DUMBRAVA MINUNATA

de Mihail Sadoveanu
-REFERAT-

,,Dumbrava minunată” este descrierea peripețiilor prin care a trecut o fetiță Lizuca și
câinele ei Patrocle pe parcursul drumului pe care l-au străbătut de la casa fetiței până la casa
bunicilor fetiței.
După moartea mamei Lizucăi, tatăl acesteia, domnul Vasilian s-a recăsătorit cu o
doamna pe care o chema Maria Papazoglu, și care nu o agrea deloc pe fetiță. Lizuca fusese
crescută de bunicii ei din partea mamei, însă după căsătorie tatăl sau a luat-o acasă și nu i-a
mai dat voie să-și vadă bunicii, deoarece mama vitregă spunea că a fost prost crescută de
bunici și nu a primit o educație corespunzătoare cu poziția lor socială.
Într-o zi în timp ce tatăl fetiței era plecat la București, mama vitregă a primit vizita a
două doamne și mai târziu a unui domn locotenent Micus. Lizuca în timpul acestor vizite a
intrat în salon și și-a băgat degetul în chiseaua cu dulceață. A fost certată de mama vitregă și
apoi bătută foarte rău de servitoare pentru acest gest. Pentru că nu era prima oară când mânca
bătaie ci acest lucru se întâmpla în fiecare zi, Lizuca a considerat că este deajuns tot ce a
pătimit de la moartea mamei ei și a rugat câinele să o însoțească la bunicii ei. S-au furișat din
casă și au plecat în marea aventură care constă în traversarea dumbravei Buciumenei. Fetița
știa din poveștile pe care i le spunea bunica că trebuie să lași un semn pe unde treci, așa că și-
a umplut buzunarul cu cenușa pe care a lăsat-o să curgă până s-a terminat. De aici înainte tot
ce se întâmplă în povestire pare ireal deoarece, ca într-o poveste, florile vorbesc, animalele
vorbesc și tot ce se întâmplă în dumbravă pare a fi dintr-o poveste.În drumul lor până să
ajungă în Dumbravă întâlnesc o floare mare pe care Lizuca din poveștile pe care i le spunea
bunica a numit-o Sora-Soarelui și pe care a întrebat-o ce mai face, și i-a spus unde merge ea
și Patrocle. Floarea i-a răspuns că face foarte bine și le-a spus că drumul pe unde au luat-o
spre casa bunicii este bun. Au coborât printre livezi unde au întâlnit multe gângănii mărunte
și roșii, punctate cu negru pe care Lizuca le-a numit vacile Domnului.
Au ajuns în Dumbravă unde au întâlnit o bătrînă. Și despre această bătrână Lizuca i-a
spus lui Patrocle că este Sfânta Miercuri, și au vorbit cu ea. În dumbravă și-au continuat
drumul vorbind cu toate păsărelele până s-a întunecat și nu au mai văzut drumul. Lizuca a
considerat că este mai bine să-și caute un adăpost până se face ziuă și l-a rugat pe Patrocle să
caute un loc unde să doarmă. Parocle a găsit o scorbură într-o răchită, iar Lizuca a cerut
găzduire răchitei. În timpul nopții au apărut stelele, iar Lizuca a crezut că în cer Dumnezeu a
aprins lumânările. Până să adoarmă în scorbură Lizuca i-a spus lui Patrocle că singurul de
care se teme în pădure este bursucul, deoarece ea știe din poveștile bunicii că este foarte rău.
Chiar în clipa aceea în fața scorburii a apărut o umbră neagră de care Lizuca s-a speriat, însă
Patrocle i-a spus să nu se teamă deoarece rezolvă el și a început să fugărească umbra. Când s-
a întors la scorbură i-a spus Lizucăi ca nu era decât un iepure care se speriase și el de ei. În
lumina lunii Lizuca a văzut cum apar dintr-o scorbură niște omușori mititei șapte la număr. În
fruntea lor se afla un bătrânel și o bătrânică, iar Lizuca le-a spus că-i recunoaște deoarece i-a
văzut la bunica într-o carte. Omușorii i-au spus că ei știau că o să vină la ei deoarece au pus la
pîndă, la marginea pădurii pe țâncul pământului care le-a dat de știre când au intrat cei doi în
pădure. Ei au povestit Lizucăi că ei ies de multe ori noaptea și petrec cu vietățile care fug de
om.
Domnița prichindeilor a invitat toate vietățile să petreacă cu ei. I-au povestit fetiței că
trăiau și ei demult în lumina zilei, dar când au început oamenii să se înmulțească, un bătrân al
lor a vrut să trăiască cu ei în pace. El avea o moară și când oamenii veneau să macine îl
necăjeau pe bătrânel care se numea Statu-Palma și de atunci lui nu i-au mai fost dragi
oamenii și a fugit departe de ei. Deasemenea i-a mai povestit domnița și despre zmeii din
povești și despre Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatra și alți uriași din străvechi timpuri. I-a mai
spus domnița lui Lizuca că deși viața lor e lungă și își numără anii cu miile o să le vină și lor
sfârșitul. Toate acestea se întâmplă i-a spus domnița pentru că oamenii iubesc tot mai puțin
poveștile și își uită ușor prietenii. Bătrânelul i-a mai spus fetiței că în primavara trecută
dumbrava lor a fost în primejdie deoarece tatăl ei a venit la bunic îndemnat de mama vitregă
și a cerut să vândă dumbrava, pentru că avea nevoie de bani. Bunicul s-a opus pentru că
pădurea a spus el este a lui Lizuca. Bătrânelul a spus că ei au în această pădure peșteri tainice
în care se închid când încep să cadă frunzele până trece iarna.
Și domnița le-a spus o poveste petrecută demult în această dumbravă. Cu mulți ani în
urmă s-a zvonit că în pădure se afla o zână frumoasă cu părul de aur și auzind lumea despre
ea mulți feciori de crai au căutat-o însă nici unul nu a găsit-o nici pe ea nici palatul. S-a găsit
totuși un Făt-Frumos care a auzit de zână și care credea în existența ei. În fața lui pentru că el
credea în ea, zâna i s-a arătat și l-a invitat pe Făt-Frumos să vină și a doua seară. El a venit în
mai multe seri, însă curtenii și vracii l-au urmărit, dar ei nu vedeau nimic în afară de Făt-
Frumos lângă un izvor. Ca să il creadă ei i-au cerut acestuia să aducă inelul zânei. A cerut
băiatul inelul zânei, dar ea i-a spus că inelul este un lucru pământesc și ea nu portă podoabe
deșarte. Venind cu acest răspuns vracii i-au dat o foarfecă și i-au cerut lui Făt-Frumos să le
aducă o suviță din părul ei de aur. Flăcăul i-a tăiat zânei o șuviță de păr pe care a băgat-o în
sân, însă când a vrut să o scoată pentru a o arăta, în sân nu mai era nimic. Atunci toți vracii,
curtenii și cărturarii l-au convins pe Făt-Frumos că zâna nu există cu adevărat, ci era numai o
închipuire. Flăcăul s-a întors la împărăția lui și a fost mâhnit multă vreme murind cu sufletul
uscat și bătrân. Bătrânica care era cu domnița a început să plângă pentru că povestea a fost
foarte frumoasă și ea o uitase .
Duduia Lizuca s-a întors către bătrânel și l-a întrebat de ce omușorii mici și bărboși
nu spun nici o poveste, însă acesta i-a răspuns că ei nu au timp să se gândească la povești
deoarece sunt meșteri făuri și ei lucrează și ziua și noaptea. Bătrânica și-a adus aminte că și
ea știe o poveste. Ea le povestește că lângă dumbravă este o căsuță de răzeși pe care o vizita
foarte des și într-o zi a văzut o femeie tânără și frumoasă care mângâia o fetiță căreia îi
spunea că tatăl fetiței o uita și o lăsa și nu mai are mult de trăit, însă când ea o să moară fetița
să nu plângă și să nu-și uite jocurile, iar atunci când va dori să o vadă fetița să fie singură și să
se gândească la ea și ea o să fie doar o umbră dar va veni și o va mângâia și îmbrățișa. Lizuca
a adormit gândindu-se că ea era acea fetiță, iar cea care îi vorbea era mama ei. Bătrânelul
după ce copila a adormit se întreba ce să facă cu ea pentru că nu o pot lăsa în pădure dar nu o
pot duce nici la ei în peșteră. Bătrânica a propus să o ducă la căsuța de lângă dumbravă, iar
domnița a fost de acord. Când Lizuca s-a trezit a descoperit că se afla în pătuțul ei din casa
bunicilor și lângă ea pe jos dormea Patrocle, cațelul ei. De afară se auzeau glasuri și fetița a
înțeles că era mama vitregă care venise să o i-a înapoi. Mama vitregă îl certa pe bunicul
Lizucăi pentru că seara când au căutat-o bătrânul a spus că nu era acolo și dimineața a găsit-o
acolo. Bunicul i-a spus că a căutat-o și a găsit-o în pădure și fetița nu o să mai plece de la ei
chiar de ar fi să ajungă la judecată. Vorbind cu bunicul fetiței pe mama vitregă și pe
servitoarea acesteia Elena care o bătu-se pe fetiță le-au mușcat albinele de ochi și au plecat
țipând. Lizuca i-a spus bunicii că se bucură și ea și Patrocle că au fost mușcate de albine, iar
atunci când tatăl ei o să vină o să-i spună că mai bine moare decât să mai plece de la bunici și
deasemeni o să-i spună tatălui sau că ea a auzit-o pe mama vitregă cum râdea în salon cu
domnul Micuș.
Personajul Lizuca este o realizare magistrală. Cu o artă nemaiîntâlnită în literatura
noastră este prezentat modelul în care copilul percepe diferite fenomene din realitatea
înconjurătoare, graniţă atât de instabilă, în conştiinţa lui, dintre lumea reală şi lumea
fantastică. Şi personajele adulte sunt bine individualizate, scoţându-se în relief notele
dominante ale caracterului fiecăruia. Deşi bunicii apar numai la începutul povestirii, în
prezentarea pe care le-o face mama vitregă, şi la sfârşit, când se opun s-o dea pe Lizuca,
înapoi, totuşi cititorul recunoaşte în bunici pe oamenii simpli şi cinstiţi, ce duceau un trai
modest, îmbinând cu duioşie pe micuţă Lizuca, dârji şi perseverenţi când îşi susţin hotărârile.
În opoziţie cu chipul luminos al Lizucăi, care îşi atrage simpatia micilor cititori, în culori
întunecate este prezentată mama vitregă. Scriitorul o caracterizează atât prin acţiunile ei cât şi
prin părerile Lizucăi şi ale bunicilor. Ea este tipul femeii amatoare de petreceri şi aventuri,
lipsită de orice sentiment de dragoste sau duioşie pentru micuţa orfană, pe care o persecută,
făcându-i viaţa amară. Lectura acestei povestiri contribuie şi la dezvoltarea simţului estetic.
Descrierile colorate ale dumbrăvii şi ale vieţuitoarelor ce-şi au lăcaşul acolo, căldura cu care
animă întreg firul acţiunii pun în vibraţie sufletul micului cititor, îi deşteaptă imaginaţia, îl
introduc într-o lume în care i se trezesc cele mai alese simţăminte.
Măiestria stilistică a lui Sadoveanu a scos în relief cu multă artă caracteristicile acestei
vârste: interesul şi dragostea pentru vietăţile din jur, curiozitatea şi dorinţa nestăvilită de a
cunoaşte, care-l îndeamnă pe copil să-şi explice multe din fenomenele naturii, neînţelese din
el, prin mijlocirea elementelor fantastice, cunoscut din basme.
 PUIUL

