Fiabilitatea Sistemelor

Prin sistem fără restabilire se înțelege un sistem a cărui capacitate de funcționare nu se

mai restabilește în perioada exploatării, după apariția defecțiunii (sistem nereparabil).
Exemple de sisteme nereparabile sunt sateliții și circuitele integrate.
În legătură cu fiabilitatea trebuie definiți anumiți termeni, după cum urmează.
Defectul se definește ca incapacitatea unui element de a îndeplini o funcție cerută. Defectul
este considerat o abatere a unei caracteristici de calitate de la nivelul dorit (impus).
Defectarea sau căderea (failure) reprezintă încetarea capacității unui produs de a-și
îndeplini funcția specificată, așadar întreruperea funcționării lui în perioada de exploatare.
Defectele sunt cauzele defectărilor. Defectele care pot apărea în faza de execuție a produsului
sunt: defecte provocate de natura materialului; defecte provocate de mașina sau utilajul
tehnologic; defecte provocate de operatorul uman; defecte provocate de metoda de control. În
etapa de exploatare, defectele pot fi cauzate de uzare, de șocuri și deformații, de mediul
ambiant, defecțiuni provocate de factorul uman. Exprimarea cantitativă a căderilor se poate
face prin consemnarea duratelor (timpilor) de bună funcționare până la defectare.
Indicatorii de fiabilitate sunt mărimi care exprimă cantitativ fiabilitatea produselor.
Aceștia sunt:

 funcția de fiabilitate;
 funcția de nonfiabilitate;
 densitatea de probabilitate a defectărilor;
 intensitatea (rata) de defectare;
 timpul mediu de bună funcționare.
Funcția de fiabilitate R(t) este probabilitatea P ca un produs să funcționeze fără
defectare, în intervalul (0, t) , în condiții determinate:
R(t) = P(T >t) (1) unde:
T --variabilă aleatoare (timpul); t --limită cu valoarea dată a timpului de bună funcționare
(care se admite că începe de la timpul zero).
Funcția este descrescătoare, continuă și pozitivă în intervalul de timp (0, ∞). Dacă t=
0, R(0) = 1; dacă t→∞, R(∞) →0.
Funcția de nonfiabilitate F(t) exprimă probabilitatea defectării unui produs care
trebuie să funcționeze bine într-un interval de timp t stabilit:
F(t) = P(T < t) (2) Între cele două funcții, de fiabilitate și de nonfiabilitate există relația : R(t)
= 1 - F(t)
Funcția densității de probabilitate a defectărilor f(t) exprimă densitatea de repartiție a
evenimentului "defectare".
O noțiune importantă legată de fiabilitate este intensitatea de defectare (rata de
defectare) λ(t) care exprimă probabilitatea ca un echipament, utilaj, produs etc. în bună stare
de funcționare la momentul t să se defecteze în intervalul (t, t+dt). Prin definiție, λ(t) este o
densitate de probabilitate condiționată a defectărilor.
Timpul mediu de bună funcționare MTBF (Mean Time Between Failures) exprimă
timpul mediu de funcționare între două defectări succesive, în cazul produselor reparabile. În
domeniul tehnicii de calcul, indicatorul MTBF reprezintă intervalul mediu de timp care se
scurge până când o piesă hardware se defectează sau necesită întreținere. Timpul mediu de
bună funcționare are aceleași inițiale MTBF și în limba franceză, engleză și spaniolă. În cazul
unui sistem nereparabil, deci care este înlocuit după defectare, în locul indicatorului MTBF se
folosește timpul mediu până la defectare MTTF (Mean Time To Failure). Cu cât MTTF
crește, cu atât fiabilitatea se mărește. În practică, interesează în mod deosebit modul cum rata
defectărilor λ(t) evoluează în timp. Pentru sistemele mecanice este tipică evoluția printr-un
grafic denumit, în mod curent, curbă în formă de "cadă de baie" (engl.: bath--tub curve).
Pentru a stabili fiabilitatea unui sistem fără restabilire (nereparabil) se ia în
considerație durata scursă de la punerea sau repunerea în funcțiune până la defectarea
sistemului, denumită și "timp de funcționare fără defecțiuni", durată care este o variabilă
aleatoare continuă. Pentru concizia reprezentării, de obicei se indică doar valoarea medie a
timpului de bună funcționare.
În evoluția intensității de defectare a unui obiect în timp (durata de viață) se pot constata trei
perioade distincte pe graficul de tip "cadă de baie":

1. Perioada inițială sau de rodaj, în care defecțiunile se datorează unor cauze

necunoscute sau doar ascunse, cum ar fi erorile de proiectare, deficiențele fabricației,
ale controlului de calitate sau montajului, dar eventual și deficiențe în proiectare ș.a.
În această perioadă, intensitatea de defectare este ridicată, pentru că se defectează
elementele/componentele cele mai slabe, însă intensitatea de defectare se micșorează
rapid până la un palier. Corectarea sau eliminarea acestor defecte în urma
îmbunătățirii controlului tehnic de calitate, conduce la micșorarea intensității de
defectare. În mod obișnuit, evitarea unor astfel de situații la beneficiar se obține prin
executarea rodajului, înainte de livrare și dare în exploatare.

