UNIVERSITATEA „ DUNĂREA DE JOS” GALAŢI, ROMÂNIA

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ŞTIINŢE UMANISTE,

ECONOMICE ŞI INGINEREŞTI

REFERAT

La disciplina: Tehnici de identificare a comportamentului simulat în

cercetarea criminalistică

Tema: Legătura dintre personalitate și minciună

A elaborat:

Țurcanu Luminița

Conducător științific:

Conf. dr. Bivol Aliona

CHIȘINĂU- 2017
 Cuprins:

Introducere
1. Personalitatea infractorului, premise și noțiuni
1.1 Conceptul de personalitate în concordanță cu psihologia juridică
1.2 Nucleul personalității infractorului și trăsăturile acesteia
2. Minciuna latură a vieții cotidiene
2.1 Noțiune și modalități de minciună
3. Legătura dintre minciună și personalitate
Concuzie
Bibliografie
 Introducere

Din vechi timpuri se cunoște că minciuna era folosită ca un mijloc de a ascunde o

faptă reală sau adevărul despre un anumit lucru, ceea ce se practică și la moment de fiecare
dintre noi, doar că în diferite scopuri, totuși scopul comun este de a evita situațiile neplăcute
care le-ar fi adus spunerea adevărului. Pe de altă parte, este total greșită această idee,
deoarecem defapt ascunderea acestuia poate naște un conflict mult mai periculos.
Există mulți factori care ne influențează comportamentele și care pot predispune o
persoană să mintă; așa cum spuneam, toata lumea minte – diferența este în frecvență, scopul
și gradul în care se minte. De ce unii mint, în situații în care adevărul le-ar fi mult mai de
folos? Se pare că în anumite situații, conținutul minciunii nu este așa de important ca simplul
fapt de a minți. Există minciuni ocazionale, la care cu toții apelăm, mai mult sau mai puțin
conștient și, de asemenea, minciuni atât de frecvente, încât duc la un comportament
compulsiv care afectează întreaga personalitate – și aceasta este forma extremă a minciunii,
expresia unei patologii psihologice.
Forma extremă a minciunii, cunoscută sub numele de “pseudologie fantastică”, este o
tendință de a minți a persoanelor inteligente, care duc lipsa de atenție și care caută să fie
protagonistele unei povești, pe care ajung să o creadă și ele. Referitor la aceste persoane,
psihologii spun că nu este vorba despre un creier bolnav, ci despre un comportament imatur,
ce se poate agrava și poate ajunge să creeze o viața falsă.
Mincinosul patologic ajunge să creadă minciunile pe care le spune, ajungându-se,
încet dar sigur, la o problemă gravă de personalitate: stima sa de sine scade treptat, are nevoie
de interesul altor persoane, interes pe care îl câștigă spunând povești atractive; când este
descoperit, poate chiar să se âmbolnăvească din punct de vedere psihic și mai rău, sau să
inventeze alte situașii, alte personaje, pentru a stârni interesul celor din jur și a atrage din nou
atenția lor, dese ori asemenea persoane consțient sau inconștient ajung să comită infracțiuni.
Considerăm că minciuna, în general, reprezintă o substanță necesară existenței omului,
încă de la o vârstă fragedă copii spun minciuni, ceea ce ne face să credem ca defapt minciuna
interacționează cu alte caracteristici de bază ale personalității și care progresează și se
