Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Secția: Asistență Socială

Referat știinţific elaborat în cadrul seminarului de : ”Psihosociologia sănătății și sănătate

publică’’

Profesor: Eugen Băican

Apariția, evoluția și transformarea spitalului

Cluj Napoca, 2017

Cuprins:
 1. Preliminarii teoretico-metodologice

1.1 Problema științifică abordată și scopul lucrării

1.2 Încadrări paradigmatice și teorii științifice relevante în domeniu

1.3Metodele, instrumentele și tehnicile relevante în cercetare

2. Prezentarea rezultatelor obțiunute

2.1 Definirea termenului ”spital”

2.2 Istoria apariției spitalelor

2.3 Clasificarea

2.4 Evoluţia sistemului serviciilor de sănătate din România

2.5 Spitalul forma de proprietate

2.6 Spitalul ca organizatie sociala si transformarea sa

3. Studiu de caz

4. Evaluarea rezultatelor

4.1Concluzii sintetice de ansamblu

5. Bibliografie

1. Preliminarii teoretico-metodologice:
 1.1 Problema științifică abordată și scopul lucrării:

Problema ştiinţifică abordată, vizează: spitalul ca o organizație socială, evoluția și

transformarea sa. El reprezintă doar un subsistem al sistemului de sănătate, care cuprinde
ansamblul elementelor şi relaţiilor care influenţează starea de sănătate a populatiei.

Sistemul serviciilor de sănătate cuprinde ansamblul resurselor umane, materiale, financiare,

informaţionale utilizate pentru a produce îngrijiri şi servicii care au ca scop îmbunătăţirea sau
menţinerea stării de sănătate. (https://biblioteca.regielive.ro/cursuri/management/organizarea-
serviciilor-de-sanatate-338069.html)

Scopul lucrării este de a prezenta sistematic informații cu privire la instituţiile medicale

(spitalele), apariția, evoluția și transformarea acestora.

1.2 Încadrări paradigmatice și teorii științifice relevante în domeniu.

Problema abordată se încadrează în paradigma lui Cătălin Zamfir (2006) și anume

paradigma dezvoltării sociale (Midgley (1995): Dezvoltarea socială este “un proces de
schimbare socială planificată, destinată să promoveze bunăstarea populaţiei ca întreg,
printr-un proces de transformare economică şi socială complexă”.- concept
fundamental:planificarea), care se referă la orientarea unei ţări/regiuni/comunităţi/instituţii spre
realizarea unei stări dezirabile, stabilită ca obiectiv, printr-un proces planificat în timp, realizat
printr-un set de acţiuni conjugate.

Analizind definiţia:

- starea dezirabilă – obiectiv de realizat;

- set de acţiuni – programe, planuri, strategii

Dar se încadrează și in paradigma dezvoltării comunitare care accentuează rolul

rețelelor sociale si a inițiativei și responsabilizării comunitare pe importanța suportului social în
sănătate și boală, privit în contextul grupului de apartenență , pe importanța și eficacitatea
programelor de îngrijire comunitare.

1.3 Metodele, instrumentele și tehnicile relevante în cercetare:

Metodele folosite în cercetare sunt: cercetarea conceptual-teoretică și studiul documentelor.

Instrumentele folosite în cercetare sunt: metoda analizei critic constructive a bibliografiei de

specialitate și analiza documentelor;

Tehnicile folosite în cercetare sunt: parafrazarea, sumarizarea, interpretarea şi elaborarea

personală.

2. PREZENTAREA REZULTATELOR OBȚINUTE

2.1-Definirea termenului ”spital”

Roderick E. McGrew definește spitalul în lucrarea sa Encyclopedia of Medical History

(Macmillan 1985), pp.134-5 ca fiind o instituție dedicată menținerii sănătății care oferă atât
îngrijire pe o perioadă scurtă de timp cât și pentru o perioadă medie și chiar lungă de timp. La
început spitalele erau formate din câte o singură clădire dar în ziua de azi multe din ele sunt
formate din mai multe clădiri (corpuri).

