Alexandru al III-lea al Rusiei

(cunoscut şi ca pacifistul)

Alexandru al III-lea, pe numele său complet Aleksandr Aleksandrovich a trăit între 10

Martie 1845 şi 1 Noiembrie 1894. Era foarte conservator şi susţinea naţionalismul rus. A adoptat
programe bazate pe conceptul de Ortodoxie, autocraţie (formă de guvernare în care puterile
statului sunt concentrate în mâna unei singure persoane) şi narodnost (credinţa în populaţia rusă),
care au inclus rusificarea minorităţilor de pe teritoriul imperiului dar şi persecutarea grupurilor
religioase care nu erau de credinţă ortodoxă. Concepţiile sale se aflau în antiteză cu felul în care
tatăl său, Alexandru al II-lea, supranumit şi Liberatorul, a condus imperiul. A fost supranumit
Liberatorul deoarece a fost responsabil cu reforme precum abolirea pedepsei corporale,
promovarea educaţiei la universităţi, cea mai importantă dintre ele fiind emanciparea iobagilor.
Prin aceasta, iobagii au primit aceleaşi drepturi precum oamenii liberi, incluzând dreptul de a
deţine pământ sau de a întreprinde. Pe timpul domniei lui Alexandru al III-lea, nu a purtat
războaie, pentru care a fost supranumit Pacifistul.
Iniţial, adevăratul succesor la tronul Rusiei era de fapt fratele lui Alexandru, Nicolai1. Din
această cauză, Alexandru primea un instructaj tipic marilor duci ai acelei perioade, cum ar fi
familiarizarea cu limbile franceză, engleză şi germană şi exerciţii militare. Abia după moartea
fratelui său, Nicolai, în 1865, acesta a devenit succesorul tronului şi a început să studieze
principii de drept si administraţie sub îndrumarea lui K.P Pobedonostsev, care i-a influenţat
modul de gândire conservator şi ura pentru guvernarea reprezentativă. Pobedonostsev vedea în
succesorul tronului anumite calități precum un suflet simplu, inimă rusească și devotamentul
pentru Ortodoxie, calități ideale pentru un conducător naționalist. Alexandru era încurajat să
citească istoria Rusiei, să viziteze biserici, să aprecieze Moscova și să se întâlnească cu
personalități conservative. De asemenea, Pobedonostsev era de părere că orice împotrivire faţă
de guvernământ să fie zdrobit fără milă, idei precum constituţii sau presă libera să fie vazute ca
un pericol pentru stat. Tot acesta a fost cel care l-a îndreptat pe Alexandru al III-lea să ii vadă pe
evrei ca pe "ucigaşii lui Iisus", adică ideologia antisemită și să nutrească sentimente de ură față

1
https://www.britannica.com/biography/Alexander-III-emperor-of-Russia.
de persoane care nu aparțineau de teritoriul Rusiei, în special împotriva germanilor, sentimente
care s-au răsfrâns și asupra unor oficiali germani2.
Urcarea pe tron a lui Alexandru a urmat după un eveniment destul de tragic pentru
familia sa dar şi pentru Imperiul Rus. La data de 1 Martie 1881, în pragul semnării primei
constituţii ruseşti, tatăl său, Alexandru al II-lea a fost asasinat3 de către doi indivizi care erau şi
membrii mişcării "Voinţa poporului". Prima bombă aruncată sub caleaşca (caleașcă antiglonț,
cadou de la Napoleon al III-lea) lui Alexandru al II-lea a reuşit doar să provoace daune
mijlocului de transport şi rănirea unor oameni, iar a doua a reuşit să ducă la bun sfârşit planul
revoluţioniştilor4. Despre evenimentul urcării pe tron a lui Alexandru al III-lea, ziarul liberal al
vremii, numit "Vocea" (Golos), la 2 Martie 1881 spunea: "Cu speranță și încredere, Rusia își
salută noul țar. El va respecta memoria tatălui său și ii va continua și va duce la bun sfârșit
acțiunile curajoase ale lui; fie ca legea să domine în Rusia și bazele unei societăți corecte,
raționale să se formeze, acestea reprezentând prima piatră de temelie lăsată de Împăratul
Alexandru al II-lea"5.
După cum urmează să vedem, se pare că spusele acestui ziar au fost departe de adevăr.
Reacția lui Alexandru al III-lea față de evenimentul asasinării tatălui său a fost introducerea unor
măsuri represive care au reprezentat un pas înapoi față de unele reforme din 1860. Una din
măsuri a fost asprirea cenzurii: ”nu va fi uitat că scriitorii rusi, dupa 1804, trebuiau sa îndure
umilința de a prezenta lucrările cenzorilor, ca mai apoi să se plieze pe oricare ar fi fost pretențiile
acestora”. Sub conducerea noului țar, cultura naționalistă rusească era, pentru prima dată,
suportată de stat. Închiderea, în 1884, a revistei literare „Notes of the Fatherland”6, care, totodata,
era și prima pe țară, din cauza susținerii unor „idei politice periculoase” a fost încă o lovitură. În
acelasi timp, tot acest an marchează preluarea puterii asupra școlilor primare de către Sfântul
Sinod și pierderea autonomiei universităților.
În 1882, cursurile medicale pentru femei au încetat să mai accepte noi studente, urmând
ca în 1887 să înceteze activitatea, educația la nivel înalt fiind blamată pentru gândirea radicală a