dezvoltă concomitent, pentru unii minciuna fiind chiar sursa de venit. De aceea putem afirma
că în arta minciunii un potențial major îi revine personalității și desigur prin dezvoltarea
acesteia.
 Personalitatea poate fi definită ca fiind suma trăsăturilor emoționale, cognitive și
comportamentale, unice fiecărui individ, învățate și dezvoltate prin experiență, relativ
consistente de-a lungul timpului.
Interesul acordat azi studiului personalității este deosebit și acest lucru reiese cu
ușurință din belșug din studiile prezente în literatura de specialitate. Teoria personalității
reflectă o parte esențială a eforturilor continue ale psihologiei de a înțelege natura umană și de
face predicții comportamentale.
Importanța studierii personalității rezidă în principal din faptul că atât progresele
omenirii, cât și regresele acesteia sunt determinate de oamenii însăși. De asemenea,
importanța studierii personalității devine evidență atunci când privim omul că ființă socială
prin excelență, deoarece indiferent de profesia, locul de muncă, organizarea familială, mediul
și nivelul de trăi, omul trăiește printre alți oameni. Prin urmare înțelegerea naturii
personalității umane devine un factor esențial atât în cunoașterea de sine, dar și în cunoașterea
celorlalți.
Încă de la început ni se atrage atenția că nu există o definire unanim acceptată a
conceptului de personalitate, ci mai degrabă diferitele paradigme teoretice au avansat propriile
teorii și definiții ale personalității. Dintre aceste teorii, cele care s-au impus în psihologie sunt
teoriile psihanalitică, behavioristă, umanistă, cognitivă, teoria trăsăturilor și cea a învățării
sociale. Datorită lipsei unui consens, acest capitol introductiv se axează pe corelarea acestor
definiții teoretice cu ceea ce simțul comun desemnează prin termenul de 'personalitate'. La
nivelul utilizării cotidiene, personalitatea reprezintă acele caracteristici unice, care ne
deosebesc de ceilalți, fie ele evidente în comportament sau neexprimate comportamental, care
au o oarecare durabilitate în timp și cu ajutorul cărora conduita persoanei devine relativ
predictibilă. Fiecare teoretician oferă o versiune unică, o perspectiva personală asupra naturii
personalității, care devine astfel definiția sa de lucru. Rezumând obiectivul acestui material îl
reprezintă înțelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de personalitate și examinarea unor
variate modalități de definire a EU-lui.
În lucrarea de față ne-am propus să abordăm aceste două probleme actuale și în ceea
ce privește obiectul nostru de studiu putem afirma că defapt important este să arătăm care este
legărura acestora și dacă într-adevăr este o combinație utilă personalității infractorului în
ascunderea adevărului, dar și în înțelegerea acestuia pentru a percepe pragul unei minciuni
nevinovate și a unei simulări bine puse la punct. Pentru că din minciună se poate naște o
personalitate destul de periculoasă și cu un grad sporit de a nu fi descoperită.
 1. PERSONALITATEA INFRACTORULUI, PREMISE ȘI NOȚIUNI

