Revista Română de Bioetică, Vol. 10, Nr.

3, Iulie-Septembrie 2012

ASPECTE MORALE ŞI ETICE ALE

RELAŢIEI DEPRESIE-SUICID
Alexandra Boloş* , Ana-Maria Ciubară**,
Roxana Chiriţă***
Rezumat
În ultimele decenii, interesul pentru etica psihiatrică a crescut semnificativ iar acest fapt decurge
dintr-o serie de condiţii care au conturat cadrul actual al psihiatriei şi anume schimbarea
cadrului asistenţei psihiatrice, criticile antipsihiatriei, controversele legate de tratamentul
tulburărilor psihice sau demascarea unor abuzuri din psihiatrie. Sindroamele depresive
reprezintă o categorie nosologică importantă prin frecvenţa crescută de apariţie a acestora, a
numeroaselor forme de manifestare a simptomatologiei, cât mai ales datorită impactului social
pe care îl determină. Numitorul comun al majorităţii sindroamelor depresive este reprezentat de
riscul suicidar. El reprezintă un fenomen cvasiconstant al simptomatologiei depresive şi crează o
relaţie în dublu sens între depresie şi suicid. Suicidul implică nu numai o latură morală, socială,
ci şi una legală.

Cuvinte cheie: depresie,etică, suicid.

Etica, în înţelesurile sale complexe, social, fiind susţinut şi de mass-media,

contribuie la cunoaşterea de sine şi ajută
individual în raport de decizia ce va fi
luată. Dar, în cazul medicului psihiatru,
decizia sa va trece de limitele
autoanalizei şi va intra în domeniul
public, ca urmare a consecinţelor sale. Cu
toate acestea, cultura contemporană
inhibă judecata morală la nivel personal,
dar încurajează încredinţarea autorităţii
morale unui expert (1). Astfel, etica
capătă o dimensiune expertală, la care
societatea va face apel ori de câte ori îşi
va simţi atacate drepturile. Curentul
antipsihiatric a avut un puternic impact
ceea ce a dus la dezinstituţionalizarea
psihiatriei şi dezvoltarea psihiatriei
comunitare. Aceasta a avut la bază o
serie de deziderate etice ca autonomia,
dreptul la trăi independent,înlăturarea
abuzurilor legate de internarea si tratarea
obligatorie în spitalul de psihiatrie (2).
Interesul crescut pentru etica
psihiatrică este semnificativ în ultimele
decenii şi decurge dintr-o serie de
condiţii care au conturat cadrul actual al
psihiatriei şi anume schimbarea naturii
asistenţei psihiatrice, criticile
antipsihiatriei, controversele legate de

* Asistent universitar, medic primar psihiatru, Disciplina de Psihiatrie, UMF „Gr.T.Popa” Iaşi, Romȃnia
**Autor corespondent, asistent universitar, medic rezident psihiatru, Disciplina de Psihiatrie, UMF
„Gr.T.Popa” Iaşi, Romȃnia, email: anamburlea@yahoo.com
*** Profesor universitar, medic primar psihiatru, Disciplina de Psihiatrie, UMF „Gr.T.Popa Iaşi”, Romȃnia

11
tratamentul tulburărilor psihice sau
demascarea unor abuzuri din psihiatrie.
Schimbarea tipului de consum medical a
determinat creşterea responsabilităţii
pacientului în asigurarea asistenţei
psihiatrice, precum şi implicarea
beneficiarilor de asistenţă psihiatrică în
evaluarea acestor programe (3). De
asemenea, criticile antipsihiatriei au
condus la crearea unui cadru favorabil
dezvoltării sensului etic al
responsabilităţii medicale privind
criteriologia diagnostică în psihiatrie,
precum şi reintegrarea şi reinserţia
comunitară. Controversele privind
tratmentul tulburărilor psihice s-au
concentrat, în special, asupra pacienţilor
care nu pot avea un consimţământ
informat asupra propriului tratament.
Implicaţiile etice s-au extins de la
psihochirurgie şi terapie electro-
convulsivantă, care manipulează fizic
creierul, până la psihofarmacologie şi
psihoterpie,care determină modificări
comportamentale (4).
