Escolar Documentos
Profissional Documentos
Cultura Documentos
FRECVENŢĂ REDUSĂ
ASISTENŢA SOCIALĂ
PENTRU VÂRSTA A TREIA
ANUL III
C.F.C.I.D
Cluj-Napoca
2018
Denizia Gal
vârsta a treia
2018
Cuprins
I Informaţii generale
II. Suportul de curs propriu-zis
Introducere
Serviciile furnizoare de informaţii
Oferirea informaţiilor
Oferirea ajutorului
Menţinerea contactului
Accesul la servicii
Misiunea ageţiei
Relaţia de ajutor
Procesul de evaluare
Intervenţia în criză
Evaluarea funcţională
De la evaluarea iniţială la evaluarea funcţională
Managementul de caz
Managementul de caz ca strategie de intervenţie
Paşi în managementul de caz
Rolurile în managementul de caz
Statutul profesional al managerului de caz
Intervievarea persoanelor vârstnice și a familiilor acestora
Scopurile interviurilor
Bibliografie adițională
I. Informaţii generale
Descrierea cursului
Cursul oferă, în partea sa introductivă, informaţii privind principiile agreate internaţional,
prercum şi cadrele legislative naţionale referitoare la asisterea persoanelor vârstnice.
Temele abordate în continuare, se referă la specificul serviciilor destinate vârstnicilor.
Modelele de evaluare, implementare şi mamagement prezentate, evidenţiază necesitatea
raportării serviciilor la standarde de funcţionalitate care să reflecte adecvat nevoile
persoanelor vârstnice. Cursul oferă şi repere metodologice pentru lucrul cu persoanele
vârstnice.
OBIECTIVE
Cursanţii vor şti: ce probleme ridică îmbătrânirea populaţiei, care sunt principiile care
guvernează asistarea persoanelor de vârsta a treia, ce servicii pot fi furnizate persoanelor
vârstnice în România.
Demetrescu, Radu, (1994) Drepturile omului la vârsta a treia Institutul român Bucureş
pentru ti
drepturile
omului
http://www.cnpv.ro/pdf/analize2012/asistenta_sociala_egalitate_sanse.pdf
http://www.mmuncii.ro/j3/index.php/ro/protectie-sociala/2012-anul-european-al-imbatranirii-
active-si-al-solidaritatii-intre-generatii-aeia-2012
http://www.serviciisociale.info/js/ckfinder/userfiles/files/Buletin%20informativ_Servicii%20soc
iale_nr_1.pdf
http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/disability_and_old_ag
e/c11310_ro.htm
Harbert, Anita S., (1990) Human services for older adults: University of
Habert, Ginsberg, , concepts and skills, South Carolina
Leon H., Press
http://www.nonguvernamental.org/comunitate/seniorinet-imbunatateste-viata-varstnicilor/
http://www.serviciisociale.info/js/ckfinder/userfiles/files/Buletin%20informativ_Servicii%20so
ciale_nr_1.pdf
ACCESUL LA SERVICII
Bălaşa, Ana, (2003), Protecţia socială a persoanelor vârstnice în România”, în Rev. Calitatea
Vieţii, XIV, nr. 1, pp. 1-14.
Nelson , Gary M., (1995) Adult Services-Social work practice NASW Press
Eller, Ann C., Streets, , and administration,
Dennis W., Morse,
Margaret L.,
http://www.serviciisociale.info/js/ckfinder/userfiles/files/Buletin%20informativ_Servicii%20soc
iale_nr_1.pdf
http://www.prestatiisociale.ro/index.php/welcome/page/acreditarea-furnizorilor-de-servicii-
sociale
Evaluarea funcţională
Nelson , Gary M., (1995) Adult Services-Social work practice NASW Press
Eller, Ann C., Streets, , and administration,
Dennis W., Morse,
Margaret L.,
http://yesgenius.net/stiinta/cum-functioneaza-mintea-omului-la-50-60-de-ani/
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE-
GUVERN/HG886-2000.pdf
MANAGEMENTUL DE CAZ
http://www.creeaza.com/familie/asistenta-sociala/MANAGEMENTUL-DE-CAZ-IN-
ASISTEN359.php
Studenţi cu dizabilităţi
Studenții cu dizabilități pot lua lgătura cu titularul disciplinei pentru facilitarea acesului
la diferite resurse în vederea îndeplinirii cerințelor cursului.
Introducere
Cursanţii vor şti: ce probleme ridică îmbătrânirea populaţiei, care sunt principiile
care guvernează asistarea persoanelor de vârsta a treia, ce servicii pot fi furnizate
persoanelor vârstnice în România.
subsidiaritatea, potrivit căreia, în situaţia în care persoana sau familia nu îşi poate
asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală şi structurile ei asociative
şi, complementar, statul;
proximitatea, potrivit căreia serviciile sunt organizate cât mai aproape de beneficiar,
pentru facilitarea accesului şi menţinerea persoanei cât mai mult posibil în propriul
mediu de viaţă;
Asistenţa socială a vârstnicilor are tocmai rolul de a sprijini instituirea acestui nou
model al bătrâneţii. Desigur, numai respectarea unor principii congruente cu cele
referitoare la drepturile omului, în general, precum şi respectarea standardelor de calitate,
pot conferi viabilitate proiectelor de asistenţă socială.
• Egalitatea de şanse;
• Libertatea de alegere;
serviciilor sociale;
vârstnicii trebuie să beneficieze de toate drepturile omului aşa cum sunt stabilite de
O.N.U.;
să fie sprijinite familiile care doresc să-şi păstreze caracterul tradiţional cu trei
generaţii;
să fie stimulate prin popularizare radio, TV, presă scrisă, toate acţiunile voluntare
întreprinse în favoarea vârstnicilor ;
îmbunătăţirea stării de sănătate şi de integrare socială a vârstnicilor, cu prelungirea
perioadei active de viaţă;
stimularea judeţelor spre a crea condiţii cât mai bune şi specifice fiecărui judeţ pentru
îmbunătăţirea vieţii personale de vârsta a treia (R. Demetrescu, 1994).
servicii sociale prin care se asigură: sprijin pentru obţinerea prestaţiilor sociale
specializate, ca şi pentru plata unor servicii şi obligaţii curente, consultanţă juridică şi
administrativă, ajutor pentru îngrijirea locuinţei şi a gospodăriei, menaj şi prepararea
hranei;
Prin acest curs ne propunem să oferim practicienilor din domeniul asistării vârstnicilor
(în primul rând asistenţi sociali, dar şi colaboratorilor lor, parteneri indispensabili în “echipa
geriatrică”, asistente medicale, medici şi psihologi), câteva repere metodologice. Mai precis,
metodele de lucru prezentate sunt cele specifice asistenţei sociale, dar ele sunt rescrise într-o
accepţiune care să le facă utilizabile în cazul particular al persoanelor vârstnice. Totodată,
sperăm ca prin acest demers să devină mai vizibile domeniile de competenţă ale asistenţilor
sociali. Clarificarea competenţelor profesionale nu poate avea decât efectul benefic al înţelegerii
profesionale reciproce şi al bunei colaborări, în beneficiul clienţilor. Persoana vârstnică, prin
complexele probleme cu care se poate confrunta, nu poate fi dect subiectul unor abordări
plurispecializate, a căror valoare este dată de colaborarea profesioniştilor.
Stiați că?
