1.

Noțiunea și esența statului

Cuvintul „stat” provine din latină „status”, semnificand ideea de ceva stabil, permanent. În
sensul său modern, noţiunea de stat se foloseşte mult mai tirziu începand cu secolul al XVI-lea.
Analiza conceptului statului, a determinărilor şi a diferitelor forme concrete de manifestare
ne îngăduie să definim acest fenomen, să-i explicăm conţinutul şi scopul, precum şi trăsăturile
care îl caracterizează:
a. după cum am arătat, încă din Grecia antică şi Roma antică, statul se conturează ca o
organizaţie politică. Statul are o evoluţie istorică, fiind determinat, în apariţia şi dezvoltarea sa,
de schimbările social-economice survenite în viaţa societăţii, care au impus forma politică-statală
în organizarea relaţiilor sociale. "Dreptul ginţilor – constată Montesquieu - a cerut ca prizonierii
de război să fie făcuţi sclavi, pentru a nu fi ucişi"1. Dreptul civil al romanilor a îngăduit
datornicilor, pe care creditorii lor îi puteau maltrata, să se vîndă, iar dreptul natural a impus
copiilor "pe care un tată sclav nu-i mai putea hrăni, să fie sclavi ca şi tatăl lor"2. Cu timpul,
aceste argumente ale jurisconsulţilor Romei antice s-au dovedit a nu fi judicioase. Atît ia Roma,
cît şi la Atena, concepţiile evoluează, organizarea politico-statală adaptîndu-se unor cerinţe noi,
care se reflectă în norme ce definesc raporturile dintre diferite categorii sociale. Treptat, se
impune - în etapele succesive ale dezvoltării organizării politice-statale - regula potrivit căreia
"dacă nu este îngăduit să te sinucizi pentru că sustragi patriei persoana ta, nu este îngăduit nici să
te vinzi"3. Libertatea fiecărui cetăţean - constată marele gвnditor - "este o parte din libertatea
publică", iar în organizarea statală modernă "această calitate este chiar o parte a suveranităţii"4.
b. înţelesul ce i se dă "Statului" este de origine modernă. în lumea antică, pentru noile structuri
politico-statale care apăruseră se foloseau denumiri diferite, în special aceea de "organizaţie" sau
de "comunitate organizată" ori de "Cetate". Plutarh distingea în Sparta, pe vremea lui Lycurg,
"comunitatea egalilor", sau "comunitatea spartanilor", organizaţi în "adunarea poporului", în care
intrau "toţi egalii ajunşi la majorat"5. Tot Plutarh descrie cum se adoptau hotărîrile după care
trebuia "să acţioneze conducerea Cetăţii", iar Aristotel în "Politica" se referă la "organizarea
politică"6

1
Ibidem, p. 166. (subi. ns.).
2
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit., I, p. 301.
3
Ibidem.
4
Montesquieu atrăgea atenţia asupra faptului că "nu este falsă afirmaţia că în război ar fi îngăduit să ucizi altfel decît
în caz de necesitate; de îndată ce un om a făcut pe altul sclavul său nu se poate spune că el a fost supus necesităţii de
a-l ucide"
5
(Ibidem).
6
Ibidem.
3
c. G. W. Fr. Hegel defineşte statul ca un organism, ale cărui laturi sunt "puterile diferite şi
funcţiile şi activităţile lor", care trebuie să se afle în unitate, deoarece - ca în cazul oricărui
organism - "dacă toate părţile nu trec în identitate, dacă una din ele se pune ca independentă,
toate trebuie să se prăbuşească"7.
În Larousse, statul este definit ca o "entitate politică constituită pe un teritoriu delimitat de
frontiere, cu o populaţieâ şi o putere instituţionalizată"8. Aceste elemente definitorii ale statului
se regăsesc în toate analizele ştiinţifice efectuate9, iar concluziile la care ajung toţi analiştii
subliniază importanţa şi semnificaţia puterilor exercitate, precum şi particularităţile îndeplinirii
funcţiilor sau chiar a anumitor atribuţii ale organelor statului în diferite etape istorice10. Anibal
Teodorescu definea statul ca formă superioară de societate omenească "investită cu putere
exclusivă de comandă asupra colectivităţii de indivizi aşezaţi pe un teritoriu determinat, ce-i
aparţine"11, iar George Alexianu definea statul drept "o grupare de indivizi, reuniţi printr-o
legătură naţională, ocupînd un teritoriu determinat şi fiind guvernaţi de o putere superioară
voinţelor individuale"12. În acelaşi sens definea statul Constantin Dissescu. În opinia sa, statul
este "o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni, pe un teritoriu determinat, în forma
guvernanţilor şi guvernaţilor"13.
Subliniind relaţia organică dintre stat şi drept, Dan Ciobanu defineşte statul ca fiind
"organizarea colectivă, prin norme de drept, a unei societăţi, în scopul asigurării satisfacerii
intereselor generale ale societăţii respective, interese care au fost exprimate, în mod direct sau
indirect, în normele de drept edictate sau sancţionate, ca şi în scopul asigurării respectării,
eventual prin constrîngere, a acestor norme de către toate subiectele de drept intern"14. Profesorul
Nicolae Popa defineşte statul ca "principala instituţie politică a societăţii", "instrumentul
conducerii sociale", subliniind relaţia sa cu societatea civilă, faţă de care "statul este o necesitate
exterioară", o putere "superioară pentru ea15".