Giddens Anthony în lucrarea sa de Sociologie definește spitalul ca fiind din punct de vedere
conceptual sociologic o organizaţie socială, cu o structură de tip formal, adică are predefinite
natura şi tipul de relaţii dintre membri, ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe. Structura
formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi relaţiile dintre acestea
sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă.
 A.Giddens susţine că grupul este capabil să conceapă proceduri informale care permit
iniţiativă şi o mai mare responsabilitate decât sunt prevăzute în regulile formale ale organizaţiei.
Reţele informale tind să apară la toate nivelurile organizaţiilor. Ele sunt generatoare de birocraţie
şi corupţie. La vârf, legăturile şi conexiunile personale pot fi mai importante, decât situaţiile
formale în care ar trebui să se ia deciziile.

2.2 Istoria apariției spitalelor

In antichitate sanatatea si religia erau strins legate intre ele iar De când crestinismul devenit
religie de stat, sănătății i s-a acordat o mai mare atenție. Sinodul I Ecumenic de la Niceea a decis
ca biserica să ajute persoanele sărmane, bolnave, văduve sau străine. A ordonat construirea de
spitale în fiecare oraș-catedrală. Mai târziu au fost construite mănăstiri în apropierea spitalelor,
astfel încât preotul să poată oficia slujbe și masluri. Pentru leproși era repartizata o secție aparte.
In Islamul medieval cel mai vechi spital islamic medieval înregistrat este spitalulal-Walid ibn
'Abdul Malik.

Cuvântul medieval islamic ”bimaristan” desemna spitalul în sensul modern, adică locul unde
pacienții sunt primiți și îngrijiți de personal calificat. Astfel medicii făceau diferența dintre spital
și alte spații de tratare a bolnavilor, cum ar fi templele de însănătoșire, templele de odihnă,
ospiciile sau azilele. Spitalele publice și spitalele-universități au fost prima dată construite tot de
musulmani .Europa medievală biserica franceză de la Les Invalides arată legătura strânsă dintre
biserici și spitale.

Spitalele europene urmau un model asemănător. Ele erau comunități religioase, cu călugări și
maici. Unele spitale erau multi-funcționale, altele ofereau ajutor doar pentru anumite persoane.
Astfel de spitale erau spitalele de leproși, spitalele săracilor sau cele pentru pelerini, care mai
mult îi găzduiau decât îi tratau.

Conceptul de spitale creștine a evoluat până în secolul al XVIII-lea, când au apărut spitalele
moderne, făcute doar pentru tratarea bolnavilor și echipate cu medici și chirurgi. Charité, fondat
în Berlin în 1710 este unul dintre acesteaiar spitalul lui Guy (în engleză Guy's Hospital) a fost
fondat în Londra în 1724. De-alungul secolului au mai apărut și alte spitale, plătite de subscripții
private. Când Spitalul Vienez General Allgemeines Krankenhaus a fost deschis, devenind de la
fondare cel mai mare spital din lume, medicii au primit o nouă facilitate care a transformat
spitalul în cel mai important centru de cercetare.

De asemenea, primele clinici specializate pe problemele dermatologice, ale ochilor, ale

nasului, ale urechilor și ale gâtului au fost deschise tot la Viena evenimente care marchează
începutul medicinei specializate. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Statele Unite și majoritatea
statelor europene aveau un sistem bine organizat de spitale publice și private. În Europa
continentală, spitalele noi erau construite și întreținute din fonduri publice.

National Health Service (Serviciul Național de Sănătate), fondat în 1948, era principala instituție
al cărei scop era menținerea sănătății din Regatul Unit. În Statele Unite, spitalul tradițional este
spitalul non-profit, susținut de obicei de nominările religioase.

