
cuprind şi un număr mare de hibrizi foarte valoroşi pentru capacitatea mare de producţie şi
pentru calitatea rădăcinilor.
 Pentru transmiterea unor caractere deosebite cum sunt monogermia şi
androsterilitatea, se utilizează genitorii ce cuprind stocurile speciale de gene.
În ameliorarea rezistenţelor la atacul diferiţilor agenţi patogeni sau a rezistenţei la
condiţiile nefavorabile de mediu, ca material iniţial se folosesc speciile din cadrul genului
Beta. Cela mai utilizate specii sunt: Beta macrorhiza pentru rezistenţă la secetă şi îngheţ, Beta
trigyna pentru rezistenţă la viroze, Beta lomatogona pentru rezistenţă la secetă şi virusul
mozaicului, Beta patellaris pentru rezistenţă la cercosporioză, viroze nematozi, Beta maritima
pentru rezistenţa la boli.

3.2.4. Obiective de ameliorare.

Ameliorarea capacităţii de producţie. Capacitatea de producţie la sfeclă este dată de
producţia de rădăcini la unitatea de suprafaţă. Fiind vorba despre o componentă vegetativă,
factorii de mediu joacă un rol foarte important în realizarea unor niveluri productive ridicate,
dar şi în stabilitatea producţiilor de la un an la altul.
Principalele componente ale producţiei sunt numărul plantelor la unitatea de suprafaţă,
mărimea şi greutatea rădăcinilor.
Numărul plantelor la metrul pătrat este o componentă care nu mai poate fi crescută,
cultivarele existente ajungând la limita de 10-12 plante/m2. Desimi mai mari nu sunt permise
din cauză că se produce umbrirea plantelor cu repercusiuni în scăderea capacităţii de
fotosinteză.
Singura cale prin care producţie poate creşte, este obţinerea unor modificări la nivelul
rădăcinii. În această privinţă, rădăcinile trebuie să aibă o greutate de minim 1 kg, să nu fie
ramificate, cu suprafaţa netedă, de formă conică, cu hipocotil redus. Foarte importantă este
mărimea coletului. Această parte a rădăcinii trebuie să fie cât mai redusă deoarece conţine un
procent scăzut de zahăr, la recoltare trebuind eliminată. Formele cu colet redus sunt cele la
care rădăcina se dezvoltă foarte puţin la suprafaţa solului. Selecţia pentru acest caracter se
poate realiza de timpuriu.
În cazul soiurilor, obţinerea unor astfel de forme se face prin selecţie pornind de la
încrucişări între părinţi valoroşi. Selecţia pentru mărimea rădăcinii se realizează de timpuriu
atât la formele diploide, cât şi la cele tetraploide.
Producţii mai mari se obţin în cazul hibrizilor triploizi. Productivitatea ridicată a
formelor parentale este sporită de prezenţa heterozisului. În acest caz, selecţia părinţilor se
face după capacitatea lor de producţie, dar şi după capacitatea combinativă.
În ultimii ani, în ameliorarea sfeclei de zahăr se recomandă renunţarea la selecţia după
producţie de rădăcini, ci selecţionarea după producţia de zahăr la hectar. Astfel, se realizează
o selecţie concomitentă după principii productive, calitative şi tehnologice, progresul obţinut
fiind mult mai rapid.
Ameliorarea calităţii. Calitatea la sfecla de zahăr este dată de procentul de zahăr în
rădăcină şi de posibilitatea extragerii acestuia în totalitate.
Procentul de zahăr, la materialul ales trebuie să depăşească 20%. Cu cât conţinutul în
zahăr este mai mare, cu atât randamentul la extragere este mai bun, dar scade capacitatea de
producţie. Din punct de vedere tehnologic, este mai corectă selecţia după producţia de zahăr
la unitatea de suprafaţă, decât după producţia de rădăcini, fiind cunoscute forme care au
producţie mare de rădăcini, dar cantitatea de zahăr obţinută este mică.
Având în vedere aceste aspecte, selecţia în privinţa calităţii nu se face numai după
procentul de zahăr în rădăcină, ci şi în funcţie de puritatea sucului şi conţinutul acestuia în
diferite substanţe. Un suc de calitate prezintă maxim 5% substanţe solide şi 95% substanţe
solubile. Dintre substanţele solubile, zaharoza trebuie să reprezinte minim 90%, iar
substanţele nezaharoase (proteine, amonoacizi, săruri, etc.) să nu depăşească 5%.
 Foarte important este conţinutul în azot vătămător care duce la pierderea unei părţi din
zahăr, acesta trecând în melasă. Cristalizarea mai este împiedicată şi de un conţinut prea mare
în sodiu şi potasiu. Prezenţa acestor elemente se stabileşte prin studierea cenuşei.
O selecţie corespunzătoare pentru calitate nu se poate realiza decât îmbinând toate
aceste testări care sunt corelate cu cantitatea de produs extras. Extragerea de zahăr, şi
realizarea selecţiei pe baza acestuia, nu este posibilă.
Ameliorarea duratei de vegetaţie. Sfecla este o plantă la care perioada de vegetaţie nu
este strict limitată, putând vegeta continuu dacă există condiţii de mediu favorabile.
Maturizarea rădăcinilor este considerată când se atinge procentul maxim de zahăr. Se
consideră forme precoce, cele la care procentul maxim de zahăr este atins mai devreme.
Asemenea genotipuri trebuie să fie capabile să germineze la temperaturi mai scăzute, să aibă
un ritm de creştere mai rapid şi să prezinte rezistenţă la lăstărire în primul an de vegetaţie.
Maturizarea mai devreme necesită o bună rezistenţă la păstrare, deoarece de la
recoltare până la prelucrare, o parte din producţie trebuie stocată. În această perioadă o parte
din zahăr se poate consuma, iar dacă stocarea este îndelungată, se pot instala o serie de agenţi
patogeni care duc la putrezirea rădăcinilor.
Ameliorarea rezistenţei la lăstărire în primul an de vegetaţie. Lăstărirea în primul an
de vegetaţie este un fenomen care apare destul de frecvent, fiind influenţat de condiţiile de
mediu. Temperaturile scăzute apărute în perioada semănatului sau după răsărire pot activa
genele care induc lăstărirea în primul an.
Plantele care au lăstărit prezintă o rădăcină mică şi cu un conţinut scăzut de zahăr, deci
apariţia acestui fenomen depreciază producţia atât din punct de vedere cantitativ cât şi
calitativ.
Selecţia în scopul eliminării acestei deficienţe se poate realiza prin testarea
materialului în condiţii artificiale pentru a provoca activitatea cuplului de gene B şi b care
controlează lăstărirea. Gena B, responsabilă de lăstărirea în primul an, este o genă specifică
formelor anuale, păstrată în unele genotipuri ca o rămăşiţă din evoluţia speciei.
Selecţia pentru îndepărtarea acestei gene se poate face de timpuriu, chiar dacă nu s-a
manifestat, pe baza unei corelaţii cu morfologia rădăcinii. Plantele ce conţin gena respectivă
prezintă rădăcini fibroase, caracteristică ce pune probleme în procesul tehnologic de tocare a
rădăcinilor.
Ameliorarea rezistenţei la frig. Temperaturile scăzute pot influenţa negativ plantele de
sfeclă în două momente importante ale perioadei de vegetaţie. În primele faze de vegetaţie, de
la răsărit până la formarea frunzelor adevărate, temperaturile scăzute influenţează germinarea
şi creşterea plantulelor. Din acest punct de vedere, se caută obţinerea de genotipuri care să
germineze la temperaturi mai coborâte pentru ca semănatul să se poată face mai devreme,
lungind astfel perioada de vegetaţie sau obţinând maturizare mai precoce.
Rezistenţa la temperaturi scăzute trebuie să fie foarte bună şi în stadiul de plantă
matură. Înainte de recoltat şi în perioada de păstrare a producţiei, formele sensibile rezistă la
acţiunea temperaturilor scăzute intensificându-şi respiraţia pe baza consumului de zahăr din
acumulările făcute în rădăcină. Ca urmare, la formele cu slabă rezistenţă la frig, calitatea
rădăcinilor se depreciază.
Ameliorarea rezistenţei la boli. Bolile produc pagube importante la sfecla de zahăr
datorită numărului lor mare, dar şi din cauza faptului că nu sunt cunoscute forme foarte
rezistente pentru nici unul dintre agenţii patogeni ce atacă sfecla.
Cercosporioza (Cercospora beticola) este o boală care poate produce pagube
diminuând producţia cu până la 50%. Nu se cunosc forme foarte rezistente, dar există forme
tolerante, la care atacul produce pagube neînsemnate. Acestea au la bază gene preluate de la
Beta maritima. Foarte importante sunt soiurile poloneze care au la bază soiul Le Royal,
preluarea genelor din aceste surse fiind mai avantajoasă.
 Sfecla este atacată de numeroşi viruşi care produc boli păgubitoare. Îngălbenirea
virotică este o boală pentru care se cunosc gene de rezistenţă în cadrul speciei Bata maritima.
Rezistenţa împotriva mozaicului este dată de gene existente la Beta trigyna sau Beta
lomatogona. Aceste două viroze nu pot fi prevenite în totalitate obţinându-se doar un grad de
atac mai redus. Rezultate mai bune se obţin prin utilizarea genelor de rezistenţă împotriva
încreţirii frunzelor, gene preluate de la Beta corolliflora care au fost introduse în numeroase
soiuri.
Un virus apărut în ultimii ani este cel care provoacă rizomania sfeclei, boală foarte
păgubitoare, agentul patogen păstrându-se în sol mai mulţi ani,, combaterea pe cale chimică
fiind grea. Genele de rezistenţă la acest agent patogen nu sunt cunoscute, dar a fost creat un
soi rezistent (Rizor) care are la bază unele populaţii locale italiene foarte rezistente.
Mana este o boală care poate scăderi foarte mari a conţinutului în zahăr pe lângă o
micşorare a greutăţii rădăcinilor, nu poate fi combătută pe cale genetică, necunoscându-se
gene de rezistenţă.
Dintre dăunători, doar atacul de nematozi poate fi prevenit prin cultivarea unor forme
rezistente. Gene de rezistenţă totală la atacul nemtozilor pot fi preluate de la Beta procumbens
sau de la Beta webiana. Gene de toleranţă se găsesc şi în cadrul speciei Beta maritima.
(POTLOG şi colab.,1984)
Ameliorarea aptitudinilor pentru recoltarea mecanizată. Pentru a fi eliminate
costisitoarele lucrări de recoltat manual, utilizarea maşinilor speciale pentru recoltat sfecla de
zahăr este obligatorie. Ca aceste maşini să funcţioneze fără pierderi, în condiţii economice,
rădăcinile trebuie să fie conice pentru a fi uşor dislocate din sol. Pentru a nu se produce
pierderi prin ruperea rădăcinilor, formele ramificate sunt nedorite. Pe de altă parte în
porţiunile ramificate, procentul de zahăr este mai redus, deci calitatea producţiei este
depreciată.
Foarte importantă este mărimea coletului. Această parte trebuie tăiată şi îndepărtată în
timpul recoltatului. Pentru a nu se produce pierderi, coletul trebuie să fie cât mai redus şi cu
aceiaşi mărime la toate plantele. Ca urmare se impune o uniformitate perfectă a soiurilor şi
hibrizilor.
Obţinerea de forme monogerme. Monogermia este o caracteristică ce permite
eliminarea lucrării de rărit, lucrare care se efectuează manual şi duce la creşterea costurilor de
producţie.
Obţinerea glomerulelor cu una sau două seminţe se poate realiza prin mijloace
mecanice: şlefuire sau segmentare. În aceste cazuri se recomandă drajarea care asigură unele
substanţe nutritive în perioade germinaţiei permiţând şi efectuarea semănatului de precizie.
Aceste lucrări suplimentate care duc la creşterea preţului seminţei se pot exclude dacă
se cultivă formele monogerme create cu ajutorul genelor specifice amintite. Extinderea în
cultură a acestor soiuri este legată de aplicarea unei tehnologii perfecte în ceea ce priveşte
calitatea pregătirii patului germinativ şi asigurarea unor condiţii optime de răsărire. Formele
monogerme au o putere slabă de străbatere, astfel că, dacă pământul nu este suficient de bine
mărunţit şi umiditatea un este corespunzătoare, răsărirea nu are loc.
Metode de ameliorare.
În ameliorarea sunt conturate două direcţii principale: crearea de soiuri sau crearea de
hibrizi. În funcţie de rezultatul urmărit, metodele aplicate sunt diferite. Alegerea metodei
adecvate este determinată de unele particularităţi biologice ale acestei specii. Astfel, trebuie să
se aibă în vedere faptul că sfecla este o plantă pronunţat alogamă, bienală cultivată pentru
părţi vegetative. De asemenea, efectele care apar în urma folosirii unor metode speciale de
ameliorare o diferenţiază faţă de alte plante. Efectul heterozis este foarte pronunţat, atât pentru
producţia de rădăcini, cât şi pentru calitate, dar el se obţine greu datorită depresiunii de
consangvinizare, care afectează mult vitalitatea plantelor supuse consangvinizării.
 Selecţia este o metodă folosită în crearea soiurilor, dar şi în alegerea materialului
supus consangvinizării. La începuturile ameliorării s-a aplicate selecţia în masă, metodă care a
dat rezultate foarte bune pentru rezistenţele la boli şi pentru creşterea procentului de zahăr în
rădăcini. Astfel, prin selecţie în masă o perioadă de 70 de ani, procentul de zahăr în rădăcină a
crescut de la 2% la 10%.
Rezultate şi mai bune s-au realizat prin aplicarea selecţie în masă pe grupe, iar mai
târziu prin selecţie individuală. Prin selecţie individuală s-a depăşit limite de 10%, ajungându-
se la peste 18% zahăr. Ca metode ale selecţiei individuale se practică variante repetată pe
familii. Această metode este utilizate atât în selecţie formelor diploide cât şi a celor
tetraploide. (BONTEA VERA şi colab., 1960)
Hibridarea. Hibridarea este o metodă aplicată pentru crearea de variabilitate, deşi
sfecla este o plantă alogamă, prin încrucişări între soiuri sau între familii, pot fi obţinute noi
combinaţii de caractere. Această metode este aplicată cu precădere în crearea soiurilor, odată
cu introducerea în cultură a hibrizilor, hibridarea a fost înlocuită cu alte metode de producere
a variabilităţii.
În transferarea unor caractere de rezistenţă sau a genelor de androsterilitate, ca
variantă a hibridării se utilizează back-cross-ul. Genele transferate pot fi preluate de la forme
aparţinătoare speciei cultivate sau de la unele specii înrudite.
Având în vedere cele prezentate anterior, în ameliorarea sfeclei se utilizează atât
hibridarea apropiată cât şi cea îndepărtată, hibridările cu speciile genului Beta realizându-se
destul de uşor.
Consangvinizarea şi heterozisul sunt metodele de bază în crearea hibrizilor. Specificul
acestor metode la sfecla de zahăr este acela că sunt combinate cu poliploidia. Hibrizii de
sfeclă se realizează prin încrucişarea formelor tetraploide cu forme diploide. Dacă aceste
forme sunt homozigote, efectul heterozis este mai pronunţat. Crearea unui grad de
homozigoţie corespunzător se poate realiza prin consangvinizare sau prin metode speciale ale
biotehnologiilor.
Sfecla este o plantă cu autoincompatibilitate, formele normale fiind incapabile a se
poleniza cu polen propriu. Totuşi, se pot crea şi forme autofertile. Prezenţa în genotip în stare
homozigotă a unor gene recesive (sf) duce la posibilitatea polenizării cu polen propriu. Aceste
gene sunt introduse sistematic în materialul supus selecţiei, astfel că pot fi create linii
consangvinizate a căror gard de homozigoţie să fie acceptabil. (LE COCHEC şi SOREAU,
1989).
Consangvinizarea îndelungată nu este posibilă la sfeclă din cauza depresiunii de
consangvinizare care este foarte puternică. În acest motiv, la sfeclă, autopolenizarea este
înlocuită cu polenizările de tip SIB.
Prin încrucişarea unor linii tetraploide cu linii diploide se obţin hibrizi la care se
manifestă un puternic efect heterozis vegetativ reflectat într-o producţie mai mare de rădăcini,
dar şi un procent mai mare de zahăr în rădăcină. Producţia de rădăcini poate să crească
datorită heterozisului la peste 35%, iar procentul de zahăr în rădăcină poate prezenta un spor
în jur de 25%. Obţinerea acestor hibrizi este dependentă de folosirea androsterilităţii în
producerea de sămânţă.
Androsterilitatea este utilizate în producerea de sămânţă hibridă. La sfeclă se foloseşte
androsterilitatea de tip nucleo-citoplasmatic fără restaurarea fertilităţii, deoarece hibrizii sunt
cultivaţi pentru părţile vegetative (rădăcini), deci pot fi sterili. Transferul genelor de
androsterilitate se realizează unor prin back-cross. Primele gene au fost preluate de la Beta
maritima, astăzi acestea fiind preluate de la linii speciale menţinute în colecţii. (BRIAN,
1992)
La sfeclă este cunoscută şi androsterilitatea genică, dar acest tip nu se foloseşte din
cauza necesităţii separării plantelor androsterile de cele androfertile. Ca gene marcatoare
pentru a realiza această separare se pot utiliza unele gene dominante ce determină coloraţia
antocianică a hipocotilului sau alte gene care determină coloraţia antocianică a lăstarilor
floriferi. Cu toate că şi acest sistem de androsterilitate poate fi pus la punct, nu este folosit
fiind necesare lucrări de eliminare a plantelor androfertile.
Poliploidia este o metodă mai veche. Soiurile tetraploide sunt de mult timp în cultură
având avantajul unei productivităţi mai bune. Tetraploizii prezintă şi o rezistenţă la secetă mai
bună, tolerează superior atacul de cercosporioză şi lăstăresc mai greu în primul an. Rezultate
mai slabe se obţin în privinţa calităţii rădăcinilor, procentul de zahăr fiind inferior comparativ
cu cel al diploizilor.
Obţinerea formelor tetraploide se face uşor, prin tratare cu colchicină a seminţelor, a
vârfurilor lăstarilor floriferi sau a butaşilor. Selecţionarea acestora se face pe baza studierii
numărului de cromozomi.
Marele dezavantaj al formelor tetraploide este instabilitatea lor, în decursul înmulţirii
având tendinţa de a reveni la starea diploidă. Din acest motiv producerea de sămânţă la aceste
soiuri este dificilă, trebuind să se realizeze un control stric al gradului de ploidie.
Haploidia este o metodă mai recentă, fiind o fază intermediară în obţinerea de linii
homozigote. Obţinerea haploizilor se poate face pe mai multe căi. Calea clasică este cea de
inducere a partenogenezei prin polenizare cu polen de la specii sălbatice sau cu polen iradiat.
Haploidul obţinut este supus tratamentului cu colchicină pentru dublarea numărului de
cromozomi, astfel fiind creată o linie homozigotă. Această cale înlocuieşte consangvinizarea
care se realizează foarte dificil.
Obţinerea haploizilor se poate realiza şi prin metode specifice biotehnologiilor, dintre
care cea mai eficace este cultura de ovule nefecundate sau regenerarea de plante din antere
sau din polen. (ROGOSINSKA şi colab., 1977)
Metode neconvenţionale. Biotehnologiile au adus noi posibilităţi în ameliorarea
sfeclei. Culturile de celule şi ţesuturi “in vitro” fac posibilă sporirea variabilităţii prin
obţinerea de variaţii somaclonale direct sau prin aplicarea unor agenţi mutageni. Prin aceste
metode s-au creat forme rezistente la atacul unor agenţi patogeni pentru care nu se cunoşteau
surse de rezistenţă în germoplasma existentă. (MOSER şi SMITH, 1990).

