Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava

Facultatea de Științe Economice și Administarție Publică

Drept,zi, anul III, grupaII, 2015/2016

Spețe/Rezumat

Pofesor coordonator:
Lect. Dr. BĂLĂNEASA Cristina
Studentă:
PAȘCU Georgiana- Paula
 Speța numărul 1

Calitate procesuală pasivă. Anulare sentinţă.

Evocare fond în apel. Refuz încadrare în grad de handicap. Imposibilitate administrare

probă cu expertiză. Soluţie pronunţată în echitate

H.G. nr. 118/2012 C. pr. civ.,. art. 22 alin. (7)

Instanţa de fond conferă o interpretare greşită a dispoziţiilor legale pe care le expune în
considerentele sentinţei apelate, reţinând că Institutului i-ar fi revenit calitate
procesuală pasivă în cauză, faţă de împrejurarea că dispune de personalitate juridică
aspect care, în sine, nu are nicio legătură cu cauza şi de faptul că în cadrul său
funcţionează Comisia medicală de contestaţii care a emis decizia medicală asupra
capacităţii de muncă nr...I...2013, decizie contestată în prezenta cauză.

Instanţa de fond, alături de pârâta intimată, nu conferă nicio relevanţă juridică

împrejurării conform căreia însuşi Institutul în cadrul căruia funcţionează Comisia de
soluţionare a contestaţiilor se află în subordinea Pârâtei intimate, potrivit dispoziţiilor
art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 118/2012 conform cărora CNPP are în subordine Institutul
Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, denumit în
continuare INEMRCM, instituţie publică cu personalitate juridică şi autonomie ştiinţifică.
{Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale, decizia civilă intermediară nr. 1802/18 noiembrie 2014)

Reglementând dreptul apelantei de a contesta în instanţa de judecată decizia Comisiei

medicale de contestaţii B„ legiuitorul a intenţionat să ofere acesteia şi oricărui
beneficiar al unei pensii de invaliditate revizuibile posibilitatea de a-şiputea exercita
dreptul de acces la o instanţă, cele două entităţi strict administrative, respectiv
Cabinetul de expertiză medicală a capacităţii de muncă nr. 3 din cadrul C.P.M. B şi
Comisia medicală de contestaţii B„ aflată în coordonarea şi în subordinea pârâtei CNPP,
neputând garanta, din cauza faptului că se regăsesc subordonate ierarhic sau
coordonate de instituţii ce decid asupra plăţii sau sistării plăţii unor astfel de pensii de
invaliditate, deplina imparţialitate în analiza de specialitate pe care o realizează,
împrejurare care, pentru a fi pe deplin înlăturată ca ipoteză plauzibilă, trebuie să se
reflecte în posibilitatea instanţei de a administra acel probatoriu de specialitate care să îi
permită să verifice starea de sănătate a petentei la data la care i-a fost refuzată
menţinerea sau, după caz, încadrarea în gradul de invaliditate, verificări care nu se pot
face în mod nemijlocit de către instanţa de judecată ce nu are calificările medicale
necesare, ci prin administrarea unei probe constând în expertiza medico-legală.

Doar printr-o administrare a unei astfel de probe pot fi lămurite aspectele esenţiale, de
natură medicală care exced competenţelor oricărei instanţe de judecată.

Însă, o astfel de expertiză nu poate fi realizată de aceleaşi persoane care deja s-au
pronunţat asupra capacităţii de muncă a reclamantei (cum este cazul celor trei medici
primari care au semnat decizia medicală contestată), ci trebuie să poată să fie realizată
de către alţi medici.

Nu subzistă nicio dispoziţie legală, de natură procedurală, prin care instanţa să fie
obligată să procedeze la desemnarea unor medici care să facă parte din comisii de
examinare medico-legală, aceştia nefăcând parte din experţii care se regăsesc pe lista
Biroului experţilor tehnici judiciari.
Modalitatea de constituire a unor astfel de comisii la nivelul INML Mina Minovici, prin
participarea altor medici decât cei care se pronunţă la momentul emiterii deciziei
medicale contestate, nu reprezintă atribuţia instanţei de judecată, ci este exclusiv o
chestiune administrativă, de cooperare interinstituţională între Ministerul Muncii şi
Ministerul Sănătăţii sau, după caz, între CNPP şi INML Mina Minovici, putându-se
încheia, pentru stabilirea unor astfel de comisii, protocoale sau alte acte de colaborare,
toate acestea excedând atribuţiilor instanţei care este doar obligată să solicite sprijinul
în vederea administrării probatoriului, iar nu să procedeze la rezolvarea problemelor
birocratice ce ţin de colaborarea interinstituţională a diverselor instituţii cu competenţe
medicale şi de evaluare a stării de sănătate şi a capacităţii de muncă.
(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale, decizia civilă nr. 1790/19 mai 2015)
Prin cererea de apel înregistrată pe rolul Curţii de apel Bucureşti la data de ... 2014,
apelanta L.C. - E. a criticat sentinţa civilă nr..../...2014 pronunţată de Tribunalul B. în
dosarul nr. /3/2013 prin care a fost respinsă acţiunea sa ca fiind îndreptată împotriva
unei persoane fără calitate procesuală pasivă, susţinând, în esenţă şi în rezumat, faptul
că a înţeles să cheme în judecată Casa Naţională de Pensii Publice, deoarece denumirea
acestei instituţii figurează pe antetul deciziei contestate.
Pe fondul apelului, apelanta a susţinut că ar fi necesară o reevaluare a dosarului
medical, recalcularea pensiei conform gradului medical şi al vechimii în muncă, precum
şi plata retroactivă a drepturilor băneşti medicale sau sociale.
Apelanta a mai arătat că a fost tratată inuman şi insultată de către şeful comisiei
medicale, precum şi faptul că, în perioada foarte lungă de timp scursă între data deciziei
pronunţate de Comisia medicală şi soluţionarea prezentei cauze, nu a avut posibilitatea
de a se angaja ca salariat, deoarece figurează cu decizie de incapacitate de muncă la
medicul de familie, iar acesta din urmă refuză să elibereze o adeverinţă în care să fie
înscrisă menţiunea „apt pentru muncă”.
Prin întâmpinare, C.N.P.P. a solicitat respingerea apelului, susţinând, în esenţă şi în
rezumat, faptul că Institutul naţional de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de
muncă avea personalitate juridică, precum şi calitate procesuală pasivă în cauză
deoarece aceasta este instituţia care a analizat contestaţia, lipsa calităţii sale procesuale
rezultând din coroborarea dispoziţiilor art. 71 alin. (7) din Legea nr. 263/2010 cu
prevederile din Statutul CNPP, aprobat prin H.G. nr. 118/2012.
Soluţionând apelul, Curtea a reţinut următoarele:
Tribunalul Bucureşti a respins cererea formulată de către reclamanta apelantă ca fiind
formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, deoarece
Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă -
INEMRCM, ce funcţionează în subordinea pârâte, are personalitate juridică distinctă de
cea a pârâtei, în cadrul Institutului funcţionând Comisia medicală de contestaţii.

Instanţa de fond conferă o interpretare greşită a dispoziţiilor legale pe care le expune în

considerentele sentinţei apelate, reţinând că Institutului i-ar fi revenit calitate
procesuală pasivă în cauză faţă de împrejurarea că dispune de personalitate juridică _
aspect care, în sine, nu are nicio legătură cu cauza şi de faptul că în cadrul său
funcţionează Comisia medicală de contestaţii care a emis decizia medicală asupra
capacităţii de muncă nr.../...2013, decizie contestată în prezenta cauză.

Instanţa de fond, alături de pârâta intimată nu conferă nicio relevanţă juridică

împrejurării conform căreia însuşi Institutul în cadrul căruia funcţionează Comisia de
soluţionare a contestaţiilor se află în subordinea Pârâtei intimate, potrivit dispoziţiilor
art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 118/2012 conform cărora CNPP are în subordine Institutul
Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, denumit în
continuare INEMRCM, instituţie publică cu personalitate juridică şi autonomie ştiinţifică.

Prin urmare, există o legătură de subordonare între pârâtă şi INEMRCM, deciziile privind
capacitatea de muncă fiind emise pentru a fundamenta deciziile pe care urmează a le
dispune Casele teritoriale de pensii cu privire la sistarea sau, dimpotrivă, acordarea în
continuare a pensiilor de invaliditate, iar nu ca efect al activităţii de zi cu zi a Institutului.

Dacă pârâta intimată nu ar avea nicio legătură cu menţionata decizie de stabilire a

capacităţii de muncă, ar rămâne fără un răspuns concret o întrebare: în ce scop a fost
instituită această subordonare juridică între INEMRCM şi pârâtă?
Singurul răspuns posibil este acela conform căruia legătura juridică stabilită prin
prevederile care reglementează Statutul pârâtei are în vedere tocmai situaţiile în care
Institutul desfăşoară activitate în legătură cu atribuţiile CNNP.

Altminteri, ar trebui să se accepte ideea că subzistă o subordonare juridică între

INEMRCM şi pârâta intimată, dar nicio legătură concretă între activitatea desfăşurată de
cele două instituţii.
Mai mult decât atât, chiar pe decizia contestată figurează ca emitent CNNP Comisia
medicală de Contestaţii B. şi absolut nicio menţiune despre INEMRCM, ceea ce arată
foarte clar că această Comisie medicală funcţionează în subordinea şi directa
coordonare a pârâtei, în acest sens fiind şi interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 71
alin. (7) din Legea nr. 263/2010.

