SEMINAR 1 1

Seminar 1
I. ANALIZA DIMENSIONALA
1. Să se determine formulele dimensionale şi unităţile de măsură în Sistemul
Internaţional (S.I.) pentru : viteză liniară, acceleraţie liniară, impuls, lucru mecanic şi putere.
Rezolvare
ds
a) v   v  LT 1 iar  v  S.I.  m  s 1
dt
d 2 s dv
b) a 2    a   LT  2 si  a  S.I.  m  s  2
dt dt
c) p  mv   p  MLT 1 ,  p  S.I.  kg  m  s 1
r2 r2
 
d) L12   dL   F  d r   L  ML2 T  2 ,  L S.I.  N  m  J
r1 r1
sau : L12  E cin ( t 2 )  E cin ( t 1 )   L  S.I.  J
  dE cin   P  LT 1  MLT 2  ML2 T 3
e) P  v  F    3 1
 P  S.I.  kg  m  s  J  s  W
2
dt
2. Să se determine prin analiză dimensională formula perioadei pentru :
a) un pendul matematic, dacă se ştie că aceasta depinde numai de lungimea acestuia şi
de acceleraţia gravitaţională g ;
b) un pendul elastic, a cărui perioadă depinde de masa şi de constanta elastică k a
resortului.
Rezolvare
a) Pentru un pendul matematic :
T  C    g  , unde C este o constantă adimensională.
Condiţia de omogenitate a formulelor fizice conduce la egalităţile (cu observaţia că în
partea stângă a relaţiei nu există dimensiunea L) :
 1
     0    - 
 

T  L  LT  2  L   T  2  
- 2  1
 
1
2
  -
 2
Atunci relaţia iniţială se poate rescrie, ţinându-se cont de valorile gradelor de
omogenitate calculate :
1 1
 
T  C  2  g 2
 C (se ştie din liceu : C = 2)
g
b) Pentru pendulul elastic fomula perioadei trebuie să aibă forma :
T  const  m   k 
Dimensiunea constantei elastice a resortului poate fi determinată din relaţia :
 k    F  MLT
2
Felastica  k     MT  2
  L
     0 ,   -
Deci : T  M  MT

 
2   
 M T  2
de unde  1 1
- 2  1 ,   - 2    2
T  const. m / k , unde constanta are valoarea 2.
 2 SEMINAR 1


3. Experimental se constată că forţa de frecare F care se opune la înaintarea unei
sfere de raza r şi de viteză v într-un fluid având coeficientul de vâscozitate  este proporţională
cu r,  şi v.
Stiind că  mai poate fi definit cu relaţia :
 v/x reprezinta variatia vitezei pe unitatea de lungime
 v  
F     S , unde S este elementul de suprafata
 x   F este forta de frecare interna intre doua straturi de fluid


să se determine, prin analiza dimensională, expresia forţei de frecare F.

Rezolvare
Relaţia ajutătoare ne permite să apreciem dimensiunea coeficientului de vâscozitate :
[F] LMT 2
[] =   ML1T 1
[v] LT 1
 [S] L
[x] L
Din datele iniţiale ale problemei se ştie că : F  k  r     v 
unde k este o constantă adimensională.
[F] = [r]  []  [v]  [F] = MLT -2
[r]  []  [v]  L  (ML-1T 1 )   (LT -1 )   M   L     T   

  =1   1
 
Rezultă (prin identificare) :  -  +  = 1 adica  = 1  F = krv
 -  -   2  1
 

(expresia dată de Stokes precizează k = 6).

4. Lucrul mecanic efectuat de un gaz într-o destindere izobară depinde de presiunea p
a gazului şi de variaţia sa de volum V. Să se determine expresia acestuia prin analiză
dimensională.
Rezolvare
L  kp   V 

 [L]  [p]  [V] ; [L] = ML2 T 2

[F] MLT 2 1 2 
[p] =  2  ML T     3 2
[S] L  [p] [V]  M  L  T
[V] = L3 

  =1 
  
Prin identificare rezultă :  -  + 3 = 2    1 adica L = k  p  V
  2  2 , inutila 
 
5. Dacă presiunea p a unui gaz ideal depinde numai de densitatea acestuia şi de viteza
medie a moleculelor sale, să se determine prin analiză dimensională această dependenţă.
Rezolvare
p  k     v med
Dar :
 p   F  ML1T  2 şi    M3  ML3 .
S L
 SEMINAR 1 3

Prin înlocuire, rezultă :

p  ML3   LT 1   ML3T relatia ML1T 2

anterioara
  1

  3    1 de unde p  k    v 2med
    2

6. Viteza moleculelor unui gaz ideal depinde de temperatura acestuia , de masa
moleculară M şi de constanta gazelor ideale R. Să se găsească - prin analiză dimensională -
această dependenţă.
Rezolvare
v  k    R   M  unde  R   ML2 T 2  1

LT 1     ML2 T  2  1  
 M       M     L2  T  2
1 
2  1    
2
1  R
   0    -   v  k
2  M
1 
 -  0   
2 
 4 SEMINAR 1

II. ALGEBRA VECTORIALA

1. Este operaţiunea de scădere vectorială comutativă şi asociativă ? Justificaţi.
 
2. Ce condiţii îndeplinesc vectorii

a si b pentru a verifica relaţiile :

      
a) a  b  c , a  b  c b) a + b = a - b
   2  2 2
c) a + b = c , a  b  c

3. Fiind daţi doi vectori astfel încât :

    
a  b  11  1x  1y  5  1z
    
a  b  5  1x  11  1y  9  1z
 
să se afle vectorii a si b .

4. Viteza unui aeroplan raportată la suprafaţa solului v as este egală cu suma
 
vectorială a vitezei lui relative faţă de aer v aA şi a vitezei aerului faţă de sol v As , adică :
  
v as  v aA  v As

Să se găsească modulul şi orientarea vitezei aeroplanului faţă de sol ( v as ) dacă

viteza aeroplanului faţă de aer ( v aA ) este de 160 km/h şi îndreptată spre nord, iar viteza

aerului (vântului) faţă de sol ( v As ) este de 64 km/h, de la est spre vest.
     