de Alexandru Brătescu-Voinești

-REFERAT-

Cele mai reprezentative volume de proză din opera lui Ioan Alexandru Brătescu-
Voinești rămân, fără îndoială, "În lumea dreptății și întuneric și lumină", ultimul publicat în
anul 1912, când creația sa atinge punctul valoric culminant "Natura contemplativă, liniștită",
"slujit de un fin spirit de observație și de un rafinat simt al compoziției și al stilului"
(Dictionar de literatură română), prozatorul a abordat două mari teme - lumea insignifiantă a
orașelelor de provincie, cu tabieturile și automatismele ei și o altă lume, cea a miniaturalului,
a micilor viețuitoare. Ceea ce unește aceste două teme este atitudinea adoptată de scriitor, și
anume duioșia, care "ia forma unei apasătoare tristeți" (Dumitru Micu), atât în povestirile ale
căror personaje sunt bătrâni, copii sau ființe târâte, cât și în povestirile cu animale și păsări.

În opera literară "Puiul", apărută în volumul în lumea dreptății (1906), I. Al. Brătescu-
Voinești prezintă, în esență, întâmplarile prin care trece un pui de prepelita neascultator care
sfârseste tragic, ceea ce justifica atât titlul, cât și motoul-avertisment: "Sandi, să asculți pe
mămica", ce are un pronunțat caracter educativ, mobilizator.

Scrierea este o operă epică, întrucât ideile, gândurile și sentimentele autorului sunt
exprimate în mod indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor. Ca în orice operă
literară epică, se întâlnesc și aici cele trei elemente: acțiunea (totalitatea întâmplărilor
înfățișate într-o anumită ordine), personajele (prepelița, puii, țăranii, vânătorul) și naratorul,
care este scriitorul însuși. Modul de expunere dominant este narațiunea, deoarece autorul
povestește (narează) un șir de întâmplări în desfășurarea lor treptată, narațiunea fiind de fapt
"o modalitate literară care aparține genului epic". (Ioan Andrau) Astfel opera devine ea însăși
o narațiune, împrumutând numele modului de expunere cel mai mult folosit. Această
narațiune are un singur plan al derulării faptelor, acțiunea desfășurându-se de-a lungul
câtorva luni, din primăvară, până la sosirea iernii, iar evenimentele narate se petrec mai întâi
în preajma unui lăstar, într-un lan de grâu, și apoi într-un lan de porumb.

Aproape toate întâmplările înfățisate de autor pun în evidență dragostea de mamă a

prepeliței. Astfel, în expozițiune aflăm că într-o primăvară, întorcându-se din Africa și fiind
moartă de oboseală, ea s-a oprit într-un lan de grâu, la marginea unui lăstar, unde și-a
construit un cuib în care a ouat "șapte ouă mici ca niște cofeturi". Dragostea de mamă se
dezvăluie de la început instinctiv, căci prepelița și-a făcut cuibul "pe un mușuroi de pământ,
mai sus, ca să nu î-l înece ploile", iar când clocea ouăle, stă nemișcată "ca nu cumva să
pătrunză o picătură de ploaie la ouă". După trei săptămâni, din ouă "au ieșit niște pui drăguți
(...), îmbrăcați cu puf galben că puii de găină", pe care ea îi hrănea cu nemărginit devotament,
iar ei creșteau "frumoși, cuminți și ascultători". Prima pățanie a puiului celui mare tulbura
pentru moment armonia "familiei" și prefigurează vag o evoluție nedorită a acestuia pe plan
comportamental. Când tăranii au venit, prin iunie, să secere grâul, el n-a alergat repede la
chemarea prepelitei si a fost prins de un flacau sub caciula. A fost eliberat doar la interventia
unui bătrân care constatase că "de-abia este cât luleaua". Prepelița își face din nou datoria de
mamă și îl cearta pentru nerespectarea sfâtului părintesc, avertizându-l totodată "că poți să
pățești și mai rău". Cu o emptionanta gingășie maternă ea își educa puișorii, îi ocrotește și-i
apară de toate primejdiile. Grijulie, prepelița îi ține ziua la umbră, în lăstar, iar noaptea îi
aduna sub aripile ei ocrotitoare, ca sub un cort. Pregătindu-i pentru o călătorie lungă", pe care
trebuie s-o facă după ce va trece vara, ea le dădea "lecții de zbor", care se făceau dimineața,
"pe răcoare", sau în amurg, "căci ziua era primejdios din pricina hereților". Profunzimea
sentimentului matern se dezvăluie însă pregnant în momentul sosirii vânătorului, când
prepelița este în stare să se sacrifice pentru a-și salva puișorii. Ea și-a dat seama de primejdie
și le-a spus să stea nemișcați până ce va reuși să îndepărteze pericolul. Vânătorul și câinele se
apropie, sunt așa de aproape, încât se vede cum o furnică se urcă pe cărâmbul cizmei
vânătorului. Atunci, prepelița zboară ras cu pământul, la doi pași de la botul câinelui,
prefăcându-se rănită, iar vânătorul nu poate să tragă de teamă să nu-și împuște câinele. Ieșind
din bătaia puștii, ea zboară repede spre lăstar. În acest timp, puiul cel mare, neascultând sfatul
mamei sale, zboară. Vânătorul trage și îl loveste în aripă. Mai poate zbura până la lăstar, unde
"a căzut cu o aripă moartă". Dându-și seama că este un pui și cunoscând deșimea lăstarului,
vânătorul a renunțat să-l mai caute. Sosirea vânătorului și rănirea puiului celui mare sunt
doua momente puternic tensionate și hotărâtoare în desfășurarea celorlalte întâmplări, ele
constituind intriga acțiunii.