Sunt scutite de taxe, datorită acțiunilor lor caritabile,dar oferă un minim de îngrijiri medicale.
Întrucât calitatea îngrijirilor medicale devenise o problemă globală, spitalele au fost nevoite să
plătească din ce în ce mai mult pentru asta. Odată cu trecerea timpului, aparatele medicale au
devenit din ce în ce mai sofisticate,minimalizând efortul medicului la diagnosticarea și operarea
pacienților.

Primele spitale din România

Primul spital din țările române extracarpatice datează din 1619-1620 care este spitalul din
Suceava fondat de mitropolitul Anastasie Crimca, însă cele mai semnificative așezăminte de
acest fel aparțin sec al XVIII-lea. Ele sunt 1695-1714 Colțea, ctitorie a spătarului Mihail
Cantacuzino, 1735 Pantelimonul, ctitorie a lui Grigore al II-lea Ghica, 1757 Sf. Spiridon din Iași,
ctitorie a lui Constantin Mihai Racoviță, iar în 1814-1815, Filantropia, spitalul săracilor bolnavi.

Alte spitale: -1291 Sibiu și Bistrița

-1413 Brașov

-1531 Lipova (Banat)

-1796 Dudești
-1798 Roman

-1813 Spitalul Filantropia din București

-1830 Oravița

-1830 Brăila

-1840 Râmnicu Vâlcea

-dupa 1848- Cluj, Târgu Mureș, Sibiu, Turda, Făgăraș, Sf Gheorghe, Miercurea Ciuc, Deja, Deva

- etc

2.3 Clasificarea

Pe de o parte: Rădulescu (2003) susține că spitalele se diferențează între ele după tipul
serviciilor medicale pe care le oferă pacienților internați:

Spitalele generale sunt cele mai răspândite; ele oferă îngrijire pentru combaterea
diverselor răni sau boli de care suferă pacienții. De obicei, dispun de o secție de urgență, unde
sunt pacienții ce necesită o intervenție din partea medicului cât mai urgentă. Spitalele generale
tratează fiecare pacient în secții speciale, dotate cu aparatura necesară medicului specialist.

Spitalele specializate sunt spitale care tratează pacienți preponderent cu o anumită

disfuncție sau dintr-o anumită categorie socială. Astfel, din această categorie fac parte spitalele
de arsuri (tratează persoanele cu arsuri), spitalele pentru persoanele cu probleme psihice și
spitalele pentru copii.

Clinicile sunt spitale de dimensiuni mai mici care în general nu internează pacienții. Se
axează mai mult pe diagnosticul și tratamentul ambulator al pacienților. De la clinică medicul
trimite pacientul către secția corespunzătoare a unui spital.

Spitalele universitare sunt spitalele asociate facultăților de medicină care combină

tratarea pacienților cu studierea medicinei de către viitorii medici.
 Pe de altă parte (McKee, M., Healy, J. 2002) abordează o clasificarea a spitalelor pe
categorii, economiile centralizate din fostele ţări comuniste sau ţări cu regim dictatorial
impunând clasificarea ca pe un mijloc de control de la nivel central.

O ierarhizare clasică, frecventă în literatură împarte spitalele în trei categorii:

1. spitale de îngrijiri terţiare,

2. spitale de îngrijiri secundare

3. spitale comunitare

Spitalele terţiare sunt considerate cele care oferă servicii complexe, cu tehnologie ultra-
performantă; spitalele comunitare reprezintă acele spitale organizate în zone slab populate sau
izolate, furnizând servicii diagnostice de bază şi intervenţii chirurgicale minore;

2.4. Evoluţia sistemului serviciilor de sănătate din România

Modelul integrat al sistemului îngrijirilor de sănătate din România a fost introdus prin
Legea organizării sanitare din 1949, fiind inspirat de sistemul de sănătate conceput de Semaşko
în Uniunea Sovietică. Acesta avea ca scop un nivel ridicat de echitate şi se baza în teorie pe
principiile acoperirii universale a populaţiei şi accesului fără plată la servicii, dar lăsa individului
foarte puţină libertate de a alege într-un sistem extrem de standardizat, centralizat şi strict
reglementat.