Speranţa de viaţă în 2000: 74,7 ani pentru bărbaţi şi 81,1 ani pentru
femei
http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/disability_and
_old_age/c11310_ro.htm
http://www.mmuncii.ro/j3/index.php/ro/protectie-sociala/2012-anul-european-al-imbatranirii-
active-si-al-solidaritatii-intre-generatii-aeia-2012
Întrebări recapitulative
Care sunt principalele servicii sociale de care pot beneficia persoanele vârstnice în România?
Demetrescu, Radu, (1994) Drepturile omului la vârsta a treia Institutul român Bucureş
pentru drepturile ti
omului
http://www.cnpv.ro/pdf/analize2012/asistenta_sociala_egalitate_sanse.pdf
http://www.mmuncii.ro/j3/index.php/ro/protectie-sociala/2012-anul-european-al-imbatranirii-
active-si-al-solidaritatii-intre-generatii-aeia-2012
http://www.serviciisociale.info/js/ckfinder/userfiles/files/Buletin%20informativ_Servicii%20soc
iale_nr_1.pdf
http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/disability_and_old_ag
e/c11310_ro.htm
Serviciile furnizoare de informaţii
Ofertanţii de servicii sociale presupun, în general, cã potenţialii clienţi îi vor cãuta din
proprie iniţiativã. În realitate însă, oamenii nu ştiu de existenţa diferitelor programe sau
servicii şi nici cum şi unde sã apeleze în caz de nevoie. Pe de altă parte, vârstnicii, care au fost
socializaţi în spiritul autonomiei şi independenţei personale, consideră că este nedemn să
apeleze la serviciile sociale.
Cel mai adesea, atunci când se iniţiazã servicii sociale pentru vârstnici, agenţiile sunt
înclinate sã foloseascã mass-media pentru a le face cunoscute, neluând în considerare faptul că
mass-media se dovedeşte a fi un mijloc ineficient de abordare a bãtrânilor: mulţi dintre ei nu au
televizor sau radio şi nici nu citesc ziarele (unii chiar dacã ar avea ziare, datoritã scãderii
capacitãţilor senzoriale caracteristice vârstei, nu mai pot citi). Deci, dacã se urmãreşte ca un
program sã fie eficace, se impun demersuri speciale pentru a informa vârstnicii cu privire la
existenţa serviciilor, ca şi pentru a le oferi ajutorul de care au nevoie pentru a accede la ele.
Cunoscând faptul că un numãr mare de vârstnici, odată cu retragerea din viaţa activã
îşi pierd sau diminuează legãturile cu rudele, prietenii şi vecinii, scopul unui serviciu de
informare poate fi şi acela de a încerca sã-i remotiveze pentru reluarea legăturilor sociale,
pentru o viaţă activã.
Oferirea informaţiilor
Atunci când informaţiile sunt oferite în cadrul unui program special destinat
vârstnicilor, sunt necesare demersuri speciale pentru a cãuta şi descoperi potenţialii beneficiari.
Oferirea informaţiilor se realizează prin abordarea directă, individuală.
propuse.
sociale, dar care, în virtutea poziţiei lor în comunitate sau în virtutea meseriei practicate au
contacte frecvente cu vârstnicii. Astfel de persoane, cum ar fi vânzãtorii, poştaşii, preoţii,
medicii de familie, bibliotecarii, barmanii, diferiţi alţi furnizori de bunuri sau servicii, pot da
informaţii despre vârstnicii care trăiesc singuri sau izolaţi şi deci ar avea nevoie de servicii
sociale. Foarte frecvent, astfel de furnizori reprezintă singurul contact pe care vârstnicii îl au cu
lumea exterioarã. Reţelele informale constituie adevărate resurse şi ele trebuie explorate în
eforturile de a identifica şi localiza vârstnici.
Asistenţii sociali ar putea avea surpriza să constate că, deşi unele persoane în vârstã ar
avea nevoie de serviciile existente, preferă să nu le utilizeze. Trebuie examinate motivele unei
astfel de opţiuni deoarece sursa ar putea fi teama sau neînţelegera. Dacã dupã clarificarea
temerilor şi eliminarea neînţelegerilor persoana continuã sã refuze, opţiunea trebuie respectată.
Persoanei vârstnice i se vor oferi informaţii (o carte de vizitã sau un numãr de telefon) privind
locul unde poate gãsi serviciul respectiv în cazul în care îşi va schimba pãrerea.
Oferirea ajutorului
Uneori persoanele vârstnice care nu au apelat niciodatã la un serviciu social s-ar simţi
mai confortabil dacã ar fi însoţite de cineva cu care să discute despre eventualele temeri sau
dificultăţi în legătură cu utilizarea serviciului respectiv ca şi despre posibilităţile de
preîntâmpinare a acestora.
Menţinerea contactului
Scopul ultim al unui serviciu social de informare este acela de a avea certitudinea cã
vârstnicul a primit serviciul solicitat şi cã nimic nu împiedică primirea serviciul respectiv.
Acest lucru se poate realiza prin contactarea telefonică a persoanei sau a agenţiei pentru a avea
siguranţa cã programarea a fost respectatã, sau prin vizitarea vârstnicului pentru a vedea cum
se simte, ce pãrere are despre ceea ce s-a întâmplat la agenţie. Dacã, din diverse motive,
persoana în vârstã sau agenţia nu au putut respecta programarea, este datoria asistentului social
să determine motivul şi sã ofere ajutor, resurse sau suport moral, pentru derularea programului
de intervenţie stabilit.
Știați că:
http://www.serviciisociale.info/js/ckfinder/userfiles/files/Buletin%20informativ_Servicii%
20sociale_nr_1.pdf
Întrebări recapitulative
Care sunt etapele obligatorii ale unui program de informare a persoanelor vârstice?
Harbert, Anita S., (1990) Human services for older adults: University of
Habert, Ginsberg, , concepts and skills, South Carolina
Leon H., Press
http://www.nonguvernamental.org/comunitate/seniorinet-imbunatateste-viata-
varstnicilor/
http://www.serviciisociale.info/js/ckfinder/userfiles/files/Buletin%20informativ_Servicii%
20sociale_nr_1.pdf
ACCESUL LA SERVICII
Modul în care potenţialii clienţi au acces la servicii le influenţează percepţia asupra agenţiei
(formarea primei impresii), ca şi stabilirea relaţiilor cu aceasta. Accesul într-o agenţie trebuie privit
ca un proces, nu ca un eveniment singular şi mai ales, nu ca unul oarecare .
Misiune şi accesibilitate
Procesul iniţierii unui potenţial client, intr-o relaţie de ajutor şi într-un sistem de
servicii, este suficient de solicitant şi presupune stăpânirea şi exercitarea, la un foarte
bun nivel, a cunoştinţelor şi abilităţilor profesionale. Acest proces presupune ca un
asistent social să îniţieze o relaţie (între client şi agenţie) şi să pună în legătură clientul
cu serviciile furnizate din agenţie. Activităţile asociate acestui proces sunt: primirea şi
evaluarea cererii de servicii, primirea formularelor, stabilirea eligibilităţii, deschiderea
unui dosar cu informaţii despre clienţi, certificarea şi autorizarea clienţilor pentru
obţinerea serviciilor. În anumite situaţii acest proces poate să includă o scurtă evaluare a
circumstanţelor în care survine solicitarea, sau întocmirea unui referat pentru
redirecţionarea spre o altă agenţie.