30.10 Amelioarea cartofului

AMELIORAREA CARTOFULUI

Cartoful este o cultură extinsă în zonele mai răcoroase, zone în care producţiile sunt
ridicate aducând venituri care nu pot fi realizate de alte specii. Pe de altă parte, utilităţile
cartofului sunt multiple.
Tuberculii de cartof sunt un aliment de bază datorită modurilor de pregătire foarte
diversificate. Avantajul în plus pe care îl aduce cartoful este acela că tuberculii pot fi stocaţi o
perioadă lungă de timp fără eforturi deosebite, asigurând o bună parte a necesarului de hrană
vegetală în perioada de iarnă. Pe lângă preparatele efectuate în casă, gama de produse
alimentare obţinute pe scară industrială din cartof este foarte largă şi în continuă dezvoltare.
Pe lângă utilizarea în alimentaţia umană, cartoful constituie un bun furaj pentru
animalele supuse la îngrăşat. Din acest punct de vedere, dezavantajul ar fi că necesită o
prelucrare aparte.
 Tuberculii de cartof au şi utilizare industrială fiind materie primă pentru extragerea
amidonului sau în industria alcoolului.

4.1. Originea şi sistematica.

Cartoful este o specie originară din zona montană a Americii de Sud de unde s-a extins
pe continentul american. În Europa introducerea în cultură s-a realizat foarte târziu. După
aducerea pe continentul European, la jumătatea secolului al XVI-lea, cartoful a fost cultivat ca
plantă ornamentală. Doar în secolul al XIX-lea (1830) s-a încercat cultivarea pentru consumul
tuberculilor.
Specia Solanum tuberosum face parte din familia Solanaceae, genul Solanum. Această
specie prezintă două subspecii: andigena şi tuberosum.
După ROSS (1986) Solanum tuberosum a evoluat ca un alotetraploid apărut dintr-un
amphiploid între speciile Solanum sparsipilum şi Solanum stenotonum. După HOWARD
(1970) specia ancestrală din care au evoluat formele cultivate ca autotetraploide de
segmentaţie, a fost specia Solanum tuberosum subspecia andigena.
Genul Solanum cuprinde peste 2000 specii, dintre care 200 sunt forme ce prezintă
tuberculi. Dintre acestea, în ameliorarea cartofului interesează numai speciile secţiei
Tuberarium subsecţia Hiperbasathrum. Această subsecţie cuprinde 17 serii.

Tabelul 4.1.
Seriile secţiei Tuberarium
Seria Nr. cromozomi Specii mai importante
Juglandifolia 2n=24 S.lycopersicoides
Etuberosa 2n=24 S.looseri
Morelliformia 2n=24 S.morelliforme
Bulbocastana 2n=24 sau 36 S.longistylum
Cardiophylla 2n=24 sau 36 S.lanciforme
Pinnatiseca 2n=24 S.jamesii, S.pinnatisecum
Commersoniana 2n=24 sau 36 S.chacoense,S.millanii,
S.commersonii, S.tarijense
Circaeifolia 2n=24 S.capsicibaccatum,
Conicibaccata 2n=24,48 sau S.moscopanum
72
Oxycarpa 2n=48 S.oxycarpum
Piurana 2n=48 S.solisii
Acaulia 2n=24 sau 48 S.acaule, S.pnae
Demissa 2n=24, 60 sau S.demissum, S.semidemissum,
72 S.verrucosum
Longipedicellata 2n=36 sau 48 S.stoloniferum, S.antipoviczii
Polyadenia 2n=48 S.polyadenium

Cuneoalata 2n=24 S.platypterum

Megistracoloba 2n=24 S.catamarcae, S.sancte-rosae
Tuberosa 2n=24, 36, 48 S.tuberosum, S.phureja,
sau 60 S.chaucha, S.curtilobum,
S.andigenum,S.curtizanum,
S.leptostigma, S.maglia, S.rybinii,
S.kesselbrenneri, S.boyncense,
S.molinae, S.multidissectum
 4.2. Genetica cartofului.
Genul Solanum este constituie dintr-o serie poliploidă care are la bază un număr de
cromozomi x=12. În această serie sunt prezente forme diploide, triploide, tetraploide,
pentaploide şi hexaploide. Specia cultivată Solanum tuberosum este o specie tetraploidă de
segmentaţie, din acest motiv adesea n meioză apar şi trivalenţi ceea ce face ca fertilitatea să
fie redusă. Acesta este şi un motiv al adaptării plantelor la înmulţirea vegetativă.
Determinismul genetic al unor caractere este bine stabilit la cartof. Pentru unele
caractere morfologice determinismul este simplu, genele implicate fiind specificate.
Culoarea cojii tuberculilor este determinată de mai multe gene dominante. Coaja de
culoarea roşie este determinată de gena R, cea de culoare roz de gena E sau Rd. Repartizarea
culorii este realizată de gena G, iar intensitatea culorii este controlată de gena D. Culoarea
albastră, prezentă la unele forme sălbatice, este determinată de gena P. Genele R şi D
împreună sunt codominante şi determină o coloraţie roşu-intens. Accentuarea culorii în jurul
ochilor este controlată de gena M. Culorile deschise (alb, galben) se realizează sub influenţa
unor gene modificatoare care acţionează asupra genelor principale R şi E. (POTLOG şi colab.,
1989)
Culoarea pulpei este controlată de un sistem complex de gene principale şi
modificatoare. Adâncimea ochilor este dată de acţiunea a două gene complementare.
Lungimea stolonilor este determinată tot poligenic, în hibridări, stolonii lungi şi
plasarea răsfirată în cuib a tuberculilor fiind dominante.
Forma tuberculilor este determinată monogenic sau de un grup de cinci gene
nespecificate, în funcţie de genotip. Din acestea acestea, două gene sunt implicate în
realizarea formei lungi, iar trei sunt caracteristice formelor rotund-ovale.
Capacitatea de producţie este un caracter determinat poligenic datorită caracterelor
componente ale acestei însuşiri. Mărimea tuberculilor este determinată se un grup de gene cu
acţiune aditivă.
Determinismul genetic al calităţii este determinat poligenic având în vedere
componentele acestei însuşiri. Conţinutul în amidon şi cel în proteine este determinat
poligenic. De regulă conţinutul ridicat de amidon se transmite dominant, iar conţinutul în
proteină se transmite intermediar sau se comportă ca un caracter recesiv.
Conţinutul în vitamine şi cel în solanină sunt caractere determinate de gene dominante
care sunt controlate de unele gene modificatoare.
Foarte importante sunt genele de rezistenţă la atacul diferiţilor agenţi patogeni. În
ameliorare, majoritatea genelor de rezistenţă sunt preluate de la speciile înrudite.
Pentru atacul de mană (Phytophtora infestans) sunt cunoscute genele dominante R,
numărul lor depinzând de specia înrudită cu care se lucrează. Cele mai valoroase sunt genele
de la R1 la R6. Majoritatea acestor gene sunt preluate de la Solanum demissum, dar unele dintre
ele se găsesc şi la speciile Solanum verrucosum sau Solanum stoloniferum.
Rezistenţa la râia neagră (Synchytrium endobioticum) este determinată de un complex
de gene care are la bază genele dominante X,Y şi Z şi doi factori modificatori A şi B. Alte
surse semnalează prezenţa a trei gene (A,B,C) cu efect aditiv.
Rezistenţa la bolile virotice este foarte importantă datorită pagubelor produse de aceste
boli. Şi în aceste cazuri, rezistenţa este bazate pe speciile înrudite.
Pentru virusul X se cunosc două gene complementare A şi B şi una dominantă C.
genotipurile cele mia rezistente sunt: Aa3Bb3Cc4, Aa4Bb4Cc4, Aa3Bb3Cc3. Alte surse amintesc
genele Rx şi Nx prezente la speciile Solanum tuberosum, Solanum chacoense şi Solanum
acaule.
 Pentru virusul S este menţionată o singură genă (S) provenită de la Solanum
andigenum.
Rezistenţa la virusul A este bazată pe supersensibilitate datorată genelor Na şi Nx, sau
imunitate imprimată de gena Ry, genă cu acţiune pleiotropă.
Pentru rezistenţa la virusul Y intervine gena Ry sau genele de supersensibilitate Ny şi
Nc.
Pentru celelalte viroze, determinismul genetic al rezistenţei este mai puţin elucidat,
considerându-se că sunt implicate mai multe gene. La multe soiuri rezistenţa este de tip
hipersensibilitate. O centralizare a genelor cele mai recent descoperite este redată în tabelul
4.2.
Tabelul 4.2.
Câteva gene de rezistenţă la virozele cartofului (după ROUSSELLE şi colab., 1992)
Gena Specia de la care Efectul genei
poate fi preluată
Ny Solanum phureja Hipersensibilitate la virusul Y
Rysto Solanum stoloniferum Rezistenţă foarte bună la virusul Y
Ryadg Solanum andigena Rezistenţă foarte bună la virusul Y
Nx, Nb Solanum tuberosum Hipersensibilitate la virusul X
Rxacl Solanum acaule Rezistenţă foarte bună la virusul X
Rxadg Solanum andigena Rezistenţă foarte bună la virusul X
Ns Solanum andigena Hipersensibilitate la virusul S
Ns Solanum tuberosum Hipersensibilitate la virusul S
Na Solanum tuberosum Hipersensibilitate la virusul A
Rysto Solanum stoloniferum Rezistenţă foarte bună la virusul A