Împrejurarea că, în fapt, Comisia medicală de Contestaţii B. funcţionează în cadrul

INEMRCM nu înseamnă că acesta din urmă răspunde de activitatea Comisiei, ci că din
cadrul acestei instituţii se selectează personalul competent să facă parte din această
Comisie.

Că această interpretare a dispoziţiilor legale precitate este cea corectă şi avută în vedere
de legiuitor, se desprinde din analiza întregului text al art. 71 alin. (7) potrivit căruia
comisiile medicale de contestaţii funcţionează în cadrul centrelor regionale de expertiză
medicală a capacităţii de muncă şi Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi
Recuperare a Capacităţii de Muncă.

Dacă, cu titlu de exemplu, în locul şi situaţia reclamantei se întâmpla să fie un beneficiar

al unei pensii de invaliditate din provincie, în cazul în care respectivul pensionar
înţelegea să conteste în instanţă decizia medicală asupra capacităţii sale de muncă, ar fi
trebuit să cheme în judecată, în calitate de -pârât, centrul regional de expertiză medicală
a capacităţii de muncă?

Răspunsul nu poate fi, în opinia Curţii, decât unul singur, şi anume că nu aceste Centre
regionale, şi nu Comisia medicală de expertiză B. au calitatea de răspunde în instanţă, ci
organismul administrativ care le asigură tutela şi supravegherea şi în subordinea căruia
se află, respectiv chiar pârâta chemată în judecată care, de altminteri, figurează pe
decizia contestată de către reclamanta apelantă în calitate de emitent al actului
contestat.

Curtea nu poate primi susţinerea apelantei cu privire la introducerea INEMRCM ca parte

direct în apel, pe de o parte, pentru că, în raport de cele ce preced, oricum nu ar fi
necesar, iar, pe de altă parte, pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art. 478 alin. (1)
C. pr. civ., în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe,
respectiv nu se pot introduce părţi noi, cu excepţia situaţiei intervenientului accesoriu,
aspect procedural ce excede prezentei speţe.

Pe cale de consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. pr. civ., Curtea a admis
apelul, a anulat sentinţa apelată şi a stabilit termen în vederea judecării procesului în
faţa şi de către instanţa de apel.
În evocarea fondului, după anulare, Curtea a reţinut următoarele:

La data de 18noiembrie 2014, prin decizia nr. 1802, Curtea a admis apelul declarat de
către reclamanta L.C.E., anulând sentinţa civilă nr..../ ... 2014 pronunţată de Tribunalul
B. în dosarul nr. .../3/2013, stabilind termen de judecată în vederea continuării judecăţii
pe aspectele care priveau fondul pretenţiilor formulate de către reclamantă, şi anume
pretenţia constând în anularea deciziei medicale nr. ... emisă de către Comisia medicală
de contestaţii B. ..., susţinându-se de către reclamantă, în acest sens, că diagnosticele
afecţiunilor de care suferea la data expertizării sale făceau necesară menţinerea
încadrării în gradul de invaliditate III.

În acest sens, Curtea, apreciind că, pentru elucidarea acestor aspecte de ordin medical,
este necesară efectuarea unei expertize medico-legale, pentru că doar printr-o astfel de
probă se putea elucida dacă reclamanta, în raport de dosarul său medical, era sau nu în
măsură să beneficieze de menţinerea pensiei sale de invaliditate, a încuviinţat proba cu
expertiza medico-legală şi s-a adresat Institutului de Medicină Legală Mina Minovici.
Pentru început, Institutul a răspuns Curţii, la data de ... ianuarie 2015, prin adresa
nr. .../2015, faptul că „în curicula de pregătire a medicilor în specialitatea medicină
legală nu există problematica stabilirii gradului de handicap, comisiile de evaluare
medicală a persoanelor cu grad de handicap, din cadrul Ministerului Muncii, folosind
criterii de apreciere a gradului de handicap de ordin medico-psiho-social care sunt
diferite de criteriile medicale, iar aceste comisii funcţionează cu specialişti proprii, cu
legi şi norme specifice pe care nu le cunoaştem şi nu le putem aplica".

Pe de altă parte, în cadrul aceleiaşi adrese, Institutul, prin reprezentantul său legal, a
subliniat faptul că „în cadrul expertizelor medico-legale se poate verifica şi confirma
doar diagnosticul stabilit şi eventual gradul de invaliditate şi/sau capacitate de muncă,
instanţa, prin comparaţie, putând evalua cazul raportat la celelalte două categorii de
criterii".

Prin aceeaşi adresă s-a mai arătat că „în cadrul expertizelor medico-legale şi, în
conformitate cu competenţele profesionale, se poate stabili gradul de handicap, în
situaţia de faţă, vă rugăm să vă adresaţi Ministerului Sănătăţii pentru a obţine
informaţiile necesare".
Curtea a concluzionat, citind această adresă oficială, asupra faptului că, deşi iniţial,
susţinea că nu ar avea competenţa funcţională, în realitate, Institutul avea competenţa
de a verifica diagnostice aspect care interesa prezenta cauză, căci reclamanta a
contestat aprecierea dosarului său medical, iar nu aplicarea unor criterii „psiho-sociale"
context în care a revenit către conducerea Institutului cu solicitarea de efectuare a
expertizei, precum şi cu sublinierea că nu instanţa de judecată este cea obligată de vreo
dispoziţie legală de a se adresa diferitelor instituţii ale statului pentru a le convinge să
facă demersurile necesare întrunirii unor comisii cu competenţă în a analiza un dosar
medical, prin raportare la concluziile la care au ajuns medicii experţi în medicina
asigurărilor sociale, ci aceste demersuri trebuie realizate de către cei în sarcina cărora se
dispune efectuarea expertizei.
După această corespondenţă, în cauză, prin adresa nr. ..72015, Institutul a solicitat ca
instanţa să asigure prezenţa reclamantei la sediul Institutului, în orice zi lucrătoare, cu
toate actele medicale pe care le deţine pentru examinarea medico-legală, fiind
menţionată şi taxa în valoare de 63 de lei.
Prin încheierea din ...2015, a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de
către reclamantă, aceasta fiind scutită de plata contravalorii taxei de examinare, fiind
încunoştinţat în acest sens şi Institutul.

La data de ... mai 2015, prin adresa nr. ..., Institutul a adus la cunoştinţa instanţei (aspect
pe care apelanta l-a negat, afirmând că s-a deplasat la sediul Institutului, însă nu a fost
primită) faptul că apelanta nu s-ar fi prezentat la sediul Institutului, precizându-se, în
cuprinsul adresei, faptul că examinarea medico-legală a apelantei este absolut necesară
în vederea efectuării expertizei medico-legale, deşi, în raport de aspectele medicale pe
care Curtea le solicitase a fi verificate, respectiv dacă diagnosticele rezultate din dosarul
medical îi dădeau dreptul reclamantei, la data emiterii deciziei contestate, la primirea în
continuare a unei pensii de invaliditate, nu rezultă logica pentru care ar fi fost necesară
examinarea apelantei, la aproximativ doi ani după momentul examinării sale de către
medicii din Comisia medicală de contestaţii B., aspectele medicale neprivind starea de
sănătate actuală a apelantei.

La data de ... mai 2015, prin adresa nr. ..72015, Institutul a comunicat Curţii faptul că nu
poate efectua expertiza medico-legală a capacităţii de muncă deoarece, potrivit
Normelor de aplicare a Legii nr. 271/2004, acest tip de expertiză se realizează de către o
comisie formată dintr-un medic legist, care este şi preşedintele comisiei, un
medic/medici specialişti, în funcţie de afecţiunile medicale de care suferă pacientul şi un
medic specialist în expertiza medicală a capacităţii de muncă, iar specialişti în expertiza
capacităţii de muncă nu există în afara celor care au efectuat deja, în cauză, expertiza în
cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală a Capacităţii de Muncă, prin
specialiştii desemnaţi în Comisia medicală de contestaţii B., împrejurare care conduce la
imposibilitatea formării comisiei, cât timp ceilalţi medici, respectiv medici din diverse
specialităţi, pot fi cooptaţi în componenţa comisiei de examinare fie direct, fie prin
consult Ínter-disciplinar în unităţile medicale din reţeaua Ministerului sănătăţii, pentru
aceste consulturi interdisciplinare fiind necesară achitarea contravalorii acestora,
deoarece, prin încheierea din ... martie 2015, s-a dispus doar asupra scutirii de taxă în
ceea ce priveşte taxa de examinare medico-legală.

Prin aceeaşi adresă, Institutul a solicitat instanţei să desemneze un medic specialist în

domeniul expertizei medicale asupra capacităţii de muncă care să facă parte din comisia
de expertiză medico-legală în prezenta cauză.
Curtea observă că, într-o privire de ansamblu asupra corespondenţei purtată cu
Institutul, prin ultima adresă emisă de către Institut se revine, practic, la solicitarea
dintr-o adresă anterioară, respectiv se cere implicarea instanţei în aspecte care ţin de
administrarea domeniului medical, indiferent de specializările şi reglementările din acest
domeniu.

Mai mult decât atât, deşi se susţine că nu mai există alţi experţi în expertizarea
capacităţii de muncă în afara celor care au emis decizia contestată, se solicită, totuşi,
instanţei să realizeze o desemnare imposibilă, de vreme ce nu mai sunt alţi experţi decât
cei care au realizat deja evaluarea în cazul reclamantei.