Unul din principiile etice medicale
stabilite de Asociaţia Medicală
Americană în anul 1847 stipulează faptul
că: ”Principalul obiectiv al profesiei
medicale este cel de a fi în slujba
umanităţii, manifestând un respect deplin
pentru demnitatea omului” (5). Deşi,
acest principiu este destul de explicit,în
psihiatrie această afirmaţie poate
determina o serie de întrebări deoarece
avem în vedere faptul că mulţi pacienţi
au discernământul diminuat sau absent şi
nu pot fi parteneri egali în relaţia medic-
pacient. În aceste condiţii
responsabilitatea va reveni integral
medicului psihiatru, dar deciziile din
activitatea sa nu pot face întotdeauna
obiectul unei analize etice profunde,
deoarece posibilităţile de intervenţie ar
deveni tardive şi ineficiente.
George L. Engel, fondatorul
modelului medical bio-psiho-social, a
12
explicat tendinţa ultimilor ani de
apropiere a psihiatriei de modelul
medical, fapt ce a rezultat din criza de
încredere a celorlaltor specialităţi
medicale faţă de psihiatrie. Psihiatria a
fost considerată “un amalgam de opinii
neştiinţifice asortate cu filozofi şi şcoli
ale gândirii, mixaje de metafore,
propagandă de idei politice pentru
sănătatea mentală şi alte scopuri
ezoterice” (6).Apropierea psihiatriei de
modelul medical atrage după sine şi noi
probleme, ce pot intra sub incidenţa
eticii. Astfel, modelul medical cere
delimitări clare nosologice, dar în
psihiatrie graniţele tulburărilor psihice nu
pot fi bine stabilite deoarece, de exemplu,
reacţiile adaptative la stress nu pot fi
considerate adevărate tulburări psihice.
Sindroamele depresive reprezintă o
categorie nosologică importantă, atât prin
frecvenţa de apariţie şi a amplei palete
simptomatologice pe care o implică, cât
mai ales datorită impactului social pe
care îl determină. Numitorul comun al
majorităţii sindroamelor depresive este
reprezentat de riscul suicidar. El
reprezintă un fenomen cvasiconstant al
simptomatologiei depresive şi crează o
relaţie în dublu sens între depresie şi
suicid. Conduita suicidară implică
aspecte etiologice, semiologice şi
sociologice foarte variate, astfel încât
este foarte dificil să se obţină o
perspectivă unitară asupra acestui
fenomen. Relaţia depresie-suicid trebuie
scoasă din limitele unui model medical şi
trebuie plasată la răscrucea dintre
psihiatrie,etică normativă şi morală. Cu
toate acestea, nu trebuie făcută o
delimitare netă între suicid patologic şi
suicid raţional, ci se evidenţiază
caracterul şi variabilitatea individuală a
comportamentului suicidar. Pentru
societate, suicidul nu este numai o
problemă medicală, ci şi una morală, care
se concretizează în atitudinea acesteia
dintr-o anumită perioadă istorică.
Această atitudine este dictată de concepte
religioase, politice şi nu în ultimul rând
filozofice ale epocii respective.
Societatea contemporană se află sub
imperativul respectării drepturilor
omului. Psihiatria este unul din domeniile
vizate din acest punct de vedere, fiind
acuzată chiar de abuz (7). Astfel, în unele
state, psihiatria beneficiază azi de
reglementări precise privind internările şi
tratamentul diferenţiat în funcţie de
condiţia voluntară sau nonvoluntară a
internării. Pe de altă parte, suicidul, ca de
altfel şi eutanasia sunt subiecte disputate
şi pe plan juridic, existând, deja, în unele
ţări, legiferarea dreptului la o moarte
demnă. În ceea ce priveşte poziţia
psihiatrului faţă de pacientul depresiv cu
potenţial suicidar, aceasta nu trebuie să
fie tributară conceptelor generale care
guvernează societatea la un moment dat,
ci trebuie să se supună standardelor
profesionale. Cu toate acestea, în
practică, se pot întâlni diverse situaţii
particulare, care pot deveni adevărate
dileme în ceea ce priveşte atitudinea
optimă ce ar trebui adoptată şi care nu îşi
găsesc rezolvarea doar prin respectarea
unor acte normative (8).
Cuvântul suicid a fost creat de abatele
Desfontaine în 1737 şi provine de la
cuvintele sui care înseamnă sine, iar
caedere semnifică a omorî, adică
omorârea propriei persoane (9). Odată cu
introducerea acestui termen,ulterior au
urmat numeroase încercări de definire a
acestuia. E. Durkheim consideră suicid
”oricare caz de moarte survenită direct
sau indirect, dintr-un act pozitiv sau
negativ îndeplinit de victima însăşi, care
se aşteaptă la producerea acestui
rezultat”. El a încercat chiar o clasificare
a suicidului, categoriile sale de suicid
egoist, altruist, anomic şi fatalist sunt
chiar şi azi luate în considerare (1). J.