7
G. W. Fr. Hegel, Op. cit, pp. 293-294.
8
Le Petit Larousse, loc. cit, p. 410.
9
Vezni Nicolae Popa, Op. cit, p. 99 şi urm.; Vezi Dan Ciobanu, Op. cit, pp. 111-114.
10
Vezi Dan Ciobanu, Op. cit, pp. 115-116.
11
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, voi. I, Ed.a 3-a, Bucureşti, 1929, p. 24.
12
George Alexianu, Dreptul constituţional, Bucureşti, 1926, p. 88.
13
Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, 1915, p. 249.
14
Dan Ciobanu, Op. cit, pp. 113-114.
15
Nicolae Popa, Op.cit, p. 98-99.

4
 Din cele expuse mai sus, vom concluziona că statul este o noțiune ce desemnează un fenomen
social real, și anume organizarea puterii politice suverane ca instrument de realizare a
interesului general (dominant), care are sarcina de prevenire a contradicțiilor sociale,
menținere a orînduirii social-economice, afirmarea libertății persoanei și a echității sociale.

Statul în esență, poate fi definit ca organizarea puterii publice suverane, care fiind un
mecanism de realizare a intereselor deținătorilor puterii are sarcina socială de menține pacea,
armonia și echitatea socială.

2. Noțiunea și esența dreptului

Dreptul, ca şi întreaga componenţă juridică a vieţii sociale este un fenomen deosebit de