Relaţia de ajutor
Ajutorul poate fi definit ca acea relaţie în cadrul căreia o persoană sau un grup de
persoane facilitează, altei persoane sau altui grup de persoane, schimbarea sau
rezolvarea unei / unor probleme. În relaţia de ajutor două elemente sunt definitorii:
oferta şi modul în care aceasta ajunge la client. Mai explicit, pentru a fi de folos şi bine
primit, ceea ce se oferă trebuie să fie considerat valoros de către primitor şi trebuie, în
acelaşi timp, să-i permită acestuia să se simtă liber să utilizeze oferta fără a
« plăti » costuri precum stima de sine sau controlul asupra propriei vieţi.
Evaluarea iniţială
Scopul principal al procesului de admitere este stabilirea unei legături cât mai
adecvate între aşteptările posibilului client şi cea mai apropiată sursă de ajutor. Agenţia
sau alt furnizor de servicii pot fi considerate, în multe cazuri, resurse foarte bune, dar
sunt şi situaţii în care resursele pentru schimbare şi /sau rezolvarea problemei, se află în
chiar persoana clientului. Aceasta înseamnă că multe cazuri pot fi rezolvate încă din
faza de iniţială, prin oferirea de informaţii sau alternative de acţiune, care devin
impulsuri suficiente pentru a mobiliza capacităţile decizionale sau transformatoare ale
clientului. În astfel de situaţii este suficient ca prestaţia asistentului să se limiteze la un
termen foarte scurt.
Evaluarea iniţială este o procedură rapidă, de cele mai multe ori standardizată, şi
are ca scop identificarea variabilelor, a factorilor de risc, precum şi a nivelului la care un
anumit serviciu trebuie să intervină. Evaluarea iniţială este în acelaşi timp o formă de
selectare, o procedură de punere în lagătură a individului cu serviciile disponibile în
agenţie, şi de asemenea, o modalitate de determinare a urgenţei intervenţiei.
Procedurile de evaluare, selecţie şi intervenţie, depind de specificul problemei
prezentate şi de schimbările dorite de client şi familie. În practica asistenţei sociale au
fost dezvoltate numeroase modele de instrumente de evaluare, unele specifice pentru
cazul persoanelor vârstnice. De exemplu, pentru persoanele în vârstă şi cu dizabilităţii,
se utilizează fişe de evaluare structurate pe mai multe nivele, în funcţie de îngrijirile
necesare. Asfel, dacă este vorba de clienţi a căror situaţie este instabilă, şi dacă, din
punct de vedere psiho-medical, se semnaleză un pericol pentru ei sau aparţinători, atunci
vor fi orientaţi spre îngrijire într-un spital. Dacă clienţii vârstnici nu prezintă astfel de
riscuri, vor răspunde unei noi serii de întrebări, urmând a se decide care dintre serviciile
de ingrijire este mai adecvat. Deşi există deja multe tipuri de instrumente standardizate
pentru evaluare, în general şi pentru evaluarea factorilor de risc, în special, orice asistent
social trebuie sa aibă în minte o serie de întrebări care să-l ajute în evaluarea cazului şi
orientarea clientului spre un anumit serviciu.
Intervenţia în criză
Stările de urgenţă şi criză survin atunci când sănătatea şi / sau siguranţa clienţilor
individuali sau a familiei se află în situaţii de risc şi se impune o intervenţie imediată.
Stările de urgenţă sunt consecinţa dzastrelor naturale sau a accidentelor, atunci când
sănătatea sau viaţa însăşi sunt puse în pericol. În astfel de situaţii intervenţia constă în
asigurarea asistenţei materiale necesare, fie ea financiară, medicală sau de altă natură.
O menţiune necesară este şi aceea că, mai ales în cazul urgenţelor, situaţia trebuie
remediată cât mai repede posibil, dar intervenţia nu trebuie să se încheie de îndată ce
ameninţarea la adresa bunăstării clienţilor a fost redusă, ci va continua pentru rezolvarea
problemelor nou apărute, pentru găsirea soluţiilor de durată.
1. Este disponibil oriunde este nevoie de el, așadar trebuie să fie bine
2. Este accesibil beneficiarilor săi atât din punct de vedere financiar, cât și
4. Îşi atinge obiectivele pentru care a fost înfiinţat şi răspunde în mod adecvat
nevoilor utilizatorilor săi.
http://www.serviciisociale.info/js/ckfinder/userfiles/files/Buletin%20informativ_Servicii
%20sociale_nr_1.pdf
http://www.prestatiisociale.ro/index.php/welcome/page/acreditarea-furnizorilor-de-
servicii-sociale
Întrebări recapitulative
Bălaşa, Ana, (2003), Protecţia socială a persoanelor vârstnice în România”, în Rev. Calitatea
Vieţii, XIV, nr. 1, pp. 1-14.
Nelson , Gary M., (1995) Adult Services-Social work practice NASW Press
Eller, Ann C., Streets, , and administration,
Dennis W., Morse,
Margaret L.,
http://www.serviciisociale.info/js/ckfinder/userfiles/files/Buletin%20informativ_Servicii%20soc
iale_nr_1.pdf
http://www.prestatiisociale.ro/index.php/welcome/page/acreditarea-furnizorilor-de-servicii-
sociale
Evaluarea funcţională
☺
În capitolul anterior, problema evaluării a fost tratată ca parte procesului de
admitere a clienţilor în reţeaua serviciilor sociale. A fost vorba despre evaluarea iniţială,
în baza căreia clienţii sunt orientaţi spre serviciile corespunzătoare, în principiu,
problemei pentru care solicită ajutorul. În continuarea evaluării iniţiale, (care, aşa cum s-a
putut constata, este, de regulă, standardizată / formală), după ce clientul a fost direcţionat
spre unul dintre serviciile existente în agenţie sau reţea, este recomandată o evaluare de
profunzime şi de detaliu ca parte integrantă a procesului de intervenţie specializată. În
practica asistenţei sociale pot fi întâlnite diferite modalităţi de evaluare aferente etapei de
intervenţie specializată. Modalitatea care se impune din ce în ce mai mult în prezent este
definită prin conceptul de “evaluare funcţională”, concept ce înglobează perspectiva
familiei, a resurselor individuale şi familiale, de o manieră multidimensională şi
comprehensivă.
Aşa după cum am văzut în capitolul anterior, evaluarea iniţială (ca evaluare
formală), presupune ca asistentul social să înregistreze pentru fiecare client în parte date
de identificare, problema şi un scurt istoric al acesteia, să iniţieze o intervenţie de urgenţă
dacă este nevoie şi să direcţioneze clientul spre serviciile specializate. Aceste informaţii
sunt folosite, ulterior ca punct de plecare în evaluarea funcţională şi sunt utile atât
asistentului social cât şi clientului şi familiei acestuia în luarea celor mai potrivite decizii,
privind îngrijirile, tratamentele şi serviciile.
Fără informaţiile adunate prin evaluarea iniţială, nici unul dintre partenerii la actul
decizional (clientul, familia şi asistentul social) nu va fi în măsură să decidă în cunoştinţă
de cauză, iar consecinţele unor decizii inadecvate pot fi considerate repercursiuni
neplăcute, atât pentru ei cât şi pentru sistemul de îngrijire:
dacă sunt furnizate mai multe servicii decât este nevoie, clientul poate deveni
dependent;
dacă sunt furnizate mai puţine servicii decât este nevoie, îngrijirile sunt inadecvate şi /
sau insuficiente;
cele mai multe programe fiind bazate pe cerere, în absenţa unei bune evaluări privind
alocarea serviciilor, deciziile inadecvate tind să se perpetueze;
Deşi clienţii care solicită diverse servicii au probleme de sănătate cronice, fizice
sau mentale, nu acestea constituie cauza care îi aduce la serviciile sociale, ci dificultăţile
de funcţionare. Uneori, sprijinul de care au nevoie se referă la mai multă sau mai bună
asistenţă medicală sau psihiatrică, iar asistentul social poate fi în măsură să-i ajute să-l
obţină. Dorim să spunem prin aceasta că expertiza asistentului social înseamnă a-i ajuta
pe clienţi să-şi elimine sau să-şi reducă problemele în funcţionarea zilnică, şi nu
eliminarea asistenţei medicale.