Baechler, într-un mod mult mai general,
13
defineşte suicidul ca orice comportament
care caută şi găseşte soluţia unei
probleme existenţiale prin atentarea la
viaţa subiectului însuşi (10). Suicidul este
o latură a comportamentului uman, nu
este doar un act izolat şi din această
cauză filozofi, sociologi, teologi,
psihologi şi psihiatri au fost atraşi mai
ales de atitudinea pe care individul însuşi
sau societatea o au faţă de suicid. Astfel,
s-a definit chiar un concept, dar termenul
de suicid nu a fost niciodată înţeles în
complexitatea sa. De fapt, suicidul nici
nu poate fi explicat, astfel că toate
definiţiile se încadrează între repere
descriptive şi încercările de a fi cât mai
utile metodologiei epidemiologice.
Astfel, suicidul, conform definiţiei
criteriologice al lui Beauchamp,
reprezintă actul întreprins de o persoană
pentru a-şi provoca în mod intenţionat
moartea, nu există coerciţie în acest sens
din partea altor persoane, iar moartea este
provocată în circumstanţe create în mod
special în acest scop (2). Cu cât acest
fenomen este mai amplu studiat, cu atât
se descoperă noi faţete, care necesită alte
criterii de evaluare şi o abordare mai
complexă. JD Douglas abordează
definirea suicidului dintr-o dublă
perspectivă psihologică şi sociologică,
realizează mai mult un concept decât o
definiţie clasică şi relevă cinci
dimensiuni ale actului suicidar: iniţiativă,
motivaţie, intenţie, voinţă, dorinţă (11).
Un studiu prospectiv efectuat pe
supravieţuitorii unor tentative suicidare a
arătat că o tentativă din opt este urmată
de moarte. De asemenea, până la un an
doar 1% din ei vor mai avea o nouă
tentativă şi vor reuşi să o finalizeze, iar la
15 ani, 5% până la 15% au o nouă
tentativă suicidară şi finalizează actul.
Acest studiu a încercat să găsească o
relaţie între suicid şi afectarea statusului
mental, precum şi între tentativa
suicidară şi afectarea relaţiilor
interumane din grupul suicidarului (12).
Numeroase studii au demonstrat
existenţa unei rate de aproximativ 11 ori
mai mari a suicidalităţii în rândul
persoanelor diagnosticate cu tulburări
psihice comparativ cu populaţia generală.
În cadrul tulburărilor psihice, probabil
cea mai mare rată a sucidului se
întâlneşte printre tulburările afective şi
anume 30,3% din totalul sinuciderilor
înregistrate în rândul pacienţilor internaţi
în spitalele de psihiatrie, faţă de 21,9% în
cazul pacienţilor cu schizofrenie sau
24,6% în cazul celor cu tulburări de
personalitate (13). Orice depresie poate
prezenta la un moment dat un risc
suicidar. Acest risc este mai mare în
cazul prezenţei comorbidităţilor de tip
anxietate sau abuz de substanţe. O pro-
blemă apare în momentul în care se caută
să se demonstreze reciprocitatea relaţiei
depresie-suicid, pentru că nu orice
persoană care are o tentativă suicidară
este şi diagnosticată cu depresie. Astfel,
actul suicidar riscă să fie medicalizat,
având şi consecinţe medico-legale.
Acestă atitudine are şi rădăcini istorice,
dacă ne gândim la perioada în care
legislaţia din multe ţări condamna sever
actul suicidar, singura disculpare fiind
existenţa unei tulburări psihice (4).
Consecinţele psihiatrizării actului
suicidar sunt vizibile pe plan social,
stigmatizarea şi eticheta de tulburare
psihică duc la marginalizarea socială. Din
punct de vedere medico-legal, atitudinea
faţă de o persoană cu risc suicidar
implică internarea în regim de urgenţă,
chiar şi în regim nevoluntar. Previziunea
şi întâmpinarea riscului suicidar sunt
posibile în condiţiile unei observaţii
clinice permanente şi sunt determinate de
însăşi simptomatologia depresivă.
Următoarele elemente ale sindromului
depresiv pot atenţiona asupra riscului
suicidar:
- dispoziţia depresivă;
14
- anhedonia,conştientizată în mod
penibil;
- anestezia afectivă;
- inhibiţia psihomotorie;
- conţinutul gândirii cu conotaţie
negativă;
- deformarea viziunii asupra
viitorului şi asupra lumii;
- diminuarea capacităţii voliţionale
şi a iniţiativei.