La cartof există surse de rezistenţă şi pentru atacul dăunătorilor. Pentru atacul

gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemliniate) sunt cunoscute gene care determină
prezenţa unor glicoalcaloizi în frunze. Genele respective provin de la unele specii înrudite.
Cele mai valoroase sunt genele speciei Solanum chacoense care sunt mai persistente. S-a
încercat şi utilizarea genelor de la Solanum demissum, dar aceste gene cauzează o rezistenţă
care se reduce cu înaintarea în generaţiile segregante. Ca surse de rezistenţă mai sunt amintite
şi speciile Solanum acaule, Solanum pinnotisecum, Solanum jamessi, Solanum polyadenium,
şi altele.
Rezistenţa la atacul nematozilor (Heterodera rostochinensis) este datorată genei H1,
genă provenită de la specia ancestrală din care provine cartoful cultivat. Această genă nu
combate şi rasele noi de nematozi. Pentru acestea s-a descoperit gena He, genă preezntă la
speciile Solanum multidissectum şi Solanum sanctaerosae.
Unele însuşiri fiziologice, cum sunt rezistenţa la temperaturi scăzute şi repausul
fiziologic al tuberculilor sunt însuşiri a căror determinism este mai puţin cunoscut.
Autoincompatibilitatea este un fenomen controlat de alele multiple situate în locusul
S. Acestea determină o autoincompatibiliate de tip gametofitic.
La cartof este semnalată şi androsterilitatea datorată unor gene dominante. Aceste
gene sunt prezente atât la formele spontane diploide cât şi la unele soiuri cultivate. Genele
implicate sunt genele In, care în combinaţie cu citoplasma sensibilă Ins, produc indehiscenţa
anterelor. Aceste gene sunt prezente la speciile Solanum chacoense, Solanum phureja,
Solanum kurtizanum şi Solanum stenotonum. În cadrul speciei Solanum verrucosum au fost
depistate genele Lb în interacţiune cu citoplasma sensibilă Lbs. (POTLOG şi colab., 1989)

4.3. Germoplasma.
 Germoplasma l cartof este constituită din soiurile mai vechi şi mai noi care sunt foarte
valoroase pentru însuşirile de productivitate şi calitate. Cela mai vechi prezintă şi o rezistenţă
bună la atacul bolilor.
Pe lângă formele cultivate, foarte utilizate sunt speciile înrudite în scopul preluării
unor gene de rezistenţă. (POTLOG şi colab., 1984)
Tabelul 4.3.
Specii utilizate în ameliorare. (după POTLOG şi colab.,1984)
Specia Însuşirea valoroasă
Solanum acaule, Solanum curtilobum, Solanum Rezistenţa la frig
demissum, Solanum semidemissum
Solanum andigenum, Solanum leptostigma, Rezistenţa la secetă
Solanum maglia, Solanum jamesii
Solanum stoloniferum, Solanum polyploideum, Rezistenţa la mană
Solanum antipoviczii, Solanum lanciforme
Solanum jamessii, Solanum demissum, Solanum Rezistenţa la râia
semidemissum neagră
Solanum jamessii, Solanum commersonii, Solanum Rezistenţa
demissum, Solanum antipoviczii, Solanum acaule lagândacul din
Colorado
Solanum rybinii, Solanum kesselbrenneri, Repaus seminal scurt
Solanum boyacense
Solanum phureja, Solanum chauca, Solanum Forme precoce
rybinii
Variabilitatea scăzută a acestor soiuri face ca acestea să poată fi folosite numai ca
genitori în procesul de hibridare. Printre soiurile româneşti se pot găsi genitori pentru toate
caracterele importante. Pe lângă soiurile româneşti, foarte valoroase sunt soiurile germane,
poloneze, olandeze şi cele ruseşti.

4.4. Obiective de ameliorare.

Ameliorarea capacităţii de producţie. Productivitatea la cartof este compusă din
numărul plantelor la unitatea de suprafaţă şi producţia de tuberculi în cuib.
Numărul plantelor la unitatea de suprafaţă este greu de modificat. Arhitectura plantei
nu permite realizarea unor desimi mai mari de 4-6 plante/m2. Din acest motiv, lucrările de
ameliorare sunt îndreptate spre creşterea producţiei de tuberculi într-un cuib.
Se consideră că o plantă valoroasă trebuie să realizeze 1-2 kg tuberculi în cuib.
Greutatea tuberculilor din cuib este dată de numărul tuberculilor, mărimea acestora şi
uniformitatea lor. Deşi aceste caractere sunt determinate genetic, atingerea limitelor maxime
depinde de factorii de mediu, dintre care, rolul cel mai important îl are lumina.
Fotoperioada este un element important în procesul de formare a stolonilor şi a
tuberculilor. Perioada critică şi fotoperioada optimă diferă de la un genotip la altul, astfel că
obţinerea unor producţii mari depinde de o zonare judicioasă a soiurilor.
Un alt factor cu rol hotărâtor în procesul de tuberizare este temperatura. Temperaturile
optime sunt de 17-190C. La temperaturi foarte ridicate, în jur de 300C, tuberculii nu se mai
formează.
Realizarea unei cantităţi mari de tuberculi în cuib depinde şi de capacitatea de
asimilaţie a plantelor, între producţia de tuberculi şi masa foliară existând o corelaţie directă.
Aceiaşi corelaţie există şi între masa foliară şi procentul de substanţă uscată în tuberculi.
Formele productive prezintă un foliaj bogat care trebuie menţinut intact printr-o bună
rezistenţă la atacul bolilor şi al dăunătorilor.
 Ameliorarea calităţii. Calitatea la cartof este dată de unele însuşiri organo-leptice,
însuşirile culinare şi de componenţa biochimică a tuberculilor.
Dintre însuşirile morfologice ale tuberculilor, mai importante sunt culoarea cojii şi
culoarea pulpei. Acestea sunt însuşiri legate de preferinţele consumatorilor, fără a fi corelate
direct cu aptitudinile culinare sau cu compoziţia biochimică.
Coaja poate avea diferite nuanţe de roz sau galben. În ţara noastră nu există preferinţe
pentru o anumită culoare, dar se constată că în zonele sudice şi estice ale Europei sunt
preferate soiurile cu coaja roz, iar în zonele nordice mai mult cele cu coaja galbenă.
Culoarea pulpei poate fi albă sau galbenă de diferite nuanţe. Pentru acest caracter nu
sunt preferinţe speciale, astfel că există o largă gamă de soiuri. Între culoarea pulpei şi
culoarea cojii nu există o corelaţie strânsă.
Însuşirile culinare sunt date de miros, gust, rezistenţa pulpei la înnegrire, fineţea
grăunciorilor de amidon, conţinutul în amidon şi procentul de substanţă uscată.
Procentul de amidon influenţează direct şi destinaţie tuberculilor şi modul de preparare
a acestora. Procentul de amidon din tuberculi variază între 8 şi 30% din substanţa uscată.
Pentru soiurile destinate consumului în alimentaţia umană procentul de amidon trebuie să fie
de 15-18%. În funcţie de acest conţinut se recomandă un anumit mod de preparare. Soiurile cu
amidon mai puţin sunt specifice obţinerii cartofilor prăjiţi sau pentru salate, pulpa păstrându-şi
forma după preparare. Dacă se doreşte prepararea sub formă de piureuri, conţinutul în amidon
trebuie să fie mai ridicat. (MUREŞAN şi CRĂCIUN, 1971)
Formele foarte bogate în amidon, având un conţinut de peste 20%, sunt destinate
industrializării. Aceste soiuri nu sunt preferate în consumul alimentar deoarece grăunciorii de
amidon sunt foarte mari. Limitele de variaţie a mărimii grăunciorilor de amidon sunt largi: 3-
100 microni. Formele foarte bogate în amidon prezintă grăunciori cu dimensiuni spre limita
maximă.
Conţinutul de amidon, pe lângă corelaţia cu mărimea grăunciorilor, mai este corelat şi
cu greutatea tuberculilor şi cu durata perioadei de vegetaţie.
Un conţinut mare de amidon poate fi obţinut prin hibridări cu Solanum demissum sau
cu Solanum stolonifera.
Procentul de substanţă uscată este un alt criteriu de selecţie în privinţa calităţii.
Cerinţele faţă de substanţa uscată sunt diferite, în funcţie de destinaţia tuberculilor. În cazul în
care tuberculii se prepară prin fierbere procentul de substanţă uscată trebuie să fie moderat
(17-20%).
Dacă prepararea se face prin prăjire în grăsimi sau dacă tuberculii sunt folosiţi în
scopul obţinerii diferitelor produse alimentare industriale (cips, fulgi de cartof, cartofi prăjiţi
congelaţi, etc.), procentul de substanţă uscată trebuie să fie de 20-24%. În aceste situaţii foarte
important este şi conţinutul în glucide, care trebuie să fie cât mai redus. Glucoza şi fructoza,
în asociere cu unii acizi duc la apariţia după preparare a coloraţiei brune, ceea ce depreciază
aspectul şi gustul produselor. În selecţia acestor caractere se foloseşte testul de “prăjire”,
compararea făcându-se cu soiul martor Bintje. (ROUSSELLE şi colab., 1992)
Calitatea tuberculilor de cartof este influenţată şi conţinutul în solanină, care trebuie să
fie cât mai scăzut. Acest component poate fi prezent între 1,5 şi 15 mg/100 g pulpă. În coajă,
conţinutul în solanină este mult mai mare, putând ajunge la 50%.
Pentru creşterea valorii nutritive a tuberculilor trebuie avut în vedere şi conţinutul în
vitamine. Dintre acestea, cel mai mare conţinut îl prezintă vitaminele A. B, B2, B6, C. Ca
donator pentru un conţinut bogat în vitamine se utilizează specia Solanum stolonifera.
Un alt aspect special al calităţii tuberculilor este adâncimea ochilor. Formele cu ochi
mari şi adânci
Ameliorarea duratei de vegetaţie. Necesităţile faţă de durata de vegetaţie sunt diferite,
în funcţie de destinaţia recoltei. Pentru consumul din timpul verii sunt necesare soiuri foarte
timpurii, cu o perioadă de vegetaţie de 70-80 zile. Pentru cartofii destinaţi consumului din
timpul iernii, sunt valoroase soiurile tardive, de mare productivitate şi cu o bună capacitate de
păstrare, acestea având o perioadă de vegetaţie în jur de 140 zile.
Stabilirea perioadei de vegetaţie este dată de data maturizării tuberculilor. Se consideră
că ajungerea la maturitate este atunci când tuberculii nu mai cresc şi coaja este formată.
Realizarea unor forme precoce şi în acelaşi timp productive şi de calitate, este dificilă. În
germoplasma autohtonă şi străină se pot găsi soiuri cu asemenea calităţi. O bază genetică
pentru scurtarea perioadei de vegetaţie o constituie şi speciile Solanum demissum şi Solanum
phureja.
Ameliorarea aptitudinilor pentru recoltarea mecanizată. Mecanizarea lucrării de
recoltat este un imperativ pentru reducerea costurilor de producţie. În această privinţă, este
importantă mărimea tuberculilor, forma lor, grosimea cojii şi, mai ales dispunerea tuberculilor
în cuib. Astfel, pentru un recoltat fără pierderi, tuberculi trebuie să fie dispuşi în cuib grupat.
În cazul unei grupări răsfirate, unii tuberculi pot rămâne în pământ. Nici aşezarea foarte
strânsă nu este dorită, deoarece în acest caz tuberculii nu au spaţiu suficient de dezvoltare şi
vor fi deformaţi.
Mărimea optimă a tuberculilor este cea mijlocie spre mare. Foarte important este ca
tuberculii în cuib să fie uniformi, indiferent de mărime. În alegerea elitelor, tuberculii mici (cu
greutate de 30-40g) nu trebuie să depăşească 10% din totalul tuberculilor din cuib.
Ameliorarea rezistenţei la secetă. Formele rezistente la secetă sunt cele care au un
sistem radicular bine dezvoltat şi profund, cu o mare capacitate de absorbţie a rădăcinilor şi
transpiraţie redusă. Rezistenţa la secetă este foarte importantă pentru că influenţează direct
fenomenul de degenerare. În condiţii de secetă, soiurile nerezistente degenerează, ducând la
apariţia colţilor subţiri din care se vor forma tulpini incapabile să tuberizeze. Gene de
rezistenţă la secetă pot fi preluate de la speciile Solanum phureja sau Solanum curtilobum.
Ameliorarea rezistenţei la boli. Bolile cartofului sunt numeroase şi produc mari
pagube. Genele specifice rezistenţei împotriva principalilor agenţi patogeni au fost prezentate
în capitolul referitor la determinismul genetic al caracterelor la cartof. Pe lângă speciile
înrudite amintite există şi soiuri cultivate foarte rezistente care pot fi folosite ca genitori în
ameliorarea rezistenţelor la boli.
Pentru atacul de mană se pot crea soiuri cu hipersensibilitate prin transfer de gene de
la Solanum demissum. Forme tolerante se pot crea folosindu-se speciile Solanum verrucosa,
Solanum stoloniferum sau soiurile Robusta, Epoka, Baltik.
Rezistenţa la râia neagră poate fi preluată de Solanum acaule, Solanum demissum, sau
de la soiurile româneşti Măgura, Carpatin, Bucur.
Pentru crearea de soiuri rezistente la atacul de viroze, baza genetică a rezistenţei este
dată de speciile înrudite. Virozele produc pagube foarte mari datorită apariţie nanismului,
răsucirii frunzelor, a îngălbenirii frunzelor sau a degenerării. Speciile folosite în ameliorarea
rezistenţei la viroze sunt prezentate în capitolele de genetică şi material iniţial. (POTLOG şi
colab., 1984)
Ameliorarea rezistenţei la atacul dăunătorilor. Principalii dăunători ai cartofului sunt
gândacul din Colorado şi nematozii.
Cel mai periculos dăunător este gândacul din Colorado. Combaterea acestuia prin
ameliorare pe cale indirectă, se poate realiza prin crearea unor forme cu frunze pubescente şi
lucioase. Mijlocul cel mai eficace este cel de obţinere a formelor ce prezintă în frunze
glicoalcaloizi datoraţi prezenţei unor gene preluate de la câteva specii înrudite: Solanum
demissum, Solanum antipoviczii, Solanum acaule. Cu toate că transferul acestor gene este
posibil şi s-a realizat, nu au fost obţinute soiuri foarte rezistente, la nivelul rezistenţei formei
sălbatice.
 Rezistenţa la atacul nematozilor se datorează unor gene existente la speciile Solanum
multidissectum şi Solanum sanctae-rosae.

