Ce înseamnă a fi creştin într-o societate secularizată

Deşi trăim într-o societate care este înghiţită de fenomenul secularizării din ce în ce mai mult,
există o soluţie pentru a evita o viaţă fără Dumnezeu sau mai bine zis o viaţă fără principii
creştine. Omul secularizat este de fapt omul care caută să se ghideze el însuşi fără a-I cere
ajutorul lui Dumnezeu, omul care doreşte să trăiască în mod autonom. Teologul grec Georgios I.
Mantzaridis consideră că există două feluri de autonomie pe care le descrie astfel: „în timp ce
autonomia lumească, devenită în mod just ca «liber plac al rătăcirii», este interpretată ca
libertatea individuală necondiţionată, care este animată de firea umană pătimaşă şi dezbinată,
autonomia teologiei ortodoxe, urmărită cu ajutorul ascezei şi al desăvârşirii duhovniceşti, se
atinge în comuniune cu Dumnezeu şi cu lumea”1. În zilele noastre, autonomia pe care ar trebui să
şi-o dorească orice creştin este cea care are ca fundament iubirea de Dumnezeu şi de
aproapele(cf. Matei 22,37-40), iar acest lucru nu este dovedit prin faptul că spunem că suntem
creştini, ci prin trăirea unei vieţi cu adevărat creştine. Probabil că ne punem întrebarea Ce
înseamnă o viaţă creştină astăzi? Un răspuns ar putea fi găsit în cuvintele Părintelui Sofronie
Saharov de la Essex, acesta afirmând că nu poate înţelege o credinţă adogmatică, un creştinism
nebisericesc şi un creştinism fără nevoinţă deoarece crede că Biserica, dogma şi nevoinţa creştină
reprezintă „un singur tot al vieţii”2. Se pare că fenomenul seculărizării încearcă să separe viaţa
creştinului de aceste trei caracteristici, lucru vizibil în oamenii care atacă Biserica, se întreabă
dacă învăţătura Bisericii este adevărată şi dacă Hristos S-a întrupat sau a înviat sau doresc un
creştinism relaxant, fără prea multe slujbe şi fapte ale milei creştine, toate acestea dovedind
dorinţa de a-l tranforma pe omul care îşi dedică viaţa lui Dumnezeu şi semenilor în omul
egocentric.

Biserica Ortodoxă Română se confruntă din ce în ce mai des cu o campanie anticlericală prin
care se doreşte marginalizarea acesteia şi implicarea limitată în viaţa oamenilor. Această
problemă se datorează faptului că oamenii, deşi se declară creştini ortodocşi, nu au conştiinţa că
Biserica este formată atât din clerici, cât şi din credincioşi. Biserica este percepută în mod greşit
de către unii ca fiind o instituţie a clericilor care pot fi folosiţi în orice moment de către
credincioşii care au nevoie, clericii fiind percepuţi ca simplii prestatori de servicii religioase. Din
nefericire, „conceptul de cler profesionist, cu laicii ca şi „consumatori” ai serviciilor pe care le
oferă acesta, după modelul profesiunilor seculare, se află în contradicţie cu Tradiţia Bisericii de
popor al lui Dumnezeu, o totalitate a credincioşilor uniţi în comuniune unul cu celălalt şi cu
Sfânta Treime”3. De aceea, ar fi nevoie de o conştientizare a numelui de creştin, indiferent că
acesta este preot, monah sau mirean, şi de o viaţă trăită în Hristos, în Biserică şi alături de
aproapele. Astfel, în societatea de astăzi trebuie să existe o conlucrare între preot şi credincios

1
Georgios I. MANTZARIDIS, Tradiţie şi înnoire, trad. diac. Florin Toader Tomoioagă, Ed. Doxologia, Iaşi, 2017, p.
266.
2
Arhim. Sofronie (Saharov), Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, trad. Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2006, p. 303.
3
Costa Carras, „Sfânta Treime, Biserica şi politica într-o lume seculară”, în: Cum să trăim Ortodoxia astăzi, trad.
Doina Rogoti, Ed. Sophia, Bucureşti, p. 184.

1
atât în timpul Sfintei Liturghii sau al celorlalte slujbe, cât şi în afara cultului. Doar în Biserică
există calea care îl conduce pe fiecare dintre noi către Împărăţia lui Dumnezeu şi doar în cultul
liturgic se regăsesc învăţăturile Bisericii.

Din păcate, omul secularizat este o victimă a lumii fără Dumnezeu, lume care contestă cultul
liturgic şi învăţăturile creştine. Părintele Alexander Schmemann consideră secularizarea o erezie
care este caracterizată de negarea vieţii liturgice. Pentru acesta, un secularist modern foarte
adesea acceptă ideea de Dumnezeu, dar neagă în mod insistent sacramentalitatea omului şi a
lumii şi concepe lumea ca avându-şi în sine sensul ei şi principiile cunoaşterii şi acţiunii 4 .
Negând faptul că omul este chemat spre îndumnezeire datorită Dumnezeului Care S-a făcut om,
lumea contemporană care se pune pe sine mai presus de Dumnezeu va nega şi învăţătura de
credinţă care gravitează în jurul dogmelor despre Sfânta Treime şi Mântuitorul Hristos,
necesitatea cultului, şi chiar a treia trăsătură a vieţii creştine, adică nevoinţa sau asceza care este
înţeleasă în mod greşit de către majoritatea creştinilor de astăzi.