Se poate pune întrebarea dacă
individul se sinucide doar în calitate de
depresiv sau doar în calitate de subiect
antrenat în căutarea unor rezolvări
definitive. Psihanaliştii vorbesc chiar de
existenţa unui impuls al morţii, dar în
declanşarea unui act suicidar intervin şi
alţi factori conjuncturali. Atitudinea de a
asimila suicidul cu depresia, de a
psihiatriza acest act, de a-i acorda un
tratament şi o profilaxie ca oricărei
boli,este o atitudine comodă, dar
ineficientă. La aceasta contribuie şi
poziţia vulnerabilă a psihiatrului în faţa
pacientului suicidar şi astfel nu poate
adopta o atitudine detaşată, medicalizând
această relaţie (14). La cealaltă extremă
se află conceptul de suicid raţional, caz în
care conflictul intrapsihic sau cu
societatea este înlocuit cu un conflict la
nivel valoric. Psihiatrul va considera
mereu valoarea vieţii în sine, dar
pacientul suicidar va vedea numai rostul
propriei vieţi şi decizia sa, chiar
deliberată în mod raţional, în funcţie de
calitatea propriei sale vieţi. Este evident
că ar fi simplist să se accepte existenţa a
două categorii de persoane suicidare, cele
depresive sau cu alte tulburări psihice şi
cele care recurg la suicid ca la o decizie
raţională de repudiere a valorilor vieţii în
sine. Legea ţării noastre nu oferă în
această situaţie un cadru prea clar,
autorizează între anumite limite
intervenţia psihiatrică, dar lasă şi libertate
de opţiune. Deşi în unele ţări se cere
reglementarea specială a dreptului de a
muri, cu variante situaţionale, ce are la
bază argumentul demnităţii morţii,
suicidul capătă un aspect mai liberalizat,
prin dispariţia legii care îl interzice (15).
Astfel, un program de prevenţie a
suicidului trebuie să ţină seama atât de
implicaţiile etice şi morale, cât şi de
aspectele legislative ce devin mai
complexe dacă ţinem cont de autonomia
şi libertatea individului. Raţiunea pentru
care trebuie prevenit suicidul porneşte de
la valoarea vieţii însăşi, deoarece viaţa
trebuie respectată din punct de vedere
moral şi trebuie îmbogăţită pentru a avea
un rost. Suicidul a fost tratat de multe ori,
fie într-o manieră negativă, ca un act
imoral sau ca o tulburare psihică, fie într-
o manieră pozitivă, ca o alegere raţională
a unei persoane libere. Asupra moralităţii
acestui act disputele s-au consumat în
general pe tărâmul filozofiei, care a
încercat să rezolve trei mari dileme legate
de suicid şi anume definiţia acestuia,
întrebarea dacă întotdeauna este imoral
pentru o persoană competentă mintal şi
raţional să comită acest act, precum şi
atitudinea pe care ar trebui să o adopte
membrii unei societăţi în faţa celor ce
comit suicid (16).
Suicidul implică nu numai o latură
morală, socială, ci şi una legală. Astfel,
până nu demult sucidul era considerat de
legislaţia britanică o crimă împotriva
propriei persoane şi era pedepsit ca atare.
Încă din secolul al XVI-lea judecătorii au
formulat obiecţii la adresa suicidului,
considerând suicidul un act ce atentează
la tendinţele naturale de autoconservare,
o încălcare a poruncii divine şi chiar un
echivalent al unui atentat împotriva
regelui. În legislaţia modernă,toate aceste
argumente s-ar putea traduce în concepte
legate de valoarea vieţii în sine, viaţa nu
este o proprietate personală, funcţia
statului fiind aceea de a proteja viaţa şi a
opiniei publice de a înfrâna încurajarea
suicidului. Întotdeauna, atât legislaţia cât
15
şi biserica, au considerat că boala este un
factor disculpant în comiterea suicidului.
Biserica consideră că nu este justificat ca
toate tulburările psihice să reprezinte
manifestări ale "îndrăcirii", ceea ce va
atrage după sine realizarea fără temei a
exorcizării, dar nici toate tulburările
spirituale să fie tratate prin metode
clinice. Tulburarea psihică nu va reduce
demnitatea omului, iar biserica "dă
mărturie că cel bolnav sufleteşte este
purtător al chipului lui Dumnezeu,
rămânând frate al nostru, care are nevoie
de compătimire şi ajutor", cum se afirmă
în "Bazele concepţiei sociale a Bisericii
Ortodoxe Ruse" (17).