Evaluarea socială
Evaluarea economică
Sănătatea mentală
Există trei instrumente cu ajutorul cărora asistentul social poate evalua starea
sănătăţii fizice:
3 analiza medicamentaţiei
1. Autoevaluarea sănătăţii
Autoevaluarea sănătăţii poate fi un bun semnal al stării de sănătate, chiar dacă unii
autori şi practicieni au rezerve în această privinţă. Scopurile autoevaluării sunt, din
punctul de vedere al profesioniştilor, de a identifica posibile noi probleme de sănătate sau
declinul statutului sănătăţii. Întrebări referitoare la autoevaluarea stării de sănătate pot fi
incluse în conţinutul instrumentarului de evaluare multidimensională, care se utilizează în
diverse centre medicale sau socio-medicale. De exemplu, o întrebare pentru
autoevaluarea stării de sănătate poate fi:
3. Analiza medicamentaţiei
Evaluările generale ale stării de sănătate nu pot avea valoare indicativă asupra
nivelului de autonomie a vârstnicului. De aceea se recurge la evaluarea funcţionării în
activităţile de zi cu zi, şi stabilirea, pe această bază, a capacităţii de autoîntreţinere.
3 - complet dependent.
Spre exemplificare redăm în continuare o scală de evaluare care acoperă şase arii:
(1) utilizarea telefonului, (2) utilizarea mijloacelor de transport, (3) cumpărarea hranei şi
a îmbrăcăminţii, (4) prepararea hranei, (5) îngrijirea locuinţei, (6) administrarea
resurselor financiare. Fiecare item poate fi analizat prin utilizarea unei scale cu trei
nivele, în care scorul “1” indică faptul că individul poate îndeplini activităţi fără asistenţă;
“2”- nevoia de asistenţă şi “3”- totală incapacitate de a realiza activităţi.
Evaluarea mediului
Într-o accepţiune restrânsă, prin mediu se înţelege (în contextul asistenţei sociale)
instituţia rezidenţială sau locuinţa în care trăieşte clientul. Într-o accepţiune mai largă,
“mediul” poate desemna însăşi comunitatea din care face parte. Desigur, evaluarea
comunităţii poate avea elemente comune cu evaluarea mediului. Evaluarea mediului
presupune examinarea abilităţilor funcţionale ale individului şi a solicitărilor mediului,
(în accepţiune largă şi restrânsă), urmată de examinarea gradului de congruenţă a
acestora.
Una dintre categoriile care pot constitui obiectul evaluării de mediu este cea
referitoare la adecvarea şi siguranţa mediului arhitectural (rezidenţial şi civic). De
exemplu, există grile de evaluare care cuprind: paza contra incendiilor, accesibilitatea la
bucătărie şi/sau la servirea mesei, sau în alte zone frecventate de vârstnici,
absenţa/prezenţa obstacolelor în zonele de trecere şi acces (cabluri, preşuri, gradul de
iluminare, etc.). În comunitate, se evaluează siguranţă zonei (străzi, parcuri, zone
comerciale sau de agrement), accesibilitatea mijloacelor de transport, facilităţi şi
amenajări speciale pentru vârstnici.
Pentru a evalua congruenţa dintre persoană şi mediu, sunt necesare adaptări ale
criteriilor în funcţie de specificul zonei, comunităţii, sau cadrului de viaţă al vârstnicului,
astfel încât să fie identificate posibilităţile de ajustare şi modificare a mediului. Pentru
elaborarea instrumentelor de evaluare a locuinţei şi comunităţii, ca şi a congruenţei
individ-mediu, pot fi utilizate inventarele de trebuinţe general umane (Maslow), cele
specifice vârstnicilor sau diferitelor categorii de persoane cu handicap, precum şi grilele
de evaluare comunitară.
McKnight şi Kretzman (1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) au
elaborat criterii de evaluare a comunităţii pornind de la identificarea resurselor şi
stipulând că schimbarea este posibilă atunci când sunt cunoscute şi valorificate
capacităţile, abilităţile şi bunurile membrilor comunităţii ca şi ale familiilor lor, şi ale
comunităţii însăşi. Ideea acestui demers este că resursele umane ale comunităţii pot şi
trebuie să fie valorificate şi responsabilizate în calitate de agenţi ai schimbării şi de
beneficiarii, direcţi sau indirecţi, ai ei.
Posibilităţile clienţilor
Serviciile primite
Echipa multidisciplinară
Știați că?
Partea creierului responsabilă cu emoţiile umane se micşorează mai lent decât celelalte
zone.
http://yesgenius.net/stiinta/cum-functioneaza-mintea-omului-la-50-60-de-ani/
În temeiul prevederilor art. 107 din Constitutia României si ale art. 6 alin. (1) din
Legea nr. 17/2000 privind asistenta sociala a persoanelor vârstnice, a fost
adoptată hotărârea de guvern Nr. 886 din 5 octombrie 2000 pentru aprobarea
Grilei nationale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice. O puteți consulta
accesând:
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE-
GUVERN/HG886-2000.pdf
Întrebări recapitulative
Ce consecințe pozitive, sau negatve, depind de modul în care a fost realizată evaluarea
inițială?
Nelson , Gary M., (1995) Adult Services-Social work practice NASW Press
Eller, Ann C., Streets, , and administration,
Dennis W., Morse,
Margaret L.,
http://yesgenius.net/stiinta/cum-functioneaza-mintea-omului-la-50-60-de-ani/
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE-
GUVERN/HG886-2000.pdf
MANAGEMENTUL DE CAZ
Introducere
Scopul cel mai general al serviciilor de asistenţă socială pentru vârstnici este de a
contribui la depăşirea problemelor şi la facilitarea schimbărilor pozitive apelând, pentru
aceasta, la resurse formale şi informale.
Potrivit lui White (1987, cf. Gary M. Nelson, et al. 1995, pp. 88-103) managementul de
caz, “este o strategie de intervenţie orientată înspre coordonarea resurselor existente pentru a
asigura o îngrijire continuă şi adecvată specifică fiecărui caz în parte”. Managementul de caz
este definit într-o accepţiune apropiată şi de către Rubin (1987, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995,
pp. 88-103): “o abordare a furnizãrii de servicii care încearcã sã asigure clienţilor cu probleme
complexe şi dizabilitãţi, primirea tuturor serviciilor de care au nevoie, la timp şi într-un mod
adecvat “.
să conducă cazul, dar sub nici o formă nu se aşteaptă ca el să asigure toate serviciile
necesare rezolvării;
să menţină legãtura, cu clientul pentru a putea evalua continuu, modul în care serviciile sunt
folosite ca şi progresele pe care le face clientul ca urmare a utilizării lor;
Evaluarea funcţională este orientată, aşa după cum am văzut, asupra factorilor
care sunt responsabili de funcţionarea clientului şi a familiei sale, asupra capacităţilor
care pot fi potenţate pentru depăşirea / ameliorarea anumitor probleme care îşi au
originile, fie la nivel individual-intern (convingeri neproductive, dificultăţi emoţionale),
fie la nivel grupal, comunitar sau societal - extern.
evaluarea funcţională,
Caracteristicile planificării
4. Sarcinile şi resursele pentru care membrii reţelei informale de suport îşi pot
asuma responsabilitatea
6. Evenimente sau procese evolutive care pot constitui repere pentru evaluarea
progreselor clientului
Scopurile funcţionale
completarea veniturilor,
facilitarea transportului,
întreţinerea gospodăriei.