Sistemul sanitar din România, până în 1990, a avut caracteristici tipice ale modelului
Semaşko: finanţarea de către stat, planificarea centralizată, administrarea rigidă şi monopolul
statului asupra serviciilor medicale. Remarcam absenţa furnizorilor privaţi de servicii (aceste
forme de organizare fiind desfiinţate sau naţionalizate) şi statutul de funcţionar public al
profesioniştilor din sănătate. Sistemul pus în practică până în 1990 se abătea însă atât în România
cât şi în celelalte ţări socialiste de la caracteristicile postulate de Semaşko. Astfel, accesul liber şi
egal pentru toţi cetăţenii şi eficienţa teoretică a unui sistem construit pe principii exclusiv
teritoriale au fost contrazise în practică de caracteristici cum au fost:

a) existenţa unor reţele paralele de furnizori de servicii, bazate pe principiul locului de muncă
(de ex. dispensare de întreprindere, spitale ale unor ministere cu reţele proprii);

b) păstrarea unor elemente ale sistemului contributiv, de asigurări şi excluderea de la accesul

liber a unor categorii (de ex. ţărani neincluşi în structuri colective), care în anumite perioade cel
puţin, au fost obligate sa plătească cel puţin o parte a serviciilor;

c) existenţa unor plăti directe formale (reintrodusă în România pentru unele servicii din 1983) şi
mai ales accentuarea plăţilor informale sau ignorarea regulilor de trimitere a pacienţilor, odată cu
erodarea bazei economice a sistemului (Mihalyi, 2004).
Schimbarea radicală a naturii sistemului îngrijirilor de sănătate s-a produs după 1998,
odată cu renunţarea la finanţarea preponderentă din impozite şi taxe generale, şi trecerea la un
sistem de asigurări sociale de sănătate, obligatorii. Simultan cu schimbarea mecanismului de
finanţare au fost modificate şi elemente cheie legate de organizarea furnizorilor de servicii şi
principalele structuri de conducere şi reglementare ale sistemului.

Sistemul de asigurări sociale de sănătate, modelul Bismarck, nu este complet nou pentru
România. Au existat, între primul şi cel de al doilea război mondial, asigurări de sănătate pentru
angajaţii din întreprinderile industriale, comercianţi, funcţionari şi familiile lor, precum şi pentru
liberi profesionişti. Schimbările de organizare au fost precedate de modificări legislative apărute
după 1995, care au stabilit cadrul pentru trecerea la un sistem de asigurări sociale de sănătate,
mult mai descentralizat şi pluralist, cu relaţii contractuale între casele de asigurări de sănătate
(cumpărători de servicii) şi furnizorii de servicii de sănătate.

În primul val de modificări legislative, cele mai importante au fost Legea 74/1995 privind
organizarea Colegiului Medicilor, legea 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate, Legea
100/1997 privind sănătatea publică, Legea 146/1999 privind organizarea spitalelor şi Ordonanţa
de urgenţă 152/1999 privind produsele farmaceutice de uz uman. Au urmat apoi numeroase
amendamente ale acestor legi, cele mai notabile modificări fiind făcute în domeniul asigurărilor
sociale de sănătate prin Ordonanţa 150/2002, iar în domeniul organizării spitalelor, de Legea
270/2003.

