Navigaţia în Marea Neagră

Ca şi în dreptul privat, situaţiile internaţionale sunt guvernate de existenţa

unor norme de conduită, acceptate de societatatea internaţională în ansamblul său,
ce au ca rol orânduirea şi buna administrare a patrimoniului omenirii precum şi a
relaţiilor între subiectele de drept internaţional. Dreptul internaţional în esenţa sa
presupune dinamismul şi interdependenţa relaţiilor internaţionale. Astfel, normele
de drept internaţional au apărut în toate domeniile ce sunt de esenţa relaţiilor
internaţionale.
În ce priveşte dreptul mării, cadrul legal în vigoare este Convenţia semnată
în 1982 la Montego Bay, în Jamaica. Acest document a pus capăt numeroaselor
controverse ce priveau relaţiile sociale ce aveau ca obiect marea. Principiul
libertăţii largului mării, principiu fundamental în materie de navigaţie maritimă a
primit o recunoaştere generală incepând cu sec. XVIII, lucrare fundamentală pentru
acest principiu fiind Mare liberum a lui Hugo Grotius; înainte de acest moment
mările puteau aparţine unui stat.
Începand cu sec. XVIII aplicarea acestui principiu a fost lăsat la arbitrariul
marilor puteri maritime. O situaţie aparte este cea a mărilor închise, cum este
Marea Neagră. Denumite şi "mări cu regim special" sau "mări regionale", ele
primesc un statut special corespunzător trăsăturilor pe care le prezintă, care trebuie
adoptat de doctrina şi consacrat de dreptul internaţional. Aceste mări au trăsături
speciale fiind înconjurate de teritoriul a două sau mai multor state, neavând o cale
de comunicare cu alte mări sau , deşi această cale există, se face prin intermediul
unor strâmtori sau canale, care au caracterul unei unice căi de acces pe apă.
Prezintă o deosebită importanţă pentru riverani, datorită poziţiei şi finalităţii lor,
teritoriul lor nefiind traversat de căi obligate de navigaţia internaţională. Aceste
mări, deşi înconjurate de state nu fac obiectul suveranităţii niciunui stat, fiind mări
libere. Regimul navigaţiei în Marea Neagră a variat de-a lungul timpului în funcţie
de raportul de forţe care se aflau in prezenţa, în momentul istoric respectiv, raport
definit de tratatele şi convenţiile încheiate. Oglindit în regimul navigaţiei în Marea
Neagră a fost şi regimul navigaţiei prin strâmtorile acesteia.
Marea Neagră a fost transformată într-un ceea ce istoria a denumit plastic
"lac turcesc". De-a lungul vremii veneţienii au obţinut beneficii în ceea ce priveşte
comerţul in Marea Neagră, la fel şi englezii, urmând ca de aceleaşi beneficii să
profite şi olandezii, care, mai târziu le împart cu Perfidul Albion . Ceea ce este
deosebit de interesant în ceea ce priveşte Marea Neagră este faptul ca aceasta nu
are mare liberă iar în anumite locuri, zonele economice exclusive ale statelor
riverane se întrepătrund. Interesate in Marea Neagră sunt statele riverane , fiind o
mare închisă, păstrând un contact internaţional prin intermediul strâmtorilor, de o
mare importanţa pentru aceste state.
Strâmtorile internaţionale sunt întinderi de apă situate între porţiuni de uscat
formând treceri înguste pentru navigaţie. Regimul juridic al acestora interesează
atât statele riverane, pentru asigurarea propriei lor securităţi, cât şi celelalte state
ale lumii, pentru facilitarea navigaţiei libere a navelor proprii, strâmtorile făcând
posibilă scurtarea rutelor între diferite porturi ale lumii.
Până la Convenţia din 1982 asupra dreptului mării, dreptul internaţional nu
cuprindea reguli general acceptate privind navigaţia prin strâmtorile internaţionale,
existând doar reglementări punctuale asupra unora dintre acestea: Bosfor şi
Dardanele ( la Marea Neagră), Sun, Belul Mare şi Belul Mic ( la Marea Baltică),
Gibraltar, Magellan etc.
Regimul juridic stabilit prin Convenţia din 1982 prevede că prin strâmtorile
care leagă o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă cu o altă parte a
mării libere sau a zonei economice exclusive statele au un drept de trecere în
tranzit pentru navele lor, similar dreptului de trecere inofensivă prin marea
teritorială. Aceasta înseamnă că navele în cauză trebuie să realizeze un trafic
continuu şi rapid , să se abţină de la orice activităţi care necesită o autorizare
prealabilă din partea statului riveran, sau care sunt interzise de acesta, ori care ar
stânjeni navigaţia şi să respecte reglementările privind navigaţia în zonă stabilite de
statele riverane.
Statele riverane au obligaţia de a asigura dreptul de trecere în tranzit a
tuturor navelor în deplină securitate, fără nici o discriminare. Ele rămân, însă,
suverane asupra acestor strâmtori.