5. Se dau vectorii A  1x  3  1y  2  1z ; C = -2  1y . Să se calculeze produsul
 
vectorial A  C .
6. Să se scrie ecuaţia planului, utilizând

vectorii N şi r din figura alăturată, precum şi
O semnificaţia produsului scalar.
 
N r

  
Răspuns : N  r  N2
  
7. Se dau trei vectori A, B, C . Să se scrie, cu ajutorul produsului mixt, condiţia ca
cei trei vectori să fie coplanari.
Răspuns : Condiţia cerută este :  A  B  C  0
  
   
8. Se consideră vectorul de poziţie A  3  1x  1y  2  1z .

a) Să se calculeze lungimea (modulul) lui A.
b) Să se afle lungimea proiecţiei vectorului
 A pe planul xOy.
c)Să se construiască un vector unitate B situat în planul xOy şi perpendicular pe
vectorul A . (Prin definiţie lungimea vectorului unitate - numit şi versor - este egală cu 1 :
B 2x  B 2y  1 ).


9. Un  paralelipiped
  
are muchiile descrise de vectorii de la origine :
1x  2  1y , 4  1y si 1y  3  1z . Să se calculeze volumul său.

10. Forţele

constante
 
: 
F1  1x  2  1y  3  1z (N)
   
şi F2  4  1x  ( 5)  1y  2  1z (N)
acţionează împreună asupra unei particule în timpul deplasării acesteia din punctul A(20,15,0)
(m) în punctul B(0,0,7) (m).
 SEMINAR 1 5

Care este lucrul mecanic efectuat asupra particulei ?

Indicaţie :
(B)  
L  (A) R dr     0 0 7
R  F1  F2  Rx 1x  Ry 1y  Rz  1z  L=  Rx  dx   Ry  dy   Rz  dz

dr  dx  1x  dy  1y  dz  1z  20 15 0
Calculele se efectuează - în consecinţă - în urma unor integrări banale.

3. NOTIUNI DE MECANICĂ CLASICĂ NERELATIVISTĂ (NEWTONIANĂ)/puţină

teorie + aplicaţii
Cinematica punctului material
Cinematica este acel capitol al mecanicii care studiază mişcarea corpurilor fără a
interesa natura acestora, masa lor, cauzele şi efectele mişcării ; în cinematică se stabilesc
expresii matematice care permit calculul poziţiei, vitezei şi acceleraţiei corpurilor aflate în
mişcare, în orice moment.
Noţiunea de punct material este un concept fizic idealizat 1. Punctul material
reprezintă corpul a cărui formă şi dimensiuni se neglijează în problema dată. O altă definiţie
spune că “prin punct material se înţelege un punct geometric care posedă o masă şi care
poate interacţiona cu alte puncte materiale (din punct de vedere cinematic nu interesează nici
masa sa şi nici interacţiunea sa cu alte puncte materiale)”.
Mişcarea mecanică a unui punct material poate avea loc : în spaţiul tridimensional ,
în plan (mişcarea plană) sau pe o direcţie unică (mişcarea unidimensională). Ea poate fi
mişcare de translaţie sau de rotaţie.
Această mişcare se raportează la un anumit punct (ales ca sistem de referinţă ) prin

intermediul unui vector de poziţie r .
Prin urmare putem defini :

z
P(t+t)
  Curba ()
r  r 
r
P(t)

r
O y
Figura 2.1
x
a) vectorul de poziţie al punctului material (în raport cu originea sistemului de
referinţă ales) :      

r  x  1x  y  1y  z  1z , unde 1x ,1y ,1z sunt versorii pe cele trei direcţii ale
sistemului de coordonate cartezian.
1
Conceptele idealizate - cum sunt punctul material, gazul perfect, unda armonică sau reţeaua
cristalină fără defecte - nu există ca atare în natură. Cu toate astea folosirea lor permite întelegerea în esenţă a
fenomenelor fizice studiate, întrucât ele păstrează toate caracteristicile importante ale obiectelor din lumea reală.
Conceptele idealizate se obţin prin selectarea anumitor proprietăţi ale obiectelor reale , însoţită de trecerea la
limită (către zero sau infinit) a tuturor celorlalte proprietăţi mai puţin importante pentru studiul respectiv.
 6 SEMINAR 1


b) traiectoria punctului material este curba descrisă de vârful vectorului r ( t ) şi
anume curba ().
Traiectoria punctului material reprezintă locul geometric al poziţiilor succesive
ocupate de punctul material datorită deplasării lui în spaţiu sub acţiunea forţelor.
Dacă traiectoria descrisă de punct este o linie dreaptă, atunci mişcarea se numeşte
miscare rectilinie, iar dacă traiectoria este o linie curbă, mişcarea se numeşte mişcare
curbilinie.
c) legea (ecuaţia)

de mişcare a punctului material în forma ei vectorială este
expresia matematică r ( t ) , echivalentă cu trei ecuaţii scalare numite şi ecuaţiile parametrice
ale mişcării : x(t) ,y(t) , z(t)
Funcţia r  t  trebuie să fie (din punct de vedere matematic) o funcţie continuă,
uniformă, finită în modul şi dublu derivabilă (pentru a conduce, după cum vom vedea în
continuare, la viteze şi acceleraţii finite !).
d) spaţiul (s) reprezintă lungimea drumului parcurs de punctul material pe traiectorie
, adică lungimea traiectoriei.
In figura anterioară mărimea s este lungimea elementului de arc considerat pe curba
() între punctele P(t) şi P(t+t) .
Descrierea evoluţiei unui punct material pe o curbă se poate face şi prin intermediul
ecuaţiei s(t), care reprezintă legea naturală sau ecuaţia orară a mişcării punctului.
e) viteza punctului material poate fi :

  r
  medie : v m  t
  
  r d r 
 ins tan tan ee (viteza intr - un punct ) : v  lim   r
 t  0 t dt
Observaţie. Notaţia 
 este folosită numai atunci când derivarea se face în raport cu
r
timpul (notaţia lui Newton).