1.1 Conceptul de personalitate în concordanță cu psihologia judiciară

Pentru început vom încerca să redăm în linii generale ce reprezintă defapt
personalitatea omului, după care vom expune și ce reprezintă personalitatea infractorului.
Din punct de vedere etimologic, conceptul de personalitate provine din latinescul "persona"
care se referea la masca pe care actorii o purtau în reprezentațiile lor teatrale. Analizând conceptul de
personalitate în contextul lumii antice, Guilford sesizează în scrierile lui Cicero patru sensuri
principale ale acestui termen:
a. personalitatea se referea la un set de calități și însușiri personale, de factură psihică și
fizică, ce definesc individualizarea și exprimă persoana așa cum este ea în realitate;
b. personalitatea era considerată în sensul său etimologic de mască, respectiv de modalitate
a persoanei de a se înfățișa altora, de a prezenta deliberat o imagine de sine care nu se
suprapune decât în mică masură sau deloc cu realitatea;
c. personalitatea era identificată cu rolul social, politic sau economic deosebit al unei
anumite persoane, existând în acest context o anumită juxtapunere cu conceptul de
"personaj de excepție" într-un anumit domeniu;
d. personalitatea avea ca referențial mai ales un ansamblu de calități de ordin etic
(onestitate, demnitate, sobrietate) prin intermediul cărora persoana respectivă se impunea
în planul valorilor morale; (Guilford, J.P., 1985).
Ființa umană există nu doar ca individualitate biologică, dar și ca realitate de factură
psihologică, dispunând de o anumită structură și de o organizare proprie, fapt ce-i conferă
acesteia atributul identității personale și irepetabilității.
Definițiile și accepțiunile ce-i sunt acordate conceptului de personalitate cunosc și în
zilele noastre o varietate uimitoare de sensuri. Știința contemporană, în ciuda marilor progrese
înregistrate, nu a ajuns încă nici pâna la ora actuală la o explicație unitară cu privire la
personalitatea umană, la structura și dinamica acesteia. Explicația acestei stări de fapt se află
în constatarea ca persoană umană este probabil unul dintre cele mai elaborate și complexe
fenomene din întregul univers cunoscut.
Astfel există definiții marcate de psihologia asociaționistă care consideră
personalitatea ca o simpla sumă de elemente unitare, unele înnascute (instincte, pulsiuni,
dorințe), iar altele dobândite prin intermediul experienței personale și al interacțiunilor cu
factorii de mediu.
 Nu mai puțin importante și argumentate sunt teoriile care pornesc în definirea
personalității de la relația om-mediu afirmând că aceasta este constituită din structuri și
scheme psihice ce controlează adaptarea individului la mediul său.
În accepțiunea majorității specialiștilor contemporani personalitatea este rezultatul
interacțiunii tuturor proceselor psihice ce se refera la organizarea dinamică a unor aspecte
de factură cognitivă, afectiv-motivațională și comportamentală într-o structură bio-psiho-
socio-culturală de o înaltă complexitate, organizare și specificitate, structură dotată cu
capacitatea de autoreglaj.
Cercetările psihologice asupra actului infracțional viazează neapărat analiza modului
în care a fost comisă infracțiunea, pregatirea, săvârșirea și atitudinea post-infracțional care se
manifestă în psihicul autorului, adică în elementele psihicului lui:
- Inteligența
- Afectivitatea
- Voința
Infractorul apare de cele mai dese ori, ca fiind:
- o personalitate deformată, ceea ce îi permite că comită acțiuni atipice cu caracter
antisocial sau disocial;
- un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială,
care des intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al
societății în care trăiește;
Când personalitatea infractorului se studiază din perspectivă sinergică, aceasta
implică:
1. cercetarea clinică – pentru reconstituirea antecedentelor personale și patologice ale
subiecților;
2. examinările paraclinice – care au un rol deosebit în probarea și obiectivarea
diagnosticului clinic, și de aprofundare a etiogeniei unor tulburări (investigații de
laborator, electroencefalografie etc.);
3. investigările biogenetice – studierea rolului factorilor ereditari în structurarea
persoanlității; scopul fiind identificarea concretă a factorilor ereditari;
4. interpretarea neurofiziopatologică – pentru explorarea cauzelor manifestărilor agresive
de comportament, cu atitudini antisociale, legate de condițiile biopsihologice care le
declanșează;
 5. cercetarea sociologică – are la baza două obiective: - pentru reconstituirea structurii
personalității delicventului și a modului în care au fost soluționate; - pentru orientarea
asupra posibiităților de reechilibrare și reinserție socială;
6. realizarea medico-legală – furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se trag
concluziile asupra stării de imputabilitate (conștiință, discernământ).

Studierea comportamentelor deviante permite:

1. Aprecierea corectă asupra stării psihice a personalității deviante prin precizarea
diagnsticului și excluderea simulării în toate formele în care se poate manifesta
(biodetecția);
2. Determinarea trăsăturilor esențiale ale personalității analizate din perspectiva
sinergetică;
3. Natura și evoluția tulburărilor de personalitate care au însoțit sau precedat săvârșirea
actului deviant și dacă acesta prezintă un risc de cronicizare sau agravare;
4. Aprecieri asupra periculozității trăsăturilor de personalitate și a tulburărilor de
comportament care au precedat sau însoțit comportamentul deviant.

