Asistenţa încetării din viaţă, decesul, moartea şi doliul

I. Asistenţa încetării din viaţă

Asistenţa încetării din viaţă implică probleme complexe, cum ar fi eutanasia, sinuciderea
asistată de medic
şi asistenţa paliativă.
A. Eutanasia. Este definită ca actul deliberat al medicului de a cauza decesul unui
pacient, prin
administrarea directă a unei doze letale a unui medicament sau a unui alt agent (denumită
uneori moartea
din compasiune sau de milă – mercy killing).
B. Sinuciderea asistată de către medic. Se defineşte ca darea de informaţii sau punerea la
dispoziţie, de
către un medic, a mijloacelor care permit unei persoane să îşi ia viaţa în mod deliberat.
C. Probleme etice. Asociaţia Medicală Americană şi Asociaţia Psihiatrică Americană se
opun eutanasiei
şi sinuciderii asistate de către medic. În statul Oregon medicilor li se permite legal să
prescrie medicaţie
letală pacienţilor care au o boală terminală (Legea Morţii cu Demnitate, Oregon 1994,
Tabelul 23–1).
D. Asistenţa paliativă. Se defineşte ca tratamentul orientat către îndepărtarea durerii şi
suferinţei
pacienţilor pe moarte. Îngrijirile de acest fel furnizează alinarea durerilor şi suport
emoţional, social şi
spiritual, incluzând tratament psihiatric, dacă este indicat.
Asistenţa paliativă se deosebeşte de eutanasie şi de sinuciderea asistată de medic prin
câteva elemente
importante: (1) Intenţia asistenţei paliative este de a trata pacientul, nu de a cauza
moartea, ca în cazul
eutanasiei. (2) Dacă pacienţilor li se prescrie medicaţie, aceasta se face cu intenţia de a le
reduce durerea
şi suferinţa, nu de a le da posibilitatea să se sinucidă. (3) Asistenţa paliativă include
întotdeauna
examinarea psihiatrică a bolnavilor care se gândesc la sinucidere. (4) Este posibil ca
pacienţii să decedeze
ca rezultat al tratamentului paliativ de uşurare a suferinţei, dar decesul asociat cu
îngrijirile paliative nu
este intenţionat şi nu constituie scopul tratamentului.
E. Deciziile privind sfârşitul vieţii. Principiul autonomiei bolnavului cere ca medicul să
respecte decizia
pacientului cu privire la tratamentul de susţinere a vieţii. Tratamentul de susţinere a vieţii
se defineşte ca
tratamentul medical ce serveşte la prelungirea vieţii, fără să influenţeze favorabil condiţia
medicală

1
subiacentă. El înclude, în mod nelimitativ, ventilarea mecanică, dializa renală, transfuziile
de sânge,
chimioterapia, antibioticele şi nutriţia şi hidratarea artificială. Pacienţii în stadiu terminal
(in extremis) nu
trebuie niciodată să fie forţaţi să suporte suferinţe intolerabile, prelungite, în efortul de a
le prelungi viaţa.