z
()

 r  v
  vm
r  r P(t)

r
x O y
Figura 2.2

Viteza medie între punctele P(t) şi P(t+t) este un vector a cărui direcţie şi al cărui

sens coincid cu direcţia şi sensul vectorului  r din figura 2.2, în timp de viteza instantanee
într-un punct (de exemplu în punctul P(t) ) are - ca vector - direcţia dată de tangenta la
traiectorie în punctul P iar sensul lui este acelaşi cu sensul mişcării.
 SEMINAR 1 7

O altă observaţie
interesantă legată de
Graficul x(t) diferenţa calitativă dintre
x cele două viteze definite
Curba corespunzatoare
mai sus poate fi observată
miscarii
pe graficul alăturat
x Dreapta (1) (corespunzător unei
mişcări liniare, descrise de
Dreapta (2) curba x(t) ) ; astfel :
P(t)
t Figura 2.3
t
- panta fizică a dreptei (1) este egală cu viteza medie ;
- panta fizică a dreptei (2) (care este dreapta - tangentă dusă în punctul P la curba
care descrie mişcarea) este egală cu viteza instantanee în P.
f) acceleraţia punctului material este :

  v
- medie : a m  t
   2
 
- instantanee (intr - un punct) : a = lim = dv = d r = v = r
v
 t 0 t dt dt 2

Aşadar acceleraţia instantanee a este egală cu derivata de ordinul doi în raport cu

timpul a vectorului de poziţie r .
Diferenţa calitativă dintre cele două mărimi vectoriale este aceeaşi ca şi în cazul
vitezei : cu alte cuvinte, pe un grafic de tipul v = f(t), acceleraţia medie este panta unei drepte
de tip (1), în timp ce acceleraţia instantanee este panta unei drepte de tip (2) / tangentă la
curbă în punctul (sau la momentul de timp) dorit.
Legile dinamicii folosesc acceleraţia instantanee.
Observaţie importantă. Atât viteza cât şi acceleraţia sunt mărimi vectoriale definite
prin intermediul variaţiei altor mărimi vectoriale (rază vectoare, respectiv viteză). Variaţia
unor mărimi vectoriale poate fi legată atât de modul, cât şi de direcţie. Prin urmare, efecte ale
schimbării direcţiei (cum ar fi schimbarea direcţiei vectorului viteză într-o mişcare
curbilinie) se convertesc în existenţa unei acceleraţii specifice.

Aplicaţie : In sistem de coordonate carteziene, viteza instantanee şi acceleraţia

instantanee 
pentru 
un  punct material au următoarele expresii (dacă

r = x(t)  1x  y( t )  1y  z( t )  1z ) :
    
- viteza instantanee : v = r = x  1x  y  1y  z  1z
Componentele carteziene ale vitezei2 vor fi, prin urmare : v x  x ; v y  y ; v z  z
iar modulul (valoarea absolută) a acestui vector va fi dată de expresia :

v v v 2x  v 2y  v 2z  x 2  y 2  z 2

   
2
Datorită proprietăţilor produsului scalar se poate scrie : v x  v  1x  r  1x , etc.
 8 SEMINAR 1

- acceleraţia instantanee se obţine prin derivarea în raport cu timpul a vectorului

viteză v şi este :
       
  
av r  v
 x  1x  v
 y  1y  v
 z  1z  x  1x  y  1y  z  1z

Componentele carteziene ale acceleraţiei sunt : a x  x , a y  y , a z  z


iar valoarea absolută a vectorului acceleraţie a în funcţie de componentele sale carteziene
este dată de relaţia :

a a a 2x  a 2y  a 2z  x 2  y 2  z 2

Starea mecanică a unui sistem de N puncte materiale este complet determinată

(cunoscută) la un moment dat, atunci când se cunosc simultan toate coordonatele şi
vitezele celor N puncte materiale.
Observaţie finală. In foarte multe probleme (simple) de mecanică, drumul parcurs în
ceea ce priveşte ordinea calculelor este invers : se cunoaşte acceleraţia (eventual ca funcţie de
timp) şi se cere viteza şi coordonata mobilului ; de exemplu, fie dată mărimea a(t). Atunci,
deoarece :
dv
a(t)   dv  a(t)  dt  v(t)   a ( t ) dt  C1
dt
unde C1 este o constantă de integrare a cărei valoare poate fi precizată numai atunci când se
cunoaşte viteza la un moment de timp oarecare (eventual la momentul iniţial).
dx
De asemenea, deoarece : v( t ) 
dt
 x(t)   v(t) dt  C 2

unde C2 este altă constantă de integrare, a cărei valoare poate fi precizată numai dacă se
cunoaşte poziţia mobilului la un moment de timp precizat.
Stabilirea valorilor C1 şi C2 precum şi semnificaţia cunoaşterii lor va fi discutată în
cadrul capitolului de dinamică, ea fiind obiect de studiu al legii condiţiilor iniţiale.
Exemplu : Căderea liberă a corpurilor de la o înălţime dată h are loc cu viteză iniţială
nulă (v0 = 0) şi cu acceleraţie constantă a = -g . Atunci :

v(t)     g dt  C1  gt  C1 
 v(t)  -gt
dar v(0)  v0  0  C1 
gt 2 
y(t)    - gt  dt  C2    C2  gt 2 v2
2  y(t)  h -  h 
 2 2g
t  0  y(0)  h  C2 
2
v
Atunci când corpul atinge suprafaţa Pământului : y  0  h -  0  v la caderea  2gh
2g pe Pamant
relaţie bine cunoscută din liceu (variantă simplificată a ecuaţiei lui Galilei).

Probleme rezolvate
1. Să se studieze mişcarea circulară plană a unui punct material, folosind sistemul de
coordonate polare (r şi ).
Rezolvare
 SEMINAR 1 9

A) Caz general : mişcare oarecare descrisă în sistem de coordonate


polare

In coordonate polare s-a arătat (vezi paragraful 1.5) : r  r  1r . Prin urmare viteza
va fi :
   

v  r  r  1r  r  1r
Deoarece :
   
  
1r  cos   1x  sin   1y  1r  
  sin   1x  
  cos   1y

(ceea ce variază în această relaţie - deci depinde de timp - este unghiul la centru  = (t) ).
 
Prin urmare : 1  
r
 1 .