O relansare a procesului de reformă, cu revizuirea cuprinzătoare a legislaţiei din domeniul

sănătăţii, este în curs, prin procesul de aprobare şi punere în practică a Legii 95/2006.
Începând cu 1999, principalele organizaţii implicate în sistemul de servicii de sănătate sunt:
- Ministerul Sănătăţii şi direcţiile de sănătate publică judeţene; - Casa Naţională de Asigurări de
Sănătate (CNAS), casele de asigurări de sănătate judeţene şi două case de asigurări ale
ministerelor cu reţea proprie de unităţi medicale – transporturi şi, respectiv, armată, ordine
publică, siguranţă naţională şi justiţie; - Colegiul Medicilor din România (CMR) şi colegiile
judeţene ale medicilor precum şi organizaţiile similare ale celorlalte profesiuni din sectorul de
sănătate înfiinţate ulterior: Colegiul Farmaciştilor din România (CFR), Colegiul Medicilor
Dentişti din România (CMDR) Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România
(OAMMR) şi Ordinul Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor (OBBC); - alte ministere şi
structuri ale autorităţilor locale (consilii locale, primării, prefecturi) cu competenţe specifice în
probleme de sănătate; - alţi furnizori de servicii de sănătate publică: institute de sănătate publică,
alte institute; - principalii furnizori de servicii de sănătate individuale: cabinete medicale, spitale,
centre medicale, de diagnostic şi tratament, laboratoare medicale şi farmacii.

Evoluția spitalelor este remarcabilă, trecându-se destul de rapid de la o singură clădire cu

organizare simplistă, la adevărate campusuri cu o structură organizatorică foarte complexă ce
include adevărate laboratoare de analiză, secții de spitalizare, servicii economice, tehnice,
administrative, structure de primire urgențe, săli de operație și terapie intensive, etc.(Zamfir A.,
Manangementul calității serviciilor de sănătate în spitalele din România, pg 74).

O schimbare esențială se referă la diversificarea structurii spitalelor. Ininte de război, în

spitalele noastre existau 15 secții iar în present întalnim peste 40. Totodată s-a îmbunătățit
dotarea tehnică cu aparatură medicală perfecționată. In mod corespunzător a crescut tehnicitatea
asistenței spitalicești, astăzi funcționând secții de terapie intensive și efectuându-se intervenții
chirurgicale complicate.
Până în anul 2010 evoluția numărului de unități spitalicești a fost destul de favorabilă pentru
România, înregistrându-se creșteri ale instituțiilor spitalicești astfel: în 2008- 458 de spitale,
2009- 474, în 2010- 503, iar în 2011- 469 conform Institului Național de Statistică pentru anul
2012.

2.5 Spitalul formă de proprietate

În asistenţa medicală spitalicească din România marea majoritate a furnizorilor de servicii

sunt instituţii publice. Această situaţie se regăseşte în majoritatea ţărilor din Europa de Est, fostul
bloc comunist, principala motivaţie pentru refuzul privatizării fiind acela că serviciile medicale
ar deveni în scurt timp inaccesibile celor cu venituri reduse. Ca urmare, în anul 2004, în
România, existau 416 de spitale publice şi doar 9 spitale private (INS, 2006). Până în 1992, toate
spitalele se aflau în subordinea directă a Ministerului Sănătăţii, respectiv a direcţiilor de sănătate
publică judeţene.

Ulterior, în marea majoritate a cazurilor, dreptul de proprietate asupra mijloacelor fixe ale
spitalelor a fost transferat autorităţilor locale. Un anumit număr de spitale de înaltă performanţă
sau supraspecializate, institute medicale, centre şi institute pentru educaţia continuă a medicilor
au rămas însă direct sub autoritatea Ministerului Sănătăţii.

2.6 Spitalul ca organizație socială și transformarea sa

Rădulescu, D (2003) evidentiaza spitalul ca fiind o organizație socială aparte. În

perspectiva sociologică există trei componente de bază care îl definesc:

-o structură socio-organizațională care presupune o divizie specifică a muncii, tipuri de

autoritate, responsabilități pe fiecare nivel ierarhic și respectiv rețele de comunicare

-o întreagă dotare tehnologică, materială în general, care oferă mijloace necesare pentru
realizarea scopurilor;

- un sistem de valori, funcție de care se stabilesc funcțiile acestei instituții, în cazul spitalului
scopul fundamental vizat constă în îngrijirea bolnavului, trebuie însă precizat că cel puțin în
spitalele clinice există și alte scopuri instituționale, care vizează cercetarea medicală, respectiv
formarea și dezvoltarea profesională a medicilor (spitalele universitare).