Curtea arată că, în prezenta cauză, conform dispoziţiilor legale, reclamanta a contestat
nu o expertiză, ci o decizie asupra capacităţii de muncă emisă de către Comisia medicală
de contestaţii B., decizie semnată şi parafată de către un număr de trei medici primari în
expertiza medicală asupra capacităţii de muncă.

Prin această decizie a fost soluţionată defavorabil contestaţia reclamantei împotriva

deciziei medicale asupra capacităţii de muncă nr..../...2013, emisă de către CPMB,
Cabinetul de expertiză medicală a capacităţii de muncă nr. 3 şi semnată de către un
medic expert al asigurărilor sociale şi în care s-a menţionat că reclamanta nu se mai
încadrează în gradul de invaliditate III avut la data revizuirii (respectiv la data de ...2013).
Pentru că astfel prevede legea, reclamanta apelantă a contestat în instanţă decizia
medicală asupra capacităţii de muncă nr. .../...2013 emisă de Comisia medicală de
contestaţii B., aflată în subordinea pârâtei intimate CNPP.
Evident că, reglementând dreptul apelantei de a contesta în instanţa de judecată decizia
Comisiei medicale de contestaţii B., legiuitorul a intenţionat să ofere acesteia şi oricărui
beneficiar al unei pensii de invaliditate revizuibile posibilitatea de a-şi putea exercita
dreptul de acces la o instanţă, cele două entităţi strict administrative, respectiv
Cabinetul de expertiză medicală a capacităţii de muncă nr. 3 din cadrul CPMB şi Comisia
medicală de contestaţii B., aflată în coordonarea şi în subordinea pârâtei CNPP,
neputând garanta, din cauza faptului că se regăsesc subordonate ierarhic sau
coordonate de instituţii ce decid asupra plăţii sau sistării plăţii unor astfel de pensii de
invaliditate, deplina imparţialitate în analiza de specialitate pe care o realizează,
împrejurare care, pentru a fi pe deplin înlăturată ca ipoteză plauzibilă, trebuie să se
reflecte în posibilitatea instanţei de a administra acel probatoriu de specialitate care să îi
permită să verifice starea de sănătate a petentei la data la care i-a fost refuzată
menţinerea sau, după caz, încadrarea în gradul de invaliditate, verificări care nu se pot
face în mod nemijlocit de către instanţa de judecată ce nu are calificările medicale
necesare, ci prin administrarea unei probe constând în expertiza medico-tegală.

Doar printr-o administrare a unei astfel de probe pot fi lămurite aspectele esenţiale, de
natură medicală, care exced competenţelor oricărei instanţe de judecată.

Însă, o astfel de expertiză nu poate fi realizată de aceleaşi persoane care deja s-au
pronunţat asupra capacităţii de muncă a reclamantei (cum este cazul celor trei medici
primari care au semnat decizia medicală contestată), ci trebuie să poată să fie realizată
de către alţi medici.

Nu subzistă nicio dispoziţie legală, de natură procedurală, prin care instanţa să fie
obligată să procedeze la desemnarea unor medici care să facă parte din comisii de
examinare medico-legală, aceştia nefăcând parte din experţii care se regăsesc pe lista
Biroului experţilor tehnici judiciari.

Modalitatea de constituire a unor astfel de comisii la nivelul INML Mina Minovici, prin
participarea altor medici decât cei care se pronunţă la momentul emiterii deciziei
medicale contestate, nu reprezintă atribuţia instanţei de judecată, ci este exclusiv o
chestiune administrativă, de cooperare interinstituţională între Ministerul Muncii şi
Ministerul Sănătăţii sau, după caz, între CNPP şi INML Mina Minovici, putându-se
încheia, pentru stabilirea unor astfel de comisii, protocoale sau alte acte de colaborare,
toate acestea excedând atribuţiilor instanţei care este doar obligată să solicite sprijinul
în vederea administrării probatoriului, iar nu să procedeze la rezolvarea problemelor
birocratice ce ţin de colaborarea interinstituţională a diverselor instituţii cu competenţe
medicale şi de evaluare a stării de sănătate şi a capacităţii de muncă.
În prezenta cauză, nu criterii psiho-sociale au împiedicat Curtea să se lămurească asupra
stării reale de sănătate a reclamantei, ci faptul că, din lipsa unor prevederi clare în
materie de colaborare interinstituţională, nu s-a putut constitui o comisie care să
analizeze situaţia reclamantei şi să decidă dacă, în raport de actele medicale prezentate
de către reclamantă, concluzia la care a ajuns Comisia medicală de contestaţii B., prin
decizia medicală contestată, a fost una corectă din punct de vedere medical.

Nu reprezintă culpa Curţii şi, cu atât mai puţin, a reclamantei, faptul că o astfel de
comisie nu s-a putut întruni, această situaţie fiind însă un prilej de reflecţie pentru
pârâtă, în sensul ca aceasta, pe viitor, să ia în calcul posibilitatea încheierii unor
Protocoale de colaborare necesare cu Institutul Medico-Legal Mina Minovici sau cu orice
altă entitate, pentru a permite desfăşurarea unei expertize de către medici care să nu se
regăsească în subordinea sa (şi pe statul său de plată), în ipoteza în care, conform
dispoziţiilor legale, cei cărora le-a fost modificat gradul de invaliditate sau cărora le-a
fost sistată pensia de invaliditate contestă în instanţă deciziile medicale prin care au fost
dispuse astfel de măsuri, pentru că este evident că aceşti ipotetici reclamanţi nu vor
contesta aspecte formale ce ţin de grafica deciziilor medicale, ci aspecte de fond ce
implică solicitarea opiniei unor medici care să se bucure de independenţă funcţională în
raport de plătitorul pensiei de invaliditate care emite decizia contestată.

În prezenta cauză, din cauza lipsei unor astfel de proceduri administrative, de colaborare
între instituţii, dreptul reclamantei la o judecată efectivă ar fi afectat în substanţa sa,
întrucât instanţa, dacă ar aprecia că aspectele asupra cărora s-au pronunţat cei trei
medici din Comisia medicală de contestaţii B. au fost corect reţinute, în absenţa
expunerii părerii de specialitate a unor alţi medici care să verifice corectitudinea celor
reţinute de către Comisie, ar însemna să respecte dreptul reclamantei la o judecată
efectivă doar formal, în sensul existenţei dreptului acesteia de a sesiza o instanţă, dar nu
şi în substanţa respectivului drept, cât timp nu s-ar putea verifica, de o manieră
concretă, aspectele medicale rezultate ca urmare a emiterii deciziei medicale de sistare
a plăţii pensiei de invaliditate.

Pentru a evita o astfel de situaţie, Curtea nu are decât opţiunea de a judeca în echitate
în prezenta cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (3) C. pr. civ. şi, reţinând că
nu este echitabil pentru reclamantă să rămână fără pensia sa de invaliditate, în absenţa
posibilităţii administrării unui probatoriu apt să confirme sau, după caz, să infirme
natura şi efectele afecţiunilor medicale asupra capacităţii sale de muncă, urmează să
dispună singura soluţie care va asigura echitatea pentru reclamantă şi va sancţiona, în
egală măsură, lipsa de proceduri administrative, aspect care revine exclusiv în culpa
pârâtei ca autoritate administrativă centrală.

Nu este suficient să se prevadă dreptul pensionarului beneficiar al unei pensii de

invaliditate de a se adresa instanţei de judecată, ci trebuie create, totodată, acele
mecanisme de ordin administrativ ca acest drept să fie în mod efectiv exercitat, nu doar
formal prin sesizarea instanţei, ci şi în substanţa sa, prin asigurarea acelor condiţii care
să permită, prin intermediul instanţei de judecată, verificarea apărărilor persoanei
căreia i se retrage un drept de care, de multe ori, depinde existenţa sa zilnică.

Soluţia este echitabilă şi pentru pârâtă, pentru că, urmare a anulării deciziei medicale
contestate, Curtea va dispune încadrarea reclamantei în gradul III de invaliditate,
aferent intervalului cuprins între ... 2013 şi data pronunţării prezentei decizii, respectiv
data de 19 mai 2015 inclusiv, deoarece, reţinând din decizia medicală asupra capacităţii
de muncă nr. .../...2012 faptul că această pensie de invaliditate este revizuibilă periodic,
apreciază că nu se poate pronunţa asupra evoluţiei viitoare a stării de sănătate a
reclamantei şi a încadrării acesteia, pe viitor, în acelaşi grad de invaliditate ca cel acordat
la data de ...2012.

Dacă, pentru intervalul de timp cât a durat prezenta judecată (... septembrie 2013 -19
mai 2015) nu mai subzistă posibilitatea prezentării reclamantei la revizuirea medicală
periodică (adică la cea aferentă anului 2014), nimic nu împiedică autoritatea
competentă ca, la emiterea deciziei de asupra (in) capacităţii de muncă, în baza şi în
executarea prezentei hotărâri, de către instituţiile aflate în subordinea pârâtei, respectiv
de CPMB, prin structura sa de la nivelul sectorului 4, să stabilească, în cuprinsul
respectivei decizii, data următorului termen de revizuire.