2.1 Nucleul personalității infractorului și trăsăturile acesteia

Cel mai renumit reprezentat al abordării personalității criminale din perspectiva

trăsăturilor este Jean Pinatel.
Conform opiniei acestuia, fiecare din noi avem porniri criminale, dar ca mulți dintre
noi avem posibilitatea și puterea de ale inhiba, ceea ce nu toți pot face acest lucru. Orice
persoană, în anumite circumstanțe excepționale, poate deveni infractor. Conform acestuia,
ceea ce distinge un infractor de o persoană obișnuită este trecerea la act, mai exact ușurința cu
care se trece la actul criminal. Mai cunoaștem și facpu că nimeni nu este pedepsit pentru
intenții și gânduri criminale, pedepsiți și etichetați criminali sunt doar acei care își
exteriorizeazăn intențiile și gândurile, care trec la actiune. Pentru Pinatel conceptul de
”personalitate criminală”, nu este altceva decât ”un intrument clinic, o unealtă de lucru, un
concept operațional ... un sistem de referințe, o construcție abstractă care se substituie unei
realități subiective”1.
În viziunea autorului, trecerea la actul infracțional este determinată de gradul de
rezistență pe care îl poate avea o persoană atunci când este asaltat de gindurile criminale

1
N. Mitrofan, V.Zdrenghea, T.Butoi. Psihologie Judiciară. Casa de editură și presă ”ȘANSA” SRL. București, 1991, p.50.
sau/și întâlnește situații prielnice pentru săvârșirea infracțiunii. El definește această rezintență
în fața actului criminal ca fiind ”pragul delicvențional”. Indivizii obișnuiți, numiți
”nedelicvenți”, diferă de delicvenți prin faptul că deși au un prag delicvențional ridicat, rezistă
tendințelor criminale. Delicvenții trec cu ușurință dincolo de pragul delicvențional, iar
delicvenții formați (infractorii recidiviști sau ”de carieră”), nu mai au rețineri, ci caută activ
situații pentru a comite infracțiuni.
J. Pinatel distinge două mari categorii de situații relevante pentru analiza personalității
infractorului:
1. Situații specifice sau periculoase. Sunt acele situații în care individului i se oferă
ocazia de a comite o infracțiune. Actul criminal care rezultă dintr-o astfel de situație, este
reactiv, constituie o reacție a personalității care trece peste pragul delicvențional ca urmare a
tentației;
2. Situații nespecifice sau amorfe. Sunt acele situații în care nimic nu incită din
exterior o persoană pentru a comite o infracțiune. În astfel de situații rolul hotărâtor în
comiterea infracțiunii îi revine personalității. Actul infacțional în astfel de situații este unul
activ, el constituie o manifestare a personalității.
Pentru autor factorii de mediu determină deopotrivă natura situațiilor cu care se
confruntă infractorul și devenirea personalității sale. În viziunea lui, ”mediul poate fi
criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, și
prin faptul că ușurează structurarea personalității criminale”2.
Trecerea la actul criminal la delicvenții care comit acte grave și la delicvenții formați
este determinată de un așa numit: ”nucleu al personalității criminale”. Pinatel consideră că
nucleul personalității criminale este compus din următoarele trăsături de personalitate:
a. Egocentrism
b. Agresivitate
c. Labilitate afectivă
d. Indiferență afectivă
Nucleul personalității criminale nu este altceva decât ”o asociere dinamică dintre mai
multe trăsături care nici una luată parte nu este criminală în sine”. Ele devin ”criminogene”
atunci când se întâlnesc în aceeași persoană producând, ca un efect de coexistență, ceea ce
identificăm ca fiind nucleul personalității criminale, susține același autor.