În ultima perioadă s-a accentuat
tendinţa de a considera o persoană care
se sinucide sau are o tentativă suicidară
ca având tulburări psihice. În aceste
condiţii, suicidul iese de sub incidenţa
penală, dar se va confrunta cu legislaţia
referitoare la internarea în spitalele de
psihiatrie (5). Permisivitatea legată de
atitudinea faţă de suicid a unor filozofi a
fost complet obliterată de dogma bisericii
creştine. Seneca susţinea că viaţa depinde
de voinţa altora, iar moartea numai de
propria voinţă. În opoziţie cu prohibiţia
totală instituită de biserică faţă de suicid,
Montaigne argumenta că, Dumnezeu ne
oferă o dispensă atunci când ajungem în
situaţia în care viaţa devine mai rea decât
moartea. Totuşi, el nu a dorit să adopte o
atitudine ofensatoare faţă de biserică şi a
încercat să răspundă la întrebarea
referitoare la situaţiile acceptate pentru a
justifica actul sinuciderii (16). Suferinţa
fizică şi psihică, dar şi lipsa oricărei
speranţe pot fi motivaţii justificatoare,
dar dificil de încadrat din cauza
diversităţii şi subiectivismului pe care îl
implică. Însăşi religia creştină oferă
exemplul Sfântului Paul care şi-a dorit să
moară pentru a fi alături de Hristos, astfel
încât Montaigne găseşte suicidului o altă
motivaţie decât disperarea. Astfel, o
persoană poate să-şi dorească moartea în
speranţa că va găsi o mai mare fericire în
viaţa de apoi şi nu pentru a scăpa de
necazurile vieţii actuale. Hume a
combătut ideea că suicidul ar fi o crimă
faţă de Dumnezeu,faţă de societate sau
faţă de sine. Prin celebra sa aserţiune,
"viaţa unui om nu este mai importantă
pentru univers decât cea a unei scoici", el
s-a situat în contradicţie cu principiile
religioase (18). În ceea ce priveşte
datoria fiecăruia faţă de societate, aceasta
încetează în momentul în care o persoană
nu mai este capabilă să mai aducă ceva
bun şi devine chiar a povară şi împiedică
şi pe alţi membri ai societăţii să fie
folositori. Astfel, nimeni nu ar fi în stare
să renunţe la viaţă atâta timp cât merită
să ţii la ea, dar în momentul în care ea
devine o povară, Hume consideră că
merită să renunţi la ea. Pe de altă parte,
conform viziunii lui Kant, omul nu este
numai o creatură animală, care are
datoria autoconservării şi reproducerii,
dar este şi o fiinţă morală, purtătoare a
demnităţii umane. Datoria de a-şi păstra
viaţa devine astfel o noţiune etică, parte a
unui cod de obligaţii morale. Uneori,
suicidul poate reprezenta o alternativă
morală, ceea ce a constituit pentru Kant o
provocare în ceea ce priveşte susţinerea
argumentării împotriva suicidului, cum ar
fi cazul persoanelor condamnate la
moarte sau a celor care suferă de o boală
incurabilă. De asemenea, Kant a ridicat şi
problema suicidului eroic şi al martiriului
deliberat, ce pot fi considerate acte
suicidare. Abordarea suicidului a
cunoscut de-a lungul timpului extreme,
de la condamnarea civilă şi religioasă, la
evaluări exclusiv patologice deoarece, de
exemplu, Esquirol considera toţi
suicidarii ca fiind alienaţi mental.
Suicidul a fost anatemizat şi privit ca un
delict, a fost considerat misterios,
scandalos sau angoasant în acelaşi timp
(19). Azi, însă, riscă să devină doar o
16
cotă statistică, fără valoare individuală.
De aceea, se încearcă să se identifice
procesul însuşi care duce la actul suicidar
şi pentru aceasta trebuie ca acest act să
fie privit dintr-o perspectivă mai amplă,
cu conotaţii filozofice şi etice. Referin-
du-ne la dreptul la viață, la valoarea
persoanei umane și la valoarea intrinsecă
a vieţii (20), ea trebuie văzută ca un lucru
bun şi trebuie trăită, indiferent de
experienţele negative ce pot apare.