Deci :

    v r  r  v = v  v 2r  v 2
v  r  1r  r  1 , proiectiile pe axe fiind   
v   r   v  r  r 
2 2 2

Componenta vr se numeşte viteză radială iar componenta v se numeşte viteză

tangenţială.
Pentru calculul acceleraţiei vom observa că :
      
a v  r  1   
r  1r  r 
  1  r
  1  r 
 1
r 
   
   
1   sin   1x  cos   1y  1    cos   1x  
   sin   1y  
  1r

    a r  (r - r 2 )
 a = (r - r )  1r  (2r  r)  1
  2
   unde 
a   (2r   r  )
In mod asemănător, componenta ar se numeşte acceleraţie radială iar componenta a
este acceleraţia tangenţială.
Modulul acceleraţiei este :

a= a  a 2r  a 2  (r - r
 2 ) 2  ( 2r 
  r
 ) 2
B) Caz particular, cerut de problema dată
Mişcarea circulară (traiectoria descrisă este un
  cerc, vezi figura 2.4) are, în ceea ce priveşte
v  v   1 parametrii, următoarea particularitate :
 
a a 
 1r
ar

Figura 2.4
r = R (raza cercului) = const.
 = (t)
Din acest motiv :
r  0 , r = 0  v r  0 iar v   R


Introducând mărimea :
 10 SEMINAR 1

def . d
  

dt
numită viteză unghiulară  v   R şi - de asemenea - v = R.

Dimensional :       rad
 t s
a r  R 2  R2
Acceleraţia va avea componentele : 
 a   R

d d 2 def .
Mărimea : 
   2   se numeşte acceleraţie unghiulară şi are dimensiunea :
dt dt

      rad
 t  s2
In aceste condiţii : a   R   , iar modulul acceleraţiei va fi : a  R   2  4
 Atunci când mişcarea circulară este uniformă (cu alte cuvinte mobilul parcurge
spaţii egale pe traiectoria circulară în intervale egale de timp), unghiul la centru variază în
mod constant în timp şi, prin urmare,  = 0 = const. (iar  = 0).
In aceste condiţii, legea de mişcare a punctului material va exprima - în fapt -
dependenţa (t) :
d
 0  (t) = 0t + 0
dt
(unde 0 = const. reprezintă unghiul la centru corespunzător poziţiei iniţiale a punctului
material).
 Pentru mişcarea circulară uniform variată, acceleraţia punctului material pe
traiectorie se reflectă în prezenţa (în existenţa) unei acceleraţii unghiulare având o valoare
constantă :
   0  const.   =    dt   0  t  0
2
t
iar      dt   0   0  t  0
2
unde atât 0 cât şi 0 corespund stării iniţiale a punctului material.

2. Mişcarea în plan (z = 0) a unui punct material este dată de ecuaţiile parametrice :

   
x  A cos t  ; y = B sin  t 
2  2 
a) Care este traiectoria descrisă de acest punct material ? Este mişcarea acestuia
periodică ?
b) Care sunt componentele şi modulul vectorului viteză ?
Rezolvare
a) Ecuaţia traiectoriei se obţine - întotdeauna - prin eliminarea timpului (t) între cele
două ecuaţii parametrice care definesc mişcarea punctului material. Prin urmare :
 SEMINAR 1 11

    x
x  A cos t   cos t     
 2   2  A  deoarececos2  t  + sin 2  t  = 1
 2  2 
 2 2
 x y
    y  rezul ta :  1
y = B sin t   sin t   2 2
A B
 2   2  B 
Ultima ecuaţie obţinută (care nu conţine variabila t !) este ecuaţia unei elipse. Prin
urmare, traiectoria descrisă de punctul material va fi eliptică.
Perioada de timp (intervalul minim de timp) în care punctul material descrie complet
elipsa este impusă de periodicitatea funcţiilor trigonometrice :
   
x ( t )  x ( t  T )  A cos t   A cos  t  T  
2  2 
   
y( t )  y( t  T)  B sin  t   B sin   t  T  
2  2 
Atât funcţia sinus cât şi funcţia cosinus sunt periodice de 2. Prin urmare :

 T  2  T  4 s
2
Viteza se obţine, pornindu-se de la definiţia acesteia :
        
r (raza vectoare) = x  1x  y  1y  A cos t   1x  B sin  t   1y
2  2 

 def d r
v   (prin aplicarea regulii de derivare a unei marimi fizice vectoriale)
dt
       
= -A sin  t   1x  B cos t   1y
2 2  2 2 
Prin identificare rezultă :
     
v x  -A sin  t  vy  B cos t 
2 2  2 2 
In acest caz modulul vectorului viteză este :
     
v = v = v 2x  v 2y  A 2 sin 2  t   B 2 cos 2  t 
2  
2 2 
Probleme date ca temă
3. Să se găsească componentele şi modulul vectorului acceleraţie, în cazul problemei 2.
4. Intr-o mişcare circulară

vectorul de poziţie are expresia :

r ( t )  r  cos t 1x  r  sin t 1y
Să se calculeze mărimea vectorului viteză.

Dinamica punctului material. Principiile dinamicii

Dinamica este capitolul din mecanică în care se studiază mişcarea corpurilor
materiale (punctelor materiale) prin prisma cauzelor fizice care produc sau schimbă
 12 SEMINAR 1

mişcarea acestora. In dinamică se stabilesc legile mişcării corpurilor pe baza interacţiunilor