2. Perioada de maturitate, de viață utilă sau de exploatare normală, în care frecvența

defectărilor se menține aproximativ constantă. Defectările apar din cauza unor
accidente sau evoluții imprevizibile ale funcționării. Perioada de viață utilă este în
general mult mai mare decât celelalte, ceea ce face ca pentru multe astfel de obiecte
(sisteme) intensitatea și frecvența defecțiunilor să fie relativ constantă. Alte
caracteristici importante de fiabilitate sunt timpul mediu dintre două avarii succesive
(engleză: Mean Time Between Failures, MTBF), precum și timpul mediu necesar
pentru o reparație (engleză: Mean Time To Repair, MTTR). Scopul studiilor de
fiabilitate este întotdeauna asigurarea unei disponibilități maxime, cât mai apropiate
de 100 % din timpul de funcționare prevăzut. Pentru creșterea duratei de viață a unui
sistem în perioada de maturitate se asigură efectuarea operațiunilor
de mentenanță prescrise (ungere, curățare etc.).

3. Perioada finală sau de îmbătrânire (bătrânețe), sau perioada defecțiunilor

critice (catastrofale) în care intensitatea și frecvența defectărilor crește rapid, datorită
 unor uzuri inevitabile sau oboselii materialelor. Defectările evoluează cu o distribuție
asimilată cu repartiția Weibull , deci cu o rată de defectare în creștere rapidă și
continuă. Schimbările componentelor defecte și reparațiile preventive ale elementelor
uzate asigură deseori evitarea apariției fenomenelor de defectare din perioada a treia,
care pot avea consecințe grave. În practică s-a constatat că pentru unele utilaje și
agregate tehnologice, perioada finală nu este atinsă, datorită mai ales uzurii morale,
care conduce la scoaterea lor din folosință înainte de această perioadă.
Trebuie menționat că forma graficului se modifică în funcție de modul de întreținere.
Perioada de maturitate (viață utilă) poate fi mărită prin acțiuni de verificare și schimbare
preventivă a componentelor defecte. Cele mai multe componente electronice și electrice nu
prezintă o perioadă a defecțiunilor critice.

In majoritatea cazurilor, produsele sunt formate din mai multe componente sau
subansamble. În limbajul fiabilității aceste produse complexe se numesc sisteme.
Pentru calcularea, respectiv determinarea fiabilității unui sistem la proiectare este
necesar să se cunoască fiabilitatea fiecărui element component, respectiv subansamblu și a
conexiunilor acestora, în care scop se întocmește schema bloc pentru calculul
fiabilității (engl. reliability block diagram). Schema bloc este un mijloc eficient de
comunicare a structurii topologice a sistemului (definite prin conectarea mai multor
componente). În schema bloc, sistemul este reprezentat ca o rețea în care componentele
(blocurile) sistemului sunt conectate fie în serie, fie în paralel sau printr-o combinație a
acestora. O schemă bloc pentru calculul fiabilității poate fi întocmită utilizând comutatoare în
locul blocurilor, în care caz un comutator închis reprezintă o componentă în funcțiune, iar un
comutator deschis--o componentă defectată.
Pentru întocmirea schemei bloc la proiectare este necesară parcurgerea următoarelor trei
etape:

 se examinează modul de funcționare a produsului/sistemului, specificându-se conținutul

funcționării fără defecțiuni; se identifică elementele sau subansamblurile care compun
produsul și modul lor de funcționare;
 se stabilesc defecțiunile posibile care pot afecta atât produsul cât și elementele
componente, prin analiza modurilor de defectare și a efectelor lor;
 se alcătuește modelul funcționării fără defecțiuni al sistemului, după cum elementele sunt
legate în serie, în paralel sau printr-o combinație a acestor moduri.
Așa cum s-a precizat mai înainte, din punctul de vedere al structurii, sistemele pot fi: cu
structură în serie, cu structură în paralel și cu structură serie--paralel.
Fiabilitatea sistemelor cu structură în serie.
Se consideră că, din punct de vedere al fiabilității, un sistem format din n elemente are
o structură în serie atunci când defectarea unuia dintre elementele componente atrage după
sine întreruperea funcționării întregului sistem. Fiabilitatea unui sistem în serie Rs(t) se
determină cu formula:
Rs(t) = R1(t)R2(t)...Rn(t) (3)
unde Rs(t) este fiabilitatea sistemului pentru un timp t;
Ri(t) --fiabilitatea elementului i, pentru același timp t.
Formula (3) este cunoscută sub denumirea teorema produsului fiabilităților.
 Relația (3) arată că fiabilitatea sistemului în serie este întotdeauna mai mică decât
fiabilitatea elementului cu cea mai scăzută fiabilitate.
Fiabilitatea sistemelor cu structură în paralel.
Din punct de vedere al fiabilității, se consideră că un sistem format din n elemente are
o structură în paralel dacă defectarea unui element nu conduce la defectarea sistemului,
deoarece funcțiunile elementului defect sunt îndeplinite de elementele rămase în stare de
funcționare; întregul sistem se defectează numai la defectarea tuturor elementelor
componente. În acest sens, căile/rutele paralele sunt redundante.
Dacă Ri, cu i = 1...n este fiabilitatea acestor n componente, legate în paralel, atunci
funcția de nonfiabilitate (probabilitatea de defectare) este dată de relația:
Fi = 1-Ri (4)

