Curs de istoria românilor

Capitole:

I. Romanitatea în viziunea istoricilor

II. Autonomii locale şi instituţii centrale în Evul Mediu

III. Diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

IV. Statul român modern de la proiect la realizarea României Mari

V. România şi concertul european, de la criza orientală la marile

alianţe ale secolului al XX-lea

VI. Secolul XX între democraţie şi totalitarism

VII. Constituţiile României

VIII. România postbelică- Stalinism, naţional comunism şi dizidenţa

anticomunistă

IX. Construcţia democraţiei postdecembriste

X. Războiul Rece
 Capitolul 2. Autonomii locale şi instituţii centrale în Evul Mediu

Prin autonomii locale înţelegem formaţiunile politice româneşti care aveau dreptul de
a se conduce singure în interior, dar care pe plan extern depindeau de Marile Puteri din zonă
cum ar fi: Ungaria, Polonia şi Imperiul Bizantin.
Autonomiile locale au apărut începând cu secolul IX, s-au dezvoltat şi au avut intenţia
să se unească într-un singur stat. Apariţia autonomiilor locale a fost urmarea unei evoluţii
interne pe plan economic, social, politic, dar şi a unor factori externi. Pe plan extern, prezenţa
Marilor Puteri a dus la încercarea de a se uni într-un stat pentru a se apăra împotriva acestor
Mari Puteri. Totuşi, Marile Puteri nu erau interesate în formarea unui stat românesc puternic
care să le concureze şi, de aceea, au împiedicat unificarea statală şi, în loc de un singur stat, în
secolul al XIV-lea, au apărut 4 state medievale româneşti numite Transilvania, Ţara
Românească, Moldova şi Dobrogea.

Formarea Transilvaniei:

În lucrarea intitulată “Gesta Hungarorum” a lui Anonymus sunt prezentate 6 ducate

(voievodate) dintre care cele mai importante erau cele conduse de Menumorut, Glad, Gelu,
Salanus.
Menumorut stăpânea zona Crişanei şi avea centre la Biharea, Satu Mare, Zalău.
Regele maghiar Arpad i-a cerut lui Menumorut să-i predea ţara, dar acesta i-a răspuns că nu i-
o dă nici din dragoste, nici din milă pentru că el depinde de stăpânul său, împăratul de la
Constantinopol. Menumorut a rezistat 13 zile la Biharea, dar în final a fost înfrânt. El a rămas
însă în continuare în cetate, deoarece fiica sa s-a căsătorit cu fiul lui Arpad.
Glad stăpânea zona Banatului şi avea centre la Cuvin şi Orşova. Şi el a fost înfrânt de
regele maghiar.
Gelu stăpânea centrul Transilvaniei şi avea centre la Dăbâca, Moldoveneşti. El a murit
în luptă cu un trimis al regelui maghiar numit Tuhutum. Acesta a rămas stăpân pe teritoriile pe
care le conducea Gelu.
Informaţiile din “Gesta Hungarorum” sunt confirmate şi de vechea cronică rusă sau
cronica lui Nestor, care arată că ungurii au fost înfrânţi în Nordul Mării Negre de bulgari,
după care au urmat pe valea Nistrului, au trecut prin Carpaţii Păduroşi, iar în strâmtoarea
Verecke, ungurii au fost aşteptaţi de români şi slavi şi înfrânţi. După aceea, ungurii s-au
aşezat în Câmpia Panoniei. De aici, ungurii au început să cucerească Transilvania de la Vest
către Est.
În secolul al XI-lea, un izvor hagiografic numit legenda Sfântului Gerard, ne relatează
despre existenţa a două formaţiuni politice conduse de Ahtum şi Gyula. Ahtum stăpânea în
zona Banatului şi avea centrul la Morisena. Acesta era destul de puternic încât şi-a permis să
vămuiască sarea pe care regele maghiar Ştefan cel Sfânt o transporta pe Mureş. Regele
maghiar l-a atacat şi Ahtum a murit în luptă. Gylua stăpânea centrul Transilvaniei şi avea
reşedinţa la Bălgrad. El a refuzat misiunea apostolică maghiară a regelui Ştefan cel Sfânt şi a
fost înfrânt de către acesta şi dus împreună cu familia şi tezaurul Transilvaniei la curtea
regelui maghiar.
Ungurii au încercat să introducă în Transilvania pe plan central o nouă formă de
conducere politică numită principat, iar pe plan local să introducă comitatul.