În desfășurarea acțiunii aflăm că, la lăsarea serii (simbol al cumplitelor suferințe ce

vor urma), prepelița își cheamă puii și constata lipsa celui rănit. Când l-a găsit și și-a dat
seama că aripa este ruptă, ea a înțeles că "era pierdut". Acum, durerea și disperarea pun
stăpânire pe inima de mamă a bietei prepelițe, căci ea își dă seama de consecințe. Pentru
bietul pui au început zile triste, căci nu mai putea participa la lecțiile de zbor, alături de frații
săi. El o întreba cu disperare pe prepeliță dacă se va însănătoși și dacă îl va lua și pe el în
călătoria cea mare. În aceste momente dificile, cu o mare stăpânire de sine, în ciuda
zbuciumului ei sufletesc, prepelița își încurajează puiul rănit: "Da, mamă, răspundea prepelița
silindu-se să nu plângă". Vara a trecut, tăranii au arat miriștea și prepelița s-a mutat cu puii
într-un lan de porumb, iar când oamenii au venit și au cules porumbul, și-a găsit adăpost în
niște pârloage din marginea lăstarului. Între timp vremea s-a răcit și păsările călătoare
începeau să plece spre miazăzi.

În fragmentul următor acțiunea atinge cea mai mare încordare și constituie punctul
culminant al narațiunii. În inima prepeliței se dădea o luptă sfâșietoare între datoria sa de
mamă față de puii sănătoși, care sufereau de frigul toamnei înaintate, și dragostea față de cel
rănit „care se agață de ea cu disperare". Cu sufletul sfâșiat de durere, prepelița hotărăște să
plece cu puii "zdraveni" și, fără să privească înapoi, a zburat, în timp ce puiul rămas striga cu
disperare, încercând să se târască după ei. Înțelepciunea a învins, dar durerea a rămas, căci
mama duce cu ea peste mări și țări imaginea copilului părăsit și durerea cuibărită pentru
totdeauna în sufletul ei.

Punctului culminant îi urmează în mod firesc deznodământul care este tragic: puiul
moare la marginea lăsta-rului, "cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune", din
cauza iernii, a viscolului și a gerului. Moartea puiului devine un simbol, simbolul vieții ce se
prăbușește înainte de a se realiza, înainte de a porni pe drumul devenirii (drum simbolizat și
el prin călătoria în care urma să vadă "orașe mari și râuri și marea").

Această narațiune are ca "eroi" o prepeliță și puii ei care apar personificați deoarece
autorul atribuie însușiri omenești unor ființe necuvântătoare, acestea putând fi atribuite și
lucrurilor sau fenomenelor naturii. Prepelița și puii reprezintă, prin comportarea lor, prin felul
de a vorbi și de a se înțelege, caractere umane. Prepelița nu este altceva decât o mamă
iubitoare, harnică și prevăzătoare, caracterizată de un nemărginit devotament, necunoscând
clipe de răgaz. Ea le îndrumă puilor primii pași cu afecțiune și răbdare, îi dojenește pentru
greșeli și neascultare și presimte primejdiile ce-i pândesc. Este stăpână pe sine, are sânge rece
și e gata să se sacrifice pentru copiii ei. Puii îi reprezintă pe copiii care sunt temperamental
deosebiți: unii ascultători, cuminți, care nu ies niciodată din vorba părinților, altul
neastâmpărat, neascultător, zburdalnic și pripit în luarea hotărârilor, nesocotind sfatul matern.
Prin personificările menționate și prin învățămintele ce se desprind, prin similitudinea dintre
viața acestor păsări și a oamenilor, această narațiune ia aspectul unei povestiri-fabule, care
aduce în prim-plan imaginea mamei eterne, grijulie și afectuoasă, capabilă de cele mai mari
sacrificii.

Dacă opera ar fi putut avea și alt sfârșit, dacă "gestul" din final al prepeliței este
justificat moral sau nu, dacă rănirea puiului se datorează neascultării, "tensiunii nervoase sau
unei înzestrări naturale precare", sânt tot atâtea interpretări posibile pe care ni le oferă
interferența planului realității biologice — și de ce nu — și umane cu cel al ficțiunii literare.
Dincolo de toate acestea, narațiunea în discuție rămâne "istorisirea care a stors lacrimi atâtor
generații de copii, înfățișând soarta nefericită a unui pui neascultător" (Dumitru Micu), și o
adevărată bijuterie literară miniaturală, model de artă literară în care autorul se simte în
fiecare moment "emoționat de subiect", "cuprins de milă, de indignare, de regret".
Sentimentele se remarcă prin "intensitatea lirismului și calitatea lui rară, astfel explicându-se
impresia profundă pe care autorul o face asupra cititorilor săi." (Garabet Ibrăileanu).

Din acest punct de vedere se observă două tonalitați ale narațiunii — una calmă,
liniștită, luminoasă, prin care se creează o imagine edenică, de fericire, și alta dramatică,
gravă, dureroasă — ambele sporind și nuanțând registrul liric, afectiv, al povestirii, prin
implicarea scriitorului.
 DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTĂ
De Emil Gârleanu (1878 – 1914)
-REFERAT-