Nonfiabilitatea întregului sistem se calculează cu formula:

Fs =(1-R1)(1-R2)...(1-Rn) (5)
Pe baza relației (4), rezultă:
Rs= 1-(1-R1)(1-R2)...(1-Rn) (6)
Fiabilitatea sistemelor cu structură serie-paralel. Fiabilitatea unor astfel de sisteme
se determină pe baza considerentelor anterioare, de la sistemele cu legătură în serie și cu
legătură în paralel a elementelor componente. Datorită complexității unor astfel de structuri,
fiabilitatea sistemului se calculează ținând seama de fiecare caz în parte.

Analiza cu ajutorul Fault Tree

Analiza cu ajutorul Fault Tree-ului este o metodă de analiză a fiabilităţii şi securităţii.

Acest concept a fost introdus în anul 1962 pentru prima dată de către laboratoarele Bell
Telephone dezvoltându-l pentru a fi folosit în Forţele Aeriene Americane. Fault Tree-ul este
una din cele mai folosite metode de analiză logică în operaţiuni de cercetare şi în fiabilitatea
sistemului.
Dacă ar fi să definim, arborele de defectare este o reprezentare grafică, logică a
relaţiilor dintre evenimente ce cuantifică riscul determinând diferite combinaţii de erori ce ar
putea duce la o defecţiune a sistemului .
Aşadar arborele de defectare sau fault tree este o metoda grafică de prezentare a
modului în care cedarea sistemului poate proveni din cedarea componentelor.
Metoda fault tree analizează sistemul de la efect la cauză. Aceasta începe cu cedarea
sistemului, acţiunea fiind catalogată ca fiind cea mai importantă, şi merge înapoi pentru a
deduce cedarea cărui element sau eveniment primar ar fi putut cauza cedarea sistemului.
Scopul principal al analizei pe baza “arborelui de defectare” este de a evalua
probabilitatea ca un eveniment de top să aibă loc, cu ajutorul metodelor analitice şi statistice.
Aceste calcule implică cunoaşterea unor date privind fiabilitatea sistemului cum ar fi:
probabilitate de cedare, rata de cedare, nivelul de cedare, timpul până la cedare, rata de
reparaţii, etc. Modelele de analiză pe baza arborilor de defectare au fost utilizate de mult timp
 Pentru analize calitative şi cantitative ale combinaţiilor de evenimente care pot duce la
cedarea unui sistem. Construirea unui model de tip ”arbore defectare” poate oferi o
perspectivă asupra modului prin care se pun în evidenţă potenţialele deficienţe. Analiza
sistemelor complexe poate produce mii de combinaţii de evenimente care pot provoca
apariţia evenimentului de top.
Din punct de vedere structural, arborele de defectare utilizează următoarele concepte:
 elementele primare - reprezintă componentele sau blocurile care stau la nivelul de
bază al cuantificării avariei sistemului;
 defecţiunile primare - reprezintă defectele elementelor primare;- evenimentul critic -
reprezintă starea de defect a sistemului;
 modul de defectare - reprezintă setul de elemente defecte simultan care scot din
funcţiune sistemul;
 modul minim de defectare - reprezintă setul cel mai mic de elemente primare care
fiind defecte simultan, conduc la defectarea sistemului;
 nivelul ierarhic - reprezintă totalitatea elementelor care sunt echivalente structural şi
care ocupa poziţii echivalente în structura arborelui de defectare.
Metoda are la bază logica binară, prin care în mod formal o funcţie a sistemului este
asimilată unei funcţii binare, ale cărei variabile sunt defecţiunile primare şi care este
sintetizată cu elemente NU, ŞI, SAU. Aceste elemente poartă numele de porţi.

Structural vorbind un arbore de defectare utilizează următoarele elemente:

 porţi logice;
 evenimente;
 legături;
 operaţiuni de transfer.
Studiul fiabilitaţii sistemelor prin metoda arborilor de defectare

Pe baza analizei prin metoda arborelui de defectare, se poate obţine fie probabilitatea
de defectare, fie rata de defectare:
a) Evaluarea probabilităţii de defectare foloseşte proprietăţile porţilor logice:
ŞI, SAU, INVERSOR:

Astfel, la ieşirile celor trei porţi logice, probabilitatea de a avea defect este:
 la ieşirea porţii ŞI probabilitatea(A şi B defect)=

 la ieşirea porţii SAU probabilitatea(A sau B defect)=