Erving Goffman, vede spitalul ca pe o ”instituție totală”, respectiv ca pe o subcultură în

parte, în care pe lângă rolurile jucate de personalul medical, o importanță deosebită o dețin
rolurile jucate de pacienții internați.

3. STUDIU DE CAZ

Spitalul Municipal de Urgenţă Roman

Scurt istoric al Spitalului Municipal de Urgenţă Roman

Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Spitalului Municipal de Urgenţă Roman este aprobată

prin Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei nr.153/2003 şi este subordonat Direcţiei de Sănătate
Publică Neamţ şi Ministerului Sănătăţii.

Spitalul Municipal Roman este o unitate cu personalitate juridică ,având o capacitate de 752
paturi şi cu un număr total de personal de 900 de angajaţi.

După devastatorul incendiu din anul 1957 , spitalul a rămas fără uşi, ferestre, mobilier şi
cazarmament unde şi-a continuat activitatea prin secţiile dispersate în diferite clădiri din oraş. În
urma multor dezbateri s-a hotărât construirea unui nou spital cu 700 de paturi, finalitatea
construcţiei având loc în anul 1982 când a fost şi inaugurat.

Urmând etapele succesive ale organizării administrative şi ale sănătăţii, Spitalul Municipal, din
denumirea de peste 100 de ani ca “Spitalul Precista Mare” ca fiind al Bisericii cu acelaşi nume
pe lângă care a luat fiinţă, a căpătat denumiri ca: ”Spitalul orăşenesc”, ”Spitalul raional”,
”Spitalul unificat” şi apoi ”Spitalul municipal”. Din anul 1977 prin hotărârea primăriei Roman,
spitalul a recapăt denumirea iniţială de “Spitalul Municipal Precista Mare”. La ora actuală
spitalul poartă numele de Spitalului Municipal de Urgenţă Roman.

În timp, în incinta spitalului s-au realizat câteva investiţii precum amenajarea unui centru modern
de radiologie (SIMENS), achiziţionarea unui defibrilator cu monitor, respectiv crearea unei pante
de acces pentru salvări la intrarea în spital plus multe alte reparaţii capitale. Cu toate acestea
dotarea tehnică este insuficientă însă spitalul se afla într-o etapă de profunde transformări.

La conducerea spitalului în ultimii 50 de ani s-au succedat 14 directori după cum

urmează:Dr.Teodorescu Vasile(1949-1951), Dr.Dulbergher Marcel(1951-1956), Dr.După
Gheorghe (1956), Dr.Leiba Leon(1957-1959), Dr.Toporaş Petru(1959-1961), Dr.Panaitescu
Victor(1961-1965), Dr.Clocodici Octav(1965-1968), Dr.Vornicel Cicerone(1968-1974),
Dr.Clocotici Octav(1974-1982), Dr.Arvatescu Mircea(1982-1990), Dr.BordeianuConstantin
(1990-1997), Dr.Palanceanu Clementina(1997-2001), Dr.ArvatescuDan(2001….),Dr.Coada
Mircea (prezent).

Spitalul de Urgenţă Roman asigură asistenţă medicală pentru municipiul Roman precum şi
pentru localităţile arondate acestuia.

Conform art.165 din Legea nr. 95/2006 privind reforma domeniului sănătăţii, spitalul este
unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce furnizează servicii
medicale

Spitalul Municipal de Urgență Roman asigură:

-Servicii de urgență: constatarea situațiilor de urgență , urgențe medico-chirurgicale și pshiatrice,

intervenții de urgență, examen clinic, investigații ( explorări radiologice , ecografii, EKG ,
analize de laborator ), tratament medical și chirurgical, proceduri terapeutice.