S-a născut la Iaşi dintr-o veche familie moldovenească. Încă din copilărie l-au încântat
peisajele moldoveneşti, lumea plină de taină “a celor care nu cuvântă”, frumuseţea basmelor.
Opera sa este alcătuită din schiţe şi nuvele. În unele, Emil Gârleanu înfăţişează
aspecte din viaţa ţărănimii, a intelectualităţii. În culori pline de gingăşie zugrăveşte universul
gâzelor, plantelor şi animalelor. Aceste povestiri sunt strânse în volumul ”Din lumea celor
care nu cuvântă”. Cartea e dedicata fiicei sale Rodica.
Povestirile lui Emil Gârleanu, adevărate poeme în proza, ne-au făcut să trăim adânc
stările sufletești ale viețuitoarelor descrise și nu le-am mai uitat niciodată. Rămân pentru
totdeauna povestea „Căprioarei”, a „Gândăcelului”, a lui „Grivei”, a „Vulturului” sau a
„Calului” în memoria noastră și apoi le recomandăm și fiilor și nepoților noștri.
Emil Gârleanu a dat grai celor care nu cuvânta în acest volum care închide în el câteva
exemplare din specii diferite, înzestrându-le cu atribute omenești, vietăți pure și impure, care
mișuna, se bucura, se întristează, își povestesc întâmplări și necunoscute drame. Acestea sunt
adesea „ mici tragedii, aparent banale pentru trecător, dar de toată frumusețea pentru artist”,
așa cum spunea Ilarie Chendi. Povestirile lui Emil Gârleanu sunt adevărate metafore ale
candorii, fragilității, dezamăgirii opuse unei umanități abdicate de la condiția ideală și târâtă
în animalitate. Spiritul de observație se împletește cu duioșia și blândețea, delicatețea
sufletească și umanitatea. Autorul îl lasă pe cititor să reflecteze. Fiecare din povestirile lui
poartă un adânc înțeles, iar finalul cuprinde o descriere cu tâlc care se strecoară pe nesimțite
în sufletul cititorului, făcându-l mai bun, mai înțelegător, mai uman. Înălțimea și frumusețea
sentimentelor puse pe seama viețuitoarelor sunt adevărate apeluri la puritate morală.
În unele povestiri, Emil Gârleanu pune pe seama micilor viețuitoare avânturi pline de
elan spre mai bine, eforturi uriașe de a atinge un țel. Minusculul „Gândăcel”, abia ivit pe
lume, văzând soarele din care credea că s-a desprins, dorește să ajungă până la el. Face uriașe
eforturi ca să urce pe potirul unui crin și când va ajunge în vârf, cu un salt va fi la soare.
Sentimentele și trăirile animalelor, care simt că au îmbătrânit și devin inutile pe lângă
gospodăria omului, sunt surprinse într-un limbaj simplu, care merge la sufletul cititorului.
Grivei din povestirea cu același nume, bătrân și bolnav, părăsit de toti ai casei, „plângea,
plângea, cum plâng oamenii cu lacrimi fierbinți, care îi lunecau pe bot și parcă-l ardeau”.
Noaptea se zbătea în chinuri mari și urla sfâșietor. Ca să nu își mai îndurereze stăpânii, a fugit
în pădure, unde a murit în spasmele cumplitelor dureri.
Dar cea mai frumoasă și cea mai impresionantă povestire este „Căprioara”. Această
povestire a făcut parte din manualele școlare foarte mulți ani. Dragostea de mamă , dusă
firesc până la sacrificiu, impresionează atât de puternic, încât cel mai adesea lectura se
termina cu glasul tremurat, cu un suspin adânc sau chiar cu ochii umezi și se fixează în
mintea cititorului, imposibil de șters vreodată. Sentimentul de dragoste de mamă pentru ființa
fragedă careia i-a dat viața, a hrănit-o cu laptele ei, i-a purtat grijă ocrotindu-o până acum, o
determina să se sacrifice pentru a o salva de la o moarte sigură.
 Emil Gârleanu s-a impus în literatura noastră, fiind înzestrat cu o capacitate de fină și
subtilă observație, cu o mare sensibilitae și delicatețe sufletească. El a trăit parcă alături de
făpturile pe care le-a descris, privind cel mai adesea din punctul lor de vedere, transmițând și
cititorului aceste trăiri pe care le-a redat într-o manieră inegalabilă. Nu este viețuitoare
descrisă de el care să nu fi primit ceva din căldura dragostei lui. Simțim printre rânduri cum i-
a vibrat inima pentru viața lor pusă în primejdie în orice moment. El a fost capabil să vibreze
puternic chiar și pentru cele mai neânsemnate creaturi ale firii, pentru soarta unei gazde „cât
un fir de neghină” sau a unui gândăcel, așa cum s-ar înduioșa pentru soarta oamenilor. Emil
Gârleanu a privit cu un ochi foarte atent, atât bucuriile, cât și marile primejdii ce le pândesc
viața lor atât de efemeră. Ele se luptă cu obstacolele ce le stau în cale și le-a atribuit uneori
raționamente umane. „Nu trebuie să fii cât un munte de mare, ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât
o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia ce cuprinde lumea ți-i de
ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te îndrepți”. Cu aceste cuvinte ale furnicuței
pe care i le adresează unei gângănii din povestirea „Cât un fir de neghină” se deschide
volumul „Din lumea celor care nu cuvântă”. Dramele viețuitoarelor descrise în acest volum
sunt asemănătoare cu cele omenești, pentru ca soarta poate fi potrivnică și lor, ca și
oamenilor. „Musculița” moare într-un moment cu totul neașteptat. După ce se săturase bine,
se așezase pe litera roșie a unui ceaslov și a ațipit. Dar popa Gheorghe a intrat în cameră
supărat. ”Repede, cu o mișcare iute, sfinția sa închide ceaslovul și-l aruncă la loc, în dulap.
Iar în mijlocul slovei roșii, musculița strivită, se făcu una cu hârtia, tocmai în clipa când, mai
adormită, izbutise să-si statornicească în căpsorul ei un gând: ”Ce bine e să trăiești și să mori
sătulă!”. Ca în toate povestirile și aici simți prezența autorului. „Povestitorul se comprimă la
dimensiunile musculiței pentru a resimții ceara picurată pe colțurile ceaslovului ca pe niște
„pereți” .( Tudor Vianu)
Asemenea musculiței, cărăbușul din povestirea „Sărăcuțul” își va găsi sfârșitul tocmai
când se considera ieșit din primejdie. Luat pe sus de un vârtej și lăsat în mijlocul unui drum
de tară, pe lângă el trec mari primejdii, un cocoș, un curcan și un păun și pentru fiecare și-a
simțit sfârșitul aproape. Când a întâlnit și un pui de sturz și-a zis: „Ei! De așa păseri mici, mai
de seama mea, mi-i drag și mie” și chiar se gândea să îi dea „bună ziua”. Dar sturzul a apucat
cărăbușul cu lăcomie și „hap ! hap!” L-a înghițit, gata să se înece cu el. De pe gard, o vrabie
cu puișorii ei și-au luat zborul, ducând cu ei o învățătură mai mult.
Și lumea păsărilor de pradă este prezentată zbătându-se între satisfacțiile vieții și
primejdiile morții. Vulturul, din povestirea cu același nume, se simte puternic și stăpânitor al
văzduhului de la înălțimea căruia privește lumea de jos. Se simte îmbătat de aerul răcoros pe
care îl soarbe și de atâta putere, se considera stăpânul a tot ce vede înaintea lui, dar
întorcându-se spre cuib, l-a atins un glont al unui vânător și i-a rănit o aripă. S-a rostogolit de
câteva ori prin aer și a căzut printre brazi, agățându-se de o creangă a unui brad. La rădăcina
acestuia era un căprior care privea liniștit. „Iar vulturul simte că-i pierdut, că puterile îl
părăsesc. O ură strașnică îl cuprinde: parcă ar dori să se stingă toată lumea o dată cu dânsul.
Se lasă să pice drept peste căprior și cu cea din urmă putere, îi înfige gheara în ochiul curat și
umed. În vreme ce căpriorul se scutură și fuge, năuc de spaimă și de durere, pasărea cade
moartă, cu ghearele strânse, cu ochii închiși”. „Vulturul d-lui Gârleanu, cu zborul său măreț,
cu tragica-i cădere și cu ghiarele înfipte în ochii nevinovatului căprior, este un poem întreg”
(Ilarie Chendi). La fel își găsește sfârșitul și o turturică din povestirea „Nedespărțire”, ce-și
luase zborul într-o toamnă, într-un stol, spre tările calde. Un glonte a lovit-o mortal și a căzut
în râu, purtând-o la vale. Perechea stingheră se desprinde din stol și se rotește deasupra apei,
urmându-și perechea, „ca un simbol al veșnicei iubiri”. Povestirea aceasta ne amintește de
motivul popular al turturelei rămasă stingheră.
 E plină de duioșie soarta unei frunze din povestirea „Frunza” pe care o avem sub ochii
noștri de când a apărut. Tot sub ochii noștri a crescut în razele soarelui și în picăturile de
ploaie, dând adăpost unui scatiu. Și-a găsit sfârșitul lovită chiar de aripa acestuia. Cu emoție
înfinită și cu multă bonomie, uneori simțindu-l înlăcrimat, scriitorul a surprins contrastul
dintre armonia naturii și „tragediile de-o clipă”.
Marta, calul orb, din povestirea „Părăsită”, cade în prăpastie și peste trupul zdrobit se
apleaca mănunchiurile înalte de cimbru sălbatic. Este aici mult lirism în cadrul bogat al
naturii care cuprinde în sânul ei tragedia Martei. ”...malul se desprinse mai întai domol,
răsturnând-o pe o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o până în
adânc, oprind-o tocmai pe un dâmb dedesuptul căruia fierbea pârâul. Și vântul, care sufla
printre malurile prăpastiei, curgând și dânsul ca o apă, apleca mănunchiurile înalte ale
cimbrului sălbatec peste trupul ei zdrobit.”
Povestirile lui Emil Gârleanu sunt adevărate metafore ale candorii, fragilității,
dezamăgirii opuse unei umanități abdicate de la condiția ideala și târâtă în animalitate.
Spiritul de observație se împletește cu duioșia și blândețea, delicatețea sufletească și
umanitatea. „Autorul nu trădează vreo intenție de a instruii, de a obține vreo morală, ci se
retrage la partea pur artistică.”, așa cum notează Tudor Vianu.
Autorul îl lasă pe cititor să reflecteze. Fiecare din povestirile lui poartă un adânc
înțeles, iar finalul cuprinde o descriere cu tâlc care se strecoară pe nesimțite în sufletul
cititorului, făcându-l mai bun, mai înțelegător, mai uman. Înălțimea și frumusețea
sentimentelor puse pe seama viețuitoarelor sunt adevărate apeluri la puritate morală.
În unele povestiri, Emil Gârleanu pune pe seama micilor viețuitoare avânturi pline de
elan spre mai bine, eforturi uriașe de a atinge un țel. Minusculul „Gândăcel”, abia ivit pe
lume, vazand soarele din care credea ca s-a desprins, doreste sa ajunga pana la el. Face uriase
eforturi ca sa urce pe potirul unui crin si cand va ajunge in varf, cu un salt va fi la soare.
„Si a mers voinicelul, a mers. Mult sa fi mers.Se uita in jos si-l cuprinse ameteala.
Privi in sus si se cutremura. Ce – nu facuse nici un sfert din sfertul drumului. Puterile ii cam
slabisera, dar nu se lasa. Inca vreo cativa pasi, si ici, deasupra, parca se intruchipa o
frunzisoara latareata, ca o prispa. Acolo o sa se odihneasca. Si iar purcese la drum; si umbla
si umbla, baiete; si de abia ajunse. Iar cand a poposit, ud de sudoare, ca parea o picatura de
roua, bulgarele de aur, scapatase de amiaza.” Si gandacelul, increzator in puterile sale, isi va
relua drumul in ziua urmatoare.
In povestirea „Mai sus”, ciocarlia intruchipeaza acelasi delicat optimism, bucuria de
viata si avantul spre inaltimi. Avantul ei ne suna ca un averisment : trebuie sa cunoastem
limitele, altfel poate sa se intoarca impotriva celui ce cuteaza nemasurat. In avantul spre
inaltimi, ciocarlia canta fericita, dar epuizarea ii aduce sfarsitul.
„Si-n vreme ce, smulgandu-se, nebun de fericire, glasul se-nalta singur, tremurator si
dumnezeiesc de dulce, in inalt, trupul cade ca un bulgare de tarana spre pamant”.
Sentimentele si trairile animalelor, care simt ca au imbatranit si devin inutile pe langa
gospodaria omului, sunt surprinse intr-un limbaj simplu, care merge la sufletul cititorului.
Grivei din povestirea cu acelasi nume, batran si bolnav, parasit de toti ai casei, „plangea,
plangea, cum plang oamenii cu lacrimi fierbinti, care ii lunecau pe bot si parca-l ardeau”.
Noaptea se zbatea in chinuri mari si urla sfasietor. Ca sa nu isi mai indurereze stapanii, a fugit
in padure, unde a murit in spasmele cumplitelor dureri.
 Literatura folosită:
Cucereanu Radion. Inima fermecata. Chisinau: Literatura artistica, 1987
Garleanu Emil. Din lumea celor care nu cuvanta. Chisinau: Hyperion, 1992
Lorenz Conrad. Prietenul omului