4.5. Metode de ameliorare

Selecţia clonală. Selecţia este o metodă cu eficienţă bună în cazul în care există
variabilitate. Datorită înmulţirii vegetative, la cartof variabilitatea este destul de redusă.
Singurul factori care poate produce apariţia de variabilitate în materialul existent sunt
mutaţiile naturale care pot afecta caractere cum sunt: culoarea, forma şi mărimea tuberculilor,
adâncimea ochilor şi rezistenţa la atacul unor boli.
Selecţia clonală se desfăşoară destul de uşor, datorită înmulţirii vegetative, plantele
alese se pot reproduce fără modificarea însuşirilor valoroase avute în momentul alegerii.
Mutageneza. Mutaţiile induse artificial pot fi o sursă de variabilitate. Dintre factorii
mutageni cei mai eficace sunt cei fizici. În inducerea de mutaţii la cartof se utilizează
iradierea cu raze X sau iradierea cu fosfor radioactiv.
Prin iradiere pot fi modificate atât caracterele morfologice cât şi unele însuşiri
fiziologice. Cele mai importante sunt mutantele rezistente la boli sau la atacul dăunătorilor.
Hibridarea. Hibridarea este metoda principală de creare a variabilităţii. Prelucrarea
populaţiilor hibride prezintă particularitatea că nu sunt studiate decât primele generaţii (F1 şi
F2). Datorită înmulţirii vegetative pot fi selecţionate şi formele heterozigote valoroase în
generaţia F1, realizându-se menţinerea heterozisului. Pentru a provoca apariţia variabilităţii se
poate obţine şi generaţia F2 apelându-se la înmulţirea prin seminţe.
Utilizarea hibridării este restricţionată de androsterilitate, fenomen foarte frecvent la
cartof. În cazul în care se doreşte obţinerea generaţiei F2, trebuie luate măsuri speciale de
polenizare. Datorită autoincompatibilităţii, autopolenizarea necesară obţinerii generaţiei F2 nu
se poate realiza. Din acest motiv studierea hibrizilor, în multe cazuri, se rezumă la generaţia
F1.
Dintre tipurile de hibridare, în ameliorarea cartofului se utilizează atât hibridarea
apropiată cât şi cea îndepărtată. În cazul hibridării cu speciile înrudite utilizată pentru
transferarea unor gene de rezistenţă la factorii de mediu nefavorabili sau la atacul bolilor şi a
dăunătorilor, trebuie avută în vedere poziţia genitorilor în hibridare. Se recomandă efectuarea
hibridărilor directe şi reciproce pentru că, de multe ori între hibrizii direcţi şi cei reciproci
există diferenţe în privinţa reuşitei încrucişării.
În hibridarea îndepărtată se utilizează şi hibrizi complecşi între specii diferite. Această
situaţie este recomandată în ameliorarea rezistenţei la atacul gândacului din Colorado. Astfel,
forma cultivată este încrucişată cu hibrizi Solanum chacoense x Solanum polyadenium sau
Solanum chacoense x Solanum phureja.
Poliploidia. Forma cultivată de cartof fiind un autotetraploid, poliploidia se utilizează
în diferite moduri.
În vederea valorificării în totalitate genelor existente, ser ecurge la obţinerea
dihaploizilor, forme la care are lor manifestarea în fenotip a tuturor genelor. Aceste forme au,
de regulă, un grad redus de fertilitate. Majoritatea nu înfloresc, iar cei ce înfloresc, prezintă
doar câteva procente de plante care produc polen. Vigoarea acestor forme este foarte redusă,
dar prezintă o mare variabilitate a caracterelor morfologice ale plantei şi tuberculilor şi
evidenţiază unele gene de rezistenţă la boli, care nu se manifestă în cazul formelor tetraploide.
Aceste forme dihaploide se utilizează numai în scopul evidenţierii unor gene valoroase,
nefiind utilizate direct în crearea de soiuri..
Obţinerea dihaploizilor se realizează prin polenizarea formelor tetraploide cu Solanum
phureja. Polenizarea cu polenul speciei înrudite, de obicei nu se realizează, dar se dezvoltă
fructe prin partenogeneză care conţin un număr de cromozomi redus la jumătate.
 Tot ca forme intermediare în ameliorare sunt create şi cele diploide, scopul creării lor
fiind de a se putea realiza încrucişările cu speciile diploide.
Aceste forme cu număr redus de cromozomi nu sunt valoroase, din acest motiv trebuie
supuse dublării numărului de cromozomi. Aducerea genotipurilor la nivel tetraploid are ca
efect creşterea vigorii, odată cu aceasta crescând şi capacitatea de producţie.
Dublarea numărului de cromozomi se realizează prin tratarea cu colchicină a plantelor
sau aplicarea colchicinizării la nivelul culturilor “in vitro”. Pe această cale se obţin forme
homozigote la care se manifestă şi genele recesive implicate, mai cu seamă, în realizarea
rezistenţelor la boli.
Obţinerea formelor tetraploide se poate realiza şi prin fuziune de protoplaşti proveniţi
de la specii diploide ori de la forme dihaploide create din soiuri diferite. În acest caz nu se
obţin forme homozigote, urmând ca formele tetraploide să fie supuse selecţiei pentru
eliminarea unor caractere nedorite. Din acest motiv această cale este mai puţin recomandată.
Poliploidizarea se aplică şi în alt mod. Foarte valoroase în privinţa rezistenţelor la boli
dai şi din punct de vedere productiv, formele haxaploide obţinute prin dublarea numărului de
cromozomi ai unor triploizi.
Biotehnologiile. Diferitele metode ale biotehnologiilor au aplicabilitate tot mai largă în
ameliorarea cartofului, dar mai ales în obţinerea şi înmulţirea soiurilor libere de viroze.
Cartoful este o specie care răspunde foarte bine la tehnicile culturilor “in vitro”.
Prin aceste tehnici, cum este androgeneza, se poate ajunge mai uşor la forme cu număr
redus de cromozomi. Rezultatele obţinute prin androgeneză depind de genotipul cu care se
lucrează, unele genotipuri fiind reticente. Androgeneza se poate realiza prin cultură de antere
sau prin cultura de microspori, eficacitatea depinzând tot de genotip. (SOPORY, 1977)
Fuziunea de protoplaşti este o altă metodă încercată cu unele succese în ameliorarea
cartofului. Astfel au fost obţinuţi hibrizi somatici rezistenţi la virusul răsucirii frunzelor prin
fuziunea protoplaştilor între speciile Solanum tuberosum şi Solanum brevidens. Astfel de
hibrizi se pot crea şi prin fuziuni cu specii mai îndepărtate, ca de exemplu între cartof şi
tomate. Metodologia de obţinere a protoplaştilor fiind pusă la punct, crearea de hibrizi
somatici este o metodă de perspectivă. (AUSTIN şi colab., 1985)
Transformarea genetică este o altă metodă prin care s-au realizat succese în
ameliorarea cartofului. Au fost create plante transformate rezistente la antibiotice, la erbicide,
la atacul virozelor sau a dăunătorilor.
Micromultiplicarea prin intermediul culturilor “in vitro” este o metodă aproape
generalizată în obţinerea de plante libere de viroze. Regenerarea de plante din zonele
meristematice este aplicată în procesul înmulţirii soiurilor de cartof.

6.11 Obiectivele procesului de producere a semintelor

BAZELE GENETICE ALE PRODUCERII DE SĂMÂNŢĂ ŞI SARCINILE CARE

REIES DIN ACESTEA

Folosirea la însămânţare a unor seminţe sau a unui material săditor dintre cele mai
bune a fost o grijă permanentă a cultivatorilor, din cele mai vechi timpuri. Aceasta a făcut , ca
pentru înmulţire, să fie reţinute numai fructele şi seminţele cele mai mari. Chiar dacă această
alegere s-a făcut la întâmplare, s-a reuşit o îmbunătăţire treptată a formelor cultivate. În
perioada actuală, când se cultivă produse ale unor procese de ameliorare fundamentată
ştiinţific (soiuri sau hibrizi), grija faţă de sămânţa utilizată este amplificată. Aceasta se
datorează faptului că soiul sau hibridul este constituit dintr-un complex

de gene. Dacă acest complex, care funcţionează ca un tot unitar, este descompletat, valoarea
ce caracterizează forma respectivă se diminuează. Existând această situaţie, trebuie căutate
cauzele care pot afecta complexul respectiv, în funcţie de acestea, recomandându-se şi
măsurile care trebuie luate.

Soiul sau hibridul, noţiuni care în ultimul timp, sunt tot mai mult înlocuite cu
denumirea de cultivar, în fond, sunt populaţii create de către amelioratori, având anumite
însuşiri conform unor obiective de ameliorare dinainte stabilite. Problema menţinerii
însuşirilor valoroase este specifică înmulţiri soiurilor. În cazul hibrizilor, care se obţin din
încrucişarea a două sau mai multe forme parentale, situaţia este deosebită. Formele parentale
ale hibrizilor ( care de regulă sunt linii consangvinizate, asemănătoare din punct de vedere
genetic soiurilor) trebuie menţinute neschimbate. Ca urmare fondul problemei rămâne acelaşi:
care sunt factorii care pot modifica structura genetică a unui soi în cazul în care se practică o
înmulţire necontrolată.

Între înmulţirea soiurilor şi cea a hibrizilor există asemănări, dar şi deosebiri. Formele
parentale ale hibrizilor se înmulţesc asemănător soiurilor, însă trebuie efectuate unele lucrări
speciale, iar organizarea loturilor de hibridare este specifică hibrizilor. Din aceste motive, cele
două tipuri de cultivare trebuie tratate separat.

1.1.1. Bazele genetice ale înmulţirii soiurilor.

Clarificarea factorilor care destabilizează un soi stă la baza elaborării metodologiei

producerii de sămânţă. Pentru a răspunde la această problemă, trebuie clarificat, ce este de
fapt un soi.

Ameliorarea pune la dispoziţia cultivatorilor soiuri, care sunt populaţii de plante care
prezintă trei caracteristici fundamentale.

Un soi se diferenţiază de alte soiuri printr-un caracter sau mai multe caractere care în
combinaţia lor pot fi descrise şi precizate. Această caracteristică a soiului este
distinctibilitatea. Aceste elemente specifice soiului trebuie să caracterizeze toţi indivizii
componenţi ai populaţiei soiului, excepţie putând face un număr foarte mic, în funcţie de
modul de reproducere a plantelor. Această caracteristică de asemănare a tuturor indivizilor
dintr-un soi este denumită omogenitate. Un soi se păstrează valoros, dacă însuşirile şi
caracterele specifice lui şi omogenitatea se menţin la sfârşitul fiecărui ciclu de reproducere aşa
cum au fost în momentul lansării în producţie. Această ultimă caracteristică a soiului este
stabilitatea.
 Ca o concluzie, înmulţirea unui soi, pe parcursul generaţiilor, trebuie să păstreze cele
trei caracteristici: distinctibilitatea, omogenitatea şi stabilitatea. Pentru a se rezolva acest
deziderat, înmulţirea soiurilor şi a formelor parentale ale hibrizilor se face controlat,
fundamentat ştiinţific, prin metode care înlătură acţiunea factorilor care destabilizează
populaţiile genetice.