Pentru satisfacerea nevoilor psiho-sociale resursele ce pot fi mobilizate vin atât dinspre
familie, vecini şi prieteni, cât şi dinspre comunitate. Aceasta din urmă poate oferi servicii
complementare cum ar fi:
consiliere,
Aşa după cum s-a putut constata, evaluarea funcţională comprehensivă permite
identificarea nevoilor în numeroase domenii. În mod similar şi resursele trebuie evaluate
dintr-o perspectivă funcţională, pentru a vedea care sunt şi domeniile secundare (în raport
cu serviciul principal oferit) pe care acestea le pot acoperi. Indiferent de serviciul
principal primit, clienţii şi managerul de caz vor lua în calcul şi beneficiile secundare ale
acestuia. De exemplu, participarea la un program comun de servire a mesei satisface
deopotrivă nevoile de nutriţie ca şi pe cele de socializare ( ca beneficiu secundar).
Un alt scop funcţional din planul de asistare, poate fi acela de a le arăta clienţilor
şi familiilor lor cum să:
implementeze,
Conceptul “reţea de suport social” reuneşte două concepte: cel de “reţea socială”
şi cel de “suport social”. “Reţeaua socială” se referă la un set specific de persoane care
interrelaţionează (membrii familiei, prieteni şi vecini). “Suportul social” acoperă o arie
mai extinsă a relaţiilor sociale, care poate include relaţii instituţionale formale şi
informale, programe comunitare. În acest context, “reţeaua de suport social “desemnează
ansamblul tuturor conexiunilor sociale care, împreună, pot contribui la optimizarea
funcţionării clientului.
în termeni de prevenţie, asistenţii sociali pot anticipa consecinţele unor disabilităţi sau
ale bolii, în plan funcţional / instumental, sau ca situaţie de risc. De exemplu, deşi
diagnosticarea nu merge în mod necesar mână în mână cu disabilitatea funcţională,
aceasta este un indicator al riscului. Un client care a suferit un atac de cord sau a fost
diagnosticat cu o boală pulmonară sau diabet prezintă un risc ridicat pentru anumite
tipuri predictibile de afecţiuni, unele dintre ele putând fi prevenite. Un vârstnic cu
demenţă progresivă va suferi de afecţiuni funcţionale pe măsură ce boala progresează,
dar clientul şi familia sa se pot pregăti, într-o oarecare măsură, pentru situaţia
anticipată;
practica centrată pe familie (în sens larg) are ca asumpţie principală recunoaşterea
rolului fundamental al familiei în menţinerea bunăstării persoanei şi în potenţialul
suportiv al acesteia, cu condiţia ca ea însăşi (familia) să fie una funcţională. Din
păcate, nu toţi vârstnicii au familii intacte sau funcţionale, ceea ce înseamnă că, din
anumite puncte de vedere, sunt vulnerabili şi prezintă un risc ridicat de
instituţionalizare (dacă suferă pierderi funcţionale semnificative, dacă sunt expuşi
riscului de a fi neglijaţi şi abuzaţi). În astfel de situaţii vîrstnicii pot fi ajutaţi să-şi
construiască o reţea familială surogat, din surse formale sau informale, sau să
restabilească legăturile cu membrii înstrăinaţi ai familiei.
Applebaum şi Austin (1990, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103) au
identificat cinci întrebări la care putem apela în procesul monitorizării pentru a asigura
calitatea procesului cât şi a rezultatelor:
Știați că ?
Întrebări recapitulative
http://www.creeaza.com/familie/asistenta-sociala/MANAGEMENTUL-DE-CAZ-IN-
ASISTEN359.php
Intervievarea persoanelor vârstnice și a familiilor acestora
Scopurile interviurilor
Un interviu este o conversaţie structurată, care are un scop bine precizat. Nu vom detalia
în acest cadru alte aspecte teoretice legate de intervievare în asistenţa socială, deoarece se
presupune că profesioniştii, care au beneficiat de o formare în acest domeniu, au deja noţiuni
despre această metodă de lucru. Ne vom referi, în cele ce urmează, la aspectele specifice ale
intervievării vârstnicilor.
Furnizarea de informaţii.
Asistenţii sociali realizează interviuri cu persoanele în vârstă pentru a le explica şi a le oferi
informaţii referitoare la organizaţia pe care o reprezintă. De exemplu, cineva care doreşte să
participe la un grup de suport ar putea fi intereasat să se informeze despre program, taxa de
participare, natura activităţilor, când, unde şi cât de dese sunt întâlnirile, scopurile
programului. Într-un astfel de interviu, asistentul social va oferi detaliile solicitate, aflând în
acelaşi timp câte ceva şi despre alte interese ale solicitanţilor. Informaţiile solicitate vor fi
oferite în funcţie de interesele şi nevoile clientului.
Obţinerea informaţiilor
Un număr mare de interviuri sunt realizate cu scopul obţinerii de informaţii. Majoritatea
agenţiilor de servicii sociale au nevoie de informaţii pentru a deservi cât mai eficient
persoanele vârstnice. Într-un program de ajutor social, de exemplu, asistentul social are
nevoie să deţină informaţii despre resursele financiare ale persoanei şi despre nevoile ei
sociale şi economice. Într-un program de sănătate mintală interviul este realizat cu scopul de a
obţine informaţii despre problemele emoţionale cu care se confruntă persoana în vârstă şi, în
acest caz, realizatorul interviului îşi va propune să afle răspunsuri la întrebări de genul: “Care
sunt problemele emoţionale specifice persoanelor vârstnice?”, “Cât timp persistă acestea?”,
“Ce soluţii ar putea exista?”, “Cum ar putea fi direcţionat programul pentru depăşirea acestor
probleme?”.
Rezolvarea problemelor
Uneori scopul interviului este de a ajuta persoanele vârstnice să-şi rezolve problemele
sociale şi / sau emoţionale. Interviul poate fi conceput conceput pentru variate situaţii şi
probleme: pentru a ajuta clienţii să înţeleagă şi să facă faţă stărilor de deprimare, singurătăţii
sau izolării, sau să îi ajute să găsească alternative la situaţiile de viaţă.
furnizarea de informaţii,
obţinerea de informaţii,
rezolvare de probleme, sau o
combinaţie a lor.
Este important pentru persoana care intervievează să-şi înţeleagă propriile scopuri şi
obiective, motivele participării la interviu, precum şi scopurile agenţiei şi rezultatele anticipate
ale interviului.
Trebuie reţinut că vor fi căutate mai ales informaţiile utile pentru scopurile organizaţiei
şi pentru creşterea eficacităţii acesteia în acordarea serviciilor.