Domnul Goe
Ion Luca Caragiale, unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin intreaga
sa opera o adevarata "comedie umana", o fresca sociala a Romaniei de la sfarsitul secolului al
XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, intrucat a abordat cele mai diverse domenii ale
vietii sociale: scoala, administratia de stat, presa, justitia, familia, relatiile interumane etc.
Aceste aspecte au fost infatisate atat in momente si schite, cat si in nuvele, in povestiri si in
operele dramatice.

Educatia defectuoasa primita in familie si in scoala, coruptia, traficul de influ-enta si

favoritismul, manifestate in lumea scolii, constituie teme concretizate in schite ca Vizita..., D-
l Goe..., Bacalaureat, Lantul slabiciunilor, Un pedagog de scoala noua s.a.

Ca si Vizita..., D-l Goe... este una dintre operele literare cele mai cunoscute, cele mai
citite si gustate de cititorii de toate varstele, dar mai ales de catre copii, care recunosc in
personajul principal imaginea unei anumite varste si a unei gresite educatii primite in familie.
Cititorul este atras de succesiunea dramatica a unor fapte "inedite" si pline de talc, rezultat
firesc al extraordinarei capacitati de observatie a scriitorului.
Schita D-l Goe... a fost inclusa in volumul Momente si schite din anul 1901, fiind
publicata cu un an mai inainte in ziarul "Universul" din 12 mai, si infatiseaza contrastul dintre
pretentiile familiei in privinta educatiei si rezultatul acestei munci, concretizat in
comportamentul copilului.
Schita poarta ca titlu numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat
apelativul reverentios "domnul", prin care anticipeaza intentiile sale satirice, daca ne gandim
ca Goe nu este un domn, ci doar un copil certat cu invatatura - un repetent -, rasfatat si
obraznic.
Titlul sugereaza si faptul, dovedit de intreaga schita, ca autorul inverseaza cele doua
universuri umane pe care le infatiseaza - cel al copilului si al maturului -, intrucat Goe se
comporta ca "un om mare", pe cand cele trei "dame" se maimutaresc, se comporta ridicol, "
se copilaresc" pentru a fi pe placul "puisorului".

Fiind vorba de o scHita, I.L. Caragiale nareaza faptele determinate doar de un singur
moment semnificativ din viata personajului principal, si anume calatoria facuta cu trenul pana
la Bucuresti, in compania celor trei doamne: mama-mare, mamita si tanti Mita. Atitudinea si
sentimentele scriitorului sunt exprimate in-direct, prin intermediul faptelor si al personajelor,
caci schita este o opera epica in care apar ca elemente constitutive actiunea, personajele si
naratorul.

Ca in orice opera epica, intamplarile narate se constituie si in aceasta schita in

momente ale subiectului literar. Astfel, in expozitiune aflam ca "tanarul Goe", impreuna cu
cele "trei dame", "frumos gatite" asteapta cu nerabdare, pe peronul din urbea X, trenul
accelerat care trebuie sa-l duca la Bucuresti. Goe insusi este imbracat intr-un frumos costum
de marinar si este "impacientat" si "incruntat", deoarece trenul nu soseste.

O discutie "filologica" privind pronuntarea corecta a cuvantului marinar se incheie cu

concluzia surprinzatoare prin obraznicie, dar categorica, a lui Goe:

" - Vezi ca sunteti proaste amandoua?".

Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga
actiunii.
Acum, cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor "cu
barbatii".
 Desfasurarea actiunii cuprinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a
insotitoarelor sale pana la Bucuresti: Mai intai, el nu-l asculta pe un tanar binevoitor care-l
sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a
biletului de calatorie care era "in pamblica palariei", iar tipetele lui Goe, ca sa opreasca
trenul, sunt zadarnice. intre timp soseste si con-ductorul care cere biletele la control. Dupa
lungi "parlamentari", in genul discutiilor de mahala, cele trei doamne sunt nevoite sa
plateasca biletul puisorului si... o amenda "pe deasupra".

Afectata si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mama-mare ii ia apararea si, din

aceasta disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta, "se reazema in nas de clanta usii de
la cupeu" si incepe sa urle. Totul se termina cu bine, caci buni-ca, prevazatoare ca de obicei, a
luat si "un beret" pe care i-l ofera lui Goe in locul palariei. Mamita, dupa ce se preface ca este
suparata, ii da "o ciucalata" si scena ia sfarsit printr-o avalansa de pupaturi.

In timp ce "cucoanele se dau in vorba de una, de alta..."

, Goe dispare de pe coridor. Mama-mare e disperata pana ce aude "bubuituri in usa

compartimentului unde nu intra decat o persoana".