În 1111 apare în izvoare un anume Mercurius Princeps. Timp de 50 de ani nu mai sunt
pomeniţi nici principi, nici voievozi, ceea ce însemna că între instituţia maghiară a
principatului şi cea română a voievodatului se duceau lupte interne. În 1176 este menţionat în
izvoare un anume Leustachius Voievod, ceea ce înseamnă că instituţia românească a
voievodatului ieşise învingătoare.
Pe plan local, ungurii au introdus comitatul care era condus de un comite. Acesta
depindea direct de regele maghiar.
Dat fiind faptul că ungurii erau puţin numeroşi, au adunat în Transilvania pe saşi, secui
şi cavalerii teutoni. Saşii erau de origine germanică şi au venit în Transilvania începând cu
1192. Ei au înfiinţat oraşele Braşov, Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa. Erau însă şi buni
meşteşugari şi agricultori. Saşii trăiau organizaţi în scaune. Secuii erau probabil de origine
turanică. Ei au constituit atât avangarda, cât şi ariergarda armatei maghiare. Ei au fost aşezaţi
în răsăritul Transilvaniei pentru a o apăra de eventualele atacuri ce veneau din Moldova.
Secuii trăiau organizaţi tot în scaune. Cavalerii teutoni au fost aduşi în anul 1211 de regele
maghiar Andrei al II-lea şi au fost aşezaţi în Ţara Bârsei pentru a apăra Sud-Estul
Transilvaniei de atacurile cumanilor. Ei nu s-au înţeles cu regele maghiar şi, în final, au fost
alungaţi în anul 1225. Cu toată aşezarea acestor populaţii, românii au fost cei mai numeroşi
locuitori din Transilvania şi au continuat să trăiască organizaţi în districte româneşti.
În anul 1301 a murit Andrei al III-lea care a fost ultimul rege arpadian. După moartea
lui au început luptele pentru tronul maghiar şi astfel prestigiul regalităţii maghiare a scăzut.
De acest lucru au profitat voievozii Transilvaniei, Roland Borşa şi Ladislau Kan, care şi-au
întărit autonomia, au construit cetatea Deva unde şi-au mutat şi reşedinţa.

Formarea Ţării Româneşti:

Regii maghiari au avut tendinţa să-şi extindă stăpânirea şi asupra teritoriilor dintre
Carpaţi şi Dunăre. Această tendinţă a fost anihilată de marea invazie tătaro-mongolă din 1241
care a lovit şi Ungaria şi a slăbit puterea regatului maghiar. Invazia mongolă a provocat
numeroase distrugeri materiale şi umane, dar a avut şi o consecinţă pozitivă, deoarece a slăbit
puterea regatului maghiar şi a permis formaţiunilor române de la Sud de Carpaţi să se unească
într-un singur stat.
Formarea Ţării Româneşti a avut loc în 3 etape. Prima etapă aparţine Diplomei
Cavalerilor Ioaniţi pe care regele maghiar a dăruit-o la 2 iunie 1247 lui Rembald care era
preceptorul Cavalerilor Ioaniţi. Prin această diplomă, Cavalerii Ioaniţi trebuiau să se aşeze în
Sud-Vestul Transilvaniei pentru a o apăra de atacurile pecenegilor. Nu se ştie sigur dacă
ioaniţii s-au aşezat sau nu în această zonă, dar Diploma a rămas importantă deoarece ne-a
oferit ştiri despre dezvoltarea economică, socială şi mai ales politică, despre teritoriul dintre
Carpaţi şi Dunăre. Pe plan politic, diploma relatează despre existenţa a 5 formaţiuni politice
româneşti numite Ţara Severinului, Voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Ioan
şi Farcaş.
Voievodatul lui Litovoi se afla în Oltenia şi stăpânea şi Ţara Haţegului. Voievodatul
lui Seneslau se afla în zona Argeş, Dâmboviţa şi stăpânea şi Ţara Făgăraşului. Cnezatele lui
Ioan şi Farcaş se aflau în dreapta Oltului.
A doua etapă a formării Ţării Româneşti aparţine lui Negru Vodă care în anul 1290 a
venit/ a descălecat din Ţara Făgăraşului şi s-a stabilit la Câmpulung, iar apoi a întemeiat Ţara
Românească. Teoria descălecatului a fost inventată de istoricul Gheorghe I. Brătianu şi se
referă la aportul românilor din Transilvania la întemeierea statelor medievale: Ţara
Românească şi Moldova.
A treia etapă aparţine lui Basarab I (1310-1352) care apare în izvoare la începutul
secolului XIV sub titulatura de „Mare voievod şi domn”. Mare voievod însemna şef al
armatei, iar domn însemna şef al statului. Basarab a reuşit să unească toate teritoriile dintre
Carpaţi şi Dunăre, dar şi Basarabia. La început, el a avut relaţii bune cu regele maghiar Carol
Robert de Anjou (1308-1342) , dar mai târziu a intrat în conflict cu acesta. Pentru a evita
conflictul, Basarab a promis regelui maghiar 7000 de mărci de argint şi 2 fii ca ostatici.
Regele maghiar refuză şi-i transmite următoarele: “Spuneţi-i lui Basarab că el este păstorul
oilor mele şi de ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate”. Carol Robert a pătruns prin zona
Severinului şi s-a îndreptat spre Curtea de Argeş, dar Basarab a aplicat tactica pământului
pârjolit. Regele maghiar a intrat în Curtea de Argeş, dar aceasta era pustiită. S-a îndreptat apoi
spre munţi pentru a ajunge în Transilvania, dar Basarab l-a atacat la o posadă ( loc strâmt
înconjurat de înălţimi). Bătălia de la Posada s-a dat la 9-12 noiembrie 1330 şi regele maghiar
a fost înfrânt. Bătălia de la Posada a însemnat independenţa Ţării Româneşti.
Basarab a murit în 1352. A fost înmormântat la mănăstirea Negru Vodă din
Câmpulung şi a fost succedat de fiul său Nicolae Alexandru (1352-1364). Acesta se
intitulează “singur şi mare stăpânitor domn”.
În 1359 a înfiinţat prima mitropolie ortodoxă la Argeş. Lui Nicolae Alexandru i-au
urmat Vladislav Vlaicu, care a fost primul domn român care a luptat cu turcii prin 1367-1368.
El este primul domn care bate monedă proprie de argint numită ducat şi care acordă un
privilegiu comercial negustorilor braşoveni. El a ridicat mănăstirea Vodiţa şi a introdus o taxă
comercială vamală de 30% din valoarea mărfii, numită tricesimă. După Vladislav Vlaicu a
urmat Radu I, Dan I şi Mircea cel Bătrân.