dintre ele.
Principiile dinamicii au fost obţinute pe baza unor seturi de date experimentale. Ele
au fost formulate ca atare , aşa cum am arătat în primul paragraf, de către Isaac Newton
(fizician, matematician si astronom englez) în anul 1687 în “Philosophie naturalis principia
mathematica”.
1.Legea I (principiul inerţiei)
“ O particulă foarte îndepărtată de alte corpuri se găseşte fie în stare de repaus,
fie în mişcare rectilinie şi uniformă în raport cu orice sistem de referinţă inerţial.”
Proprietatea corpurilor libere de a se mişca de la sine uniform şi rectiliniu, timp
indefinit, se numeşte inerţie.
Mărimea fizică ce caracterizează cantitativ inerţia corpurilor, fiind proporţională cu
cantitatea de substanţă conţinută de către acestea 3, se numeşte masă (masă inertă / masă
inerţială).
2.Legea II (legea forţei / principiul al doilea)
Influenţele pe care le exercită corpurile unele asupra altora se numesc interacţiuni.
Ele se pot manifesta prin contact direct între corpuri sau la distanţă (prin intermediul
câmpurilor).
Interacţiunile dintre corpuri pot determina (în general):
- schimbarea stării de mişcare sau de repaus a corpurilor (situaţie prevăzută de legea
forţei, aşa cum vom vedea că a fost formulată de către Newton) ;
- modificarea formei corpurilor (în cazul corpurilor deformabile) - situaţie distinctă,
pe care o ignorăm în cele ce urmează, dat fiind faptul că folosim conceptul idealizat de punct
material.
Forţa este o mărime fizică vectorială care caracterizează interacţiunile 4 dintre
corpuri.
“In condiţii exterioare specificate se poate defini o funcţie vectorială denumită
forţă, prin intermediul căreia corpurile exterioare acţionează asupra particulei date.
Forţa care acţionează asupra unui corp îi imprimă acestuia o acceleraţie proporţională
cu forţa şi invers proportională cu masa corpului” .
Relaţia cantitativă este :
    
m  r  m  a  F( r , r
 , t) (2.1)

3
Această afirmaţie este valabilă numai în mecanica vectorială. După cum vom vedea în capitolul
"Relativitate" (şi după cum se ştie şi din liceu), pentru puncte materiale care se deplasează cu viteze comparabile
cu viteza luminii, masa depinde de viteză :
m0
m
1 v2 c2

dacă v creşte, atunci m creşte ; prin urmare, masa nu trebuie confundată cu cantitatea de substanţă !
4
Tipurile de interacţiuni elementare recunoscute de către fizica actuală sunt :
a) interacţiunea gravitaţională, despre care vom discuta în cele ce urmează ;
b) interacţiunea electromagnetică , tratată pe larg în capitolul de Electromagnetism ;
c) interacţiunea slabă, care se manifestă în anumite procese de dezintegrare a particulelor elementare
(cum ar fi dezintegrarea ) ; intensitatea ei este de 109 ori mai slabă decât cea a interacţiei electromagnetice ;
d) interacţiunea tare (sau nucleară), care se manifestă la nivelul nucleelor ; ultimele două tipuri de
interacţiuni vor fi studiate în capitolul de Fizică nucleară.
 SEMINAR 1 13

unde m este o mărime scalară, invariantă (postulat valabil numai în mecanica nerelativistă) şi
măsurabilă, denumită masă (vezi şi definiţia masei inerte).
O altă expresie utilizată pentru definirea forţei derivă din observaţia :

 m 
  dv constanta dmv d 
F  ma  m   p
dt dt dt
 
unde mărimea vectorială p  mv se numeşte impuls.
Observaţii :
A) In fizica prenewtoniană se considera că impulsul este o mărime fizică mult mai
importantă decât oricare alta. Astfel :
- cinematic : era importantă cunoaşterea vitezei ;
- dinamic : mărimea fizică utilizată pentru a caracteriza mişcarea unui corp, egală
numeric cu produsul dintre masă şi viteza corpului, era impulsul, numit şi cantitatea de
mişcare.
De remarcat că atunci când se cunoaşte forţa, ceea ce se determină direct este
impulsul corpului, în timp ce viteza se obţine numai dacă se cunoaşte masa corpului.
Tinând cont de faptul că masa este considerată constantă, atunci când viteza este
constantă rezultă că impulsul este constant. Prin urmare, legea inerţiei avea formularea : "
Corpurile libere se mişcă cu impuls constant, timp nelimitat."
B) Relaţia (2.1) poate fi scrisă pe componente :
Fx  ma x  mx ; Fy  ma y  my ; Fz  ma z  mz (2.2)

Ecuaţia (2.1) / respectiv (2.2) se numeşte ecuaţia diferenţială a mişcării punctului

material.

C) Principalele tipuri de forţe, cunoscute încă din liceu, sunt (vezi problemele cu
caracter recapitulativ rezolvate la finalul acestui paragraf):
1) Forţele imprimate, produse de motoare sau de explozii.
2) Forţele gravitaţionale, care apar în urma interacţiunilor gravitaţionale între
corpuri. In exemplul din figura 2.5 :
 
m1  m 2 r12
F12   k  
 r122 r12
m1 r12 m2
 
F21 F12
Figura 2.5
11 N  m2
unde mărimea k  6,67 10 poartă numele de constantă a gravitaţiei universale.
kg 2
Interacţiunea gravitaţională are drept caracteristic faptul că :
- se manifestă şi la distanţă infinită (chiar dacă mărimea ei scade extrem de mult) ;
- forţele care apar sunt forţe de atracţie ;
- este susceptibil de a fi propagată printr-o cuantă de masă de repaus nulă, numită
graviton.
 14 SEMINAR 1

Forţa de atracţie dintre Pământ şi orice corp de masă m aflat pe suprafaţa acestuia îi
imprimă corpului o acceleraţie egală cu acceleraţia gravitaţională "g" (considerată, în
principiu, constantă). Mărimea :
G forta de atractie gravitationala
m 
g acceleratia gravitationala

poartă numele de masă gravitaţională (sau masă grea).

In mecanica clasică masa inertă este egală cu masa grea a corpurilor şi este
considerată o mărime fizică fundamentală (reflectând simultan proprietăţile de inerţie şi
atracţie gravitaţională ale materiei).
3) Forţele de frecare, care se manifestă la contactul dintre corpurile care se mişcă sau
au tendinţa să se mişte relativ unele la altele şi care au drept efect încetinirea / împiedicarea
mişcării acestora.
4) Forţele elastice, care se manifestă la interacţiunea prin contact dintre corpuri,
atunci când forma sau dimensiunea acestora este modificată.
5) Forţele de legătură, care limitează posibilităţile de mişcare ale corpurilor.
Printre forţele de legătură, cele mai cunoscute sunt reacţiunile legăturilor şi
tensiunile în fire (cabluri).
6) Forţele de inerţie, care acţionează asupra corpurilor aflate în sisteme de referinţă
neinerţiale.