2
Ibidem pag.50
 2. MINCIUNA LATURĂ A VIEȚII COTIDIENE

2.1 Noțiune și modalități de minciună

Conform DEX-lui limbii române, minciuna este – afirmație, relatare neadevărată,

făcută, de obicei, cu scopul de a înșela: denaturare intenționată a adevărului; neadevăr.
Într-o altă ordine de ideei, minciuna apare la fel ca o afirmație, dar care este contra-
zisă de către experiență, observație sau bun simț, care este oferită de mincinos în mod
premeditat sau spontan prin contorsionarea totală sau parțială a faptelor și a adevărului sau
prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a faptelor. De regulă, minciuna se
consideră o acțiune intenționată de declarare a unei stări modale necomfirmabile sau imediat
(ori ușor) confirmabilă, pentru a produce confuzie, a oferi false speranțe, a determina o
anume acțiune sau a crea o anume stare intelectivă, socială ori afectivă care servește într-un
fel sau altul mincinosului. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate a fi
mult mai devastatoare și de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane,
nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înțelegere corectă și/sau de
interpretarea greșită a informațiilor existente sau accesibile la un moment dat.
Dacă e să privim dintr-o altă perspectivă, se poate afirma că minciuna neapărat
caracterizează personalitatea, iar adevărul realitatea, în sensul că personalitatea poate produce
afirmații confirmabile sau infirmabile cu privire la realitate, dar reflectarea realității în
individ, care este un adevar, este o distinctă transpunere a unei cantității purtătoare de
informații care se metamorfozează în "realitate" cu o structură și fenomenalitate distinctă.
Astfel, în viața de zi cu zi putem întâlni diferite variante ale minciunii, în continuare
vom expune o parte din acestea:
 Minciuna individuală cotidiană, produsă spre a genera convingeri, atitudini sau emoții
predeterminate, așteptate, în partenerii de acțiune sau de afectivitate;
 Minciuna individuală politică, orientată către schimbarea opiniei și convingerilor unui
individ sau a unei mulțimi de subiecți, cu obținerea posibilității de a manipula intențiile și
comportamentele altora în favoarea unui singur individ;
 Minciuna colectivă practicată de un grup sau de către o comunitate cu o anume poziție
socială și privilegii. Minciuna politică colectivă vizează păstratea statutului și privilegiilor
de catre o minoritate aflată în conflict de interese cu o majoritate defavorizată, lipsită de
privilegiile grupului;
 Minciuna economică, individuală sau colectivă, ascunde intenționat starea reală a unei
economii locale, regionale, statale sau globale din diferite motive.
 Minciuna socială este acea afirmație sau ansamblu de afirmații care declară sau susțin
existența unor deosebiri de performanță și calitate umană între indivizi, grupuri de indivizi
sau mari colectivitati umane. Aceasta minciună de tip social (care poate fi adesea
orientată rasial sau cultural) caută să introducă diferențe de valoare între oameni sub
raport conceptual sau afectiv și să motiveze orice acțiuni discriminatorii aplicate și
aplicabile celor indezirabili.Acest tip de minciuna segregantă, construită pe baza pretinsei
diferențe de calitate dintre subiecți, a declanșat în decursul istoriei numeroase conflicte
sociale mai mici sau mai mari, a intreținut adversitatea și chiar ura dintre indivizi și/sau
grupuri, a înjosit calitatea de om și a făcut mult rău societății, producând, prin standarde
diferite de evaluare, umilire, suferință și degradare umană.
 Minciuna științifică derivă din construcția unei ipoteze incorecte de mecanism cauzal,
indiferent dacă este conjunctural, fenomenal sau social, și pretenția valabilității acelui
model (împotriva evidenței științifice), respectiv a incapacității modelului de a oferi
predicții corecte sau de a explica coerent acele segmente ale realității, societății sau
individului, pe care pretinde a le teoretiza, legifera și/sau explica.
 Minciuna culturală vizează împraștierea intențională a unor afirmații false (care pot fi atât
degradante cât și laudative) cu privire la conținutul sau la valoarea diferitelor produse
culturale (dintre care unele pot fi opere de artă), prin propunerea și susținerea unui sistem
de valori preferențial, sistem care neagă valori consacrate și recunoscute. În schimb,
apreciază drept opere fundamentale, creații banale, partizane, uneori antisociale, fără
calitate artistică, incapabile să producă satisfacții de natură emoțională și intelectuală
superioare și să extindă orizontul uman al individului sau colectivității.
De multe ori am auzit expresia lui Pierre Corneille, precum că ”mincinosul are nevoie de
memorie bună” , nu întâmplător o echipă de cercetători din Pennsylvania (SUA) au descoperit
că, atunci când omul minte, sunt activate alte părți ale creierului decât atunci când spune
adevărul, activitatea cerebrală se intensifică în zonele responsabile cu inhibarea reacțiilor
(autocontrol), monitorizarea erorilor și concentrarea atenției.
Realitatea este următoarea: creierul nostru este pregătit să spună întotdeauna adevărul, în
timp ce pentru a minți trebuie să se organizeze și să acționeze ca ăn fața unei solicitări
neprevăzute. Mincinosul trebuie să aibă o atenție distributivă foarte bine dezvoltată, să rețină
minciunile și circumstanțele în care a mințit, și chiar își dezvoltă abilități de a minți cu
naturalețe maximă, încât pentru persoana mintită, totul poate deveni extrem de confuz, mai
ales că se poate minți cu o privire, se poate minți cu un gest, se poate minți cu un cuvânt.