Experienţele prin care se demonstrează deprecierea soiurilor în situaţia practicării unei

înmulţiri la întâmplare sunt, relativ puţine, dar elocvente. Argumentele cele mai importante
sunt aduse de practică. Cele mai valorase concluzii

Referitoare la efectul înmulţirii asupra menţinerii potenţialului productiv au fost

efectuate la cultura grâului, la care au fost executate experienţe cu diferite categorii biologice
de sămânţă, provenite de la diverşi cultivatori, pe o perioadă de 6 ani. ( GASANENKO şi
colab., 1971). În aceste experienţe au fost constatate diferenţe de producţie de la o categorie al
alta, chiar şi în cazul categoriilor superioare. Diferenţele se accentuează odată cu apariţia unor
abateri de la aplicarea unei tehnologii corecte.

La noi în ţară, experienţe asemănătoare au fost organizate la I.C.C.P.T. Fundulea, în

aceeaşi perioadă, constatându-se scăderea potenţialului productiv odată cu trecerea
generaţiilor de înmulţire. Aceasta a argumentat în plus necesitatea reînnoirii periodice a
seminţelor din acelaşi soi cu altele având o valoare biologică superioară.

Această idee a fost reluată la U.S.A.M.V.B.Timişoara, folosind pentru testare soiuri

noi de grâu, obţinute prin metode perfecţionate, metode prin care valoarea şi uniformitatea în
cadrul soiului sunt la un nivel foarte ridicat. (CHIŞ, 1998) Şi în aceste studii s-a ajuns la
concluzia că în urma unei înmulţiri necontrolate, soiul se va deprecia în privinţa însuşirilor de
rezistenţă al boli şi a uniformităţii, ceea ce, în final se va reflecta în scăderea capacităţii de
producţie.

Pentru ca valoarea unui soi să rămână la nivelul la care a fost în momentul omologării,
trebuie analizate cauzele care contribuie la deprecierea purităţii biologice şi a capacităţii de
producţie. Aceste cauze pot fi grupate în: cauze de natură biologică şi cauze de natură
mecanică.

Pentru o mai bună înţelegere a cauzelor biologice, trebuie avut în vedere faptul că
producerea de sămânţă lucrează cu populaţii genetice atât la plantele autogame, cât şi la cele
alogame, populaţii care se caracterizează printr-o anumită structură dată de frecvenţa genelor
în genotipuri şi a genotipurilor în populaţie. Soiul, deşi pare o populaţie unitară, ca orice
populaţie genetică este un amestec de biotipuri. Luând în considerare definiţia biotipului ( o
grupare de indivizi cu constituţie genetică identică şi asemănători din punct de vedere
morfologic şi fiziologic), se poate constata că soiul cuprinde indivizi asemănători, dar nu
identici, chiar şi la plantele autogame, cu mult mai diferiţi însă la cele alogame. Cu toate
acestea, componenţii soiului sunt foarte asemănători, fiind caracterizaţi de valori medii.

Producerea de sămânţă trebuie să asigure menţinerea biotipurilor în jurul mediei ce

caracterizează soiul. Biotipurile care se aseamănă mai mult între ele şi sunt mai apropiate de
medie conferă tipicitatea soiului, însă pe lângă acestea, mai există unele biotipuri, cu o
frecvenţă mai redusă, situate către valorile extreme, acestea constituind plus sau minus
variantele populaţiei. Pentru a menţine soiul neschimbat trebuie să se acţioneze în vederea
stopării creşterii frecvenţei biotipurilor extreme. Astfel se realizează şi se păstrează un
echilibru genetic care duce la realizarea unui grad de omogenitate corespunzător, realizându-
se în acelaşi timp şi o altă caracteristică importantă: stabilitatea.

Plantele autogame prezintă populaţii foarte uniforme, cu un număr mic de biotipuri, la

care, din cauza autopolenizării şi a homozigoţiei. Stabilitatea genetică este mare. Această
stabilitate depinde mult de materialul din care a fost obţinut soiul. În cazul aplicării selecţiei
într-un material hibrid, stabilitatea este mai redusă comparativ cu prelucrarea unui material cu
un grad mai mare de homozigoţie.

O stabilitate mai bună apare în cazul plantelor cu înmulţire vegetativă, deoarece

particularităţile acestui tip de reproducere, fac posibilă obţinerea unor clone identice cu planta
mamă de la care s-a pornit, fără a avea importanţă starea de homozigoţie sau heterozigoţie a
acesteia.

La plantele alogame, menţinerea echilibrului genetic se realizează mai greu din cauza
polenizării cu polen străin. La aceste plante, populaţiile conţin un număr mare de gupe de
indivizi heterozigoţi a căror frecvenţă se schimbă de la o generaţie la alta. Producerea de
sămânţă nun poate face decât să menţină neschimbat fondul de gene din populaţie, modul de
repartizare a acestora în genotipuri neputând fi controlat.

Factorii modificatori pot produce schimbarea frecvenţei biotipurilor sau apariţia unor
biotipuri noi. Toţi aceşti factori acţionează independent de voinţa cultivatorului, însă pot fi
luate unele măsuri pentru a stopa acţiunea lor sau pentru a elimina efectul produs în populaţie.
Dintre aceşti factori, cei mai importanţi sunt: selecţia naturală, mutaţiile naturale, migraţia,
driftul genetic, segregările întârziate, condiţiile ecologice.

Selecţia naturală a fost şi este un principal factori al evoluţiei. Acţiunea sa se face

simţită după mia multe generaţii, fiind afectată atât frecvenţa genelor cât şi a genotipurilor.
Selecţia naturală acţionează atunci când are loc cultivarea în condiţii de stres. În aceste situaţii
sunt favorizate biotipurile cu un grad mai mare de adaptabilitate la condiţii de mediu
nefavorabile. În cele mai multe cazuri, formele robuste, cu o bună rezistenţă la codiţii
neprielnice de cultură, sunt formele de tip extensiv, la care capacitatea de producţie este
diminuată. Cultivând un soi mai mulţi ani în condiţii nefavorabile, va creşte frecvenţa
biotipurilor extensive în detrimentul celor intensive, deci se va înregistra o scădere treptată a
potenţialului productiv.

Măsura care trebuie luată în vederea îndepărtării efectelor selecţiei naturale, este
zonarea producerii seminţelor în zonele foarte favorabile şi asigurarea unei tehnologii
corespunzătoare. Această măsură poate fi ajutată şi de aplicarea unei selecţii artificiale de
eliminare a biotipurilor extensive. Controlarea acestora este foarte dificilă, deoarece
depistarea lor nu se poate face vizual, numai prin intermediul măsurătorilor biometrice.
 Mutaţiile naturale apar cu o frecvenţă foarte rară sub influenţa unor condiţii extreme
de mediu. Unele dintre mutante (macromutaţiile) se autoelimină prin intermediul selecţiei
naturale sau a purificărilor biologice. Micromutaţiile sunt mai greu de depistat deoarece
afectează caractere cantitative care nu pot fi observate direct. În unele situaţii, micromutaţiile
contribuie la îmbunătăţirea valorii soiurilor, ducând la creşterea capacităţii de adaptare, a
rezistenţei la boli sau chiar o modificare benefică a unor caractere morfologice componente
ale capacităţii de producţie. În general, modificările produse din cauza mutaţiilor naturale sunt
cu o frecvenţă foarte redusă şi nu pot produce deprecierea soiurilor. Cultivarea în zonele
foarte favorabile şi efectuarea purificărilor biologice sunt mijloacele de prevenire şi
combatere a efectului acestui factor.

Migraţia constituie cel mai important factor care modifică echilibrul genetic din
cadrul unui soi. Migraţia se datorează impurificărilor, care pot fi biologice sau mecanice.

Impurificările biologice se realizează prin intermediul polenului, respectiv a

încrucişărilor naturale. Aceste hibridări întâmplătoare pot modifica echilibrul genetic în mod
semnificativ. Prin intermediul polenului se introduc în populaţia soiului noi gene, implicit
caractere noi.

Hibridările naturale sunt favorizate de vânt şi insecte fiind foarte periculoase la

plantele alogame, dar pot avea o acţiune destul de importantă şi la cele autogame.

La plantele autogame, procentul încrucişărilor naturale este mai redus. La speciile

cleistogame, practic nu pot apărea încrucişări naturale. La plantele chasmogame, există un
procentaj de alogamei reziduală. Procentul alogamiei variază în funcţie de specie, dar şi de
condiţiile climatice. Astfel, la grâu gradul de alogamie este de 0,2-1,5 %, la mazăre 2-3 %, la
fasole 0,5-2 %. Aceste limite pot fi chiar depăşite în condiţii de secetă şi temperaturi ridicate,
când deschiderea florilor se face mai devreme, înainte de polenizare. Pentru a face
recomandări în privinţa împiedicării încrucişărilor naturale trebuie cunoscută foarte bine
biologia înfloritului.

La plantele alogame polenizarea cu polen străin este caracteristică, din acest motiv
producerea de seminţe trebuie organizată foarte riguros, după reguli ce trebuie respectate cu
stricteţe.

Pentru prevenirea încrucişărilor nedorite, loturile semincere trebuie cultivate în

condiţii de izolare în spaţiu faţă de alte culturi din soiuri diferite ale aceleiaşi specii. Spaţiile
de izolare se stabilesc având în vedere modul de realizare a polenizării. La plantele autogame,
la care polenul se eliberează şi se răspândeşte mai greu, distanţele separatoare vor fi mai mici.
În cazul speciilor alogame, aceste distanţe trebuie să fie mai mari. Cele mai mari distanţe de
izolare trebuie asigurate la speciile la care polenizarea se face anemofil, care au polen foarte
mic ce poate fi transportat prin vânt foarte uşor la distanţe foarte mari, de ordinul kilometrilor
(sfecla de zahăr, cânepă). În cazul speciilor cu polenizare entomofilă, distanţele se stabilesc în
funcţie de raza de zbor a insectelor polenizatoare şi sunt de obicei, de câţiva kilometrii
(floarea soarelui, dovleac, castraveţi)
 Pericolul produs de impurificările biologice (încrucişări naturale) face ca reînnoirea la

plantele alogame să se facă în fiecare an, iar cele autogame, la intervale de 2-3 ani.

Impurificările mecanice provocă modificări foarte importante ale purităţii biologice.

Acestea apar din cauza unor abateri de la tehnologia recomandată sau datorită unor neglijenţe.

Prin acest tip de impurificare, în populaţie unui soi pătrund indivizi dina late soiuri sau alte

specii. Cauzele care produc impurificări sunt multiple.

Una din cauzele impurificărilor mecanice este nerespectarea asolamentului. Prin

practicarea monoculturii sau a unei rotaţii necorespunzătoare se pot produce impurificări din
samulastră. Foaret periculoase sunt aceste situaţii la cerealele de toamnă, atât în cazul
monoculturii cât şi a semănării cerealelor după cereale. De altfel, tehnologiile specifice
loturilor semincere interzic monocultura şi pentru considerentul reducerii atacului de boli.

Impurificările mecanice apar în cazul semănării prea apropiate a unor soiuri diferite
sau chiar a unor specii înrudite. Asigurarea unor distanţe de izolare contribuie la eliminarea
acestui factor, pe lângă protecţia faţă de încrucişările spontane.

Impurificări mecanice foarte grave pot să apară din cauza folosirii unor maşini de
semănat sau recoltat necurăţate corepunzător. După trecerea de la un soi la altul, maşinile
trebuie spălate şi verificate în toate locurile unde este posibil să rămână seminţe.

Impurificări şi mai grave se pot produce în procesul de condiţionare şi păstrare a

seminţelor. Maşinile de condiţionat (selectoare, şnecuri de transport) pot provoca amestecuri
între soiuri dacă nu se curăţă foarte bine după fiecare soi.

Depozitarea necorepunzătoare este un alt motiv al impurificrăirlor. Se recomandă ca

loturile de sămânţă să fie depozitate şi manipulate numai ambalate în saci etichetaţi.
Depozitarea în vrac, în magazii necompartimentate sau în saci fără etichetă este foarte
periculoasă.
Driftul genetic este un factor care are ca şi consecinţă restrângerea bazei genetice a
populaţiei soiului ca urmare a pierderii unor gene sau, în cazuri mai grave, chiar a unor
genotipuri care intră în structura soiului. Acest fenomen apare ca o consecinţă a nerespectării
metodologiei producerii de sămânţă. Dacă înmulţirea soiului porneşte de la cantităţi mici de
sămânţă în care nu au fost cuprinse toate biotipurile componente sau proporţia de participare a
fiecărui biotip nu a fost respectată, în foarte scurt timp, soiul va prezenta caracteristici
deosebite faţă de cele avute în momentul lansării în producţie. Driftul genetic este poarte
periculos în cazul soiurilor polimorfe, constituite din mai multe biotipuri, mai cu seamă dacă
acestea diferă între ele printr-un număr mic de gene.

Pentru a preveni apariţia unor efecte negative datorate driftului genetic, înmulţirea
soiurilor neomogene trebuie să înceapă cu înmulţirea separată a fiecărui biotip, după care
acestea se vor amesteca respectându-se proporţia de participare a fiecărui biotip. Dacă
biotipurile diferă între ele prin gene specifice rezistenţei la diferite rase fiziologice a unui
agent patogen, se recomandă practicarea infecţiilor artificiale pentru a avea siguranţa că
genele corespunzătoare nu s-au pierdut. La plantele alogame, afectarea fondului de gene din
populaţia soiului din cauza driftului genetic este mult mai periculoasă. La acestea, plantele
tipice care stau la baza înmulţirii soiului trebuie foarte atent studiate. Genele recesive se pot
pierde foarte uşor la o înmulţire neatentă.