2
JOHN VAN DER KISTE, The Romanovs 1818-1959, The History Press, 2003, p. 189
3
http://www.history.com/this-day-in-history/czar-alexander-ii-assassinated.
4
Rowley, Alison (Summer 2017). "Dark Tourism and the Death of Russian Emperor Alexander II, 1881-
1891". Historian. 79 (2): 229–255.
5
JOHN VAN DER KISTE, The Romanovs 1818-1959, The History Press, 2003, p. 189
6
THE CAMBRIDGE HISTORY OF RUSSIA VOLUME II Imperial Russia, 1689–1917, Edited by DOMINIC
LIEVEN, p. 103
femeilor.7 Admiterea la toate celelalte cursuri pentru femei nu s-a mai putut face din 1886. În
ciuda acestor schimbări, cursurile din cadrul instituției Bestuzhev au avut permisiunea să își
continue activitatea, programul acesteia, totuși, fiind modificat în sensul că înrolarea era
restricționată (3% din înscriși puteau fi de altă religie). Între anii 1856 si 1896 numărul elevilor
în școlile primare a crescut de la aprox. 450 000 la 3,8 mil, partea reprezentând fete crescând și
ea de la 8,2% la 21,3%8. Numărul fetelor care urmau gimnaziul aproape s-a dublat pe timpul lui
Alexandru al III-lea, presiunea pentru răspândirea învățământului superior pentru femei
intensificându-se după moartea acestuia.
În același timp, se căuta ca ideea familiei patriarhale să fie cât mai puternică. Țarul își
vedea familia ca pe „spațiul său sfânt” și se vedea pe el însuși ca pe „apărătorul sfințeniei și tăriei
principiului familiei”, astfel căutând să întărească inviolabilitatea căsniciei9.
Pentru economia statului exista un program pus la punct de Katkov (jurnalist
conservaționist; figura importantă în crearea sentimentului de identitate națională) și
Pobedonostsev, acesta urmărind să întărească puterea autocrată prin dezvoltarea industriei
interne. Cu ajutorul monopolului statal se exercita un control foarte aspru asupra burselor și a
întreprinderilor interne, folosindu-le ca pe o resursă de taxe și suport economic pentru marii
deținători de pământ10.
În 1889, Departamentul Căilor Ferate a fost format în interiorul Ministerului de Finanțe.
Ca un rezultat al reformelor lui Vyshnegradskii (profesor de mecanică, apropiat a lui Katkov),
statul a început să cumpere căi ferate cauzând câștiguri11. Între 1889 și 1890 au apărut și noi taxe
vamale, aceasta fiind o cale de a proteja și a influența dezvoltarea industriei interne.
Toate reformele interne au fost făcute în ideea de a corecta ceea ce el crede că a fost
provocat de tendințele prea liberale ale fostului regim, în consecință viziunea sa politică de
națiune cu o singură limbă, o singură religie și o singură formă de administrație12.
Pe ceea ce ține de plan extern, scopul țarului era simplu: menținerea păcii pentru teritoriul
său. Un diplomat a următoarele despre această nouă prioritate: „plasând Rusia într-o pozitie
internațională care îi va permite să restaureze pacea, să își revină din neplăcutele evenimente și,

7
idem, p. 318
8
ibidem
9
ibidem
10
Idem, p. 409
11
ibidem
12
https://www.britannica.com/biography/Alexander-III-emperor-of-Russia
ca apoi să își canalizeze toată puterea spre o restaurare națională”13. Ideologia acestuia s-a extins
și în Asia Centrala, unde, în 1885, amenințarea unui conflict cu Anglia la granița Afgana a fost
repede detensionată. Cel mai dramatic moment din politica externă a lui Alexandru poate fi
considerat momentul ruperii definitive față de Germania în favorul unei alianțe militare cu
Franța. Situația s-a înrăutățit în 1890 când Kaiser Wilhelm II l-a ofensat pe Alexandru prin
refuzul reînnoirii unei promisiuni secrete de neutralitate. Chiar dacă țarul detesta ideologia
republicană a Franței, alianța dintre cele două state era una de interes geopolitic. Generalii rusi
au văzut observat Germania, agresivă și puternică din punct de vedere militar, reprezenta un
pericol pentru securitatea strategică. Pentru Franța, alianța cu Rusia reprezenta cam cea mai bună
garanție în sprijinul unui război14.
Alexandru al III-lea, după moartea sa în 1894 (se presupune că din cauza nefritei, boală la
rinichi), contemporanii săi l-au comemorat ca fiind „țarul pacifist”15.

Bibliografie:
- Rowley, Alison (Summer 2017). "Dark Tourism and the Death of Russian Emperor Alexander
II, 1881-1891". Historian. 79 (2): 229–255
- DOMINIC LIEVEN, THE CAMBRIDGE HISTORY OF RUSSIA VOLUME II Imperial
Russia, 1689–1917, Cambridge University Press, 2006
- JOHN VAN DER KISTE, The Romanovs 1818-1959, The History Press, 2003
- https://www.britannica.com/biography/Alexander-III-emperor-of-Russia
- http://www.history.com/this-day-in-history/czar-alexander-ii-assassinated

13
THE CAMBRIDGE HISTORY OF RUSSIA VOLUME II Imperial Russia, 1689–1917, Edited by DOMINIC
LIEVEN, p. 566
14
idem, p. 567
15
ibidem