Având în vedere ansamblul argumentelor ce preced, Curtea, în baza art. 480 alin. (3) C.
pr. civ., evocând fondul, a admis acţiunea, a anulat decizia medicală asupra capacităţii
de muncă nr. .../...2013 şi a dispus încadrarea reclamantei în gradul de invaliditate III,
aferent intervalului cuprins între ... 2013 şi 19 mai 2015 inclusiv.
Rezumatul speței numărul 1:
Instanța de fond concede o interpretare greșită dispozițiilor legale pe care le expune în
analiza situației de fapt, reținând că Institutului i-ar fi revenit calitatea de parte
procesual pasivă în cauză, dat fiind faptul că dispune de personalitate juridică aspecte
care, nu ar avea nici o legătură cu cauza analizată și faptul că în cadrul său funcționează
Comisia medicală de contestații care a emis decizia medicală asupra capacități de muncă
nr..../...2013, decizie contestată în prezenta cauză.
Astfel pe parcursul acestei cauze instanța alături de pârâta intimată, nu conferă nicio
relevanță juridică împrejurării conform căreia însuși Institutul în cadrul căruia
funcţionează Comisia de soluţionare a contestaţiilor se află în subordinea Pârâtei
intimate, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 118/2012 conform cărora CNPP
are în subordine Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de
Muncă, denumit în continuare INEMRCM, instituţie publică cu personalitate juridică şi
autonomie ştiinţifică.

Pentru o mai bună și corectă soluționare instanța solicită Institutului de Medicină Legală
Mina Minovici realizarea unei expertize medico-legal care să stabilească clar gradul de
handicap al apelantei căci doar prin administrarea unui astfel de probatoriu pot fi
lămurite aspecte esențiale, de natură medicală ce exced competențelor instanței.
Totuși prin adresa din data de ... ianuarie 2015 Institutul a sustinut faptul că „în curicula
de pregătire a medicilor în specialitatea medicină legală nu există problematica stabilirii
gradului de handicap, comisiile de evaluare medicală a persoanelor cu grad de handicap,
din cadrul Ministerului Muncii, folosind criterii de apreciere a gradului de handicap de
ordin medico-psiho-social care sunt diferite de criteriile medicale, iar aceste comisii
funcţionează cu specialişti proprii, cu legi şi norme specifice pe care nu le cunoaştem şi
nu le putem aplica".

Pe de altă parte, în cadrul aceleiaşi adrese, Institutul, prin reprezentantul său legal, a
subliniat faptul că „în cadrul expertizelor medico-legale se poate verifica şi confirma
doar diagnosticul stabilit şi eventual gradul de invaliditate şi/sau capacitate de muncă,
instanţa, prin comparaţie, putând evalua cazul raportat la celelalte două categorii de
criterii".
Prin aceeaşi adresă s-a mai arătat că „în cadrul expertizelor medico-legale şi, în
conformitate cu competenţele profesionale, se poate stabili gradul de handicap, în
situaţia de faţă, vă rugăm să vă adresaţi Ministerului Sănătăţii pentru a obţine
informaţiile necesare".
Curtea concluzionează în urma acestor convorbiri, ca Institutul nu era îndreptățit să
refuze prima solicitare a instanței de efectuare a expertizei pe motiv a nu ar avea medici
care sa aibă capacitatea de a realiza astfel de expertize, lucru înțeles ca fiind fals ca
urmare a faptului că instanța era interesată doar de ramura medicală a expertizei și nu
de cea psiho-socială.
Curtea observă ca urmare a analizei convorbirilor cu Institutul că acesta nu se poate
administra conform calități sale, dat fiind faptului că pe întreg parcursul convorbirilor
acesta a solicitat asistența instanței în soluționarea problemelor de natură
administrativă.
O altă problema care a pus în dificultate soluționarea cauze este faptul că singuri medici
capabili să realizeze expertiza ar fi cei trei care deja au parafat decizia ce face obiectul
cauzei, și astfel aceștia nu sunt apți să realizeze o noua analiză a apelantei.
Dată fiind tergiversarea realizări expertizei (septembrie 2013-mai 2015) lucru care face
imposibilă realizarea unei revizuiri medicale concludente instanța va da câștig de cauză
apelantei anulând decizia medicală asupra capacitați de muncă, decizie luată conform
articolului 480 alin(3) Cod de procedură civilă.
 Speța numărul 2

HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a cincea)

17 decembrie 2015(*)

„Trimitere preliminară - Articolul 56TFUE - Libera prestare a serviciilor-Principiile

egalităţii de tratament şi nediscriminării - Obligaţia de transparenţă
- Domeniul de aplicare al acestei obligaţii - Convenţii colective naţionale
- Sistem de protecţie socială complementar faţă de sistemul general -Desemnarea
de către partenerii sociali a unui organism asigurător însărcinat cu gestionarea acestui
sistem - Extinderea acestui sistem, prin ordin de ministru, la toţi lucrătorii salariaţi şi la
toţi angajatorii din sectorul de activitate vizat -Limitarea în timp a efectelor unei decizii
preliminare a Curţii de Justiţie"
în cauzele conexate C-25/14 şi C-26/14,
având ca obiect două cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267
TFUE, introduse de Conseil d'État (Consiliul de stat, Franţa), prin deciziile din 30
decembrie 2013, primite de Curte la 20 ianuarie 2014, în procedurile
Union des syndicats de l'immobilier (UNIS)
împotriva
Ministre du Travail, de l'Emploi et de la Formation professionnelle et du Dialogue
social, Syndicat national des résidences de tourisme (SNRT) şi alţii (C-25/14)

Şi
Beaudout Père et Fils SARL

împotriva

Ministre du Travail, de l'Emploi et de la Formation professionnelle et du Dialogue

social, Confédération nationale de la boulangerie et boulangerie-pâtisserie française,
Fédération générale agro-alimentaire-CFDT şi alţii (C-26/14)

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul T. von Danwitz, preşedintele Camerei a patra, îndeplinind funcţia
de preşedinte al Camerei a cincea, domnii D. Svâby (raportor), A. Rosas, E. Juhâsz şi C.
Vajda, judecători,

avocat general: domnul Niilo Jăaskinen, grefier: domnul V. Tournés, administrator,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 22 ianuarie 2015, luând în
considerare observaţiile prezentate:

- pentru Union des syndicats de l'immobilier (UNIS), de C. Bertrand şi de F.

Blancpain, avocats;
- pentru Beaudout Père et Fils SARL, de F. Uroz şi de P. Praliaud, avocats;
- pentru Syndicat national des résidences de tourisme (SNRT) şi alţii, de J.-J.
Gatineau, avocat;
- pentru Confédération nationale de la boulangerie şi boulangerie-pâtisserie
française, de D. Le Prado şi de J. Barthélémy, avocats;
- pentru Fédération générale agroalimentaire - CFDT şi alţii, de O. Coudray, avocat;
- pentru guvernul francez, de D. Colas, de R. Coesme şi de F. Gloaguen, în calitate
de agenţi;
- pentru guvernul belgian, de M. Jacobs, de L. Van den Broeck şi de J. Van Hplrnf, în
calitate de agenţi;
- pentru Comisia Europeană, de A. Tokâr şi de O. Beynet, în calitate de agenţi;

după ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în şedinţa din 19 martie

2015, pronunţă prezenta

Hotărâre

1. Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 56TFUE.

2. Aceste cereri au fost prezentate în cadrul a două proceduri distincte, introduse de

Union des syndicats de l'immobilier (UNIS), precum şi de Beaudout Père et Fils SARL,
prin care s-a solicitat anularea a două ordine ale ministre du Travail, de l'Emploi et de la
Formation professionnelle et du Dialogue social privind extinderea la toţi angajatorii şi
lucrătorii din sectorul vizat a acordurilor colective privind desemnarea unei instituţii de
asigurări sociale drept unică gestionară a unuia sau a mai multe sisteme complementare
de asigurări sociale sau de rambursare a cheltuielilor cu asistenţa medicală.

Cadrul juridic
3. Potrivit articolului L. 911-1 din Codul securităţii sociale (code de la sécurité
sociale), în versiunea aplicabilă în cauzele principale, garanţiile colective de care
beneficiază lucrătorii salariaţi, în plus faţă de cele care rezultă din organizarea securităţii
sociale, pot fi stabilite în special prin convenţii sau acorduri colective. Potrivit articolului
L. 911-2 din acest cod, astfel de garanţii colective pot viza acoperirea riscurilor care aduc
atingere integrităţii fizice a persoanei sau a celor legate de maternitate, venind în
completarea acoperirii care rezultă din organizarea securităţii sociale. Potrivit articolului
L. 2262-1 din Codul muncii (code du travail), în versiunea aplicabilă în cauzele
menţionate, aplicarea convenţiilor şi a acordurilor colective este în principiu obligatorie
pentru semnatarii sau pentru membrii organizaţiilor sau ai grupurilor semnatare.
Articolul L. 911-3 din Codul securităţii sociale prevede că acestea pot fi extinse totuşi
printr-un ordin al ministrului de resort.

4. Codul muncii menţionat, în special la articolele L. 2261-15, L. 2261-16, L. 2261-19,

L. 2261-24, L. 2261-27 şi D. 2261-3, reglementează această procedură de extindere.

5. Rezultă din acestea că convenţiile la nivel de ramură, precum şi acordurile

profesionale sau interprofesionale încheiate în comisie paritară, precum şi actele
adiţionale şi anexele la acestea pot face obiectul, în anumite condiţii, al unei extinderi
prin ordin al ministrului de resort, al cărui obiect este de a le face obligatorii pentru toţi
lucrătorii salariaţi şi angajatorii incluşi în domeniul de aplicare al convenţiei sau al
acordului în cauză. O asemenea procedură poate fi iniţiată fie la cererea unei organizaţii
reprezentative a angajatorilor sau a lucrătorilor salariaţi care face parte din comisia
paritară în cadrul căreia această convenţie sau acest acord a fost încheiat, fie la iniţiativa
ministrului muncii.