Segregările întârziate apar în cazul soiurilor selecţionate din populaţii hibride la

plantele autogame. Dacă selecţia a început în primele generaţii segregante şi descendenţele nu
au fost urmărite foarte atent, este posibilă apariţia unor segregante capabile să impurifice soiul
deoarece, este cunoscut că acest fenomen se poate manifesta, chiar şi în generaţia F15. Ca
urmare, în primii ani de cultivare a unui soi nou se impune o purificare biologică foarte atentă
şi mai cu seamă, o studiere riguroasă a descendenţelor plantelor tipice acre stau la baza
procesului producerii de sămânţă.

Condiţiile ecologice pot afecta valoarea biologică a unui soi. Pe lângă faptul că în
condiţii improprii de cultură acţionează selecţia naturală, la unele specii sămânţa se va
deprecia prin dispariţia biotipurilor valoroase şi scăderea pronunţată a valorii celor rămase.
Seceta şi temperaturile ridicate pot afecta polenizarea (la porumb, leguminoase), astfel că
producţiile realizate vor fi foarte mici. De asemenea, poate fi afectată acumularea substanţelor
de rezervă în seminţe, crescând gradul de şiştăvire în detrimentul capacităţii de germinaţie.

Dăunătoare pot fi şi precipitaţiile în exces care favorizează atacul bolilor, stânjenesc

polenizarea cu ajutorul insectelor (floarea soarelui, trifoi), pot întârzia recoltatul, situaţie în
care se ajunge la apariţia căderii, a supracoacerii şi scuturării ( la ovăz, orz) sau chiar la
încolţirea seminţelor înainte de recoltat (cum este cazul grâului)

În alte situaţii, datorită condiţiilor ecologice pot apărea schimbări ale unor mecanisme
fiziologice. La cartof, cultivarea în zone calde şi secetoase duce la degenerarea ecologică a
tuberculilor, aceştia nemaiputând fi folosiţi la plantare în continuare. Astfel, la cartof toată
producerea materialului de înmulţire este zonată în regiunile foarte favorabile ( zonele închise
pentru cultura cartofului) unde degenerarea nu se produce.

Prevenirea afecţiunilor provocate de condiţiile ecologice se poate realiza prin

cantonarea producerii de sămânţă numai în zonele foarte favorabile, zone în care se obţine un

material sănătos şi corespunzător în privinţa însuşirilor biologice, păstrându-se mai uşor şi

puritatea, care este elementul hotărâtor.

Factorii mai sus amintiţi au acţiune hotărâtoare în menţinerea valorii seminţelor şi a

formelor parentale pentru hibrizi, forme care se caracterizează printr-un echilibru genetic în
populaţie care trebuie păstrat neschimbat.
 1.1.2. Bazele genetice ale obţinerii seminţei hibride.

Valoarea hibrizilor depinde de alţi factori. În primul rând, formele parentale ale unui
hibrid trebuie păstrate nemodificate. În majoritatea cazurilor, acestea fiind linii
consangvinizate (material homozigot) se vor lua măsurile recomandate în menţinerea unui soi
şi continuarea polenizării. Astfel, se va urmări eliminarea tuturor abaterilor care apar din
cauza selecţiei naturale, a mutaţiilor naturale, a impurificărilor biologice şi mecanice sau a
condiţiilor de mediu neprielnice. În plus, în înmulţirea formelor liniilor consangvninizate
trebuie avută în vedere menţinerea stării de homozigoţie, stare care menţine capacitatea
combinativă, principala însuşire care contribuie la realizarea unui hibrid valoros. Pentru
aceasta, pe lângă o izolare foarte bună în spaţiu a parcelelor unde se cultivă liniile
consangvinizate, autopolenizarea trebuie continuată conform metodologiei specifice. Prin
alegerea celor mai reprezentative plante pentru autopolenizare se efectuează şi o îndepărtare a
plantelor netipice.

Anumite linii, care poartă caracteristici speciale (gene de androsterilitate, gene de

restaurare a fertilităţii, linii poliploide) trebuiesc testate şi verificate pe parcursul înmulţirii
pentru a nu-şi pierde aceste proprietăţi. Verificările pot merge până la nivelul fiecărui individ.
În acest mod se lucrează în cazul utilizării androsterilităţii la porumb şi floarea soarelui sau în
cazul folosirii poliploidiei la sfecla de zahăr.

La sfecla de zahăr există în cultură hibrizi triploizi, rezultaţi din încrucişarea unor linii
diploide cu altele tetraploide. Menţinerea genomului tetraploid se realizează mai dificil,
deoarece aceste forme tind să revină la starea diploidă datorită fenomenului breakdown. În
această situaţie se impune un examen citologic al fiecărei plante tetraploide, deoarece plantele
revenite la starea diploidă constituie o sursă foarte periculoasă de impurificare.

Al doilea obiectiv foarte important în înmulţirea hibrizilor este realizarea unui grad de
hibriditate corespunzător, cu alte cuvinte, organizarea loturilor de hibridare în aşa manieră
încât, forma mamă să se polenizeze numai cu polen de la forma tată. Pentru a se obţine numai
combinaţia hibridă dorită, ambele forme parentale trebuie purificate foarte bine înainte de
înflorit. Prin această lucrare se îndepărtează toate genele nespecifice hibridului.

Atingerea unui grad de hibriditate de 100% se poate realiza numai izolând lotul de
hibridare faţă de alte parcele cultivate cu aceiaşi specie la distanţele recomandate de
tehnologia specifică. Prin aceasta se împiedică pătrunderea polenului străin.

Altă măsură care trebuie luată, este aceea de a efectua lucrarea de castrat a formei
mamă în totalitate înainte de înflorit. Astfel se împiedică polenizarea plantelor mamă cu polen
propriu ceea ce duce tot la o impurificare a hibridului cu plante consangvinizate, care prezintă
efectele depresiunii de consangvninizare, deci sunt inferioare din punct de vedere productiv.

În cazul liniilor consangvinizate androsterile la care nu se efectuează castratul manual

se impune un control riguros al inflorescenţelor formei mamă în perioada înfloritului, pentru a
îndepărta plantele care prezintă polen viabil. Existenţa unei singure plante mamă necastrată
sau cu polen viabil poate provoca imprificări periculoase, numărul grăunciorilor de polen
fiind foarte mare.

Mărirea gradului de hibriditate se poate creşte prin ajutarea polenizării. Această

lucrare constă în scuturarea plantelor de pe rândurile tată pentru a disemina polenul în lan (la
porumb) sau aducerea în lotul de hibridare a unor insecte polenizatoare ( familii de albine în
cazul florii soarelui).

Obţinerea seminţei hibride este influenţată şi de condiţiile meteorologice. Seceta şi

arşiţa afectează polenizarea la porumb prin scăderea viabilităţii polenului. De asemenea, lipsa
curenţilor de aer poate reduce gradul de legare a florilor. Precipitaţiile abundente în perioada
înfloritului împiedică polenizarea la speciile cu polenizare entomofilă.

La sfecla de zahăr, gradul de hibriditate este dependent de gradul de

autoincompatibilitate a formelor parentale, în special al formei tetraploide care este utilizată
ca formă mamă. Acolo unde se foloseşte autoincompatibilitatea pentru înlocuirea castratului,
stabilitatea liniei depinde de cât de bine a fost fixat acest caracter de către ameliorator. De
asemenea, trebuie acordată atenţie şi compatibilităţii între cei doi parteneri, deoarece adesea
apar situaţii de incompatibilitate între cele două forme, cea diploidă şi cea tetraploidă.

Toate măsurile care se iau în privinţa măririi gradului de hibriditate au ca scop

obţinerea unor loturi de seminţe 100% hibride. Formele consangvinizate sau cele rezultate din
încrucişări nedorite nu prezintă efect heterozis, ca urmare producţia realizată de acestea va fi
mică, deci valoarea hibridului va fi necorespunzătoare.

20.11 Producerea semintelor la speciile autogame

PRODUCEREA DE SĂMÂNŢĂ LA CEREALELE PĂIOASE (GRÂU, ORZ,

OVĂZ, SECARĂ, TRITICALE)

La aceste specii se cultivă soiuri cu toate că grâul, orzul şi ovăzul sunt autogame, iar
secara şi triticalele sunt alogame. Metodologia producerii de sămânţă este cea adecvată
soiurilor, desfăşurându-se în următoarele verigi: (figura 2.1. şi 2.2.)
 Câmpul de alegerea plantelor tipice se organizează pe cel puţin 1000 m2, însămânţarea
făcându-se cu Sămânţa amelioratorului sau cu sămânţă categoria Prebază I. Semănatul se va
efectua cu densitate redusă pentru a se putea individualiza fiecare plată în parte. Alegerea
plantelor tipice se face la maturitate fiind reţinute plantele care prezintă caractere specifice
soiului şi nu sunt atacate de boli şi dăunători. Tipiciatea se stabileşte în funcţie de descrierea
soiului. Poate fi reţinută planta cu toţi fraţii sau numai spicul principal. Sămânţa fiecărei
plante va fi păstrată separat. Dacă soiul este de tip multilinial, plantele tipice trebuie reţinute
separat pe biotipuri, numărul lor depinzândde proporţia de participare a fiecărui biotip la
realizarea soiului.

Câmpul de menţinere a purităţii biologice. Sămânţa fiecărei plante tipică se va semăna

pe un rând cu o lungime de până la 10 m, cu distanţa între rânduri ce cel puţin 30 cm, iar între
boabe pe rând 4-5 cm. Compararea descendenţelor se va face cu o variantă martor, semănată
cu sămânţa aceluiaşi soi, din categoria Prebază I, care are puritatea bioligică 100%.
Descendenţele neuniforme şi netipice se vor elimina înainte de recoltat. Cele rămase se vor
recolta în amestec.

Pentru soiurile multiliniale, câmpurile de menţinere a purităţii biologice se

organizează separat pentru fiecare biotip. În acest caz şi recoltarea se va efectua separat, iar
amestecul biotipurilor se va realiza în funcţie de proporţia de participare a fiecăruia sau
acestea vor fi păstrate separat, iar amestecul să se facă numai după obţinerea categoriei
prebază I.

Câmpul de obţinere a categoriei Prebază I. Semănatul se efectuează în benzi, la 12,5

cm între rânduri, cu cărări separatoare de 25 cm, la distanţe de 2 m. Aceste cărări servesc la
accesul pesonalului pentru efectuarea purificatului biolgic. Pentru a mări coeficientul de
înmulţire, se poate efectua semănatul cu desime redusă ( la jumătate din norma de semănat
normală) la distanţa între rânduri de 25-40 cm. Lucrarea specifică este purificatul biologic,
care se efectuează în două treceri.

Pentru soiurile multiniale, câmpul prebază I se poate organiza separat pentru fiecare
biotip în parte, iar după recoltat să se realizeze amestecul biotipurilor.

Câmpul de obţinere a categoriei Prebază II. Acest câmp se organizează cu sămânţă

din categoria anterioară, organizarea fiind asemănătoare. Semănatul cu desime redusă pentru
această categorie se practică numai în situaţii speciale. Lucrarea specifică este purificatul
biologic şi se efectuează ca în cazul verigii anterioare.

Câmpul de obţinere a categoriei Bază. Semănatul se face în benzi, cu distanţa între

rânduri de 12,5 cm şi cărări de 25 cm la intervale de 2 m. Purificarea biologică se efectuează
la fel ca la categoriile ineterioare.

Câmpul de obţinere a categoriei Certificată. Semănatul se face în benzi sau normal, cu

distanţa între rânduri de 12,5 cm iar măsura specială este purificarea biologică.

Particularităţi tehnologice în producerea de sămânţă la cerealele păioase.

 Tehnologia aplicată în loturile semincere este foarte asemănătoare cu cea aplicată într-
o cultură pentru consum. Există diferenţe legate de efectuarea semănatului, acestea fiind
prezentate la descrierea fiecărei categorii biologice. Singura lucrare specifică producerii de
sămânţă este purificarea bioloigcă.

Purificarea biologică se realizează în două treceri. Prima trecere are loc la înspicat,
când se observă precocitatea şi atacul de boli, iar a doua trecere are loc la maturitate, înainte
de recoltat, când se observă însuşirile morfologice ale inflorescenţelor, talia plantelor şi atacul
de boli. Plante care nu corespund se vor smulge. Cele eliminate la prima trecere se lasă pe
cărări, iar cele smulse la a doua trecere se scot afară din lan.

Câmpul de alegere a

plantelor tipice

Câmpul de menţinere a

purităţii biologice

Câmpul de obţinere a categoriei

PREBAZĂ I
 Câmpul de obţinere a categoriei

PREBAZĂ II

Câmpul de obţinere a categoriei

BAZĂ

Câmpul de obţinere a categoriei

CERTIFICATĂ

Figura 2.1. Schema producerii de sămânţă la cerealele păioase – soiuri omogene

 Câmpul de alegere a

plantelor tipice

Câmpul de menţinere a

purităţii biologice

Câmpul de obţinere a categoriei

PREBAZĂ I (PB I)
 Câmpul de obţinere a categoriei

PREBAZĂ II (PB II)

Câmpul de obţinere a categoriei

BAZĂ (B)

Câmpul de obţinere a categoriei

CERTIFICATĂ (C)

Figura 2.2. Schema producerii de sămânţă la cerealele păioase – soiuri multiliniale

Condiţii de certificare în câmp a cerealelor păioase.

Se supun controlului categoriile Prebază II, Bază şi Certificată I şi II.

În perioada de vegetaţie se efectuează cel puţin trei controale.

Verificarea purităţii biologice se face cu rama metrică sau pe suprafeţe de 10-20 m2, în
cel puţin 5 puncte de control, sau câte un punct de control al 10 ha.