complex a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legităţilor obiective a existenţei
sale, a factorilor care-l configurează şi valorile pe care le promovează.
Cuvantul drept derivă din latinescul „directus” avînd sensul de direct, adică o regulă de
conduită fără specificarea conţinutului. La noi dreptul se foloseşte în două sensuri şi anume:
a. cel care are în vedere sau cuprinde regulile juridice de conduită sau normele juridice din
societate denumit şi drept obiectiv,
b. cel prin care se are în vedere dreptul ce aparţine unei persoane fizice sau juridice pe care
îl denumim drept subiectiv.
Vorbind de dreptul din Republica Moldova, avem în vedere ansamblul normelor juridice
indiferent de forma pe care au îmbrăcat-o de-a lungul istoriei sau dintr-o anumită perioadă.
Dreptul cunoaşte mai multe definiţii ce-l caracterizează, astfel definiţia marxistă îl reprezintă
ca fiind „voinţa clasei dominante ridicată la rang de lege”. O altă definiţie îl înfăţişează ca
reprezentând totalitatea regulilor de conduită stabilite sau sancţionate de către stat care exprimă
voinţa deţinătorilor puterii de stat şi a căror aplicare este asigurată prin forţa de constrângere a
statului, în scopul apărării, consolidării şi dezvoltării raporturilor. Autorul Dan Ciobanu, ne
relatează că ”dreptul este o totalitate de norme de conduită în societate, care au fost editate şi
sancţionate de stat şi a căror respectare este asigurată prin forţa de constrângere”.
Luând în consideraţie cele expuse apreciem că dreptul reprezintă o totalitate de norme
juridice strict determinate şi obligatorii, care fixează cadrul juridic de organizare a statului, a
activităţii acestuia intr-o societate de organizare şi conducere a acelei societăţi.
Odată apărut, dreptul ca şi statul nu rămane imobil ci se dezvoltă şi se modifică. Vorbind de
evoluţia continuă a dreptului nu trebuie de înţeles că evoluţia reprezintă o schimbare absolută, ca
5
şi oricăror alte fenomene, dreptului îi sunt specifice anumite elemente constante şi anume:
 un anumit respect al personalităţii umane,
 anumită limitare a libertăţii individuale.
Dreptul ca institut şi fenomen social, ce derivă din societate îşi găseşte suportul în relaţiile
reciproce dintre oameni , este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de
particularităţile ce caracterizează societatea în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
Potrivit definiţiei lui Celsius, dreptul este arta binelui şi a echităţii, deci el implică în esenţa sa,
valorizarea conduitei umane a cărei finalitate ar fi justiţia. Deci, rădăcinile dreptului nu pot fi
rupte de evoluţia fiinţei umane, de la faza în care aceasta a început să-şi îmblanzească sălbăticia
la faza, in care tendinţele necontrolate au fost eliminate treptat de realităţi în care activitatea se
desfăşoară după criterii din lumea valorilor.
Astfel, stabilirea unui echilibru între sistemul social şi individ nu este legitim şi durabil decât
în condiţiile în care el se întemeiază pe condiţionarea reciprocă dintre sistemul social şi
personalitate. Deoarece orice colectivitate umană presupune un minim de norme care să aducă o
reglementare, o sincronizare în raporturile interindividuale încercand să înlăture ciocnirile de
interese şi conflictele care pun în pericol omenirea.
Dacă ne referim la evoluţia dreptului ca instituţie şi domeniu integrat, atunci primul pas în
clarificarea specificului şi particularităţilor evoluţiei acestuia este şi analiza concepţiilor ce apar
pe marginea subiectului în discuţie. Diferite curente şi şcoli din antichitate, pană în prezent, au
căutat să stabilească modul în care a apărut şi a evoluat dreptul, să explice şi să fundamenteze
reglementările şi instituţiile juridice, în numele unor concepte generale, apreciate ca fiind valori
deosebite pentru societate.
Dreptul, ca fenomen social cu caracter normativ, îşi îndeplineşte rolul ce-i revine,
reglementând conduita umană şi orientând activitatea oamenilor în conformitate cu interesele
generale comune ale societăţii, în diferitele ei etape de dezvoltare.
În esență, dreptul este un sistem de norme general-obligatorii adoptate și garantate de către
stat, care au drept scop reglementarea relațiilor sociale de principiile egalității, libertății și
echității.

6
 MINISTERUL EDUCAȚIEI DIN REPUBLICA MOLDOVA

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

Catedra de ştiinţe juridice şi securitate criminologică

Referat la disciplina

Filosofia dreptului
(frecvenţă la zi/plan individual)

Esența statului și dreptului

EFECTUAT : Ţurcanu Luminiţa, studentă în anul IV,

Facultatea Drept, Grupa 12D41

COORDONAT: BUJOR Valeriu,dr.în drept,prof.univ.

CHIȘINĂU, 2016
 CUPRINS:

1. Noțiunea și esența statului …………………………………………… 3

2. Noțiunea și esența dreptului …………………………………………. 5

BIBLIOGRFIE
 BIBLIOGRAFIE:

1. V. Bujor, L. Buga, Teoria Generală a Dreptului, note de curs, Chișinău 2014.

2. Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit., I.
3. M. Marinescu-Himu, Cuvвnt introductiv la Xenofon, Statul spartan. Statul atenian,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
4. Aristotel, Politica, Cartea III, Cap. IX, §4.
5. G. W. Fr. Hegel, Op. cit.
6. Le Petit Larousse, loc. cit.
7. Vezni Nicolae Popa, Op. Cit.
8. Dan Ciobanu, Op. Cit.
9. Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, voi. I, Ed.a 3-a, Bucureşti, 1929.
10. George Alexianu, Dreptul constituţional, Bucureşti, 1926.
11. Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, 1915.
12. Nicolae Popa, Op.cit.
13. D. Mazilu, Teoria generală a dreptului - Bucureşti: Editura ALL BECK, 1999.
14. M. Bloşenco, Teoria generală a dreptului, Note de curs, Cahul 2010.