Asceza este percepută ca o cale grea de urmat şi necesară doar monahilor, dar cuvintele
Mântuitorului din Predica de pe Munte ne arată că asceza este pentru toţi creştini. Arhiepiscopul
Averchie Tauşev vorbeşte despre ascetism ca exerciţiu duhovnicesc sau antrenament
duhovnicesc, acesta presupunând „un efort continuu de a face fapte bune şi de a suprima
obiceiurile rele ale sufletului şi dorinţele care se opun acestora” 5. Ierarhul susţine că „esenţa
ascetismului constă în strădania permanentă sau forţarea constantă de a nu face lucrurile la care
ne împinge păcatul, ci, mai degrabă, săvârşirea a ceea ce ne cere legea lui Dumnezeu, legea
binelui” 6 . Astfel, putem vedea în îndemnurile Mântuitorului din Predica de pe Munte părţi
componente ale ascezei creştine. Pornind de la acestea, se poate observa că astăzi asceza este
caracterizată de rugăciune, post, fapte bune, lupta cu păcatul care este un permanent război
nevăzut şi încercarea de a spori în virtute. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că toate acestea
pot deveni simple fapte formale, iar asceza un simplu program dacă creştinul nu are trezvie,
adică o stare de prezenţă continuă care îl ajută să conştientizeze că orice face este pentru
Dumnezeu şi pentru aproapele. Un mare duhovnic care a trăit în România, părintele Arsenie
Papacioc, accentua faptul că nimic nu îi este de folos creştinului dacă nu are trezvia, această
virtute care îl ajută să săvârşească orice faptă sau rugăciune cu gândul la Dumnezeu, ci nu în
mod formal, aducând argumentul că este bine să facem asta. De aceea, asceza poate fi definită ca
„efort riguros şi neîncetat de a tinde către cele dumnezeieşti”7, după cum îndeamnă şi Sfântul
Apostol Pavel: Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte,
alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus (Filipeni 3,14).

4
Pr. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sfintele Taine şi Ortodoxia, trad. pr. Aurel Jivi, Ed. Basilica,
Bucureşti, 2012, p. 184.
5
† Averchie Tauşev, Nevoinţa pentru virtute. Asceza într-o societate modernă secularizată, trad. Lucian Filip, Ed.
Doxologia, Iaşi, 2016, p. 15.
6
† Averchie Tauşev, Nevoinţa pentru virtute..., p. 16
7
† Antonie de Suroj, Asceza şi căsătoria, trad. Dragoş Dâscă, Ed. Doxologia, Iaşi, 2014, p. 11.

2
Pentru a duce o viaţă creştină caracterizată de asceză creştinul trebuie să participe la cultul
liturgic al Bisericii, acesta fiind împărţit în două: cultul particular, adică rugăciunile pe care le
face fiecare creştin, şi cultul public, adică rugăciunile săvârşite în comuniune cu ceilalţi în
biserică, aşa cum sunt Sfânta Liturghie, cele şapte Laude, Sfintele Taine şi ierurgiile. Deşi celor
care participă la viaţa cultică a Bisericii toate acestea le sunt cunoscute, rugăciunea, un punct de
legătură între Dumnezeu şi om, a dispărut din viaţa de zi cu zi, Sfânta Liturghie a devenit în
unele biserici sau catedrale un spectacol la care credincioşii doar asistă deoarece au uitat
adevăratul sens al acesteia, Sfânta Euharistie, iar Sfintele Taine şi ierurgiile sunt săvârşite doar
pentru că aşa trebuie, deşi în ultima vreme unele (mai ales Sfânta Spovedanie şi Sfânta
Împărtăşanie) sunt considerate ca inutile de către cei care la rândul lor se consideră creştini.
Toate aceste lucruri arată indiferenţa care contribuie la promovarea unei societăţi secularizate, iar
soluţia pentru evitarea unei astfel de situaţii este conştientizarea faptului că toate slujbele şi
rugăciunile din cultul creştin reprezintă căi prin care creştinul se poate apropia de Dumnezeu,
curăţi de păcate şi poate ajunge chiar la îndumnezeire. Dacă unii cred că participarea la toate
acestea este imposibilă din cauza programului încărcat al fiecăruia, nu trebuie uitată Sfânta
Liturghie, o slujbă care nu durează mai mult de două ore, timp pe care fiecare creştin şi-l poate
dedica lui Dumnezeu în fiecare duminică. Pentru ca oile cele pierdute să se întoarcă la Păstorul
cel Bun, slujitorii Sfintelor Altare ar trebui să intensifice pastoraţia în comunităţile parohiale,
arătându-le oamenilor în toate faptele lor că Dumnezeu îi aşteaptă şi nu îi pedepseşte, ci îi
primeşte ca pe fiul risipitor. Este nevoie de multă implicare din partea clerului astfel încât
credincioşii să participe cu bucurie la Sfânta Liturghie, să înţeleagă semnificaţia fiecărui moment
al acesteia, să participe la cântarea omofonă sau corală a răspunsurilor de la strană şi să mediteze
la pericopele evanghelice explicate de către preot în predică8.