Tabelul 2.1.
Distanţele minime de izolare
Cultura Distanţa minimă faţă de :

Grâu, orz, 4 m faţă de alte specii, alte soiuri, alte categorii biologice
ovăz

Grâu durum 100 m faţă de grâul comun, alte soiuri de grâu durum

4 m faţă de alte cereale păioase, alte categorii biologice

Secară, 4 m faţă de alte cereale păioase, alte categorii biologice

triticale
300 m pentru categoria B,

250 m pentru categoria C, faţă de alte soiuri de secară şi triticale

Orez – 50 m faţă de alte loturi semincere

însămânţat
cu avionul

Tabelul 2.2.
Condiţii de aprobare în câmp la cerealele păioase
Specificare Categoria biologică
PB B C1 C2
Unitatea de control, ha 50 100 200 200
Rotaţia după aceeaşi specia sau alte păioase, 2
ani
Metoda de însămânţare benzi normal
Puritate varietală % - grâu, orz, ovăz 99,9 99,7 99,0
- triticale, secară 99,7 99,0 98,0
Plante de cultură greu separabile, % 0,04 0,1
Buruinei greu separabile, % * 0,04 0,1
Starea Ustilago sp.(grâu, ovăz, secară) 0,1 0,2 1,0
sanitară, Ustilago sp. (orz) 0,2 0,3 1,0
% Tilletia tritici, T.foetida (grâu) lipsă 0,04
Tilletia controversa (grâu) lipsă
Claviceps purpurea (secară) lipsă 0,04
Septoria nodorum (grâu) 0,5 1,0
 în grâu: Lolium temulentul, melampyrum sp., Raphanus raphanistrum, myagrum
perfoliatum
 în orz, ovăz: Lolium temluentul, Avena fatua, Avena ludoviviana, Raphanus sp.
 În secară şi triticale: bromus secalinus, lolium temlentum, Avena sp., Raphanus sp.
Tabelul 2.3.

Condiţii de valoare culturală la cerealele păioase

Specia Categorie Puritate Seminţe străine, buc.max.la 500 g Germinaţia
 biologică fizică min. Alte plante Buruieni % min.
(%) de cultură
Total Din care
greu
separabile

Grâu PB, B 99 5 5 5 85
comum
C 98 10 15 10 85

Grâu durm PB, B 99 5 5 5 85

C 98 10 20 10 85

Secară PB, B 98 5 5 5 85

C 98 20 15 10 85

Triticale PB, B 98 5 10 5 85

C 98 20 20 10 85

Orz PB, B 99 5 5 5 85

C 98 20 20 15 85

Ovăz PB, B 99 5 5 5 85

C 98 20 20 15 85

Orez PB, B 98 5 8 8 80

C 98 20 40 40 80

Umiditatea maximă admisă 14%

27.11 Metodica si tehnica procesului de producer a semintelor la plantele leguminoase

anuale( soia, fasole, mazare)

La principalele leguminoase pentru boabe se cultivă soiuri, aceste specii fiind plante
autogame. Faţă de metodologia generală, obţinerea categoriei Prebază I se desfpşoară pe o
perioadă de doi ani pentru menţinerea caracterelor tipice ale boabelor.
 La leguminoasele pentru boabe, datorită faptului că sunt plante autogame, se cultivă
numai soiuri. Producerea de sămânţă se desfăşoară după metodologia obişnuită de înmulţire a
soiurilor, cu o modificare care constă în repetarea câmpului Prebază I, deoarece la aceste
specii (mai cu seamă la mazăre), purificatul biologic se face destul de dificil. Verigile
producerii de sămânţă sunt următoarele: (figura 3.1.)
Câmpul de alegerea plantelor tipice se însămânţează cu Sămânţa amelioratorului sau
cu sămânţă categoria Prebază I. Semănatul se va efectua cu densitate redusă pentru a se putea
individualiza fiecare plată în parte şi pentru a mări coeficientul de înmulţire. Alegerea
plantelor tipice se face în două treceri deoarece caracterele evidente la înflorit, la maturitate
nu mai pot fi observate.

La înflorire se marchează plantele tipice soiului în funcţie de tipul de creştere, forma

tufei, forma, culoarea şi mărimea florilor, rezistenţa la cădere şi boli. Marcarea se face cu
ajutorul unor fâşii de material plastic sau textil. Dintre plantele marcate, la maturitate se vor
reţine numai cele care prezintă păstăi caracteristice soiului, uniformitate a coacerii, rezistenţă
la boli şi dăunători. Acestea se vor smulge şi vor fi examinate în laborator în ceea ce priveşte
caracteristicile boabelor (culoare, formă, mărime, etc.). Numai după această selecţie, boabele
fiecărei plante rămase se vor păstra separat.

Câmpul de menţinere a purităţii biologice. Sămânţa fiecărei plante tipică se va semăna

pe un rând cu o lungime de până la 2-4 m, la distanţa între rânduri ce cel puţin 50 cm.
Compararea descendenţelor se va face cu o variantă martor, semănată cu sămânţa aceluiaşi
soi, din categoria Prebază I, care are puritatea bioligică 100% şi care urmează din 10 în 10
rânduri. Descendenţele sunt observate încă de la înflorit şi continuă până la maturitate, fiind
notate cele care prezintă plante netipice soiului. Cele rămase se vor recolta în amestec.

Câmpul de obţinere a categoriei Prebază I. Prebaza I se obţine în doi ani consecutiv la

mazăre şi fasole,. Care ua un coeficient de înmulţire mai mic şi purificarea se efectuează mai
greu. (Prebază I A şi Prebază I B). Semănatul la mazăre se efectuează în benzi late de 2 m cu
cărări separatoare de 25-40 cm, distanţa între rânduri fiind de 12,5 cm.. Aceste cărări servesc
la accesul personalului pentru efectuarea purificatului biologic. Pentru a mări coeficientul de
înmulţire, la mazăre, distanţa între rânduri poate fi mărită la 25-40 cm. Lucrarea specifică
este purificatul biologic, care se efectuează în două treceri.

Câmpul de obţinere a categoriei Prebază II. Acest câmp se organizează cu sămânţă din
categoria anterioară. Semănatul cu desime redusă pentru această categorie se practică numai
în situaţii speciale. Mazărea se seamănă în benzi, distanţa între rânduri fiind de 12,5 cm.
Fasolea şi soia se seamănă normal. Lucrarea specifică este purificatul biologic şi se efectuează
ca în cazul verigii anterioare.

Câmpul de obţinere a categoriei Bază. Semănatul mazărei se face în benzi, cu distanţa

între rânduri de 12,5 cm şi cărări de 25 cm la intervale de 2 m, fasolea şi mazărea se seamănă
normal. Purificarea biologică se efectuează la fel ca la categoriile anterioare.

Câmpul de obţinere a categoriei Certificată. Semănatul se face în benzi sau normal,

conform tehnologiei obişnuite. Măsura specială este purificarea biologică.
 Particularităţi tehnologice în loturile semincere la leguminoasele pentru boabe.

Tehnologia de cultură la leguminoasele pentru boabe este asemănătoare cu tehnologia

obişnuită, lucrarea specifică aplicată fiind purificarea biologică.

Purificarea biologică se efectuează în loturile semincere pentru obţinerea categoriile

prebază, bază şi certificată. Lucrarea se efectuează prin două treceri. Prima trecere are loc la
înflorit, când se observă caracteristicile florilor, precocitatea şi atacul de boli. A doua trecere
are loc la maturitate, înainte de recoltat, când se observă însuşirile morfologice păstăilor, talia
plantelor şi atacul de boli. Plante care nu corespund se vor smulge şi se vor elimina din lan. Se
recomandă selectarea manuală a seminţelor pentru a obţine o puritate variatală de 100%.

Câmpul de alegere a

plantelor tipice

Câmpul de menţinere a

purităţii biologice

Câmpul de obţinere a categoriei

 PREBAZĂ I

Câmpul de obţinere a categoriei

PREBAZĂ II

Câmpul de obţinere a categoriei

BAZĂ

Câmpul de obţinere a categoriei

CERTIFICATĂ

Figura 3.1.. Schema producerii de sămânţă la leguminoasele pentru boabe

 Tabelul 3.1.

Condiţii de certificare în câmp la leguminoasele pentru boabe.

Specificare Categoria biologică

PB B C1 C2

Unitatea de control – maxim - ha 25 50 100

Rotaţia după aceeaşi specie, ani - minim 3

Distanţa de izolare între soiuri şi categorii 4

biologice, m - minim

Mazăre

Puritate varietală % – minim 99,9 99,7 99,0 98,0

Plante cu seminţe greu separabile (Pisum lipsă 1/30m 1/10m2

2
arvense)

Plante cu atac de: % - maxim

- ascochitoză (Ashochyta sp.) 1 5

- bacterioză (Pseudomonas pisi) 1,5 5

Fasole

Puritate varietală % – minim 99,9 99,7 99,0 98,0

Plante cu atac de: % - maxim

- antracnoză (Colletotrichum 1 5
lindemuthianum)

-bacterioză (Xanthomonas phaseoli)

1,5 5

Soia

Puritate varietală % – minim 99,5 99,5 99,0 99,0

 Plante atacate de: % maxim

- mană (Peronospora manshurica) 1 2

- mozaic (Soja virus 1) 1 5

Sunt supuse certificării categoriile biologice începând cu Prebaza II. Controalele în vederea
certificării încep în faza de înflorit şi continuă până la recoltare. Puritatea varietală de
determină cu rama metrică la mazăre, iar la fasole şi soia se observă câte 50 plante dispuse
pe două rânduri vecine. În cazul atacului de boli, se consideră plante bolnave de bacterioze
cele pe care boala este prezentă, iar în cazul antracnozei, cele la care petele ocupă mai mult
de 1/5 din păstaie.

Tabelul 3.2.

Condiţii de valoare culturală

Specia Puritate fizică Conţinut maxim Germinaţia totală
min.% de seminţe din min %
alte specii (%)

Mazăre 98 0,1 80

Fasole 98 0,1 75

Soia 98 5 buc./100 g 80

Tabelul 3.3.

Starea sanitară a leguninoaselor alimentare

Specia Organismul dăunător Condiţii de
admisibilitate

Mazăre Germeni cu infecţie de antracnoză (Aschochita sp.), 5

% max.

Seminţe cu exemplare vii de Bruchus pisorum, lipsă

buc./kg max.

Fasole Germeni cu infecţie de antracnoză (Colletotrichum 5

lindemuthianum.), % max.
 Seminţe cu exemplare vii de Ascanthoscelides lipsă
obtectus, buc./kg max.

Soia Germeni cu infecţie de Aschochita sp., % max. 2

Germeni cu infecţie de Colletotrichum sp., % max. 3

4.12 Producerea semintei de porumb pe baza de androsterilitate si restaurarea

fertilitatii I

La porumb, datorită progreselor realizate de ameliorare se cultivă în exclusivitate hibrizi

(simpli, trliniari sai dublii). Soiurile de porumb se cultivă numai în zonele cu agricultură
rudimentară, pe suprafeţe foarte restrânse.
Sămânţa hibridă de porumb se produce în loturi de hibridare, existând două metode
importante. O metodă se bazează pe folosirea unor linii consangvinizate normale, cealaltă
utilizează avantajele androsterilităţii. La porumb se foloseşte androsterilitatea nucleo-
citoplasmatică cu restaurare a fertilităţii.

2.2.1. Producerea seminţei hibride pe bază de forme parentale normale (androfertile)

Câmpul de menţinere a purităţii biologice a liniilor consangvinizate androfertile.

Menţinerea tipicităţii şi uniformităţii liniilor consangvinizate se realizează prin păstrarea
homozigoţiei. Aceasta se face prin alegerea de plante tipice liniei, o parte dintre ele
autopolenizându-se, iar o altă parte fiind se polenizează după modelul SIB (polenizare între
plante surori, din aceeaşi descendenţă). Pentru aceasta se foloseşte sămânţa de la ştiuleţi
autopolenizaţi. Din sămânţa fiecărui ştiulete se seamănă câte 3 rânduri. Pe un rând se face
autopolenizare, iar celelalte două se folosesc pentru încrucişările SIB. Plantele netipice se vor
elimina înainte de înflorire. Sămânţa obţinută pe fiecare ştiulete se păstrează separat. (figura
2.3.)

Câmpul de înmulţire sub izolator. Sămânţa fiecărui ştiulete obţinută în veriga

anterioară, se va semăna pe câte un rând a câte 50 de plante. În timpul perioadei de vegetaţie
se urmăreşte uniformitatea descendenţelor, cele care prezintă peste 10% plante netipice se vor
elimina în totalitate, celelalte se vor purifica. La plantele tipice se vor izola atât paniculele cât
şi ştiuleţii pentru a se efectua polenizarea cu polen propriu. Ştiuleţii se vor recolta în amestec.
 Câmpul de înmulţire izolat în spaţiu. Sămânţa descendenţelor autoplenizate se va
semăna într-o parcelă după tehnologia obişnuită luându-se măsuri de izolare faţă de alte
culturi de porumb la cel puţin 500 m. În perioada de vegetaţie se va efectua purificarea
biologică care trebuie încheiată înainte de înflorit. Polenizarea se va face liber între plantele
descendenţelor. La recoltat ştiuleţii se vor tria pentru a obţine o puritate de 100%.

Lotul de hibridare simplă. Se organizează semănând intercalat cele două forme

parentale. Parităţile între forma mamă şi forma tată depind de capacitatea formei tată de a
produce polen. Forma mamă fiind o formă androfertilă se va castra manual urmând ca
polenizarea să se efectueze numai cu polen de la forma tată. Pentru aceasta este necesară
izolarea lotului de hibridare faţă de alte culturi de porumb. Ambele forme parentale trebuie
purificate foarte bine înainte de înflorit.