O altă mărime cunoscută din liceu (şi utilizată în cazul problemelor rezolvate)
 
implică forţa în forma : M  r  F şi poartă numele de momentul forţei.
Ea caracterizează efectul de rotaţie al unei forţe aplicate unui corp rigid, în raport cu
un punct dat (eventual punctul în care este fixat corpul). Momentul unei forţe faţă de un punct
este o mărime fizică vectorială. Reamintim că distanţa "d" de la punctul în jurul căruia are loc
rotaţia corpului până la suportul forţei se numeşte braţul forţei.

3. Legea forţei are un corolar, formulat /şi cunoscut sub denumirea de principiul
suprapunerii (sau al independenţei acţiunilor ) : “ Forţa rezultantă pe care o mulţime de
sisteme fizice (N sisteme fizice) o exercită asupra unui punct material este egală cu suma
vectorială a forţelor pe care fiecare dintre sistemele fizice ale mulţimii le-ar exercita
asupra punctului material dacă s-ar găsi singur în prezenţa lui, în aceeaşi poziţie
relativă.”
Expresia cantitativă a acestui principiu este :
  N 
 
F( r , r , t )   Fi ( ri , ri , t ) (2.3)
i 1
Acest principiu afirmă faptul că fiecare dintre forţele la care este supus un corp
acţionează independent de existenţa celorlalte forţe aplicate (între forţe nu au loc fenomene de
interferenţă) : efectul fiecărei forţe este acelaşi indiferent dacă acţionează sau nu alte forţe !
Caz particular : Atunci când asupra unui punct material acţionează doar două forţe,
însumarea acestora are loc după regula paralelogramului, mărimea rezultantei fiind dată de
teorema lui Pitagora generalizată :
R F12  F22  2F1F2 cos 
 SEMINAR 1 15


unde  este unghiul dintre cele două forţe ; direcţia rezultantei (în raport cu direcţia lui F1 )
F12  R 2  F22
este definită de unghiul :   arccos .
2F1R
Observaţie
Atunci când efectele mai multor forţe care se exercită simultan asupra unui corp se
compensează reciproc, starea de mişcare (translaţie + rotaţie) a acestuia nu se modifică : se
spune atunci că obiectul este în ECHILIBRU.
Un corp (sau un punct material) se găseşte în echilibru atunci când nu-şi schimbă
starea de mişcare în care se află (dacă este în repaus, atunci rămâne în repaus, dacă este în
mişcare rectilinie şi uniformă îşi păstrează constante toate mărimile caracteristice acestei
mişcări).
Matematic, prima condiţie de echilibru (condiţia de echilibru faţă de translaţie) cere
ca rezultanta forţelor care acţionează asupra punctului material (sau asupra sistemului de
puncte materiale) să fie nulă :

 Fkx  0
  k
R   Fk  0   Fky  0 (ecuaţii scalare)
k  k
 Fkz  0
 k
Atenţie : se pot compune doar forţe concurente ! 
Cea de-a doua condiţie de echilibru (echilibru faţă de rotaţie) impune ca :  M k  0
k

momentele fiind calculate faţă de o axă arbitrară. In acest caz nu este necesar ca forţele să fie
concurente.
Reamintim că un corp se găseşte :
- în echilibru stabil, dacă energia sa potenţială are cea mai mică valoare (minimă)
dintre valorile posibile în toate poziţiile imediat învecinate cu poziţia de echilibru ;
- în echilibru instabil, dacă energia sa potenţială are cea mai mare valoare (maximă)
în raport cu valorile corespunzătoare poziţiilor imediat învecinate ;
- în echilibru indiferent, adcă energia potenţială rămâne constantă atunci când corpul
este deplasat în toate poziţiile imediat învecinate cu poziţia de echilibru.

4. Legea III (principiul acţiunii 

şi reacţiunii) : “Dacă prezenţa unui punct
material condiţionează o anumită forţă 12 exercitată asupra unui al doilea punct
F
material, prezenţa celui de-al doilea
punct material condiţionează o forţă

F21 egală şi de sens contrar cu prima,
manifestată asupra primului punct
 
R  F    Fcp material.”
cp

Fcp

R  F 
cp

Figura 2.6
Formularea
 cantitativă
 este :
Fik  Fki (2.4)
Forţele cu care două corpuri acţionează unul asupra celuilalt sunt orientate pe aceeaşi
direcţie, sunt egale ca mărime şi au sens opus.
 16 SEMINAR 1

Deşi forţele acţionează în perechi, ele au puncte de aplicaţie diferite, ceea ce face ca
să nu se poată discuta despre rezultanta lor nulă la nivelul fiecărui corp în parte (vezi figura
2.6).

Tuturor acestor principii li se adaugă principiul relativităţii galileene (principiul

relativităţii clasice / legea transformărilor inerţiale a lui Galileo Galilei).
Acest principiu încearcă să răspundă următoarei realităţi. Existenţa unui număr
infinit de sisteme de referinţă inerţiale, aflate în repaus sau în mişcare rectilinie şi uniformă
unele relativ la altele, conduce la ideea că studiul mişcării punctelor materiale trebuie să
conducă la ecuaţii a căror formă trebuie să fie independentă de alegerea raportării la un anume
S.R.I. sau altul. Răspunsul la această realitate este următorul :
“Dacă legile mecanicii newtoniene sunt valabile într-un sistem de referinţă
inerţial dat, ele vor fi valabile în orice sistem de referinţă care se mişcă uniform şi
rectiliniu faţă de primul.”
Pentru a deduce consecinţele acestui principiu, reamintim ipotezele de bază utilizate
în demonstraţia care urmează :
- interacţiunile dintre corpuri se exercită instantaneu la distanţă (deci cu o viteză
infinit de mare) ; aceasta afirmaţie, după cum vom vedea în prezentarea teoriei relativităţii
restrânse, nu este adevarată : undele electromagnetice se propagă cu viteză finită ;
- există un timp universal, acelaşi în toate referenţialele, ceea ce implică
simultaneitatea absolută a două evenimente (evenimente simultane într-un anumit S.R.I. sunt
simultane în raport cu orice alt S.R.I.).
O consecinţă imediată a acestui principiu o constituie relaţiile de transformare ale lui
Galilei. Acestea exprimă legături (relaţii de legătură) între coordonatele mişcării exprimate în
două sisteme de referinţă inerţiale.
Ansamblul variabilelor (x , y , z , t), respectiv
(x’ , y’ , z’ , t’) constituie un eveniment.
z' M
(S) 
z r  (S')
r'
 y'
R x'
y Figura 2.7
x
Punctul M se află în mişcare rectilinie şi uniformă atât în raport cu S.R.I. (S) cât şi în
raport cu S.R.I. (S’).
Sistemul (S) se află în mişcare rectilinie şi uniformă faţă de sistemul (S’) : viteza

relativă a lui (S’) faţă de (S) este viteza de transport v transp. .
La momentul iniţial sistemul de referinţă (S’) se afla - în raport cu sistemul de
referinţă (S) - într-o poziţie iniţială caracterizată de vectorul de poziţie R 0 .