Aspecte practice ale realizării interviului cu persoanele vârstnice
Durata interviului
Deşi nu există nici o modalitate de a fixa o durată standard pentru toate interviurile,
sunt totuşi câteva principii care pot orienta realizarea interviurilor. Unul dintre aceste principii
este acela că timpul destinat interviului poate fi variabil. Unele interviuri pot fi satisfăcătoare
chiar dacă au o durată de numai zece minute; altele ar putea necesita mai mult de o oră
(trebuie să ne asigurăm, în acest caz, că intervievatul nu este grăbit, că i se oferă posibilitatea
de a răspunde la întrebările relevante). Ar fi de dorit ca interviul să dureze între 30 de minute
şi o oră. Petrecând mai puţin de 30 de minute cu un client interviul ar putea fi considerat
superficial, dar petrecând mai mult de o oră ar putea încuraja atât pe cel care realizează
interviul cât şi pe cel care răspunde să se angajeze în discuţii în afara subiectului propriu-zis.
Dacă se stabilesc limite de timp pentru un interviu, acestea vor trebui comunicate clientului la
începutul interviului, ajutându-l astfel să folosească interviul pentru rezolvarea celor mai
presante probleme.
Etica intervievării
Abilităţi de intervievare
Pentru realizarea unui bun interviu sunt necesare câteva abilităţi considerate esenţiale:
1. Realizarea unei relaţii pozitive între asistentul social şi client. Asistentul social
trebuie să exprime permanent preocupare pentru nevoile clientului vârstnic, trebuie să-l
accepte ca pe o fiinţă umană şi să-l trateze ca pe o persoană importantă ce merită
efortul şi atenţia sa. Similar, înainte ca interviul să aibă loc, clientul trebuie să-l accepte
pe asistentul social ca pe un profesionist care doreşte să-l ajute şi ale cărui interese
profesionale vin în întâmpinarea alor sale.
2. Definirea sau clarificarea problemei. Prin intermediul acestei abilităţi, asistentul
social contribuie la clarificarea problemelor prezentate de client. Uneori simpla
clarificare poate face posibilă însăşi rezolvarea problemei. Puşi în situaţia de a face faţă
direct şi clar problemei, oamenii realizează că situaţia lor nu este chiar atât de dificilă şi
că îi pot face faţă. Fragmentarea constă în separarea şi identificarea elementelor
problemei prezentate, în mai multe părţi pentru a face posibilă tratarea lor diferenţiată.
Fragmentarea este importantă în procesul de clarificare deoarece de multe ori oamenii
sunt copleşiţi de problemele care îi apasă toate deodată.
3. Stabilirea priorităţilor sau alegerea ordinii importanţei problemelor. Odată ce
clientul este ajutat să-şi înţeleagă problemele ca pe părţi ale unei serii, asistentul social îl
poate ajuta în stabilirea priorităţilor pentru rezolvare. Prin aceste demersuri oamenii
pot fi ajutaţi să decidă ce este cel mai important la un moment dat, astfel încât să se
concentreze asupra soluţiilor într-o ordine descendentă a importanţei. Ordonarea
lucrurilor şi începerea, pas cu pas, a procesului de rezolvare a problemelor este o
deprindere de intervievare esenţială .
4. Comunicarea eficientă. Practicienii cu experienţă în arta interviului vorbesc tare şi
clar, evită jargonul, menţin contactul vizual, ştiu când să tacă astfel încât cel intervievat
să aibă posibilitatea de a participa la discuţie, direcţionează conversaţia menţinând în
permanenţă controlul asupra interviului. Vârstnicii manifestă adesea sentimente de
inferioritate şi disconfort atunci când sunt intervievaţi şi asta se poate datora
pierderilor de auz. În astfel de cazuri se va acorda atenţie capacităţilor de comunicare
ale vârstnicilor şi interviul se va adapta la posibilităţile reale de comunicare.
5. Sumarizarea. Un practician experimentat recurge la procedeul sumarizării pentru a
evidenţia progresele realizate în timpul interviului şi concluziile la care s-a ajuns.
Sumarizarea poate fi o parte importantă a procesului de rezolvare a problemelor.
Înregistrarea interviurilor
Acestea sunt doar modele posibile deoarece fiecare agenţie optează pentru forme de
înregistrare a interviurilor cu grade de complexitate diferite.
Unii practicieni recurg la înregistrarea audio sau video a interviurilor. Aceste forme de
înregistrare au avantajul de a păstra informaţii foarte detaliate şi complete, însă dezavantajul
este că mulţi clienţi sunt inhibaţi şi în mod particular oamenii în vârstă au tendinţa de a
respinge înregistrarea. Pe de altă parte, înregistrarea audio sau video, păstrează, mai multe
informaţii decât au nevoie asistenţii sociali pentru a-şi ajuta clienţii. Uneori utilizarea
înregistrării audio sau video ajută clienţii să se vadă pe ei înşişi sau pe alţii în situaţii similare,
ceea ce poate avea efecte educative (de exemplu, dacă dorim să facilităm conştientizarea
interacţiunilor din interiorul unei familii, înregistrarea audio sau video poate fi de ajutor).
Pentru majoritatea situaţiilor înregistrările sub formă de notiţe şi scheme sunt probabil
suficiente.
Interviurile cu familia
Mulţi vârstnici fac parte din constelaţii mai largi – de exemplu un bunic, o noră şi
nepoţii – toţi locuind împreună. În toate aceste situaţii, interviurile se vor adresa întregii familii.
Recomandări generale pentru lucrul cu persoanele vârstnice
Imperativele intervievării
Preferaţi întrebările deschise celor care produc răspunsuri de “da” sau “nu”, de exemplu,
“V-aţi gândit la ce v-ar place să faceţi şi vreţi să-mi spuneţi şi mie?”.
Încercaţi să direcţionaţi interviul fără a da sfaturi! Sfaturile proaste vă discreditează ca
profesionoşti, mai ales în faţa persoanelor vărstnice!
Nu acaparaţi discuţia ! Acordaţi clientului şansa de a vorbi!
Exprimaţi interes, căldură, acceptanţă şi înţelegere şi totodată încercaţi să descifraţi
aspectele pe care vârstnicul le “subînţelege”!
Insuflaţi încredere şi siguranţă clienţilor vârstnici şi mai ales fiţi perseverenţi.!
Controlaţi-vă frustrările şi nervozitatea în raport cu anumite cazuri!
Nu vă asumaţi rolul de judecător al vârstnicului!
Nu-i impuneţi valorile vârstelor tinere!
Fiţi realişti şi autentuici!
Nu forţaţi nota încercând să fiţi întotdeauna spirituali şi veseli!
Nu evitaţi să ascultaţi destăiniuirile vârstnicului despre aspecte neplăcute sau dureroase ale
vieţii! S-ar putea să fiţi singura şi poate ultima persoană din viaţa sa care îi dă această
posibilitate!
Daţi dovadă de discernământ în aprecierea resurselor şi a termenelor planificate!
Am punctat, prin cele de mai sus, câteva din aspectele care, pe lângă celelalte cerinţe ale
metodei intervievării, nu pot fi sub nici o formă omise atunci când se lucrează cu clienţi
vârstnici.
Pentru mulţi vârstnici legăturile cu copiii, care au devenit adulţi şi care şi-au întemeiat propriile
familii, sunt din ce în ce mai slabe.
Cu toate acestea, unele femei vârstnice devin foarte apropiate de fiicele lor căsătorite, în
contrast cu relaţiile mai reci din timpul adolescenţei sau a perioadei de tinereţe. Bărbaţii, de
asemenea, descoperă noi mobiluri pentru restabilirea legăturilor cu fiii lor adulţi. Pierderea
legăturilor sociale datorită văduviei este o componentă obişnuită a îmbătrânirii atât pentru
bărbaţi cât şi pentru femei.