6. În urma acestei proceduri se publică un anunţ în Journal officiel de la République

française, în care se indică locul în care convenţia sau acordul respectiv a fost depus şi se
solicită organizaţiilor şi persoanelor interesate să îşi prezinte observaţiile într-un termen
de 15 zile de la data publicării. Commission nationale de la convention collective
(Comisia Naţională a Convenţiei Colective) trebuie să fi fost consultată în prealabil şi să fi
emis un aviz motivat favorabil, în cazul opoziţiei motivate din partea a cel puţin două
organizaţii de angajatori sau a două organizaţii de lucrători salariaţi reprezentaţi în
această comisie, ministrul o poate consulta din nou în mod detaliat pe aceasta din urmă
şi poate decide ulterior extinderea având în vedere noul aviz pe care urmează să îl
emită.

7. Conform articolului L. 912-1 din Codul securităţii sociale, în versiunea aplicabilă în

cauzele principale, atunci când acordurile colective care prevăd garanţii de care
beneficiază lucrătorii salariaţi organizează o mutualizare a riscurilor prin unul sau mai
multe organisme abilitate să funcţioneze în calitate de asigurători, la care aderă în mod
obligatoriu întreprinderile care intră în sfera de aplicare a acestor acorduri, acestea
conţin o clauză care stabileşte revizuirea, la intervale de maximum cinci ani, a
modalităţilor de organizare a mutualizării riscurilor.
Litigiile principale şi întrebările preliminare

8. În ceea ce priveşte cauza C-25/14, Conseil d'État (Consiliul'de stat) precizează că

Actul adiţional nr. 48 din 23 noiembrie 2010, precum şi Actele adiţionale nr. 49 şi 50 din
17 mai 2011 la Convenţia colectivă naţională din sectorul imobiliar au instituit un sistem
de asigurări sociale care acoperă riscurile de deces, de incapacitate de muncă şi de
invaliditate, precum şi un sistem complementar de rambursare a cheltuielilor cu
asistenţa medicală pentru totalitatea lucrătorilor salariaţi din sectorul de activitate vizat.

9. Articolul 17 din Actul adiţional nr. 48 din 23 noiembrie 2010 desemnează

Institution de prévoyance du groupe Mornay (Instituţia de Asigurări Sociale a Grup
Mornay) (IPGM) drept unic organism asigurător al acestor două sisteme.

10. Prin ordinul din 13 iulie 2011, ministre du Travail, de l'Emploi et de la Santé a
stabilit că actele adiţionale menţionate sunt obligatorii pentru toţi lucrătorii salariaţi şi
angajatorii din sectorul de activitate în cauză.

11. Printr-o acţiune introdusă la 23 septembrie 2011, UNIS a solicitat anularea

acestui ordin de ministru, în special pentru motivul că IPGM ar fi fost desemnat drept
unic organism asigurător al acestor sisteme fără să se fi respectat obligaţia de
transparenţă care rezultă din principiile nediscriminării pe motiv de cetăţenie sau
naţionalitate şi egalităţii de tratament care decurg din articolul 56 TFUE.
12. Potrivit instanţei de trimitere, IGPM, deşi nu are scop lucrativ şi acţionează în
temeiul principiului solidarităţii, trebuie să fie considerată o întreprindere care
desfăşoară o activitate economică şi care a fost selectată de către partenerii sociali
dintre alte întreprinderi cu care aceasta se află în concurenţă pe piaţa serviciilor de
asigurări sociale.

13. În ceea ce priveşte cauza C-26/14, instanţa menţionată precizează că Actul

adiţional nr. 83 din 24 aprilie 2006 la Convenţia colectivă naţională din sectorul de
panificaţie-patiserie (întreprinderi artizanale) a instituit un sistem de rambursare
complementară a cheltuielilor cu asistenţa medicală pentru toţi lucrătorii salariaţi din
sectorul de activitate vizat, pe baza unei mutualizări a riscurilor acoperite şi a adeziunii
obligatorii a angajatorilor.

14. Articolul 6 din Actul adiţional nr. 100 la aceeaşi convenţie colectivă desemnează
AG2R Prévoyance, o instituţie de asigurări sociale, drept unic organism asigurător al
acestui sistem. Prestaţiile şi cotizaţiile aferente respectivului sistem sunt de asemenea
stabilite prin actul adiţional la această convenţie colectivă.

15. Prin ordinul din 23 decembrie 2011, ministre du Travail, de l'Emploi et de la Santé
a stabilit că Actul adiţional nr. 100 este obligatoriu pentru toţi lucrătorii salariaţi şi
angajatorii din acest sector de activitate.

16. Făcând o trimitere implicită la punctele 59-65 din Hotărârea AG2R Prévoyance (C-
437/09, EU:C:2011:112), care lăsa acest aspect la aprecierea instanţelor naţionale,
instanţa de trimitere consideră că AGR2 Prévoyance, deşi nu are scop lucrativ şi
acţionează în temeiul principiului solidarităţii, a fost aleasă în mod liber de partenerii
sociali, în urma unei negocieri care a vizat între altele modalităţile selectării sale dintre
instituţiile de asigurări sociale, instituţiile de mutualizare a riscurilor şi întreprinderile de
asigurare care puteau fi desemnate în vederea asigurării gestionării unui sistem
complementar precum cel vizat, în consecinţă, această instituţie de asigurări sociale
trebuie considerată o întreprindere care desfăşoară o activitate economică şi care a fost
selectată de către partenerii sociali dintre alte întreprinderi cu care aceasta se află în
concurenţă pe piaţa serviciilor de asigurări sociale.

17. Totuşi, tot în cadrul aceleiaşi trimiteri implicite la Hotărârea AG2R Prevova (C-
437/09, EU:C:2011:112), instanţa de trimitere adoptă analiza realizată la punctele 66-81
din respectiva hotărâre şi, în consecinţă consideră că nici actul adiţional vizat, nici
ordinul de extindere nu sunt afectate de neregularităţi din perspectiva articolelor 102
TFUE şi 106TFUE. Pe de altă parte, înlătură ca lipsit de legătură cu aceste articole
motivul întemeiat pe lipsa unei cereri de ofertă anterior desemnării organismului
asigurător.

18. În schimb, Conseil d'Etat (Consiliul de stat) menţionează în cele două decizii de
trimitere Hotărârea Sporting Exchange (C-203/08, EU:C:2010:307), cu privire la
acordarea unui drept exclusiv de a exploata jocuri de noroc. Arată că, potrivit punctului
47 din această hotărâre, obligaţia de transparenţă este o condiţie prealabilă obligatorie
a dreptului unui stat membru de a atribui unui operator economic dreptul exclusiv de a
exercita o activitate economică, indiferent care este modul de selectare a acestui
operator. .

19. În acest context, instanţa menţionată ridică problema dacă respectarea acestei
obligaţii constituie o condiţie prealabilă obligatorie şi pentru extinderea de către un stat
membru la toate întreprinderile dintr-un sector de activitate a unui acord colectiv prin
care este încredinţată unui organism asigurător unic, ales de partenerii sociali,
gestionarea unui sistem de asigurări sociale complementare instituit în favoarea
lucrătorilor salariaţi din acest sector.

20. În consecinţă, în cele două cauze principale, Conseil d'Etat (Consiliul de stat) a
decis să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii, în fiecare dintre acestea,
aceeaşi întrebare, redactată în forma următoare:

„Respectarea obligaţiei de transparenţă care decurge din articolul 56 TFUE este o

condiţie prealabilă obligatorie pentru extinderea de către un stat membru la toate
întreprinderile dintr-un sector a unui acord colectiv prin care este încredinţată unui
operator unic, ales de partenerii sociali, gestionarea unui sistem de asigurări sociale
complementare obligatorii instituit în favoarea salariaţilor?"

21. Prin Decizia preşedintelui Curţii din 29 ianuarie 2014, cauzele C-25/14 şi C-26/14
au fost conexate pentru buna desfăşurare a procedurilor scrise şi orale, precum şi în
vederea pronunţării hotărârii.

Cu privire la cererea de redeschidere a procedurii orale

22. Prin scrisoarea primită de grefa Curţii la 8 aprilie 2015, Confédération nationale
de la boulangerie et boulangerie-pâtisserie française a solicitat redeschiderea procedurii
orale. Aceasta susţine în esenţă că anumite argumente, prezentate drept esenţiale în
cadrul prezentei trimiteri preliminare, nu ar fi fost puse în discuţia persoanelor
interesate. Ar fi vorba în esenţă despre aspectul dacă achiziţia publică în discuţie în
litigiul principal prezintă un interes transfrontalier cert în raport cu caracteristicile sale,
precum şi despre acela dacă există consecinţe legate atât de caracterul autogestionat al
sistemului complementar în discuţie în litigiul principal din cauza C-26/14, cât şi de
modalităţile de încheiere a unui acord colectiv şi de atribuţiile pe care le are ministrul de
resort cu privire la extinderea unui astfel de acord în ceea ce priveşte aprecierea care
trebuie realizată în legătură cu existenţa unei eventuale restricţii privind libera prestare
a serviciilor şi cu posibila justificare a unei astfel de restricţii.