Aceste aspecte vor conferi o motivaţie
inclusiv celui care încearcă să salveze
viaţa unei persoane suicidare, chiar dacă
este dominată de durere. Pe de altă parte,
având în vedere doctrina bisericii
catolice, care conferă durerii şi suferinţei
o valoare spirituală şi se consideră a fi
raţională numai alegerea înfruntării
suferinţei. Dar aceste aspecte pot fi
uneori prea subiective pentru a putea fi
judecate sau evaluate de către cei din jur.
Suicidul cu scop de sacrificiu sau
martiriul religios, în care scopul
fundamental leagă interesul personal de o
anumită cauză, chiar şi pe fundalul unei
psihopatologii, a muri pentru o cauză nu
poate fi iraţional. Dar, dacă ne gândim că
de fapt cursul evenimentelor nu poate fi
modificat de actul suicidar şi viitorul este
imprevizibil, atunci sacrificiul devine
inutil. Dacă scopul fundamental urmărit
de persoana respectivă, de exemplu a trăi
o viaţă morală, nu poate fi atins, atunci
imposibilitatea atingerii acestui scop
poate motiva raţional un act sucidar. A
prefera suicidul, în aceste condiţii,
conferă acestuia nu numai raţionalitate, ci
şi o dimensiune morală. Aspectul moral
al oricărui suicid este greu de evaluat
deoarece moralitatea implică o serie de
reguli sau principii care stau la baza
jocului vieţii, iar suicidul reprezintă o
decizie ce face abstracţie de acestea.
Decizia de a muri este dincolo de
acţiunea argumentelor. Cu toate acestea,
se poate vorbi de obligaţia morală pentru
celelalte persoane din jurul celui cu
potenţial suicidar. Se poate contura ideea
de obligativitate generală în a oferi ajutor
celor aflaţi sub influenţa unei stări
afective negative şi care vor să renunţe la
viaţă. Această atitudine devine şi mai
clară având în vedere faptul că în
majoritatea ţărilor nu este încurajat
suicidul. Dar, această situaţie de
ansamblu nu ne împiedică să ne gândim
cât de mare este această obligaţie de a
interveni în actul suicidar, cui îi revine
preponderent această obligaţie de a
interveni şi mai ales în ce constă această
obligaţie. Mult mai dificil şi poate şi mai
subtil este şi rolul de sfătuitor pe care şi-l
poate asuma un profesionist în faţa
tentativei sau ideaţiei suicidare. Tot ceea
ce se poate cere persoanei suicidare este
un interval de reconsiderare în care să
poată analiza toate perspectivele şi în
care se poate întări suportul moral oferit.
Dar în ceea ce priveşte relaţia medic-
subiect va trebui să se evite orice
atitudine moralizatoare şi se va apela la o
ascultare atentă,exploator evaluativă a
problematicii şi motivaţiilor personale ale
subiectului (21).
Impunerii drepturilor omului şi
promovării conceptelor de libertate,
autonomie şi responsabilitate individuală,
de libertate de a decide asupra propriei
vieţi i se opune legea de protecţie a vieţii.
Toate aceste dileme referitoare la
complexitatea abordării suicidului sunt
evidenţiate de etica medicală şi deschid
calea unor viitoare modificări legislative.
Rezervele manifestate de majoritatea
aparatelor legislative faţă de actele
suicidare au la bază consecinţele sociale
negative, exemplul negativ pe care îl
oferă persoanelor derutate sau
abandonarea unor membri ai familiei.
Existenţa unor libertăţi fundamentale,
cum ar fi libertatea cuvântului sau a
credinţei, nu implică încă şi pentru suicid
acelaşi statut,atâta timp cât acceptarea sa
17
nu este un produs al conştiinţei colective
şi nu este un element fundamental pentru
justiţie (10).
Justificarea unor măsuri legislative
legate de suicid se regăseşte în
următoarele aspecte:
- impactul suicidului asupra
supravieţuitorilor, ce se simt
vinovaţi şi unii chiar comit un
suicid;
- prevenirea răului autoprovocat
prin suicid;
- obstacolele ce apar în confirmarea
unei legături între
comportamentul suicidar şi
tulburarea psihică derivă atât din
diversitatea de abordare a
comportamentului uman, cât şi
din lipsa unui consens asupra
diagnosticului psihiatric.