O altă cauză a schimbării legăturilor de grup este determinată de pierderea mobilităţii datorită
unor dizabilităţi fizice, ceea ce înseamnă că vârstnicii se pot afla în imposibilitatea de a urca şi
coborî în şi din autobuz, de urca şi coborî scările sau de a parcurge distanţe mari. Pierderile
auditive şi vizuale îi pot obliga pe vîrstnici să renunţe la şofat. Barierelor fizice şin senzoriale li
se adaugă, de multe ori, şi barierele sociale sau psihologice, cu efect în reducerea contactelor
sociale.
Mulţi dintre vârstnici încearcă să găsească singuri soluţii la diminuarea sau lipsa de
relaţii sociale. Unii frecventează grupuri religioase sau politice, alţii se ataşează de animale.
Dar pentru persoanele care, aşa după cum am văzut, se confruntă, din diverse motive, cu
problema singurătăţii sau doar a diminuării relaţiilor sociale, participarea la un grup
organizat, poate fi ajutorul potrivit pentru a face faţă problemelor legate de singurătate.
1. Trei femei în vârstă, care locuiesc în aceeaşi parte a unui cămin de pensionari,
formează un grup de prietene. O asistentă socială se întâlneşte cu ele în mod regulat şi
le ajută la planificarea activităţilor: discutarea evenimetelor curente, activităţi artistice
sau pur şi simplu împărtăşirea amintirilor din tinereţe.
2. Patru bărbaţi în vârstă, care locuiesc în aceeaşi casă de bătrâni, joacă cărţi în
fiecare după amiază. Ei sunt un grup închis, unit şi asistentul social nu face altceva decât
să faciliteze întâlnirile lor.
3. Un asistent social organizează un grup de discuţii a evenimentelor curente dintr-o
instituţie rezidenţială. Situaţiile cu care se confruntă vârstnicii rezidenţi sunt diferite de
la o săptămână la alta şi fiecare discuţie este condusă, de fiecare dată, de un alt membru
al grupului sau de către un invitat.
4. Pacienţii cu cancer în fază terminală ai unei secţii dintr-un spital se întâlnesc
pentru o oră şi jumătate în fiecare zi, sub conducerea unei asistente sociale pentru a
discuta despre anxietăţile proprii şi gândurile pe care le au în legătură cu cei dragi de
care urmează să se despartă.
5. Un grup de alcoolici care au trminat terapia se întâlnesc cu asistentul social, care
îi ajută să se pregăteacă pentru părăsirea spitalului şi reîntoarcerea în familie.
6. Zece vârstnici cu probleme emoţionale, dintr-un spital de boli mintale, se
întâlnesc de două ori pe săptămână, sub conducerea unui asistent social, pentru a învăţa
să facă faţă realităţii.
Fiecare dintre aceste exemple ilustrează tot atâtea tipuri de grupuri care se pot
organiza pentru a răspunde nevoilor vârstnicilor. Se poate observa cu uşurinţă, din exemplele
de mai sus, că unele grupuri sunt naturale (formate în mod spontan de către membrii înşişi) în
timp ce altele, sunt organizate, sau cel puţin asistate, de profesionişti, pentru a răspunde uneia
sau mai multor nevoi ale membrilor, printr-un ajutor de specialitate.
Înainte de orice altceva, asistenţii sociali trebuie să înţeleagă specificul vieţii de grup
ca şi nevoia de asociere a celor cu care urmează să lucreze.
Fiecare persoană aparţine îndeobşte unui grup de referinţă şi pe lângă acesta, poate
dezvolta relaţii în cadrul mai multor grupuri secundare. Pentru persoanele în vârstă familiile şi
grupurile de prieteni constituie cele mai obişnuite legături grupale. Pe lângă acestea, unii
vârstnici participă şi la diferite grupuri organizate. Pierderea apartenenţei la grupurile informale
(de prieteni) sau schimbările din cadrul acestora, pot avea un impact puternic asupra oamenilor
de toate vârstele şi cu atât mai mult asupra celor vârstnici, care au mai puţine posibilităţi şi
ocazii de a iniţia noi relaţii sau prietenii.
Concepte
Grupurile formale sunt cele organizate de cineva din afara grupului (nu se constituie
spontan). De exemplu, grupurile terapeutice pentru bătrâni din centrele comunitare pentru
vârstnici, când grupurile sunt selectate şi organizate de psihologi, asistenţi sociali sau alţi
terapeuţi sau grupurile de oameni care locuiesc într-o secţie a unui spital de boli mintale, care
sunt organizate de către directorul serviciului de tratament sau de către asistenta medicală .
Grupurile naturale sunt cele organizate de către membrii grupului înşişi. Acestea sunt,
de exemplu, grupurile de oameni în vârstă care fac sport împreună şi care îşi desemnează
singuri echipele.
Întrebarea cheie, pentru a putea distinge clar între cele două tipuri de grupuri, se referă
la cine organizează grupurile – membrii sau altcineva. În legătură cu eficacitatea intervenţiei în
grup părerile sunt împărţite în privinţa grupurilor formale şi a celor naturale. Cu siguranţă
grupurile formale trebuie să fie structurate şi să funcţioneză în srânsă legătură cu scopurile
stabilite. Este relativ uşor să formezi un grup orientat de scopuri şi obiective specifice clare,
deoarece este de presupus că participanţii au nevoi şi probleme similare, ceea ce conferă
grupului un grad ridicat de omogenitate: de exemplu, participanţii la grup pot fi persoane cu
handicap neuromotor, aparţinând aceleiaşi categorii de vârstă, şi de acelaşi sex.
Grupurile naturale sunt adesea neomogene. Totuşi, ele prezintă avantajul de a avea un
grad ridicat de coeziune şi de aceea pot înainta mai repede în procesul de dezvoltare. Grupul
formal trebuie însă să petrecă destul de mult timp pentru a atinge un stadiu de dezvoltare cu o
bună coeziune. Pe de altă parte, este mai dificil să dezvolţi obiective specifice şi metode
specifice pentru un grup natural, de vreme ce acesta are deja obiectivele proprii, care pot fi
diferite sau opuse celor ale asistentului social.
Practicienii sunt de părere că cele mai eficace grupuri se dovedesc a fi cele formate pe
baza grupurilor naturale, iar scopurile şi biectivele grupului sunt întotdeauna o combinaţie a
celor selectate de membrii grupului înşişi împreună cu asistentul social. Totuşi, este destul de
rar întâlită situaţia optimă în care un grup formal poate fi dezvoltat pornindu-se de la unul
natural. În realitate, majoritatea grupurilor sunt iniţiate şi organizate de profesionişti, în cadul
serviciilor sociale.
Puţine criterii pot orienta asistentul social în formarea grupurilor şi aceasta deoarece
criteriile pot devenni concurente îngreunând astfel selecţia: este dificil să ştii pe cine anume să
selectezi într-un grup pentru a obţine rezultate optime. Putem observa grupurile şi să înţelegem
de ce membrii se comportă într-un anumit mod şi nu în altul, dar este aproape imposibil de
anticipat cum se vor comporta diferitele persoane în situaţia de grup. Aceasta deoarece
oamenii sunt oricum complecşi, prin natura lor, interacţiunea în grup crează, la rândul ei,
situaţii complexe, astfel încât comportamentul celor admişi în grup devine dificil sau chiar
imposibil de previzionat. O persoană implicată şi îndrăzneaţă, poate deveni indiferentă în grup;
dimpotrivă, o persoană timidă îşi poate asuma roluri de lider în cadrul grupului pe care îl
resimte ca securizant. Dinamicile sau modelele de relaţionare în cadrul grupului sunt atât de
diferite şi numărul posibil de relaţionări atât de mare, încât mulţi profesionişti sunt de părere că
cel mai bine este să renunţi la orice eforturi de a găsi combinaţia perfectă de membri de grup şi
să laşi formarea grupului la alegerea membrilor sau la întâmplare. Eric Berne, în lucrarea
Principiile terapiei de grup (1969, cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp.106-125),
demonstra că grupurile care s-au dovedit a fi extrem de productive şi eficace au fost formate
prin selectarea aleatorie a membrilor, şi nu prin încercarea de a alege “cei mai potriviţi oameni”
pentru un grup.