23. În această privinţă, trebuie amintit că, în temeiul articolului 83 din Regulamentul
de procedură al Curţii, aceasta poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului
general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu
este sufficient de lămurită sau atunci când cauza trebuie soluţionată pe baza unui
argument care nu a fost pus în discuţia părţilor ori a persoanelor interesate prevăzute la
articolul 23 din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

24. În speţă, după ascultarea avocatului general, Curtea consideră că dispune de

toate elementele necesare pentru a răspunde la întrebarea adresată şi că aceste
elemente au fost puse în discuţia părţilor.
25. Prin urmare, cererea formulată de Confédération nationale de la boulangerie et
boulangerie-pâtisserie française trebuie respinsă.

Cu privire la întrebările preliminare

26. Prin intermediul întrebării adresate în fiecare dintre cererile de decizie

preliminară, Conseil d'État solicită în esenţă să se stabilească dacă obligaţia de
transparenţă care decurge din articolul 56 TFUE se aplică extinderii de către un stat
membru la toţi angajatorii şi lucrătorii salariaţi dintr-un sector de activitate a unui acord
colectiv încheiat de organizaţiile reprezentative ale angajatorilor şi ale lucrătorilor
salariaţi pentru un sector de activitate, prin care se încredinţează unui operator
economic unic, ales de partenerii sociali, gestionarea unui sistem de asigurări sociale
complementare obligatorii instituit în favoarea lucrătorilor salariaţi.

27. Cu titlu introductiv, trebuie amintit în primul rând că, în ceea ce priveşte
prestările de servicii care implică o intervenţie a autorităţilor naţionale, precum
acordarea unei concesiuni de servicii, obligaţia de transparenţă nu se aplică tuturor
operaţiunilor, ci doar celor care prezintă un interes transfrontalier cert, ca urmare a
faptului că sunt susceptibile în mod obiectiv să intereseze operatori economici stabiliţi în
alte state membre decât cel căruia îi aparţine autoritatea care le atribuie (a se vedea
prin analogie în special Hotărârea SECAP şi Santorso, C-147/06 şi C-148/06,
EU:C:2008:277, punctul 24).

28. În această privinţă, trebuie să se constate că instanţa de trimitere nu a constatat

elementele necesare care permit Curţii să verifice dacă în cauzele principale există un
interes transfrontalier cert. Or, trebuie amintit că, astfel cum rezultă din articolul 94 din
Regulamentul de procedură, Curtea trebuie să poată identifica într-o cerere de decizie
preliminară o expunere a circumstanţelor factuale pe care se întemeiază întrebările,
precum şi a legăturii existente în special între aceste circumstanţe şi întrebările
respective. în consecinţă, constatarea elementelor necesare care permit verificarea
existenţei unui interes transfrontalier cert - la fel ca, în general, ansamblul constatărilor
pe care instanţele naţionale au obligaţia să le efectueze şi de care depinde
aplicabilitatea unui act de drept derivat sau a dreptului primar al Uniunii - ar trebui
realizată anterior sesizării Curţii (a se vedea Hotărârea Azienda sanitaria locale n. 5
„Spezzino" şi alţii, C-113/13, EU:C:2014:2440, punctul 47).

29. Cu toate acestea, în temeiul spiritului de cooperare care prezidează relaţiile

dintre instanţele naţionale şi Curte în cadrul procedurii preliminare, lipsa unor astfel de
constatări prealabile din partea instanţei de trimitere cu privire la existenţa unui
eventual interes transfrontalier cert nu conduce în mod necesar la inadmisibilitatea
cererii, dacă Curtea, având în vedere elementele care rezultă din dosar, consideră că
este în măsură să ofere un răspuns util instanţei de trimitere. Aceasta este situaţia în
special atunci când decizia de trimitere conţine suficiente elemente relevante pentru
aprecierea eventualei existenţe a unui astfel de interés'(Hotărârea SC Enterprise
Focused Solutions, C-278/14, EU:C:2015:228, punctul 19 şi jurisprudenţa citată).

30. Existenţa unui interes transfrontalier cert trebuie apreciată pe baza ansamblului
criteriilor relevante, precunfi importanţa economică a contractului, locul geografic al
executării sau caracteristicile tehnice ale acestuia, având în vedere caracteristicile
proprii contractului vizat (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Belgacom, C-
221/12, EU:C:2013:736, punctul 29 şi jurisprudenţa citată).

31. În ceea ce priveşte existenţa unui interes transfrontalier cert, trebuie arătat că
observaţiile părţilor interesate evidenţiază divergenţe de opinii cu privire la acest
aspect.

32. În consecinţă, răspunsul oferit de Curte intervine numai sub rezerva ca instanţa
de trimitere să poată constata existenţa unui interes transfrontalier cert în cauzele
principale (Hotărârea Enterprise Focused Solutions, C-278/14, EU:C:2015:228, punctul
19 şi jurisprudenţa citată). în consecinţă, consideraţiile care urmează sunt enunţate sub
rezerva aspectului că acordarea dreptului de a gestiona fiecare dintre sistemele de
asigurări sociale complementare în discuţie în litigiile principale pentru totalitatea
angajatorilor şi a lucrătorilor salariaţi care aparţin sectoarelor de activitate vizate
prezintă un interes transfrontalier cert, aspect a cărui verificare revine însă instanţei de
trimitere.
33. În al doilea rând, trebuie arătat că, atunci când o autoritate publică impune ca
obligatoriu pentru toţi angajatorii şi lucrătorii salariaţi dintr-un sector de activitate un
acord colectiv prin care se desemnează un organism unic însărcinat cu gestionarea unui
sistem de asigurări sociale complementare obligatorii pentru o anumită perioadă,
această decizie este obligatorie şi pentru cei care, nefiind membri ai unei organizaţii
semnatare, nu au fost reprezentaţi cu ocazia negocierii şi a încheierii acordului vizat.

34. În al treilea rând, prin efectul deciziei menţionate ia naştere un drept exclusiv în
favoarea acestui organism (a se vedea în acest sens Hotărârea Albany, C-67/96,
EU:C:1999:430, punctul 90). Această decizie de extindere are un efect de excludere faţă
de operatorii stabiliţi în alte state membre şi care ar fi potenţial interesaţi de exercitarea
acestei activităţi de gestionare (a se vedea prin analogie Hotărârea Sporting Exchange,
C-203/08, EU:C:2010:307, punctul 47).

35. În al patrulea rând, crearea unui drept exclusiv de către autoritatea publică
implică, în principiu, respectarea obligaţiei de transparenţă (a se vedea în acest sens
Hotărârea Sporting Exchange, C-203/08, EU:C:2010:307, punctul 47). în consecinţă,
exercitarea de către această autoritate a competenţei de a extinde caracterul
obligatoriu al unui acord colectiv de desemnare a unui organism unic pentru gestionarea
unui sistem de asigurări sociale complementare impune ca operatorii potenţial
interesaţi, alţii decât cel care a fost desemnat, să fi avut în prealabil ocazia de a-şi face
cunoscut interesul de a asigura o astfel de gestionare, iar desemnarea operatorului
însărcinat cu gestionarea acestui sistem complementar să fi fost realizată în mod
imparţial.

36. În ceea ce priveşte întrebarea adresată, reiese că, într-un mecanism precum cel în
discuţie în litigiile principale, intervenţia unei autorităţi publice este cea care stă la
originea creării unui drept exclusiv şi astfel, în principiu, ea trebuie să aibă loc cu
respectarea obligaţiei de transparenţă care reiese din articolul 56 TFUE.

37. În această privinţă, trebuie arătat că obiectul deciziei de extindere în discuţie în

litigiile principale, respectiv un acord încheiat în urma unor negocieri colective între
organizaţiile reprezentative ale angajatorilor şi ale lucrătorilor salariaţi dintr-un sector
de activitate, nu are ca efect sustragerea acestei decizii de la respectarea cerinţelor de
transparenţă care rezultă din articolul 56TFUE.
38. Reiese din jurisprudenţă că obligaţia de transparenţă decurge din principiile
egalităţii de tratament şi nediscriminării, a căror respectare o impune libera prestare a
serviciilor, garantată de articolul 56TFUE. Astfel, în lipsa completă a transparenţei,
atribuirea către o întreprindere situată în statul membru în care se desfăşoară
procedura de atribuire are caracter constitutiv pentru o diferenţă de tratament ale cărei
efecte intervin în principal în detrimentul tuturor întreprinderilor potenţial interesate şi
situate în alte state membre, întrucât acestea nu au avut nicio posibilitate reală de a-şi
manifesta interesul, iar această diferenţă de tratament constituie în principiu o
discriminare indirectă pe motive de naţionalitate, interzisă în principiu prin aplicarea în
special a articolului 56 TFUE (a se vedea în acest sens mai ales Hotărârea Coname, C-
231/03, EU:C:2005:487, punctele 17-19, precum şi Hotărârea Belgacom, C-221/12,
EU:C:2013:736, punctul 37 şi jurisprudenţă citată).

39. Fără a impune neapărat organizarea unei proceduri de cerere de ofertă, obligaţia
de transparenţă implică un nivel de publicitate adecvat, care să permită, pe de o parte,
exercitarea concurenţei şi, pe de altă parte, controlul imparţialităţii procedurii de
atribuire (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Engelmann, C-64/08,
EU:C:2010:506, punctul 50 şi jurisprudenţă citată).