Goe se blocase in cabina de toaleta, dar "captivul" este eliberat, gratie interventiei
conductorului. Din nou cucoanele rasufla usurate si-l saruta pe cel eliberat "ca si cum l-ar
vedea dupa o indelungata absenta".

Nazbatiile lui Goe ating apogeul in secventa urmatoare, cand bunica se hotaraste sa
stea cu "puisorul" pe coridor, asezandu-se pe un geamantan strain".

Acum actiunea atinge punctul culminant, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in
ciuda sfaturilor "lui mam-mare: - Sezi binisor, puisorule! Sa nu strici ceva!".

Trenul se opreste, lumea se alarmeaza, personalul de serviciu "umbla forfota", dar

nimeni nu poate sti cine a tras semnalul de alarma, deoarece "mam-mare doarme in fundul
cupeului cu puisorul in brate", desi ata rupta si manivela rasturnata erau "tocmai in vagonul
de unde zburase mai adineaori palaria marinarului".

Urmeaza deznodamantul actiunii, caci, dupa ce trenul porneste, in scurt timp pasagerii
ajung la Bucuresti. Aici, cucoanele se suie cu puisorul in trasura si por-nesc in oras, cerandu-i
birjarului sa le duca "la bulivar".

Valoarea artistica a acestei schite consta in primul rand in comicul savuros izvorat din
relatarea faptelor si din comportarea personajelor.

Este prezent atat comicul de situatie, cat si cel de limbaj, iar din categoriile lui estetice
se remarca, deopotriva, umorul si ironia.

In ciuda dimensiunilor ei reduse, schita D-l Goe... pune in evidenta un univers uman
cuprinzator si o problematica complexa, remarcandu-se si prin umorul care se degaja din
comicul de situatie si de limbaj.
De remarcat sunt si savoarea dialogurilor si naturaletea replicilor care reliefeaza, intr-
o opera epica, talentul de dramaturg al lui I. L. Caragiale. Schita are consistenta unei scenete
si de aceea ea a fost deseori dramatizata, caci partile narative si pre-cizarile autorului
referitoare la personaje pot constitui adevarate indicatii de regie.
Limbajul viu colorat, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor, extra -
ordinara abilitate cu care sunt creionate personajele fac din aceasta schita, ca si din celelalte
momente si schite, un adevarat "monument" de arta literara.
Toate aspectele reliefate pana aici evidentiaza in plus faptul ca I. L. Caragiale este si
in schite acelasi scriitor cu vocatie dramatica, inclinat spre comic, ca fiecare schita constituie
o secventa cu semnificatii aparte din marele si veritabilul tablou comic al societatii de la
sfarsitul secolului tiecut, creionate cu neintrecuta arta de catre scriitor.
Dl. Goe

de Ion Luca Caragiale

comentariu prelucrare de
 Alexandra-Andreea STANESCU, Cls. a VI-a A

Scoala Generala nr. 3 "Nicolae Titulescu" Bucuresti

Febr. 2003

Caracteristici ale textului

Scriitorul

I. L. Caragiale surprinde in schita "D-l Goe..." un nou aspect ale educatiei gresite
primite de copiii din unele familii instarite din societatea romaneasca de la sfarsitui secolului
al XIX-lea.

Personajul principal, Goe, un fel de lonel mai evoluat, este infatisat in timpul
calatoriei sale la Bucuresti, in relatie cu familia si cu persoanele din jurul sau. Ironia
scriitorului fafa de erou este evidenta inca din titlu.

"D-l Goe...", prin contrastui creat intre imaginea unui copil de scoala primara
("puisorul") si apelativul "domnul", care ilustreaza atitudinea familiei fata de acesta. Cele trei
puncte de suspensie din titlu atrag atentia asupra caracterului personajului si sunt o invitatie la
a reflecta asupra faptelor prezentate.

Atitudinea satirica a scriitorului se ghiceste si in determinarile ironice cu care

insoteste numele personajului: "D-l Goe", "tanarul Goe". Subliniind contrastui dintre ceea ce
vrea sa para personajul ("un domn", un tanar educat) si ceea ce este el in realitate (un copil
obraznic, lipsit de educate).
 Universul operei. Expozitiunea

Elev cu rezultate slabe la invatatura, "tanarul Goe" este dus la Bucuresti, cu prilejul
sarbatorii nationale de la 10 Mai, ca sa nu mai ramana repetent si anul acela. Cele trei
doamne care-l insotesc cu o deosebita grija, oferindu-i aceasta nemeritata recompensa, sunt:
mamitica, mam'mare si tanti Mita.

Baiatul poarta un frumos costum de marinar, palarie de paie cu inscriptia "Le

Formidable" si sub panglica palariei, biletui de calatorie 15115j914p infipt cochet de tanti
Mita fiindca "asa tin barbatii biletul". Asteapta nerabdator sosirea trenului, pe peronul garii
din urbea X. Nerabdator si obisnuit sa porunceasca si sa i se faca pe plac, Goe comanda
incruntat ca trenul sa soseasca mai repede. Mam'mare incearca sa-l linisteasca, sarutandu-l pe
"puisor" si potrivindu-i incantata palaria: "Vezi ce bine-i sade lui - zice mam'mare - cu
costumul de marinel?"

In admiratia declarata a doamnelor, "tanarul Goe" le intrerupe cu obraznicie si fara

menajamente "discutia filologica", facandu-le "proaste" si corectandu-le, dar intr-un mod
gresit, cu termenul "mariner". In contrast cu situatia sa de repetent, mam'mare recunoaste cu
admiratie "cultura" nepotului: "Apoi de! n-a invatat toata lumea carte ca d-ta!", iar tanti Mita
i se alatura numindu-l "procopsit" (destept, toba de carte).

Intriga

Trenul soseste, doamnele isi gasesc locuri in compartiment, iar Goe ramane pe coridor
"cu barbatii".

Desfasurarea actiunii

Avertizat prieteneste de un tanar bine intentional sa nu mai scoata capul pe fereastra,

copilul ii raspunde obraznic, refuzand cu incapatanare sa ia in seama sfatul primit. Este parca
jignit de modul in care i se adresase ("mititelule") si de gestui ocrotitor de a-l trage putin
inapoi, nelasindu-l sa faca ce vrea: "Ce treaba ai tu, uratule?"
 Raspunsul jignitor al baiatului, necuviincios de a se stramba la strain sunt urmate de o
purtare sfidatoare la

a celui care indraznise sa-l contrarieze: se agata cu mainile de vergeaua de alama si

scoate iar capul afara. Dar ingrozit, isi retrage capul gol si incepe "sa zbiere" dupa doamne.
Poruncitor, batand cu picioarele si urland si mai tare, Goe cere ca trenul sa opreasca, fiindca
ii zburase palaria.

Controlorul, gasindu-l pe Goe fara bilet, ameninta sa-l coboare la prima statie daca
doamnele nu vor plati biletul si amenda. Admonestandu-l pe tanarul care ii atrasese atentia,
ele incearca sa ia apararea copilului.

"Ce e vinovat baiatui daca i-a zburat palaria?"

In cele din urma, biletui si amenda sunt platite. Mamita il cearta pe copil zguduindu-l
de mana. Mam'mare ii ia apararea, pretinzand ca este foarte sensibil ("simtitor") si il smuceste
spre ea. Clatinat de vagon, Goe se loveste cu nasul de clanta compartimentului si incepe din
nou sa urle. El este repede consolat de cele trei

insotitoare: "Ad', sa-l pupe mam'mare, ca trece!"

Cunoscandu-si nepotui, bunica fusese prevazatoare si-i luase inca o bereta asortata cu
uniforma. l-o asaza pe cap, scuipandu-l sa nu-l deoache si "il saruta dulce".

IncidentuI fusese uitat, doamnele privindu-si cu admiratie nepotui. Numai mamita

pare a fi mai severa. Aratandu-se suparata, ea se preface ca plange, iar Goe o admonesteaza
sever: "Las' ca stiu eu ca te prefaci!". In final, mamita ii ofera copilului ciocolata pentru
impacare.
 Profitand de nesupravegherea familiei, Goe, iesit pe coridor sa manance "ciucalata",
ramane blocat in "compartimentui unde intra doar o singura persoana". Eliberat de controlor,
baiatui nu este certat ca plecase fara sa ceara voie, ci este sarutat dulce de cele trei cucoane,
scapate de sperietura, ca si cand l-ar fi revazut

dupa o indelungata absenta.