Lotul de hibridare dublă. Se organizează asemănător lotului de hibridare simplă, cu

excepţia că formele parentale sunt doi hibrizi simpli. Hibridul simplu mamă se va castra
manual. Distanţele de izolare sunt specifice acestui tip de lot de hibridare.
 B C D
A
Câmpul de
menţinere a
purităţii biologice

SIB SIB SIB SIB Câmpul de

înmulţire sub
izolator

x x x x x x x x

Câmpul de
înmulţire izolat în
spaţiu

A B C D
 TT M M M M TT TT M M M M TT Lot de hibridare
simplă pentru
obţinerea formelor
parentale

HS (AxB) ♀ HS (CxD) ♂

TT M M M M TT TT M M M M TT Lot de hibridare

trilinară sau dublă

HT (AxB)C HD (AxB)(CxD)

Figura 2.3. Schema producerii seminţei hibride la porumb, pe bază de forme parentale
androfertile

11.12 Seminte de porumb pe baza de androsterilitate si restaurarea fertilitatii II

Producerea seminţei hibride pe bză de androstrilitate şi restaurare a fertilităţii

Pentru utilizarea androsterilităţii nucleo-citoplasmatice sunt necesare trei tipuri de linii

consangvinizate:
- linia androsterilă care se foloseşte ca mamă în realizarea hibrizilor,
 - linia analog fertil care se foloseşte ca polenizator a liniei androsterile pentru
înmulţirea acesteia,
- linii normale nerestauratoare de fertilitate care se folosesc ca formă tată pentru
crearea de hibrizi simpli androsterili utilizaţi ca forme mamă pentru obţinerea
hibrizilor dublii,
- linii restauratoare de fertilitate care sunt androfertile şi se folosesc ca formă tată
pentru obţinerea de hibrizi comerciali fertili.
Aceste linii se înmulţesc prin autopolenizare şi se verifică proprietăţile legate de
fertilitatea polenului. Verigile care se practică în cazul acestei metode sunt următoarele:

Câmpul de menţinere a purităţii biologice şi testări a liniilor nerestauratoare şi a celor

restauratoare de fertilitate.

Linia androsterilă se înmulţeşte prin polenizare cu polen de la linia analog fertil.

Polenizarea se face după modelul plantă cu plantă, fiecărei plante androsterile corespunzându-
i o plantă polenizatoare.

Liniile androfertile (nerestauratoare şi restauratoare de fertilitate) se înmulţesc prin

autopolenizare. O parte din polen se foloseşte la testare prin încrucişare cu plante androsterile.
Acestor testări se supun fiecare plantă din aceste linii. Sămânţa rezultată din testări se va
verifica în anul următor, pe baza acestor rezultate se va face selecţia ştiuleţilor autopolenizaţi
care se vor păstra un an în laborator.

Câmpul de control. În câmpul de control se vor semăna ştiuleţii rezultaţi din hibridarea
de verificare. Sămânţa fiecărui ştiulete se va semăna pe câte un rând. Descendenţele care au
forme parentale plante din linia nerestauratoare trebuie să fie androsterile, iar cele cu liniile
restauratoare trebuie să fie androfertile. Dacă în descendenţe apar plante atipice în privinţa
fertilităţii polenului, se va nota descendenţa iar ştiuletele autopolenizat al plantei care i-a fost
formă parentală se va elimina. Sămânţa obţinută în câmpul de control se va elimina.

Câmpul de înmulţire sub izolator. Linia androsterilă se polenizează cu polen de la

analogul fertil după principiul plantă cu plantă.

Liniile androfertile (nerestauratoare şi restauratoare de fertilitate) se înmulţesc prin

autopolenizare după o purificare biologică prealabilă. Descendenţele care prezintă mai mult
de 10% plante netipice se elimină.

Câmpul de înmulţire izolat în spaţiu. Linia androsterilă, aceasta se seamănă intercalat

cu analogul fertil la o paritate 4:2 (4 rânduri linie androsterilă: 2 rând analog fertil).
Polenizarea se face liber cu asigurarea spaţiilor de izolare. Recoltarea seminţei de face separat
forma androsterilă faţă de analogul fertil.

Liniile androfertile (nerestauratoare şi restauratoare de fertilitate) se seamănă în

condiţii de izolare în spaţiu faţă de alte culturi de porumb. Polenizarea se face liber după o
purificare foarte riguroasă încheiată înainte de înflorit.

Lotul de hibridare simplă. Organizarea lotului de hibridare simplă se face în funcţie

de tipul de hibrid care trebuie să fie obţinut.
 Pentru hibrizii simplii forme mamă pentru hibrizi dublii, ca linie mamă se utilizează
linia androsterilă, iar ca formă tată o linie androfetrtilă nerestauratoare de fertilitate. Forma
mamă nu se castrează. Hibridul care se va obţine va fi androsteril.

Pentru a obţine hibrizi simpli forme tată pentru hibrizi dubli se vor încrucişa două linii
restauratoare de fertilitate. Dintre acestea, cea care va fi folosită ca mamă se va castra manual.
Acesta va fi fertil şi restaurator de fertilitate.

Pentru a obţine un hibrid simplu comercial ca formă mamă se va folosi o linie

androsterilă, iar ca formă tată o linie restauratoare de fertilitate. Hibridul va fi androfertil.

Lotul de hibridare dublă. Organizarea lotului de hibridare se va face utilizând ca formă

mamă un hibrid simplu androsteril, iar ca formă tată un hibrid simplu restaurator de fertilitate.

AMS AF BNR CRf DRf Câmp de

menţinere a
purităţii
biologice şi
testări
 AMS x BNR AMS x CRf AMS x DRf

Câmp de
control

AMS AF AMS AF AMS

Câmpul de
înmulţire sub
izolator
X X X

AMS AF BNR CRf DRf

Câmpul de
înmulţire
izolat în
spaţiu

AF AMS AF BNR CRf DRf

BNR AMS BNR CRf AMS CRf DRf CRf DRf

Lotul de
hibridare
simplă
AxB AxC CxD

HS ♀ pt HS comercial HS ♂ pt.HD

HD sau HT
 C AxB C CxD AxB CxD Lotul de
hibridare
triliniară sau
dublă

(AxB)C (AxB)(CxD)

HT comercial HD comercial

Figura 2.4. Schema producerii seminţei hibride la porumb pe bază de androsterilitate

nucleocitoplasmatică şi restaurare a fertilităţii polenului

Particularităţi tehnologice în loturile de hibridare la porumb.

Tehnologia de cultură a loturilor de hibridare la porumb prezintă unele particularităţi

faţă de o cultură pentru consum. Deosebiri apar în ceea ce priveşte semănatul şi efectuarea
unor lucrări de întreţinere specifice.

Semănatul se efectuează diferit de la un hibrid la altul. Dacă între cele două forme
parentale există diferenţe în privinţa precocităţii, forma cea mai tardivă se va semăna mai
devreme, iar cea mai precoce după răsărirea formei tardive. O altă modalitate, mai greu se
realizat, ar fi semănatul formei mai precoce la o adâncime mai mare ceea ce va întârzia
răsărirea.

Paritatea între cele două forme parentale depinde de bogăţia în polen a formei tată.
Parităţile care se practică sunt 4:2; 6:2; 8:2; 12.4; 12:6. De regulă parităţi mai reduse se
folosesc în cazul hibrizilor simpli, iar cele mai mari la hibrizii dublii.

Ca lucrări speciale de îngrijire sunt purificatul biologic, copilitul formei mamă,

castrarea sau verificarea formei mamă, polenizarea suplimentară.

Copilitul este o lucrare obligatorie numai la plantele mamă deoarece copilii pot fi
surse de polen. Lucrarea se efectuează odată cu purificatul biologic şi constă în eliminarea
lăstarilor crescuţi la baza tulpinii.

Purificarea biologică se face prin mai multe treceri şi constă în eliminarea şi scoaterea
din lan a plantelor netipice şi a celor atacate de boli şi dăunători. Lucrarea se efectuează atât
pe rândurile mamă cât şi pe cele tată şi trebuie încheiată înainte de înflorit. Prima trecere se
face în faza de 6-7 frunze. Pe rândurile tată ultima trecere trebuie efectuată înainte de apariţia
mătăsii la forma mamă. Pe rândurile mamă purificarea se încheie după apariţia mătăsii.

Castrarea se efectuează manual pe rândurile mamă în cazul liniilor normale. Perioada

optimă pentru castrat este la ieşirea paniculului din burduf, prin smulgerea acestuia. Trebuie
avută atenţie pentru a nu se rupe mai mult de 1-2 frunze pentru că se vor sensibiliza plantele
al atacul de tăciune. Trecerea prin lan pentru castrare se face la intervale de o zi pe o perioadă
de două săptămâni. În perioada castrării inspectorii aprobatori efectuează cel puţin 5 controale
în care verifică existenţa plantelor mamă înflorite şi necastrate

În cazul formelor androsterile se va efectua în perioada înfloritului un control a

plantelor mamă pentru a depista plantele care prezintă polen fertil. Acestea se recunosc prin
faptul că paniculele sunt mai bine dezvoltate şi prezintă o culoare gălbuie faţă de cele
androsterile care sunt mai mici, mai slab ramificate şi de culoare verde.

Polenizarea suplimentară se efectuează în cazul în care forma tată este săracă în polen
şi în loturile de hibridare în care parităţile sunt mai mari (8:2 sau 12:4). Lucrarea se efectuează
prin atingerea paniculelor cu o frânghie legată de două stinghii care va ajuta scuturarea
polenului. Perioada optimă din zi este între orele 9 şi 13.

Recoltarea rândurilor mamă pe care se realizează sămânţa hibridă se face manual sau
mecanizat numai după ce rândurile formei tată au fost scoase din lan. După recoltare ştiuleţii
se vor sorta manual ocazie cu care se vor elimina cei netipici şi atacaţi de boli.

Condiţii de certificare în câmp a loturilor semincere de porumb.

Sunt supuse certificării categoriile:

- Prebază II: linii consangvinizate care intră în componenţa hibrizilor
simpli forme parentale pentru hibrizi dubli sau trilinari comerciali

- Bază: linii consangvinizate care intră în componenţa hibrizilor simpli sau trilinari
comerciali şi hibrizi simpli forme parentale pentru hibrizii dublii sau trilianri
- Certificată: prima generaţie a hibrizilor simpli, trilianri sau dublii comerciali.
Tabelul 2.4.

Pentru linii consangvinizate

50 ha
Unitatea de control - maxim
Rotaţia după aceeaşi specie 2 ani

Distanţa de izolare - minim 400 m

Boli şi dăunători de carantină inclusiv Cochliobolus carbonum Lipsă

Ştiuleţi netipici - maxim 2%

Ştiuleţi cu peste 20% boabe atacate de Fusarium sp. - maxim 5%

Ştiuleţi atacaţi de Nigrospora orzzae – maxim 5%

Ştiuleţi cu peste 5% boabe fisurate – maxim 5%

Puritate varietală 99,9%

Liniile sunt supuse la minim trei controale prin care se verifică puritatea biologică. La
liniile androsterile se verifică dacă nu sunt plante androfertile. Acestea nu trebuie să
depăşească 1%. Verificările se fac la 1500 ştiuleţi luaţi la întâmplare din 10-15 puncte din
lan, în cazul loturilor de până la 5 ha. Pentru fiecare hectar în plus se mai observă câte 100
ştiuleţi.
Tabelul 2.5.

Hibrizi simpli forme parentale pentru hibrizi dublii.

50 ha
Unitatea de control - maxim
Rotaţia după aceeaşi specie 2 ani

Distanţa de izolare - minim 400 m

Boli şi dăunători de carantină inclusiv Cochliobolus carbonum Lipsă

Ştiuleţi netipici - maxim 2%

Ştiuleţi cu peste 20% boabe atacate de Fusarium sp. - maxim 5%

Ştiuleţi atacaţi de Nigrospora orizae – maxim 5%

Ştiuleţi cu peste 5% boabe fisurate – maxim 5%

Puritate varietală - formam mamă 99,9%

- forma tată 99,9%

În timpul înfloritului, pe rândurile mamă nu sunt admise mai mult de 0,5% plante înflorite
şi necastrate, iar cumulat pe toate controalele procentul maxim admis este de 1%. În cazul
liniilor androsterile se verifică plantele androfertile prin cel puţin trei controale. Numărul
punctelor de control este de cel puţin 1 punct la 5 ha. În fiecare punct de control se verifică
câte 100 plante aşezate pe cel puţin două rânduri.
La maturitate se verifică puritatea ştiuleţilor prin examinarea a câte 1000 plante tată şi 200
plante mamă, în cel puţin 10 puncte de control.
Tabelul 2.6.
Hibrizi (simpli, trilianri, dublii) comerciali.
 100 ha
Unitatea de control - maxim
Rotaţia după aceeaşi specie 2 ani

Distanţa de izolare – minim 200 m

- pentru HD şi H 300 m

- pentru HS şi HD zaharat 400 m

- pentru HS zaharat, floricele

Boli şi dăunători de carantină inclusiv Cochliobolus carbonum Lipsă

Ştiuleţi netipici - maxim 2%

Ştiuleţi cu peste 20% boabe atacate de Fusarium sp. - maxim 5%

Ştiuleţi atacaţi de Nigrospora orzzae – maxim 5%

Ştiuleţi cu peste 5% boabe fisurate – maxim 5%

Puritate varietală - forma mamă 99,8%

- forma tată 99,8%

Examinarea purităţii variatale şi controlul castratului se face la câte 100 plante situate
pe cel puţin 2 rânduri. În perioada înfloritului sunt admise până la 1% plante înflorite şi
necastrate la un control, iar cumulat pe toate controalele maxim 2% începând de la peste 5%
plante cu mătase. Procentul maxim de plante mamă cu copili este de 1%.

Tabelul 2.7.

Condiţii de valoare culturală la porumb

Categoria Puritatea Facultatea germinativă Număr de
biologică fizică, min. % min. % seminţe străine

PB, B 99 85 0

C 98 90 0

Umiditatea admisă 14%,