3. Legătura dintre minciună și personalitate

Dacă e sa vorbim despre legătura dintre personalitate și minciună la nivel general,
atunci putem afirma că momentul minciunii nu e altceva decât, un act comportamental coplex,
ce antrenează toate palierele personalității: gândirea, limbajul, afectivitatea, voința, atenția etc.
Acestea se raportează atât la vârsta cronologică, cât și la starea de normalitate sau anor
Fiecare om în parte are maniera sa de a minți, unul poate fi mai convingător, altul mai
puțin convingator, aceste lucruri depind în totalitate de trăsăturile de personalitate specifice
fiecăruia. Totuși cei mai importanți factori în descrierea personalității mincinosului o
constituie factorii: temperamentali, cei înăscuți, acei privind sociabilitatea, emotivitatea etc.,
dar și acei factori dobândiți pe parcursul vieții, cei din experiențe proprii.
Considerăm că momentul acela de creare și manifestare a tuturor trăirilor interne și
mai apoi exteriorizate ale minciunii reprezintă defapt un comportament simulat individualizat
de fiecare în parte.
Conform tipologiei lui Jung, care împarte indivizii în funcție de atitudinea față de
viață, aceștea se împart în introverți și extroverți. Introverții recurg de cele ami multe ori la
minciuni prosociale, autoapreciative (pentru a-și masca jena sau de a ieși din situații dificile)
și emoționale (mai ales hiperemotivii, tahipsihicii, inhibații și subiectivii), dar și raționale (la
abstracți sau cerebrotoni). Extravertiții pot fi hipermotivi, excitabili, superficiali, obiectivi,
concreți, bradipsihici, senzoriali și viscerotoni. Excitabilii și superficialii sunt predispuși la
minciuni distructive și antisociale, senzorialii și viscerotonii recurg la minciuni albe și
emoționale, pe când obiectivii, concreții și bradipsihicii mint rațional-emoțional și uzează mai
des de metaminciună.
Tipologia clinică, întemeiată pe anomaliile de personalitate, divide indivizii în
următoarele tipuri: hipertimic sau hipomaniacal, cu tendințe de euforie și hiperactivitate,
depresiv, cu tendință spre depresivitate și durere morală, neliniștit sau anxios, aflat în tensiune
permanentă, obsensional și impulsiv, fanatic sau paranoic, cu ridigitate și hipertrofie a eului,
isteroid sau histrionic, egocentric și cu tendință spre fabulație, instabil, cu o variabilitate a
dispoziției și instabilitate socială, exploziv, cu reacții emoționale violente și agresive, apatic,
insensibil și cu o răceală afectivă, abulic, influiențabil și ușor maleabil, astenic, indecis,
suspicios, cu energie de viață scăzută.
 Minciunile constructive ”albe”, pro-sociale, spun în special hipertimicii și depresivii,
pe când repertuarul fanaticului, anacastului și isteroidul abundă în minciuni distructive,
antisociale și egoiste. Minciuna rațională și rational-emotivă este apanajul apaticului, dar și a
paranoicului, pe când instabilul, explizivul și isteroidul flosesc minciuni emoționale. Este
considerat un campion măreț în arta minciunii isteroidul (aflat la limita mitomaniei), și