În cazul tentativelor suicidare, în
pragul actului, persoana trăieşte o stare
de ambivalenţă, existând practic un
strigăt de ajutor. De multe ori, actul
suicidar nu este un scop în sine, ci o
modalitate de a atrage atenţia, o încercare
de comunicare cu ceilalţi. Avându-se în
vedere această latură ambivalentă a
actului suicidar, precum şi faptul că doar
una din zece tentative suicidare se
finalizează, reiese importanţa, dar şi
necesitatea prevenirii suicidului. Totuşi,
nu trebuie să ajungem la ideea că
prevenind sau intervenind prin internare
sau spitalizare în regim supravegheat
rezolvăm doar ambivalenţa care precede
actul suicidar. În acelaşi timp,avându-se
în vedere latura impulsivă, cu consecinţe
extreme a acestui act, după intervenţia
coercitivă, se vor reconsidera raţional
adevăratele opţiuni. Internarea şi
tratamentul în regim supravegheat sunt
justificate de o serie de simptome care
caracterizează sindromul depresiv sever
precum afectarea gândirii raţionale,
încărcătura afectivă negativă extremă şi
uneori prezenţa chiar a elementelor
psihotice. Aceste metode de prevenţie,
dar şi de intervenţie sunt limitate de
riscul de a evalua greşit riscul sau
comportamentul suicidar. Acest risc este
amplificat şi de privarea de libertate pe o
perioadă mai lungă de timp, pierderea
unor drepturi civile, separarea de familie,
precum şi dubla stigmatizare ca persoană
cu tulburări psihice şi cu tentativă
suicidară. De aceea, legea ar trebui să
precizeze mai clar timpul necesar pentru
intervenţia în caz de risc suicidar, precum
şi criteriile de stabilire a acestui risc (6).
În multe ţări se acordă posibilitatea de a
reţine involuntar o persoană în spital doar
pentru 24 de ore, perioadă de timp
numită timp de reconsiderare, după care
se poate reevalua riscul suicidar. Aceste
măsuri implică şi riscuri deoarece există
posibilitatea neidentificării unei
continuităţi a tendinţei suicidare sau
ideaţia suicidară este supraevaluată şi
persoanele vor fi reţinute în spital o
perioadă mai lungă de timp. Cadrul legal
referitor la prevenţia şi intervenţia în caz
de tentativă suicidară ar trebui să includă
şi anumite măsuri referitoare la
persoanele care intervin în aceste situaţii.
Aceste persoane pot fi membrii familiei,
prieteni, persoane necunoscute sau cadre
medicale. Exceptând cadrele medicale
care sunt obligate şi responsabile de
intervenţia în caz de tentativă
suicidară,pentru celelalte categorii de
persoane nu există un cadru normativ
special. Pe de altă parte, legea pedepseşte
diferenţiat încurajarea unui suicid
finalizat şi o tentativă nereuşită, în timp
ce, din punct de vedere al răspunderii
morale, aceasta este egală în ambele
situaţii (22). Suicidul raţional este un
concept ce începe să fie acceptat şi în
lumea medicală, nu numai în filozofie,
fiind însă în căutarea unui cadru legal.
Scopul legii este acela de a proteja pe cel
slab, astfel că măsurile normative trebuie
să se refere în special la persoanele cu
18
tulburări psihice, psihotice, în situaţii de
criză, ambivalente sau nehotărâte.
Atitudinea de prevenţie a suicidului
ridică problema influenţării factorilor
psihologici şi situaţionali, ce sunt asociaţi
suicidului. Mai mult decât probleme
morale, această acţiune va impune şi o
problemă complexă logistică. Astfel, E.
Shneidman consideră aproape imposibilă
munca de a preveni nefericirea umană.
Pe de altă parte, Jean Baechler,susţinător
al ideii că suicidul reprezintă un act
pozitiv ce rezolvă o problemă
existenţială, vorbeşte de inchizitoriala
pasiune cu care politica de prevenţie a
suicidului va recurge la vânătoarea
candidaţilor la suicid (23). O altă
problemă controversată este reprezentată
de cea a intervenţiei în cazul suicidului.
Momentul intervenţiei reprezintă o
problemă etică şi filozofică, fiind
momentul interferenţei directe într-o
tentativă suicidară. Cea mai frecventă
modalitate de intervenţie este cunoscută
sub denumirea de intervenţie în criză sau
help-line. În cazul acestor intervenţii,
atunci când avertismentul suicidar creşte
şi devine iminent, fără ca persoana în
cauză să fie avertizată, s-ar putea
interveni. Dar, recent s-a introdus în
statutul de funcţionare al acestor centre
de intervenţie în criză, garanţia
anonimatului şi a abţinerii de la
intervenţii coercitive de salvare, acestea
având loc numai în momentul în care
sunt solicitate de persoana în cauză (24).