-Servicii curative : consultațiile, examenele clinice, examenele paraclinice și de laborator (clinic

și anatomopatologic), tratamentele medicale, tratamentele chirurgicale clasice și laparoscopice,
procedurile de recuperare, consilierea psihosocială, relațională și pentru situații de criză,
prescrierea tratamentului necesar vindecării.

-Servicii profilactice: controalele periodice, evaluarea stării de sănătate pentru Comisia de

Expertiză a Capacității de Muncă, serviciile de planificare familială, monitorizarea evoluției
sarcinii și a lauziei, urmărirea dezvoltării fizice și psihomotorii a sugarului și copilului, servicii
de educație sanitară.
Spitalul asigură condiţii de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nozocomiale,
conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii.

Spitalul răspunde, potrivit legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condiţiilor de
cazare, igienă şi alimentaţie, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii, ce
determină prejudicii cauzate pacienţilor, stabilite de către organele competente. Pentru prejudicii
cauzate pacienţilor din culpă medicală, răspunderea este individuală.

4.EVALUAREA REZULTATELOR

4.1 Concluzii sintetice de ansamblu

Principala constatare survenită în urma realizării acestei lucrări constă în faptul că Unitatea cea
mai importantă care asigură servicii de sănătate este spitalul, în cadrul acestuia oferindu-se
asistenţa medicală completă – preventivă, curativă şi de recuperare a sănătăţii populaţiei.

Spitalele ar trebui să funcţioneze ca o reţea foarte bine organizată, în care fiecare să aibă roluri şi
funcţii diferite. De asemenea, ar fi de preferat ca pacienţii să primească îngrijiri complexe fără a
fi necesară mutarea de la un spital la altul. Totuşi, în unele cazuri, concentrarea anumitor servicii
într-o singură unitate este de preferat, având în vedere că un volum mare de prestaţii garantează o
calitate mai bună a rezultatelor şi economii de scală. De cele mai multe ori însă spitalele speră ca
printr-o nouă clasificare să îşi îmbunătăţească statutul şi/sau situaţia financiară.
 Bibliografie

https://ro.scribd.com/document/52437726/Cursuri-dezvoltare-comunitar%C4%83-format-
WORD accesat la data de 14.11.2017

(https://biblioteca.regielive.ro/cursuri/management/organizarea-serviciilor-de-sanatate-
338069.html) accesat la data de 13.11.2017

•Băican, E., Suport curs: Psihosociologia sănătății și sănătate publică, Cluj Napoca, 2014

•Rădulescu, Sorin, Sociologia sănătății și a bolii, București, Ed. Nemira, 2002.

•Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, titlul VII Spitalele, art.175-177 19.

• Legea nr.46 din 21 ianuarie 2003- Legea drepturilor pacientului, Monitorul Oficial nr. 51 din
29 ianuarie 2003

•Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul
Oficial nr.372 din 28 04 2006, Titlul VII Spitalele;

•Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

•McKee, M. and Healy, J., Hospitals in a changing Europe, European Observatory on Health
Care Systems, Open University Press, 2002

•Vlădescu C., coordonator, Sănătate publică şi management sanitar, Cartea Universitară, 2004

•Vlădescu, C, Rădulescu, S., Olsavszky V., Sisteme de sănătate în tranziţie, România 2000,
Observatorul European al Sistemelor de Sănătate, Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Biroul
Regional pentru Europa, 2000

•Goffman, Erving, Aziluri. Eseu despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii
de persoane instituţionalizate, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

https://wikivisually.com/lang-ro/wiki/Spital accesat la data de 13.11.2017

https://biblioteca.regielive.ro/proiecte/stiinta-administratiei/monografie-spitalul-de-urgenta-
roman-finante-merceologie-205014.html accesat la data de 13.11.2017