Punctul culminant

Mam'mare se hotaraste sa stea pe coridor, pe un geamantan strain, sa-l "pazeasca" pe

Goe ca sa nu i se mai intample ceva "puisorului". Acesta, neobosit in nazbatii, se suie pe
geamantan si trage semnalul de alarma. La zguduitura puternica a trenului care se opreste
brusc, tanti Mita iese speriata din compartiment, temandu-se de o noua isprava a nepotelului.

Dar controlorii nu-l descopera pe faptas, constatand doar ca maneta fusese trasa din
acelasi vagon in care "marinerul" isi pierduse palaria. In scurt timp, mam'mare "dormea" in
compartiment cu "puisorul" in brate, de teama sa nu mai plateasca o noua amenda.

Deznodamantul

Familia soseste cu o mica intarziere la Bucuresti. Toate neplacerile calatoriei si

spaimele cucoanelor sunt uitate, iar Goe si familia pornesc cu trasura "la bulivar".

Personajul principal

Goe este un copil de scoala, apartinand unei familii instarite, care se pretinde a fi din
inalta societate. El se dovedeste certat cu invatatura (fusese repetent si era pe cale sa ramana
si in anul acela), dar si cu bunele maniere. Este imbracat intr-un elegant costum de marinar,
purtand o palarie de paie cu inscriptia "Le Formidable", si avand sub panglica palariei biletul
de calatorie infipt cochet de tanti Mita fiindca "asa tin barbatii biletul". Desi eforturile
familiei merg in directia prezentarii lui ca un tanar "domn", comportarea si
 limbajul baiatului sunt ale unui copil obraznic si rasfatat. Vestimentatia lui si a
familiei le arata aroganta, dorinta de a parea din lumea buna, desi limbajul si faptele ii
contrazic permanent.

Obisnuit sa fie recompensat si cand nu merita, el primeste «cadou» calatoria la

Bucuresti de 10 Mai, pentru a nu mai ramane repetent. Purtarea lui pe peronul din urbea X
cand comanda incruntat sa vina trenul ne arata ca era deprins sa porunceasca si sa i se faca pe
plac. Dorintele ii erau indeplinite de toata familia, chiar daca unele sunt imposibil de realizat
(aducerea mai rapida a trenului in gara) si sunt exprimate pe un ton lipsit de respect ("Eu
vreau sa vie'").

Lipsa lui de educatie, de politete, apare in contrast comic cu admiratia declarata a

doamnelor. El le intrerupe cu obraznicie "discutia filologica", facandu-le "proaste" si
pretinzand ca le corecteaza cu termenul gresit de "mariner". Doamnele, in schimb, neluand in
seama insulta baiatului, recunosc "cultura" acestuia ("Apoi de! N-a invatat toata lumea carte
ca dumneata"), numindu-l "procopsit" (destept, toba de carte). Ironia autorului apare
permanent in sublinierea contrastului dintre modul cum apare Goe in ochii familiei, un
"tanar" destept, invatat, frumos si cu educatie aleasa si ceea ce este el in realitate, un baietas
lenes si obraznic, lipsit de educatie, care a ramas repetent.

Supunerea si respectui exagerat al doamnelor fafa de baiat, caruia i se adreseaza

adesea cu "d-ta" sunt ridiculizate de scriitor. Raspunsul impertinent al lui Goe spulbera insa
orice indoiala in legatura cu educatia primita: "Vezi ca sunteti proaste amandoua?"

Nici bunica, nici matusa nu se supara pe baiat, nici mama nu-l mustra, ba in plus,
doamnele ii admira stiinta de carte si inteligenta: "E lucru mare cat e de destept!".

Baiatul arata aceeasi lipsa de respect si fata de alte persoane, cum ar fi tanarul care il
sfatuieste sa nu mai scoata capul pe fereastra vagonului. Raspunsul jignitor ("- Ce treaba ai
tu, uratule?") si gestul necuviincios de a se stramba la strain sunt urmate de o purtare
sfidatoare la adresa celui care indraznise sa-l contrazica. Stiind ca i se permite si i se iarta
orice, face cu incapatanare tot ceea ce pofteste. Nu admite sa fie dojenit sau avertizat, luand
aerul unui om mare.
 Incurajat de familie, care se dovedeste incapabila sa-l educe, Goe face ce vrea, nu
intra in compartiment cu doamnele, ci ramane pe condor "cu barbatii".

Urletele, tipetele, batutul din picioare arata nu cat este de "simtitor", ci modul exagerat
de a-si exprima sentimentele sau de a-si impune vointa. Acesta este felul de a fi al unui copil
rasfatat, care speculeaza sentimentele si slabiciunile familiei sale.

Cand nu-i convine ceva, protesteaza pana cand i se face pe plac si este repede consolat
cu ciocolata sau prin gesturi, de catre cele trei insotitoare: "Ad', sa-l pupe mam'mare, ca
trece!"

Nu i se spune ca greseste, iar el nu lasa nici un moment impresia ca si-ar da seama de

acest lucru.

Neascultator si neastamparat, Goe nu recunoaste nici o autoritate in familie, face

numai ceea ce vrea, punand deseori pe jar intreaga familie. Nazbatiile si incurcaturile in care
intra sunt repede uitate si iertate, sau chiar mai mult, sunt interpretate ca dovezi dare ale
desteptaciunii sale iesite din comun: "E lucru mare, cat e de destept!"; "E ceva de speriat,
parol!".

Comportamentul sau din ce in ce mai obraznic nu e sanctionat de nimeni din familie.

Nu stie sa se comporte in societate si nici nu este invatat sa o faca. Lenes si lipsit de respect,
Goe nu este crescut in spiritui cinstei si adevarului, ci este "acoperit" intotdeauna de familie,
asa cum se intampla in cazul semnalului de alarma.

("Mam' mare doarme in fundul cupeului cu puisorul in brate.") Fuga de raspundere,

obraznicia si aroganta caracterizeaza personalitatea in formare a lui Goe, care se dovedeste a
fi un lonel mai evoluat.
 Autorul surprinde cu finete si ironie trasaturile de caracter ale lui Goe, atat prin fapte,
gesturi, comportament, cat si prin limbaj sau prin tonul folosit. Caracterizat atat indirect, cat
si direct (de catre autor sau de membrii familiei). Goe este tipul copilului rasfatat si obraznic.

Vazut in relatiile cu familia, dar si cu persoanele dinjurul sau, personajul Goe ne

dezvaluie contrastui dintre aparenta, ceea ce vrea sa para in ochii celorlaiti (un "tanar" de
familie destept, invatat si educat) si esenta, ceea ce se dovedeste a fi in realitate (un baiat
lenes, obraznic, arogant si nemanierat).

Familia

Goe apare drept tipul copilului rasfafat, lenes si lipsit de educate, pe care cele trei
protectoare, care se contrazic intre ele, sunt incapabile sa-l educe. Greselile educative ale
familiei se rasfrang in limbajul si comportarea copilului.

Doamnele apar "frumos gatite", mergand de 10 Mai in capitala, imitand familii din
inalta societate. Lipsite de cultura, intrand in conflict pentru a lua apararea baiatului, ele nu
pot sa-i ofere un model de comportament civilizat, pentru ca nici ele nu stiu cum sa se
comporte in societate. Tanarului din tren, tanti Mita i se adreseaza la fel de nepoliticos si
dispretuitor ca si Goe, iar cu "conductorul" cucoanele se cearta,

luandu-i apararea lui Goe, folosind acelasi limbaj lipsit de politete. Atitudinea lor fata
de copil este descrisa cu ironie de narator prin greselile de educate si gesturile nepotrivite pe
care le au dupa fiecare pozna a "puisorului": "saruta pe nepotel", "il pupa pe varful nasului",
ii ofera "ciucalata". Ele il incurajeaza astfel sa faca ceea ce vrea, amuzandu-se si socotind
obrazniciile drept dovezi de desteptaciune: "E lucru mare, cat e de destept!". Rostita dupa o
noua obraznicie, o asemenea fraza starneste rasul.