40. Trebuie amintit că întrebarea adresată în fiecare dintre cele două cauze nu
priveşte decât decizia prin care o autoritate publică decide să extindă un acord colectiv
la toţi angajatorii şi lucrătorii salariaţi dintr-un sector de activitate. Pe de altă parte,
drepturile angajatorilor care nu au participat la încheierea acestui acord nu sunt
afectate decât prin această extindere.

41. În consecinţă, în principiu, un stat membru nu poate crea un drept exclusiv în

favoarea unui operator economic, impunând ca obligatoriu pentru toţi angajatorii şi
lucrătorii salariaţi dintr-un sector de activitate un acord colectiv prin care se
încredinţează acestui operator, selectat de partenerii sociali, gestionarea unui sistem de
asigurări sociale complementare obligatorii instituit în favoarea lucrătorilor salariaţi din
acest sector decât dacă decizia de extindere a acordului colectiv prin care este
desemnat organismul gestionar unic intervine cu respectarea obligaţiei de transparenţă.

42. Or, în această privinţă, trebuie să se constate, pe de o parte, că nici instanţa de

trimitere, nici guvernul francez nu au evocat posibile justificări ale faptului că dreptul
exclusiv de gestionare a unui sistem de asigurări sociale complementare se atribuie fără
nicio formă de publicitate.

43. În speţă, guvernul francez susţine că modalităţi precum cele legate de adoptarea
ordinelor de extindere în discuţie în litigiile principale respectă obligaţia de
transparenţă.

44. Astfel cum s-a amintit la punctul 39 din prezenta hotărâre, fără a presupune în
mod necesar o obligaţie de a organiza o procedură de cerere de ofertă, această obligaţie
implică un nivel de publicitate adecvat, care să permită, pe de o parte, exercitarea
concurenţei şi, pe de altă parte, controlul imparţialităţii procedurii de atribuire.

45. Or, nici faptul că convenţiile şi acordurile colective, precum şi actele adiţionale la
acestea fac obiectul unei depuneri la o autoritate administrativă şi pot fi consultate pe
internet, nici publicarea într-un jurnal oficial a unui aviz potrivit căruia se intenţionează
iniţierea unei proceduri de extindere a unui astfel de act adiţional, nici posibilitatea
oricărei persoane interesate de a-şi face cunoscute observaţiile în urma acestei publicări
nu prezintă, nici măcar luate împreună, un grad de publicitate suficient, care să asigure
că operatorii interesaţi pot, în conformitate cu obiectivele obligaţiei de transparenţă, să
îşi manifeste interesul cu privire la gestionarea sistemului de asigurări sociale în discuţie
în litigiile principale înainte ca decizia de extindere să fie adoptată în mod imparţial.
Astfel, persoanele interesate nu dispun decât de un interval de 15 zile pentru a-şi
prezenta observaţiile, termen mult inferior termenelor prevăzute, cu excepţia cazurilor
de urgenţă, la articolele 38, 59 şi 65 din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a
contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii (JO L 134, p. 114, Ediţie
specială, 06/ voi. 8, p. 116, rectificare în JO 2004, L 351, p. 44), astfel cum a fost
modificată prin Regulamentul (UE) nr. 1251/2011 al Comisiei din 30 noiembrie 2011 (JO
L 319, p. 43), care nu este aplicabil în speţă, dar care poate servi drept cadru de referinţă
în această privinţă. în plus, potrivit observaţiilor guvernului francez din şedinţa în faţa
Curţii, ministrul de resort se limitează la un simplu control de legalitate. Reiese că
existenţa unei oferte mai avantajoase în legătură cu care o persoană interesată ar
informa ministrul menţionat nu poate împiedica extinderea acestui acord, aspect a cărui
verificare revine instanţei de trimitere.

46. Având în vedere ansamblul consideraţiilor de mai sus, trebuie să se răspundă la

întrebarea adresată în fiecare dintre aceste două cauze că obligaţia de transparenţă care
decurge din articolul 56 TFUE se opune extinderii de către un stat membru la toţi
angajatorii şi lucrătorii salariaţi dintr-un sector de activitate a unui acord colectiv
încheiat de organizaţiile reprezentative ale angajatorilor şi ale lucrătorilor salariaţi
pentru un sector de activitate, prin care se încredinţează unui operator economic unic,
ales de partenerii sociali, gestionarea unui sistem de asigurări sociale complementare
obligatorii instituit în favoarea lucrătorilor salariaţi, fără ca reglementarea naţională să
prevadă o publicitate adecvată care să permită autorităţii publice competente să ţină pe
deplin seama de informaţiile transmise privind existenţa unei oferte mai avantajoase.
Cu privire la limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri

47. În observaţiile sale, guvernul francez solicită Curţii să limiteze în timp efectele
prezentei hotărâri, în cazul în care consideră că măsurile de publicitate precum cele
referitoare la adoptarea ordinelor de extindere în discuţie în litigiile principale nu
îndeplinesc cerinţele care rezultă din obligaţia de transparenţă. Această limitare ar
trebui să permită ca aceste ordine de extindere să continue să îşi producă efectele până
la finalul perioadei în curs, astfel cum a fost prevăzută de sistemele vizate, şi ca efectele
prezentei hotărâri să se aplice numai în cazul acordurilor colective similare extinse
ulterior pronunţării acesteia.

48. Acest guvern arată, pe de o parte, că repunerea în discuţie a obligaţiei

generalizate de a încheia un contract cu un organism gestionar unic desemnat de
partenerii sociali în cadrul sistemelor de asigurări sociale complementare existente ar
avea consecinţe grave, întrucât, pe lângă cei 142 000 şi, respectiv, 117 476 de lucrători
salariaţi din sectoarele imobiliar şi brutărie-patiserie, ar afecta aproximativ 2 400 000 de
lucrători salariaţi din toate sectoarele profesionale considerate împreună. Astfel, de aici
ar rezulta o atingere adusă principiului mutualizării riscurilor, astfel cum a fost pus în
aplicare, deosebit de importantă în cadrul acestor sisteme, care se caracterizează printr-
un grad ridicat de solidaritate, ceea ce ar afecta în acelaşi timp echilibrul lor financiar şi
garanţiile pe care le prevăd. în consecinţă, această repunere în discuţie ar aduce
atingere acoperirii de care dispun lucrătorii salariaţi vizaţi în prezent în cadrul acestor
sisteme. în plus, aceasta ar putea genera un contencios masiv în faţa instanţelor
naţionale.

49. Pe de altă parte, participanţii vizaţi ar fi acţionat cu bună-credinţă, cu stricta

respectare a reglementării naţionale în vigoare, în special cu privire la obligaţia de
revizuire periodică, la intervale de maximum cinci ani, a acordurilor de desemnare a
unui organism gestionar, şi fără a fi la curent cu faptul că s-a încălcat obligaţia de
transparenţă.

50. În această privinţă, trebuie arătat că, potrivit unei jurisprudenţe constante,
Curtea poate numai în mod excepţional să considere necesar să limiteze posibilitatea
oricărei persoane interesate de a invoca o dispoziţie pe care a interpretat-o în scopul de
a contesta raporturi juridice stabilite cu bună-credinţă (a se vedea în special Hotărârea
Transportes Jordi Besora, C-82/12, EU:C:2014:108, punctul 41 şi jurisprudenţa citată). O
aplicare a acestei jurisprudenţe în contextul cauzelor principale necesită totuşi luarea în
considerare a specificităţilor dreptului achiziţiilor publice, precum şi a caracterului foarte
particular al situaţiei din litigiile principale.

51. Astfel, în materia achiziţiilor publice, articolele 2d şi 2f din Directiva 89/665/CEE a

Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac faţă de
atribuirea contractelor de achiziţii publice de produse şi a contractelor publice de lucrări
(JO L 395, p. 33, Ediţie specială, 06/vol. 1, p. 237), astfel cum a fost modificată prin
Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2007
(JO L 335, p. 31), interpretate în lumina considerentelor (25)-(27) ale Directivei 2007/66,
permit statelor membre să limiteze, în anumite condiţii, posibilitatea de a introduce
acţiuni împotriva achiziţiilor publice efectuate cu încălcarea dreptului Uniunii (a se
vedea în acest sens Hotărârea MedEval, C-166/14, EU:C:2015:779, punctele 34 şi 35).
Reiese de aici că, în anumite împrejurări, interesul de a evita incertitudinea juridică
poate justifica prevalenţa stabilităţii situaţiilor contractuale deja puse în executare
asupra respectării dreptului Uniunii.
52. În speţă, menţinerea efectelor deciziilor de extindere în discuţie în litigiile
principale se justifică în special din perspectiva situaţiei angajatorilor şi a lucrătorilor
salariaţi care au încheiat, în temeiul convenţiilor colective extinse în cauză, un contract
de asigurări sociale complementare care se înscriu într-un context social deosebit de
sensibil. întrucât aceşti angajatori şi lucrători salariaţi nu au fost direct implicaţi în
procedura de extindere, trebuie să se constate că ei au încheiat angajamente
contractuale prin care li s-au acordat garanţii de asigurări complementare întemeindu-
se pe o siţuaţie juridică pe care Curtea a precizat-o numai prin prezenta hotărâre, în
ceea ce priveşte conţinutul concret al obligaţiei de transparenţă care decurge din
articolul 56TFUE.