Suicidul reprezintă în continuare un
fenomen social disturbant, universal şi
peren, care deşi este un act individual,
rezonanţa sa socială nu poate fi ignorată,
începând de la atitudinea comunităţii şi
până la organismele socio-medicale de
ajutor şi prevenţie. Probleme morale pe
care le implică suicidul necesită în
continuare judecăţi şi reflecţii etico-
filozofice, care se referă la principiile
etice ale autonomiei şi paternalismului,
consimţământului liber şi informat,
confidenţialitatea sau spitalizarea
involuntară.
În încheiere, am putea concluziona
toate aceste controverse în ceea ce
priveşte atitudinea morală şi etică faţă de
suicid, prin citarea lui Nietzche din "Aşa
grăit-a Zarathrustra", care subliniază
subiectivismul şi relativitatea abordării
acestui fenomen încă enigmatic: ”Mulţi
mor prea târziu, iar unii mor prea
devreme." Maxima "a muri la timpul
potrivit" are înţelesuri încă greu de
descifrat pentru noi.

Bibliografie
[1]. Abrams N., Buckner M.D. Medical Ethics, Edit MIT Press London 1983
[2]. Appelbaum P.S., Gutheil T.C. Clinical Handbook of Psychiatry and the Law, Edit Williams
and Wilkins Baltimore 1991
[3]. Arieti S. Psychiatric controversy : Man’s ethical dimension, Am J of Psychiatry 1975;132:
39-42
[4]. Beauchamps F.L., Childress J.F. Principles of biomedical ethics, Edit Oxford University
Press New York 1980
[5]. Chiriţă R. Elemente de psihiatrie clinică şi etică psihiatrică, Edit Fundaţiei Andrei Şaguna
1989
[6]. Engelhardt N.T.Jr. The foundation of bioethics, Edit Oxford University Press New York
1996
[7]. Pallis D.J., Gibbons J.G. Estimating suicide risk among attempted suicides, Brit J
Psychiatry 1984, 139-148
[8]. Warheit G.J. Life events, coping, stress and depressive symptomatology, Am J Psychiatry
1979, 502-507
[9]. Belis V. Îndreptar de practică medico-legală, Edit Medicală Bucureşti 1990
[10]. Astărăstoae V., Oprea L., Vicol M.C. Responsabilitatea Socială şi individuală pentru
sănătate în sistemul sanitar românesc, Raport al Colegiului Medicilor din România 2010
[11]. Battin P. Ethical Issues in suicide, Edit Pretince Hall New Jersey 1982
[12]. Meisel A. The right to die, Edit Wiley and Sons New York 1989
[13]. Bloch S., Chodoff P. Psychiatric Ethics, Edit Oxford University Press 1981
[14]. Ali Md Y. Understanding suicide attack: weapon of the weak or crime against humanity?,
Journal for the Study of Religions and Ideologies 2011;10(30): 236-257
[15]. Olaru B. Common morality, moral dilemmas and hermeneutic ability, Revista Română de
Bioetică 2010; 8(2): 124-133
[16]. Bazac A. Philosophy and Reform: a word about current philosophy–religion dialogue
within the Romanian educational system, Journal for the Study of Religions and Ideologies
2011;10(28): 108-128
[17]. Iliescu A.P. The Autonomy of Morals. Two Analytic Arguments, Journal for the Study of
Religions and Ideologies 2010;9(26): 3-17
[18]. Chertie D., Curşeu P.L., Schalk R. Decizii privind euthanasia explorare şi extindere a
modelului de luare de decizii în comun, Revista Română de Bioetică 2011; 9(4):5-14
[19]. Marţian I. Două linii de gândire şi de acţiune privind problema legalizării eutanasiei şi
evoluţia practicii în domeniu, Revista Română de Bioetică 2011; 9(2):50-62
[20]. Buta M.G., Buta L. Perspectivele teologice ale bioeticii, Revista Română de Bioetică 2012;
10(1): 27-33
[21]. Abrudan E. Ethical expertise and bioethics, Journal for the Study of Religions and
Ideologies 2011;10(30):397-402
[22]. Baechler J. Suicide, Edit Basic Books New York 1979
[23]. Iovan M. Characteristics of the ideal of Christian education, European Journal of Science
and Theology 2010;6(4):5-21
[24]. Szasz Th. The ethics of suicide, The antioch review 1971; 7-17

19