Formarea Moldovei:

A fost asemănătoare în linii mari cu formarea Ţării Româneşti. Şi la Răsărit de Carpaţi

existau formaţiuni politice româneşti denumite ţări, codri, ocoale, câmpuri, cobâle.
Formarea Moldovei a fost grăbită pe plan extern de existenţa tătarilor din Nordul
Mării Negre, care atacau drumurile comerciale ce legau centrul şi Nordul Europei de gurile
Dunării şi treceau prin Polonia şi Moldova. Regii maghiari erau interesaţi în apărarea acestor
drumuri comerciale şi de aceea au organizat mai multe expediţii împotriva tătarilor din Nordul
Mării Negre. La o asemenea expediţie a participat şi voievodul român din Maramureş,
Dragoş.
Formarea Moldovei s-a produs în 2 etape. Prima etapă aparţine lui Dragoş, iar a doua
lui Bogdan. Dragoş a condus o marcă de apărare pe care regele maghiar o înfiinţase în Nord-
Vestul Moldovei pentru a opri înaintarea tătarilor în Transilvania.
Dragoş şi urmaşii lui numiţi Sas şi Balc erau supuşi regelui maghiar. Populaţia din
Moldova era nemulţumită de dominaţia maghiară şi s-a răsculat în 1359 împotriva ungurilor.
Bogdan, care era un voievod din Maramureş, a venit în Moldova, l-a alungat pe Balc şi
a întemeiat statul medieval Moldova.
Regele maghiar Ludovic I de Anjou (1342-1382) a atacat Moldova în 1365, dar a fost
înfrânt. Această victorie a lui Bogdan a însemnat independenţa Moldovei. Urmaşul lui
Bogdan a fost fiul său, Laţcu, care a înfiinţat o episcopie catolică la Siret. După Laţcu a urmat
Petru I Muşat care a bătut monedă proprie de argint, a depus jurământ de vasalitate faţă de
regele polon, l-a împrumutat cu bani pe regele polon şi a înfiinţat prima mitropolie ortodoxă a
Moldovei (1386-1387), dar aceasta nu a fost recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol.
După Petru I a urmat Roman I care a fost primul domn al Moldovei care s-a intitulat
„domn de la munte la mare”. După Roman I au urmat Ştefan I şi Alexandru cel Bun.
 Formarea Dobrogei:

Teritoriul dintre Dunăre şi mare se formează ca stat medieval în condiţiile în care era
stăpânit de bizantini. Şi formarea Dobrogei a avut loc în mai multe etape.
Prima etapă corespunde secolului al X-lea când în izvoare apar trei conducători:
Jupân Dimitrie( apare în inscripţia de la Mircea Vodă), Gheorghe ( apare într-o inscripţie de la
Basarab-Murfatlar) şi Theodor, care era strateg de Drista.
A doua etapă aparţine secolului al XI-lea, când scriitoarea bizantină Anna Comnena,
în lucrarea “Alexiada” prezintă 3 formaţiuni politice conduse de Tatos, Sestlav şi Satza. După
nume, aceştia erau pecenegi, ceea ce înseamnă că Dobrogea era atunci stăpânită de pecenegi.
A treia etapă corespunde anului 1230, când în izvoare apare „Ţara Cavarnei” (Ţara
Cărbunelui). Ţara Cavarnei constituie nucleul formării Dobrogei şi se afla între Mangalia şi
Caliacra.
A patra etapă începe în prima jumătate a secolului al XIV-lea, când în izvoare apare
un conducător numit Balica. Acesta era destul de puternic, deoarece şi-a permis să se
amestece în treburile interne de la Constantinopol, unde Cantacuzinii şi Paleologii luptau
pentru ocuparea tronului Imperiului Bizantin.
Urmaşul lui Balica a fost Dobrotici de la numele căruia vine Dobrogea. Acesta s-a
căsătorit cu o prinţesă bizantină şi a primit titlurile de strateg şi despot, ceea ce însemna că
făcea parte din familia imperială şi putea emite pretenţii la tronul bizantin.
Urmaşul lui Dobrotici a fost Ivanco. Acesta luptă cu turcii, moare în luptă, iar Mircea
cel Bătrân pătrunde în Dobrogea în 1388 şi o uneşte cu Ţara Românească. În anul 1417,
Dobrogea e transformată în paşalâc, iar în 1878, în urma Tratatului de pace de la Berlin,
Dobrogea revine României.

Instituţii centrale în Transilvania:

Transilvania a fost cucerită de către unguri şi a evoluat diferit de Ţara Românească şi

Moldova. La început, Transilvania a avut ca instituţie centrală voievodatul. Simpla
menţionare a voievodatului ne demonstrează că voievodatul era oarecum autonom faţă de
regele maghiar. La început, românii sunt menţionaţi în rândul stărilor privilegiate în anii 1288,
1295, 1355. După această perioadă, lucrurile se schimbă şi românii nu mai apar în rândul
stărilor privilegiate.
În anul 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou (1342-1382) condiţionează calitatea
de nobil de apartenenţa la catolicism. Acest lucru însemna că boierii români din Transilvania,
dacă treceau la catolicism, intrau în rândul stărilor privilegiate. Dacă refuzau să treacă la
catolicism, îşi pierdeau calitatea de nobil şi treceau în rândul ţăranilor.
Românii îşi păstrează totuşi o anumită autonomie faţă de regele maghiar în zonele de
graniţă ale Transilvaniei, unde se menţin Ţările Maramureşului, Făgăraşului, Oaşului,
Zarandului şi altele. Regii maghiari lasă românilor de aici o anumită autonomie, deoarece erau
interesaţi ca românii să apere zonele de margine ale Transilvaniei.
Pe plan local, ungurii au introdus comitate, iar pe plan central, principatul. La nivelul
comitatului existau adunările stărilor privilegiate, adunările nobililor. Saşii şi secuii erau
organizaţi în scaune, iar românii erau organizaţi în districte româneşti. La nivel general
existau congregaţiile generale ale nobilimii. Acestea aveau la început atribuţii judiciare.
În 1541, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană. Acum rolul
congregaţiilor nobiliare scade şi locul lor e luat de Dietă. Dieta are rolul principal în alegerea
principelui.
 În 1438, reprezentaţii maghiarilor, saşilor, secuilor formează Unio Trium Nationum (
unirea celor trei naţiuni sau Masa cu 3 picioare). Românii, deşi erau majoritari, au fost excluşi
din această uniune. Mai mult, religia lor ortodoxă a fost scoasă din rândul religiilor recepte (
recunoscute de stat). Religiile recepte din Transilvania erau: catolică, luterană, calvină,
unitariană.
În 1688, Transilvania a fost cucerită de habsburgi. Rolul Dietei scade şi locul său este
luat de un guberniu, care avea în frunte un guvernator. Acesta avea rolul principal în
Transilvania, iar rolul principelui este luat de împărat.
Armata joacă un rol important în conducerea Transilvaniei, iar Cancelaria Aulică a
Transilvaniei de la Viena se ocupa de problemele specifice Transilvaniei la Curtea de la
Viena.
Habsburgii au încercat să-i atragă pe românii din Transilvania şi pe cale religioasă.
Astfel, în 1698, 38 de protopopi români în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel au trecut la
catolicism. Celor care treceau la catolicism li se promiteau aceleaşi drepturi cu ale catolicilor
maghiari, saşi, secui. Au fost emise şi două Diplome Leopoldine în 1699 şi 1701 prin care
erau legiferate promisiunile făcute românilor uniţi cu biserica Romei. Avantajul acestei uniri
cu biserica Romei a fost că mai mulţi tineri români au putut să studieze peste hotare, la
Budapesta, Viena şi au fost consideraţi egali cu cei privilegiaţi.
În 1791, reprezentanţii românilor din Transilvania au transmis Curţii de la Viena un
document numit Supplex Libellus Valachorum. Acesta este considerat primul program
politic modern al românilor din Transilvania.