Deşi cultul liturgic al Bisericii trebuie să fie un mod de mărturisire a credinţei, acesta nu este
suficient. Mărturisirea credinţei trebuie să se manifeste şi în liturghia de după Liturghie, adică în
săvârşirea faptelor bune, în propovăduirea credinţei şi în apărarea acesteia. În zilele noastre, toate
aceste trei caracteristici trebuie să facă parte din viaţa creştinilor. Faptele bune nu trebuie să se
limiteze doar la faptele milei trupeşti, ci şi la faptele milei sufleteşti. Oamenii din lumea
contemporană au nevoie nu doar de lucruri materiale, ci şi de moment în care să stăm cu ei, să îi
ascultăm şi să îi încurajăm sau să le oferim o sugestie sau un sfat pentru a rezolva anumite
probleme.

De asemenea, propovăduirea credinţei trebuie continuată în afara bisericilor printr-o viaţă

creştină exemplară, prin organizarea unor activităţi în cadrul Bisericii şi prin promovarea
acţiunilor prin care tinerii pot fi atraşi spre Biserică deoarece aceştia sunt expuşi în mod frecvent
fenomenului secularizării. O soluţie ar fi promovarea activităţilor organizate de către anumite
eparhii sau parohii prin intermediul reţelelor de socializare. Nu trebuie neglijat faptul că Biserica
Ortodoxă Română organizează de patru ani Întâlnirea Internaţională a Tinerilor Ortodocşi, un

8
Pr. Ioan BĂDILIŢĂ, DUMNEZEIASCA LITURGHIE, misiune eclezială şi mărturisire de credinţă, Ed. Doxologia, Iaşi,
2016, p. 415.

3
eveniment prin care se doreşte an de an aducerea unei mărturii despre existenţa şi implicarea
tinerilor în viaţa Bisericii. În anii de după 1989 activităţile cu tinerii s-au intensificat. Au fost
înfiinţate asociaţii de tineret în cadrul Bisericii Ortodoxe Române precum Asociaţia Studenţilor
Creştini Ortodocşi Români, Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi Români, Asociaţia Tinerilor
Ortodocşi Români sau au fost intensificate programele de lucru cu tinerii din cadrul parohiilor.

De asemenea, Biserica Ortodoxă Română a încurajat propovăduirea credinţei prin intermediul

mijloacelor de comunicare precum Trinitas TV, Radio Trinitas şi Ziarul Lumina, toate fiind sub
subordonarea Agenţiei de presă Basilica a Patriarhiei Române. Aceste căi au devenit un răspuns
creştin care strigă împotriva secularizării ce ocupă treptat, dar sigur România. Fenomenul
secularizării are o piedică puternică, iar aceasta este Biserica Ortodoxă Română care încearcă
păstrarea tradiţiilor creştine şi româneşti prin diferitele activităţi pe care le organizează(de
exemplu, există parohii care organizează târguri caritabile unde sunt puse la vânzare produse
tradiţionale româneşti, există parohii unde se continuă tradiţia purtării costumului naţional).
Biserica Ortodoxă Română rămâne un mijloc de păstrare a tradiţiilor şi în afara ţării, parohiile
româneşti fiind puncte în care românii, deşi departe de casă, se simt ca acasă datorită slujbelor în
limba română şi a agapelor frăţeşti de după acestea.

Astfel, viaţa creştină poate exista şi într-o societate secularizată, deşi apar piedici din ce în ce
mai multe prin care se doreşte excluderea credinţei într-o Biserică, refuzarea învăţăturilor de
credinţă şi dispariţia nevoinţei. Toate provocările lumii contemporane pot fi depăşite doar cu
Dumnezeu, urmându-L pe Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14,6), trăind în Biserică,
participând la rugăciune din ce în ce mai mult, postind şi luptând cu păcatele pentru a dobândi
virtuţile. Toate acestea se poate face dacă sunt conştienţi de faptul că Dumnezeu este cu noi şi nu
trebuie să ne temem de nimic, după cum făceau şi martirii din primele secole creştine. Probabil
că Dumnezeu a vrut ca noi să trăim în aceste zile în care Biserica este dată la o parte pentru a fi
promovat libertinajul confundat cu libertatea greşit înţeleasă, dar nu trebuie să uităm că doar
Hristos este Cel care ne oferă adevărata libertate.