instabilul primul ca frecvență, cel de-al doilea ca varietate a minciunilor debitate. La popul
opus se află abulicul.
Cerecetările actuale arată ca persoanele sociabile, extrovertiții sunt mai predispuși la
minciună și că unele personalități și trăsături fizice, încrederea în sine, activitatea fizică sânt
considerate abilități individuale pentru minciună când se află sub presiune. Pe de altă parte,
oamenii care sunt mai puțin predispuși la minciună sunt acei care au scopuri mari la scalele de
responsabilitate și cei care au relații semnificative cu un partener de același sex. La această
categorie se subscriu și persoanele deprimate, pentru că acestea par să perceapă și să descrie
realitatea cu o mai mare acuratețe decât ceilați. Femeile, de exemplu, au tendința de a face
afirmații pe ocolite, având o atitudine mai evazivă decât atunci când spun adevărul, în timp ce
la bărbați diferența nu este prea mare. Femeile au tendință mai mare de a nu observa
minciuna, sau se prefac că nu observă semnalele de minciună. Barbații păstrează pentru ei
secretul unei minciuni, femeile însă la capitolul acesta sunt mai puțin secretoase.
Conform unui studiu, efectuat de către Geis și Moon (1981), persoanele care se simt
confortabil cu vina și minciuna se spune că au un punct de vedere machiavelic asupra vieții,
care presupune că minciuna este o sursă necesară pentru supraviețuirea într-o lume imerfectă.
Acești oameni sunt cu mult mai competenți la a manipula oamenii decât ceilalți care cred că
oamenii sunt de încredere și că minciuna nu este scuzabilă. Cu toate acestea, nu este nici o
diferență între aceștia în a detecta mincinoșii. Un bun mincinos nu este întotdeauna un bun
detector de minciuni.
În continuare vom vorbi despre personalitatea infractorului care în procesul de audiere
recurge la un asemenea comportament cu scopul de a nu fi descoperit cazul și pentru a nu fi
tras la raspundere pentru fapta comisă.
Comportamentul simulat reprezintă refuzul de a mărturisi și de a recunoaște o
atitudine reală față de o persoană oarecare sau încercarea de a-și camufla față de sine însuși o
dorință pe care totuși o simte3. Prin caracterul său intenționat, care-l diferențiază de simpla
eroare, comportamentul simulat are o determinare cognitivă superioară4.
Sa argumentat științific5 faptul că, simularea nu este un comportament singular, ci mai
degrabă o etichetă, un concept umbrelă în spatele căruia se ascund procesări cognitive și
mecanisme neuronale diferite. Autorii arată că, minciunile premeditate, care dezvoltă o parte
corectă a unei povești, implică regiuni corticale diferite, fașă de minciunile spontane.
După cum am observat, există și predispoziții înăscute și dobândite pentru minciună,
personalități mai potrivite și personalități mai puțin potrivite pentru aceasta, tipuri de minciuni
mai potrivite unei personalități decât alteia, motivații diferite în funcție de personalitate. Toate
acestea nu fac decât să demonstreze complexitatea fenomenului minciunii și înșelătoriei și să
trezească curiozitatea, minciuna fiind un domeniu foarte putin studiat.