Instituţii centrale în Ţara Românească şi Moldova:

Instituţiile centrale din Ţara Românească şi Moldova erau domnia, biserica, Sfatul
Domnesc, Adunarea Stărilor Privilegiate ( Adunarea Ţării), armata, justiţia,
administraţia.
Domnia a fost instituţia centrală. În izvoarele medievale domnul apare cu titulatura de
„mare voievod şi domn”. Cuvântul „Io” vine de la „Ioannes” din limba bizantină, care
înseamnă „cel mărit”, „binecuvântat”, „sfânt”. Domnul se considera stăpânul tuturor supuşilor
asupra cărora avea drept de viaţă şi de moarte. Domnul avea atribuţii administrative, fiscale,
judecătoreşti. El putea numi Sfatul Domnesc, putea impune impozite, putea condamna la
moarte pe oricine, dar putea ierta de la pedeapsa cu moartea pe oricine dorea.
În Ţara Românească, domnii proveneau din dinastia Basarabilor, iar în Moldova din
dinastia Muşatinilor. În ultima parte a domniei, domnul îşi asocia la domnie pe fiul cel mai
mare. În izvoarele slave, domnul mai era numit şi “hospodar”, iar în cele latine era numit
“dominus”. Domnul era uns cu mir de mitropolit atunci când era ales şi primea însemnele
puterii: sceptrul şi biciul.
Biserica era o instituţie de bază. Biserica a avut rolul de a păstra legalitatea, de a păstra
ordinea în ţară, de a menţine creştinismul şi de a lupta împotriva păgânismului otoman şi
împotriva catolicismului.
Prima mitropolie ortodoxă de la Nord de Dunăre a luat fiinţă în 1359 la Argeş şi l-a
avut în frunte pe Jachint. Tot în Ţara Românească a luat fiinţă şi Mitropolia ortodoxă de la
Severin în 1370. Tot în Ţara Românească au luat fiinţă episcopiile de la Râmnic şi Buzău.
În Moldova, prima mitropolie a fost înfiinţată de Petru I Muşat, dar ea n-a fost
recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol decât în anul 1401, în timpul lui Alexandru cel
Bun.
În Moldova au luat fiinţă episcopiile ortodoxe de la Roman şi Rădăuţi.
 Sfatul domnesc era compus, la început, din boieri fără dregătorii ( funcţii), iar mai
târziu numai din boieri cu funcţii. Cele mai importante dregătorii erau: vornicul (şeful
administraţiei), logofătul (şeful cancelariei), vistiernicul ( şeful vistieriei), spătarul, postelnicul
( sfătuitorul domnului), paharnicul, comisul.
În perioada fanariotă, rolul instituţiilor statului a scăzut, iar domnul nu mai era ales de
către Adunarea Ţării. Domnul e numit de sultan dintre cei care îndeplinesc funcţia de
dragoman( diplomat). Domnii fanarioţi ocupau tronul plătind sultanului o sumă mare de bani.
În timpul perioadei fanariote ( 1711-1821), domnii aveau o perioadă de domnie scurtă de 2-3
ani după care erau schimbaţi.
În perioada fanariotă au crescut obligaţiile Ţărilor Române faţă de Poartă. Secolul
fanariot a fost un secol de calamităţi, inundaţii, războaie, epidemii, care au agravat situaţia
Ţărilor Române.

Bibliografie:
1. Zoe Petre- Istorie. Manual pentru Clasa a XII-a , Ed. Corint
2. Gheorghe Dondorici- Istorie. Manual pentru Clasa a XII-a, Ed. Gimnasium