Pretentiile si admiratia familiei fata de "d-l Goe" aparintr-un contrast comic cu ceea ce
este copilul in realitate. Desi afiseaza cu aroganta pretentia de a apartine inaltei societati,
incultura familiei este evidenta in greselile de exprimare care apar des in vorbirea
personajelor ("ciucalata", "ne-am declaratara", "n-am platitara"). Comicul este cu atat mai
savuros cu cat pretentiile de a fi o familie culta (apelul la frantuzisme in scopul de a-i
impresiona pe ceilalti, insa folosite gresit: "parol", "beret", "bulivar") sunt repede spulberate
de exprimarea ridicola, de mahala: "A cazut baiatul din tren! Tato, mor!...", "esti nebuna" sau
a apelativelor: "mamito", "soro", "tato".

Discutia «filologica» purtata de doamne cu Goe este elocventa. Nici una dintre cele
trei forme aduse in discufie ("marinel", "marinal", "mariner") nu este corecta. Cele "trei
dame", "frumos gatite", au un limbaj si un comportament asemanatoare cu ale nepotelului.

0 data cu prezentarea intamplarilor al caror erou este Goe, scriitorul ironizeaza astfel
si comportamentui celor trei "dame" pentru "educatia" oferita "puisorului". De altfel,
contrastui dintre esenta si aparenta stimuleaza permanent comicul: "Mam'mare isi face cruce,
apoi aprinde o tigara..."

Se observa, asa cum a remarcat Garabet Ibraileanu "ridicolul ce rezulta din

neasimilarea civilizatiei, din spoiala de civilizatie, din contrastui dintre pretentie si realitate,
din amestecul de civilizatie si barbarie - amestec manifestat in idei, in simtiri, in purtari si in
limbaj."

Sirul greselilor in educatia lui Goe este lung: i se permite orice si nu se ia nici o
masura cand greseste, este laudat peste masura, confundandu-se defectele cu calitatile, i se ia
apararea oricand, fiind scutit de responsabilitate, este recompensat cand nu merita si este
afisata o indulgenta admirativa fata de el. Doamnele

nu-i pot oferi un model de comportament civilizat.

Moduri de expunere

Asa cum observa criticul Al. Piru, "Dramaturgul e un umorist. Nu-si ura eroii, cum a
marturisit catre cineva afectand, nu voia sa-i moralizeze si sa-i indrepte, ii ironiza
ingrosandu-le trasaturile spre a provoca hazul." Principalul mod de expunere utilizat este
naratiunea, care se impleteste cu dialogul si cu scurte pasaje descriptive (portretui lui Goe).
Ele prezinta succesiunea evenimentelor in timp si spatiu si scot in evidenta, direct sau
indirect, trasaturile personajelor.
 Dialogul are un rol determinant in caracterizarea personajelor, dar scoate in evidenta
si dinamismul si autenticitatea schitei. Reproducand vorbirea directa a personajelor, naratorul
Ie caracterizeaza sugestiv si creeaza impresia unei scene reale, traita sub ochii nostri.
Intamplarile sunt relatate, in general, la persoana a treia, autorul neluand parte la desfasurarea
actiunii. Momentele subiectului sunt marcate cu precizie intr-o suita de scene memorabile
pentru caracterizarea personajelor.

Atitudinea autorului fata de personaje este critica si ironica. Uneori naratorul preia de
la personaje chiar unele forme gresite de exprimare pentru a le scoate in evidenta cu ironie:
"[...] si iar saruta pe nepotel si iar ii potriveste palaria de mariner"; "Nu-i treaba dumitale! ce
te-amesteci d-ta? zice tanti Mita uratului...", "se stramba la uratul...".

Uneori, povestitorul devine unul dintre personajele operei si, renuntand pentru
moment la relatarea la persoana a treia, isi pune si adreseaza intrebari, cauta raspunsuri, isi
exprima nedumerirea, facand ca scena sa devina mai vie, iar faptasul sa fie descoperit de
catre cititor:

"Cine poate ghici in ce vagon era rupta ata plumbuita si rasturnata manivela? Ciudat!
tocmai in vagonul de unde zburase mai adineauri palaria marinerului! Cine? cine a tras
manivela?"

Realizarea artistica

Cu o compozitie echilibrata si bine structurata, utilizand resursele expresive ale

limbajului, schita recurge la putine mijloace stilistice:
 - Epitetele au rol in caracterizarea personajelor, in surprinderea fina a trasaturilor de
caracter, a atitudinilor, a gesturilor, reactiilor acestora: dame "frumos gatite"; D-l Goe "foarte
impacient (...), cu un ton de comanda, zice incruntat"; "il saruta dulce"', "isi retrage ingrozit
capul gol"; "mam'mare se ridica batraneste".

- Repetitiile sugestive ale unor cuvinte redau atitudini, gesturi tipice ale personajelor:
"puisor", "sa pupe", "saruta dulce". "Vai de mine! tipa cucoana, nu-i baiatul! Unde e
baiatul!... s-a prapadit baiatul!"

- Comparatia subliniaza ironic situatia: "toate trei cucoanele il saruta duice, ca si cum
l-ar revedea dupa o indelungata absenta".

- Enumeratiile devin sugestive in caracterizarea personajelor: "poarta un frumos

costum de marinar, palarie de paie, cu inscripfia pe pamblica: «Le Formidable»"; "Mam'
mare isi face cruce, apoi aprinde o figara [...]".

- Antiteza pune in lumina contrastul dintre admiratia exagerata a doamnelor si

obraznicia lui Goe sau dintre politetea tanarului si impolitetea baiatului: "Vezi ca sunteti
proaste amandoua? intrerupe tanarul Goe"; "Apoi de' n-a mvatat toata lumea carte ca d-ta!
zice mam'mare [...]".

Oralitatea
Principalele modalitati in realizarea caracterului viu de scena traita sunt mijloacele
oralitatii; expresii ale limbii vorbite, cu caracter popular ("iacata", 'te doare la inima") in
contrast comic cu frantuzismele ("impacient", "putin ne importa!", "parol"), intrebari,
exclamatii etc.

Schita
 Creator al schitei in literatura romana, (Momente. 1901), I. L. Caragiale va ramane un
neintrecut artist in domeniu, utilizand valorile expresive ale limbii in: caracterizarea
personajelor, caracterul comic al situatiilor infatisate, comicul de limbaj si de situatie.

Schita este o opera epica in proza de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa, la care
participa un numar mic de personaje surprinse intr-un moment semnificativ al existentei lor.

Goe, insotit de familia sa (mam'mare, mamitica si tanti Mita) este surprins in timpul
calatoriei sale spre Bucuresti. Sirul de nazbatii ale lui Goe pe parcursul calatoriei se constituie
in scene memorabile pentru caracterizarea personajelor (pierderea biletului de calatorie, plata
unui nou bilet, blocarea lui Goe in toaleta, tragerea semnalului de alarma). Goe este prezentat
ca un copil rasfatat, aflat in pemanenta in centrul atentiei,

obraznic si lenes. Scriitorul ironizeaza, o data cu prezentarea intamplarilor, si

comportamentui celor trei doamne mandre de "educatia" oferita "puisorului" (ii permit totul,
ii iarta orice, il rasplatesc, desi nu merita, il iubesc si il admira peste masura, considerandu-l
un "tanar" frumos si elegant, de o inteligenta si o cultura remarcabile). Contrastul intre
pretentiile adultilor in materie de educatie si rezultatele dezastruoase in domeniu reprezinta o
sursa inepuizabila a comicului.

Actiunea simpla, lineara, desfasurata pe un singur plan, este plasata intr-un spatiu
limitat si pe o durata scurta. Ea este infatisata cu ajutorul naratiunii imbinata armonios cu
dialogul.

Schita contureaza intr-un stil comic un tip reprezentativ - copilul rasfafat, prezentat in
relatie cu familia si cu cei din jur.

"Caragiale este cel mai mare creator de viata din intreaga noastra literatura."

(G. Ibraileanu)