3
I.Ciofu. Comportamentul simulat. Ed.Academiei, București, 1974, pag.51.
4
V. Pașca. Detecția comportamentului simulat cu ajutorul imagisticii, prin rezonanșă magnetică funcțională în volumul
Investigarea criminalistică a infracțiunilor din domeniul crimei organizate, Asiciașia crimei organizate, Asociația
Criminaliștilor din România, București, 2010, pag.147.
5
G.Ganis, s.a. Neural correlates of different types of deception: an Fmri investigation, Cerebral Cortex, pag.830-836.
 CONCLUZIE

În concluzie putem afirma că acest studiu a dorit să scoată în evidență, în primul rând,
modalități de personalitate a infractorului, dar și cea a personalității omului în general. Pe
lângă acestea, am încercat să evidențiem și anumite noțiuni a minciunii și bineînțeles, nu în
ultimul rând și legatura dintre acestea.
Pe marginea acestei idei mai putem concluziona că minciuna, defapt, reprezintă o
modalitate a fiecărui individ de a se scoate dintr-o anumită situatie, sau de a ascunde anumite
lucruri despre cineva sau ceva sau în anumite situații de a crea anumite imagini despre
realitate așa cum ar dori sa fie acele realități, aceasta nu e altceva decât amăgirea de sine.
Referitor la personalitatea infractorului putem spune, că acesta la fel ca oricare om se
dezvolta într-o aceeași societate, doar că familia, edicația și mediul în care trăiește este direfit.
Diferit este și dezvoltarea cognitiva, de limbaj, de temperament, de abilități, etc., care conduc
la o predispoziție majoră de dificiență de maturitate și la o creștere a eului în arta minciunii,
aceștea observând că minciuna în anumite situații îi salvează, aceștea recurg necondiționat la
ea.
În ceea ce privește legătura dintre minciună și personalitate putem determina că este
una extrem de strânsă, anume de personalitate depinde și structurarea minciunii, cât și
credibilitatea acesteia. Dese ori, persoanele au niște abilități înăscute în a spune minciuni,
factorul de credibilitate și manipulare fiind unul extrem de ridicat, și toate acestea venind în
concordanță cu personalitatea omului.
Dacă este să vorbim despre personalitatea infractorului și minciunile acestuia în a
ascunde urmele unei eventuale infracțiuni, este mai greu, dar totuși putem deduce ca și în
cazurile generale, că depinde în mare parte de întreaga structură a personalității, și nici nu
putem exclude faptul că fiecare este individual în acțiunile sale. Cum nu sunt infractori ideali,
așa nu pot fi nici mincinoși perfecți.
 BIBLIOGRAFIE

1. T. Butoi. Psihologia Judiciară. Curs universitar. Ed.Trei, București, 2012.

2. I.Ciofu. Comportamentul simulat. Ed.Academiei, București, 1974.
3. G.Ganis, s.a. Neural correlates of different types of deception: an Fmri investigation,
Cerebral Cortex.
4. N. Mitrofan, V.Zdrenghea, T.Butoi. Psihologie Judiciară. Casa de editură și presă
”ȘANSA” SRL. București, 1991.
5. V. Pașca. Detecția comportamentului simulat cu ajutorul imagisticii, prin rezonanșă
magnetică funcțională în volumul Investigarea criminalistică a infracțiunilor din
domeniul crimei organizate, Asiciașia crimei organizate, Asociația Criminaliștilor din
România, București, 2010.
6. http://www.despresuflet.ro/forum/comunicare-f40/legatura-dintre-personalitate-si-
minciuna-t585.html (accesat la data de 12.11.2017).
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Minciun%C4%83 (accesat la date de 12.11.2017).
8. http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/PERSONALITATEA-UMANA-SI-
DEZVOL82844.php (accesat la data de 12.11.2017).
9. https://www.damaideparte.ro/psihologie-practica/sa-vorbim-cinstit-despre-minciuna/
(accesat la 13.11.2017).
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologia_personalit%C4%83%C8%9Bii (accesat la
data de 13.11.2017).
11. http://knut.ro/index.php/faq/cum-sa-fii-un-detector-de-minciuni/ (accesat la data de
13.11.2017).