r  R  r '    
Prin urmare (vezi compunerea vectorilor) :   
  r = R0  vtransp.  t  r ' (2.5)
R  R0  vtransp.  t
 SEMINAR 1 17

Sistem de referinta Relatii de Sistem de referinta

inertial (S) transformare inertial (S')
 
r  x , y, z , t  r '  x ' , y' , z ' , t ' unde t = t'

 x = x 0  v x transp.  t  x '
y=y v
     y transp.  t  y '
r  R 0  v transp.  t  r '   0
(în coordonate carteziene).
 z = z 0  v z transp.  t  z'

t  t '
Din aspectul acestor relaţii (2.5) reiese liniaritea dependenţei dintre evenimentele
(x,y,z,t) şi (x’,y’,z’,t’), precum şi reciprocitatea transformării (putem scrie relaţiile reciproce
de trecere de la (S’) la (S) ). De asemenea se poate observa asimetria transformării în ceea ce
priveşte grupul de coordonate spaţiale pe de o parte şi coordonata timp pe de altă parte.
Alte consecinţe ale principiului relativităţii, care derivă direct din relaţiile (2.5) sunt :
a. Invarianţa lungimilor : distanţa dintre două puncte M 1 şi M2 este invariantă în
raport cu transformarea Galilei .


 r1  in raport cu (S)     
M1  '  M1M2  r2  r1 
 r1 (in raport cu (S' ))  '   '  
 
  ( r2  v transp.  t ' R 0 )  ( r1  v transp.  t ' R 0 ) 
2 r  in raport cu (S)   ' ' 
M 2  '   r2  r1  'M1M2
 r2 (in raport cu (S' )) 
Această consecinţă îi oferă spaţiului (indiferent de S.R.I. la care se face raportarea)
un caracter absolut.
b. Legea compunerii vitezelor :
        
v r r ' v transp .  v' v transp .  v = v'+v transp.
Din această lege rezultă următoarea consecinţă : orice sistem de referinţă care se
deplasează cu viteza de transport constantă faţă de un sistem de referinţă inerţial este un
  
sistem de referinţă inerţial : v'  const. ; v transp.  const.  v = const.
c. Invarianţa acceleraţiei :  
r  r '
deci acceleraţiile sunt invariante la trecerea de la un S.R.I. la alt S.R.I. 5, în cadrul relaţiilor de
transformare Galilei.
Deoarece în mecanica clasică masa reprezintă o constantă, rezultă faptul că forţa
este, la rândul ei, independentă de sistemul de referinţă inerţial la care se face raportarea :
 
F(S)  F'(S')

Dacă o ecuaţie îşi păstrează forma prin trecerea de la un sistem de coordonate la

altul, se spune că această ecuaţie este covariantă faţă de transformarea respectivă. Toate legile
mecanicii sunt covariante faţă de tranformări de forma (2.5).
Mărimea fizică care nu se schimbă prin trecerea de la un sistem de referinţă la altul
reprezintă un invariant al transformării respective (de exemplu forţa este o mărime

5
Observaţie : Pentru sisteme de referinţă neinerţiale acceleraţia nu mai este invariantă !
 18 SEMINAR 1

invariantă). Când toţi factorii care intervin într-o ecuaţie sunt invarianţi, se spune că ecuaţia
respectivă este invariantă faţă de transformarea dată.
d. Simultaneitatea : Un fenomen a cărui durată de desfăşurare este (raportat la un
sistem de referinţă inerţial (S) ) t  t 2  t 1 , are (în raport cu alt sistem de referinţă inerţial
(S') ) o durată de desfăşurare identică : t '  t '2  t 1'  t 2  t 1  t
Dacă :  t (S)  0   t' (S')  0
ceea ce înseamnă că două evenimente simultane în raport cu un S.R.I. sunt simultane în raport
cu orice S.R.I. ; această observaţie consfinţeşte caracterul absolut al (curgerii) timpului.
O altă formulare pentru principiul relativitatii galileene este : “ Nici un sistem de
referinţă inerţial nu este privilegiat în descrierea mişcării unui sistem fizic.”
O ultimă lege a dinamicii vectoriale este legea condiţiilor iniţiale.
Inainte de a formula această lege se impune reamintirea câtorva definiţii introduse în
liceu şi absolut necesare în acest moment.
 Două sau mai multe corpuri care iau parte la un proces fizic formează un sistem
fizic.
 Părţile din care se compune un sistem fizic se numesc elementele sistemului.
 Forţele care acţionează asupra oricărui element al sistemului strict din partea
celorlalte elemente componente (ale aceluiaşi sistem fizic dat) se numesc forţe interioare.
 Forţele exterioare sunt forţele care acţionează asupra elementelor sistemului din
partea unor corpuri care nu fac parte din sistemul fizic dat.
 Sistemele fizice ale căror elemente suferă numai acţiunea forţelor interioare (sau
pentru care rezultanta forţelor exterioare este nulă) se numesc sisteme fizice izolate sau
închise.
Legea condiţiilor iniţiale spune că :
“Dacă un sistem fizic este izolat, fiecare element al sistemului capătă, datorită
prezenţei celorlalte, o acceleraţie bine determinată ca mărime, direcţie şi sens la
momentul t, atunci când se cunosc poziţiile şi vitezele elementelor sistemului la
momentul iniţial t0 (deci starea mecanică a sistemului la momentul iniţial).”
Ecuaţia de mişcare a lui Newton pentru fiecare punct material k al sistemului dat ce
are în compunere Npuncte materiale se scrie :
        