Asistenţii sociali care lucrează cu grupuri de vârstnici trebuie să-şi utilizeze toate
cunoştinţele despre nevoile şi problemele acestora. Ei trebuie să asiste stadiile parcurse de grup
în evoluţia sa, în moduri diferite.
În primul stadiu, cel al precauţiei, asistentul social ajută membrii să-şi depăşească
suspiciunile unii faţă de alţii şi să se simtă bine împreună. Aceasta se poate realiza prin
prezentarea participanţilor, oferirea de băuturi răcoritoare sau ceaiuri, prin prezentarea
activităţilor, prin discuţii pregătitoare, “de încălzire” precum şi prin alte moduri care pot
contribui la depăşirea barierelor, a neîncrederii, la confortul psihic.
În al doilea stadiu, cel al conflictului, asistentul social poate ajuta grupul să-şi exprime
conflictele şi să direcţioneze prelucrarea lor astfel încât grupul să le supravieţuiască. Asistentul
social trebuie să înţeleagă motivele conflictului şi poate ajuta grupul prin clarificarea surselor
de tensiune şi explicitarea faptului că şi acesta (stadiul conflictual), este un stadiu normal de
dezvoltare. El poate contribui la diminuarea conflictului sugerând soluţii pentru diferenţele de
opinii şi orientând grupul înspre un comportament adecvat, productiv.
În cel de-al treilea stadiu, asistentul social informează grupul cu privire la eficienţa lui
crescândă şi îşi asumă rolul de a indica modul în care pot fi alese activităţile ca şi mijloacele
pentru realizarea acestora, astfel încât beneficiul participanţilor să fie maxim. De exemplu,
asistentul social poate ajuta membrii unui grup să planifice o excursie, sau o altă activitate de
socializare. În grupul de terapie asistentul social ar putea prezenta informaţii utile care să-i
ajute pe membri să-şi înţeleagă sentimentele, frustrările, schimbările din registrul
personalităţii, etc. Unul dintre scopurile asistentului social, în acest stadiu, este de a ajuta
grupul să evite instalarea comportamentului ritualic, instituţionalizat, prin atragerea de noi
membri (dacă grupul ste deschis), prin realizarea de activităţi cu o notă de inedit, prin
menţinerea unui anumit dinamism care să prevină stereotipia.
În cel de-al patrulea stadiu de dezvoltare, asistentul social devine mai mult un
consultant decât un lider. În continuare, el poate oferi idei pentru diferite programe, dar acestea
îşi pierd din importanţă pe măsură ce grupul devine în mod evident “al membrilor”, “posesia”
acestora. Asistentul social poate, de asemenea, atenţiona grupul cu privire la procesul de
“instituţionalizare” şi îl poate ajuta să-şi dezvolte deprinderile necesare pentru autoanaliză şi
autodiagnoză. În acest stadiu unii asistenţi sociali renunţă la rolul lor activ din grup şi participă
la întâlniri doar ocazional, atunci când este nevoie de ajutorul său.
Dacă grupul trece în al cincilea stadiu, cel “al instituţionalizării”, probabil că nu mai
are nevoie de serviciile unui asistent social, de vreme ce face constant aceleaşi lucruri.
Este important de reţinut că nu toate grupurile trec prin toate stadiile de dezvoltare
menţionate, dar acestea nici nu pot fi omise în totalitate. Unele grupuri rămân fixate la primul
sau la al doilea stadiu de dezvoltare. Alte grupuri progresează în privinţa coeziunii şi a
competenţelor sociale iar după aceea regresează. Pe de altă parte, nu toate grupurile traversează
stadiile cu aceiaşi viteză sau în acelaşi ritm: când se confruntă cu situaţii de criză extreme,
unele grupuri trec rapid prin toate stadiile. Pentru alte grupuri însă, poate fi nevoie de ani
pentru a ajunge în stadiul al treilea.
Un grup trebuie să fie suficient de mic pentru ca toţi membrii să-i poată auzi şi vedea pe
ceilalţi.
Un grup nu poate fi mai mare decât mărimea spaţiului disponibil pentru întâlniri.
Cu cât grupul este mai mic, cu atât este mai puternic impactul asupra membrilor. Un grup
foarte mic va exercita o presiune mai mare asupra membrilor, acest lucru fiind, în mod
particular, evident în grupurile terapeutice. Dacă scopul grupului este realizabil prin
obţinerea unui efect puternic asupra membrilor – de exemplu, un grup destinat educării
persoanelor în vârstă cu privire la necesitatea respectării tratamentului medical prescris –
atunci este ideal un grup de 3, 4 sau 5 membri. Pe de altă parte, dacă scopurile grupului se
pot realiza cel mai bine prin reducerea presiunii asupra indivizilor – de exemplu, un grup
informal la care poate să participe oricine – atunci 12 sau 15 membri ar fi cel mai bine.
Mărimea optimă a grupului depinde, de asemenea, de sănătatea socială a membrilor.
Oamenii care se simt confortabil în grupuri mari şi în diferite situaţii sociale se vor simţi
confortabil şi într-un grup de 50 sau 100 de membri, de exemplu într-un program informal
dintr-un azil. Cei care se simt intimidaţi de mulţimi ar putea fi ajutaţi optim într-un grup de
mărime medie de 6, 7 sau 8 membri.
Unul dintre aspectele la care asistentul social trebuie să fie atent se referă tocmai la
fenomenul subgrupării şi la conotaţiile negative sau conflictuale cauzate de subgrupuri
(percepute uneori, de către ceilalţi, ca “bisericuţe”). În egală măsură, trebuie să fie atent la cei
izolaţi, la indivizii care nu participă la nici un subgrup şi pe aceştia trebuie să-i ajute să-şi
găsească un loc alături de alţi membri ai grupului.
Conflictul. Aşa cum s-a mai spus, diferenţele de opinii sunt fenomene normale în orice
grup. Conflictul este necesar pentru a ajuta grupul să se dezvolte. Un grup nu supravieţuieşte
până în stadiul al treilea fără să fi fost implicat în depăşirea unor conflicte. Valoarea
conflictului constă în aceea că structurează ideile dezbătute, ajută participanţii să-şi clarifice
atitudinile şi să dezvolte alianţe în vederea luării deciziilor.
Programul. Poate că cel mai important dintre toate aspectele dinamicii de grup este
programul în care este angajat grupul. Grupul este întodeauna implicat într-un anumit program,
indiferent dacă este vorba despre discuţii de grup, luarea deciziilor, socializare informală sau
activităţi cu un oarecae grad de organizare. Asistentul social care lucrează cu vârstnici trebuie
să cunoască programul grupului, să ştie ce face grupul şi să fie capabil să ajute grupul să
definească, să planifice şi să realizeze un program realist care să conducă la realizarea
obiectivelor.