53. În condiţiile specifice cauzelor principale, trebuie să se considere că efectele

prezentei hotărâri nu vor viza acordurile collective de desemnare a unui organism unic d
gestiune a unui sistem de asigurări social complementare care au devenit obligatori
anterior datei pronunţării prezentei hotărâr prin decizia unei autorităţi publice pentru
tot angajatorii şi lucrătorii salariaţi dintr-un secto de activitate, fără a aduce atingere
acţiunilor îr justiţie introduse anterior acestei date.

Cu privire la cheltuielile de judecată

54. Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui
incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu
privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii
Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Obligaţia de transparenţă care decurge din articolul 56 TFUE se opune extinderii de
către un stat membru la toţi angajatorii şi lucrătorii salariaţi dintr-un sector de activitate
a unui acord colectiv încheiat de organizaţiile reprezentative ale angajatorilor şi ale
lucrătorilor salariaţi pentru un sector de activitate, prin care se încredinţează unui
operator economic unic, ales de partenerii sociali, gestionarea unui sistem de asigurări
sociale complementare obligatorii instituit în favoarea lucrătorilor salariaţi, fără ca
reglementarea naţională să prevadă o publicitate adecvată care să permită autorităţii
publice competente să ţină pe deplin seama de informaţiile transmise privind existenţa
unei oferte mai avantajoase.

Efectele prezentei hotărâri nu vizează acordurile colective de desemnare a unui

organism unic de gestiune a unui sistem de asigurări sociale complementare care au
devenit obligatorii anterior datei pronunţării prezentei hotărâri prin decizia unei
autorităţi publice pentru toţi angajatorii şi lucrătorii salariaţi dintr-un sector de
activitate, fără a aduce atingere acţiunilor în justiţie introduse anterior acestei date.

Semnături

Rezumat speța numărul 2:

HOTĂRÂREA CURȚII (camera a cincea) din 17 decembrie 2015
Are ca obiect două cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267
TFUE introduse de Conseil d'État (Consiliul de stat, Franţa), prin deciziile din 30
decembrie 2013, primite de Curte la 20 ianuarie 2014, în procedurile
Union des syndicats de l'immobilier (UNIS)
împotriva
Ministre du Travail, de l'Emploi et de la Formation professionnelle et du Dialogue
social, Syndicat national des résidences de tourisme (SNRT) şi alţii (C-25/14)
Şi
Beaudout Père et Fils SARL
împotriva
Ministre du Travail, de l'Emploi et de la Formation professionnelle et du Dialogue
social, Confédération nationale de la boulangerie et boulangerie-pâtisserie française,
Fédération générale agro-alimentaire-CFDT şi alţii (C-26/14)
În cadrul acestei spețe se discută problematica transparenței la nivel de publicitate în
cadrul desemnări unor întreprinderi ce se ocupă de asigurări sociale, principiu încălcat
de către Ministre du Travail, de l'Emploi et de la Formation professionnelle et du
Dialogue social, Syndicat national des résidences de tourisme (SNRT) şi alţii în cazul
litigiului cu numărul 1 (C-25/14) și Ministre du Travail, de l'Emploi et de la Formation
professionnelle et du Dialogue social, Confédération nationale de la boulangerie et
boulangerie-pâtisserie française, Fédération générale agro-alimentaire-CFDT şi alţii (C-
26/14) în cazul litigiului cu numărul 2.

Instanța prin secțiunea litigiile principale și întrebările preliminare este pusă la curent cu
etapele urmate de parți pentru punerea în aplicare a contractelor de asistență socială
respectiv de extindere a unui contract preexistent.
Confédération nationale de la boulangerie et boulangerie-pâtisserie française a solicitat
redeschiderea procedurii orale. Aceasta susţine în esenţă că anumite argumente,
prezentate drept esenţiale în cadrul prezentei trimiteri preliminare, nu ar fi fost puse în
discuţia persoanelor interesate. Ar fi vorba în esenţă despre aspectul dacă achiziţia
publică în discuţie în litigiul principal prezintă un interes transfrontalier cert în raport cu
caracteristicile sale, precum şi despre acela dacă există consecinţe legate atât de
caracterul autogestionat al sistemului complementar în discuţie în litigiul principal din
cauza C-26/14, cât şi de modalităţile de încheiere a unui acord colectiv şi de atribuţiile
pe care le are ministrul de resort cu privire la extinderea unui astfel de acord în ceea ce
priveşte aprecierea care trebuie realizată în legătură cu existenţa unei eventuale
restricţii privind libera prestare a serviciilor şi cu posibila justificare a unei astfel de
restricţii.
Cu titlu introductiv, trebuie amintit în primul rând că, în ceea ce priveşte prestările de
servicii care implică o intervenţie a autorităţilor naţionale, precum acordarea unei
concesiuni de servicii, obligaţia de transparenţă nu se aplică tuturor operaţiunilor, ci
doar celor care prezintă un interes transfrontalier cert, ca urmare a faptului că sunt
susceptibile în mod obiectiv să intereseze operatori economici stabiliţi în alte state
membre decât cel căruia îi aparţine autoritatea care le atribuie.
Curtea cere statului francez sa dovedească dacă cererea este de interes transfrontalier
căci altfel răspunsul curții nu va putea fi formulat dacă problematica analizată nu este de
interes transfrontalier.
În al doilea rând, trebuie arătat că, atunci când o autoritate publică impune ca
obligatoriu pentru toţi angajatorii şi lucrătorii salariaţi dintr-un sector de activitate un
acord colectiv prin care se desemnează un organism unic însărcinat cu gestionarea unui
sistem de asigurări sociale complementare obligatorii pentru o anumită perioadă,
această decizie este obligatorie şi pentru cei care, nefiind membri ai unei organizaţii
semnatare, nu au fost reprezentaţi cu ocazia negocierii şi a încheierii acordului vizat.
În al treilea rând, prin efectul deciziei menţionate ia naştere un drept exclusiv în
favoarea acestui organism (a se vedea în acest sens Hotărârea Albany, C-67/96,
EU:C:1999:430, punctul 90). Această decizie de extindere are un efect de excludere faţă
de operatorii stabiliţi în alte state membre şi care ar fi potenţial interesaţi de exercitarea
acestei activităţi de gestionare (a se vedea prin analogie Hotărârea Sporting Exchange,
C-203/08, EU:C:2010:307, punctul 47).
În al patrulea rând, crearea unui drept exclusiv de către autoritatea publică implică, în
principiu, respectarea obligaţiei de transparenţă (a se vedea în acest sens Hotărârea
Sporting Exchange, C-203/08, EU:C:2010:307, punctul 47). în consecinţă, exercitarea de
către această autoritate a competenţei de a extinde caracterul obligatoriu al unui acord
colectiv de desemnare a unui organism unic pentru gestionarea unui sistem de asigurări
sociale complementare impune ca operatorii potenţial interesaţi, alţii decât cel care a
fost desemnat, să fi avut în prealabil ocazia de a-şi face cunoscut interesul de a asigura o
astfel de gestionare, iar desemnarea operatorului însărcinat cu gestionarea acestui
sistem complementar să fi fost realizată în mod imparţial.
Curtea oberva ca nici instanţa de trimitere, nici guvernul francez nu au evocat posibile
justificări ale faptului că dreptul exclusiv de gestionare a unui sistem de asigurări sociale
complementare se atribuie fără nicio formă de publicitate.
Având în vedere ansamblul consideraţiilor de mai sus, trebuie să se răspundă la
întrebarea adresată în fiecare dintre aceste două cauze si anume dacă obligaţia de
transparenţă care decurge din articolul 56 TFUE se opune extinderii de către un stat
membru la toţi angajatorii şi lucrătorii salariaţi dintr-un sector de activitate a unui acord
colectiv încheiat de organizaţiile reprezentative ale angajatorilor şi ale lucrătorilor
salariaţi pentru un sector de activitate, prin care se încredinţează unui operator
economic unic, ales de partenerii sociali.
Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui
incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu
privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii
Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
Obligaţia de transparenţă care decurge din articolul 56 TFUE se opune extinderii de
către un stat membru la toţi angajatorii şi lucrătorii salariaţi dintr-un sector de activitate
a unui acord colectiv încheiat de organizaţiile reprezentative ale angajatorilor şi ale
lucrătorilor salariaţi pentru un sector de activitate, prin care se încredinţează unui
operator economic unic, ales de partenerii sociali, gestionarea unui sistem de asigurări
sociale complementare obligatorii instituit în favoarea lucrătorilor salariaţi, fără ca
reglementarea naţională să prevadă o publicitate adecvată care să permită autorităţii
publice competente să ţină pe deplin seama de informaţiile transmise privind existenţa
unei oferte mai avantajoase.

Efectele prezentei hotărâri nu vizează acordurile colective de desemnare a unui

organism unic de gestiune a unui sistem de asigurări sociale complementare care au
devenit obligatorii anterior datei pronunţării prezentei hotărâri prin decizia unei
autorităţi publice pentru toţi angajatorii şi lucrătorii salariaţi dintr-un sector de
activitate, fără a aduce atingere acţiunilor în justiţie introduse anterior acestei date.

Bibliografie

(jurisprudență românească)
1. Speța nr. 1: REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII; NR.2/2016, Țiclea
Alexandru, Tufan Constantin, Editura Rosetti, București, 2016; pag.111-118
(jurisprudență internațională)
2. Speța nr.2: REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII; NR.2/2016, Țiclea Alexandru,
Tufan Constantin, Editura Rosetti, București, 2016; pag.98-107