Strâmtorile Mării Negre

Constituind singura ieşire spre Marea Mediterană pentru ţările riverane
Mării Negre, strâmtorile Bosfor şi Dardanele prezintă atât pentru ţările respective,
cât şi pentru alte ţări, o importanţă politică, militară şi economică deosebită.

Stabilirea unui statut internaţional al Bosforului şi Dardanelelor s-a făcut

pentru prima oară prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1874, până atunci
Imperiul otoman exercitând suveranitatea sa deplină asupra acestora.Alte
reglementăriau fost realizate îndeosebi prin Tratatul de la Adrianopole (1829),
Tratatul de la Londra (1841) şi Convenţia de la Lausanne(1923).Sub imperiul
acestor reglementări internaţionale regimul juridic al acestor strâmtori a oscilat
între libertatea deplină pentru navigaţie a navelor unor state (Rusia, Anglia etc.)
sau pentru toate statele lumii şi închiderea lor totală pentru navele militare,
demilitarizarea şi neutralizarea lor.
Regimul juridic actual al celor două strâmtori este stabilit prin „Convenţia
de la Montreux” din 1936.
 Potrivit acestei convenţii circulaţia navelor comerciale prin strâmtori este
liberă pentru toate statele lumii. În timp de război circulaţia este liberă numai dacă
Turcia este neutră, iar dacă Turcia este beligerantă ea poate să interzică trecerea
navelor comerciale ale statelor inamice, asigurând drept de liberă trecere pentru
navele statelor neutre, cu condiţia ca acestea să nu ajute vreun stat inamic.
Navele militare ale altor state au dreptul de a trece prin strâmtori în timp de
pace, dar cu unele restricţii. Statele riverane pot trece prin strâmtori orice navă
militară, inclusiv submarine, acestea însă fiind obligate să navigheze numai ziua şi
la suprafaţă; pentru statele neriverane trecerea navelor militare este supusă unor
restricţii de tonaj, de număr de nave şi de tipul acestora.
În timp de război, Turcia poate închide strâmtorile pentru navele militare
ale statelor inamice, iar dacă Turcia nu este beligerantă ea poate permite navelor de
război ale altor state să treacă prin strâmtori, cu condiţia ca statele respective să
încheie cu ea acorduri de asistenţă mutuală. După al doilea război mondial, marile
puteri au căzut de acord la Postdam în 1945 asupra revizuirii acestui tratat pentru a
permite tonaje mai mari ale navelor militare, dar negocierile purtate ulterior nu au
dus la nici un rezultat.

Regimul juridic al strâmtorilor de-a lungul timpului

Este evidenta importanţa pe care o au strâmtorile Bosfor şi Dardanele, în special în

contextul unei mări închise cum este Marea Neagră. De-a lungul timpului, în jurul
strâmtorilor s-au perindat multe interese şi dorinţe de suveranitate ale statelor care,
atât riverane cât şi neriverane au reuşit să găsească o metoda prin care să uzeze de
existenţa strâmtorilor.
Această necesitate de a stăpâni strâmtorile a statelor decurge din însemnatatea în
domeniul economic precum şi politico- strategic pe care o au aceste puncte cheie în
tranzitul Dunăre- Marea Neagră- Marea Marmara. În consecinţa strâmtorile
reprezintâ singura cale maritimâ de legătura între Marea Neagră şi Mare nostrum,
cum era numită de vechii greci, Marea Mediterana. Poziţionarea strâmtorilor este
de o mare importanţa, adâncimile lor în mare atingând între 50 şi 90 de metri. Fiind
situate între 2 mari continente, Asia şi Europa, ele despart partea asiatică a Turciei
de Turcia Europeană.
Existenţa strâmtorilor este atestată în nenumarate scrieri greceşti, printre care
exemplificăm "Geografia" a lui Strabon; Dardanele era cunoscuta la vechii greci
sub denumirea de Hellespont de la numele Hellei care, fugind cu fratele ei de tatăl
lor crud, a ameţit deasupra strâmtorii şi a căzut. Suveranitatea asupra strâmtorilor a
aparţinut şi Troiei, făcând obiectul ascuns al marelui război troian. În istorie sunt
regăsite numeroase atestări ale existenţei strâmtorilor care au fost traversate şi de
perşi urmând ca mai apoi diverse popoare să urmarească stăpânirea Tomisului care
era un punct important, dezvoltat din punct de vedere economic. Primul acord cu
privire la libertatea de trecere a vaselor comerciale privind strâmtorile a fost
adoptat în anul 222 între Bizanţ şi Rhodos.
Strâmtorile au fost treversate şi revendicate de greci, latini, goţi, bizantini, italieni
urmând ca în Evul Mediu să se remarce un nou pretendent, puterea otomană. Turcii
au profitat de pe urma pierderilor suferite de Bizanţ pe coasta Asiei care au slăbit
puterea imperiului bizantin.