m k rk  F ( k ) ( r1 , r2 , r3 ..... rN , r1 , r2 , r3 .... rN , t ) (2.6) , unde k = 1, N
Aşa cum se observă, pentru cele N puncte materiale care constituie sistemul pot fi
scrise N ecuaţii vectoriale, adică 3·N ecuaţii scalare care sunt ecuaţii diferenţiale de ordinul
al doilea.
Pentru rezolvarea sistemului respectiv (cunoaşterea tuturor acceleraţiilor celor N
puncte materiale) este necesar să cunoaştem 6·N constante de integrare6.
Cele 6·N constante de integrare se cunosc atunci când se precizează aşa-numitele
condiţii iniţiale.Cele 6·N condiţii iniţiale sunt elementele care precizează starea mecanică a
 
 rk (t 0 )  rk0 , k = 1, N
sistemului la momentul initial t0 :  
 rk (t 0 )  v 0k , k = 1, N

6
Orice integrare permite aflarea rezultatului analitic, la care se adaugă o constantă. O ecuaţie
diferenţială de ordinul doi implică o dublă integrare, ceea ce pretinde precizarea a două constante de integrare
pentru fiecare ecuaţie scrisă, care face parte din sistem.
 SEMINAR 1 19

Ecuaţia (2.6), împreună cu condiţiile iniţiale, se constituie (din punct de vedere


matematic) într-o problema Cauchy care admite o soluţie unică rk  t  ; prin urmare se obţine
legea de mişcare a fiecărui punct material.
   
• Coordonatele vectoriale : r1 ( t ), r2 ( t ), r3 ,....rN ( t ) definesc configuraţia
sistemului la momentul de timp t dat.
• Numărul parametrilor care determină complet configuraţia unui sistem de particule
(de puncte materiale) poartă numele de număr de grade de libertate ale sistemului de
particule.
• Starea mecanică a sistemului de N particule la momentul t este definită de
ansamblul vectorilor de poziţie şi al vitezelor tuturor particulelor la momentul de timp t :
   
 ( t ), 
 ( t )....
 (t) .
r1 ( t ), r2 ( t ).... rN ( t ), r1 r2 rN

Putem sintetiza cele afirmate până acum sub forma următoarei scheme :

Actiunea perturbatiei exterioare

Starea intiala (masurarea marimilor fizice ale sistemului) Starea
(pregatirea finala
sistemului) (Evolutia in timp a sistemului fizic)

         
 (t )
rk ( t 0 ) , rk 0  m k rk  F ( k ) ( r1 , r2 ...rN , r1 , r2 ,...rN , t ) 
 
  t
rk ( t ) , rk

Principalele dezavantaje ale mecanicii vectoriale sunt (vom mai reveni asupra
acestui subiect) :
1. Metodele de calcul ale mecanicii newtoniene nu disting şi nu elimină automat, din
calcule, forţele de legături şi reacţiunile care apar în ecuaţiile de mişcare, caracterul de
generalitate fiind restrâns.
2. In majoritatea cazurilor care interesează, integrarea sistemului de ecuaţii de
mişcare (2.6) nu se poate face decât aproximativ, folosind metode de calcul aproximativ,
analitic, grafic sau numeric.
Utilizarea ecuaţiei fundamentale pentru studiul dinamicii punctului material
liber
1. Să se deducă ecuaţia traiectoriei unui corp de masă m, aruncat de la înălţimea h0
cu viteza iniţială v0, după o direcţie făcând unghiul  cu orizontala.
Rezolvare
Se identifică cele două rezultante ale
forţelor care acţionează după cele două direcţii,
y Figura 2.8 anume (vezi figura 2.8) :
v 0 y  v 0  sin 

v0

h0
v 0 x  v 0  cos 

G x
O(x0 ,0) xmax
- după direcţia axei Ox : Rx = 0 
ax = 0
v x   a x dt  v 0 x  v x ( t  0)  v 0 cos 
 20 SEMINAR 1

x   vxdt  v0 cos  dt 

 v0 cos   t + cons.   x = x 0  v0 cos   t (a) - după direcţia Oy :
La t = 0, x = const. = x 0 


vy   g dt  gt  const. 

R y  R y 1y  mg1y  a y  g   
  

t  0  vy  voy  const.  v0sin
 vy  gt  v0sin
gt2 
y    gt  v0sin dt = -  v0t sin  const. gt2
2   y = -  v0t sin  h0 (b)
t  0  y = const. = ho  2

Ecuaţiile (a) şi (b) reprezintă ecuaţiile parametrice ale traiectoriei punctului material.
Pentru a scrie ecuaţia traiectoriei, se elimină timpul între aceste două relaţii :
2
x - x0 g  x  x0 
(a )  t = se introduce in (b)  y  h 0  ( x  x 0 )  tg     (c)
v 0 cos 2  v 0 cos  
Ecuaţia obţinută se mai numeşte şi ecuaţia balisticii. Din punct de vedere matematic
ea corespunde unei parabole.
Distanţa maximă (xmax) este distanţa de la origine până la poziţia unde punctul
material întâlneşte din nou axa Ox. Valoarea acesteia se obţine din ecuaţia (c), punând
2
g  x  x0 
condiţia y = 0 : h 0  ( x max  x 0 )  tg    max  =0
2  v 0 cos  
Pentru a afla coordonata x pentru care corpul atinge înălţimea maximă se pune
dy
condiţia :  0  x corespunzator maximului
dx
Probleme date ca temă
2. Să se studieze mişcarea unui corp de masă m care alunecă fără frecare pe un plan
înclinat care face unghiul  cu orizontala.
3. Pe o apă liniştită un om poate vâsli cu o viteză de 8 km/h.
a) Dacă el vâsleşte perpendicular pe direcţia unui curent ce curge cu 3 km/h, care va
fi direcţia traiectoriei sale şi care va fi viteza sa ?
b) In ce direcţie ar trebui să vâslească el, pentru a trece perpendicular pe curent, şi
care ar fi viteza în acest caz ?