Universitatea din București

Facultatea de Biologie
Master Biologie medicală

REFERAT
ANGIOTENSINA ȘI ANGIOTENSINOGENUL

REALIZAT DE:

COHN ESTER ANDREEA

DISCIPLINA: Metabolism,

transport prin membrane,

motilitate

PROFESOR COORDONATOR:

Conf. Dr. Gheorghe Stoian

 ANGIOTENSINA ȘI ANGIOTENSINOGENUL

Angiotensina este un peptid care îndeplinește rol de hormon și dipsogen (agent

cauzator al setei) prezent în organismul uman în 4 forme: angiotensina I, II, III și IV, având
ca precursor angiotensinogenul. A fost izolată în 1930 de un grup de cercetători din
Cleveland, fiind numită inițial angiotonină sau hipertensină. Face parte din sistemul
renină-angiotensină, mecanism hormonal implicat în menținerea echilibrului hemodinamic
prin reglarea tensiunii arteriale, echilibrului sodiului și volumului de fluide din organism, rol
pe care îl exercită în special prin intermediul angiotensinei II (Munoz-Durango N. și colab.,
2016).
Angiotensinogenul (AGT) este o glicoproteină sintetizată în în principal în
hepatocite (și alte celule precum astrocite, adipocite, celule epiteliale ale tubului proximal),
care reprezintă unica moleculă precursoare a proteinelor de tip angiotensină. Producția de
angiotensinogen din adipocite este singura producție extrahepatică care influențează nivelul
plasmatic al acestuia. S-a demonstrat prin inducerea experimentală a deleției genei pentru
AGT că în lipsa AGT hepatic concentrația plasmatică scade foarte mult, scădere ce nu poate
fi compensată prin producția extrahepatică. Este alcătuit din 485 de aminoacizi, făcând parte -
din familia serpinelor deși nu are rolul de inhibitor al altor enzime așa cum au în mod
obișnuit membrii acestei familii (Lu H. și colab., 2016).
Gena care codifică pentru angiotensinogen a fost caracterizată în anii 1980. S-a
constatat că este conservată, prezentând o omologie de secvență destul de mare în linia
vertebratelor(gena umană este extrem de similară cu cea de la șoarece). Gena este plasată pe
cromozomul 1, brațul lung (q), regiunea 42.2, conținând 5 exoni și 4 introni și având o
lungime de aproximativ 12000 de perechi de baze. Proteina inițială obținută în urma
procesului de traducere este compusă din 485 de aminoacizi, din care 33 formează o proteină
semnal care va fi înlăturată obținându-se astfel angiotensinogenul matur cu o secvență de 452
aminoacizi. Angiotensinogenul este o glicoproteină hetereogenă deoarece prezintă 4 situsuri
de glicozilare, toate la nivelul aminoacidului asparagină localizat în una din pozițiile 14, 137,
271, 295 (Wu C. și colab., 2011).
Asupra angiotensinogenului acționează o enzimă proteolitică produsă de rinichi,
renina care sub acțiunea anumitor stimuli clivează angiotensinogenul la nivelul situsului
Leu-Val(în apropierea poziției 14 de glicozilare ). Accesul reninei la nivelul situsului de
clivare este permis prin intermediul unei structuri conservate formate între resturile de
1
cisteină din pozițiile 18 și 138 legate printr-o legătură disulfidică. În urma clivării
proteolitice, sub acțiunea reninei sunt îndepărtați primii 10 aminoacizi de la capatul N-
terminal care reprezintă angiotensina I. Restul de 442 de aminoacizi este numit
des(AngI)AGT, care deși reprezintă 98% din molecula de angiotensinogen nu se cunoaște
încă ce se întâmplă cu această moleculă ulterior și ce proprietăți biologice prezintă. Un rol
foarte important în acest proces îl are endoteliul vascular de la nivel pulmonar, deoarece pe
aici trece atât sângele provenit de la rinichi (care conține renina) și sângele provenit de la
ficat (care conține angiotensinogenul). Angiotensina I nu prezintă o acțiune biologică proprie,
de aceea este supusă acțiunii enzimei angiotensin-convertaza (enzimă prezentă pe suprafața
mai multor tipuri de celule dar cu precădere pe suprafața celulelor vasculare endoteliale.)
fiind astfel convertită la angiotensina II(Ang 1-8), compus activ în cadrul sistemului renină-
angiotensină (Montani J-P. și Van Vliet B.N., 2004; Lu H. și colab., 2016).

Fig. 1. Sinteza și prelucrarea moleculei de angiotensinogen

(După Wu C. și colab., 2011)

2
 S-au identificat și alte enzime care acționează asupra angiotensinogenului, pe lângă
renină a cărui substrat este AGT hepatic. Dintre aceste enzime trebuie menționate:
catepsinele D și G, kalikreina, pepsina, activatorul plasminogenului tisular, tripsina, acestea
convertind AGT la angiotensină I sau II. Acțiunea acestor enzime a fost observată in vitro,
lucru care a dus la emiterea posibilității ca aceste enzime să fie responsabile de generarea
locală tisulară a angiotensinelor. Rolul fiziologic, in vivo al acestor enzime nu a fost însă
stabilit deocamdată. Concentrația plasmatică a angiotensinogenului este cuprinsă în mod
normal între 28 și 71 mg/ml, valoarea medie fiind de 60 mg/ml. Este necesar ca
angiotensinogenul și renina să aibă un raport echilibrat pentru a menține rata de generație a
angiotensinei II. Nivelul AGT în plasmă este crescut de corticosteroizi, estrogeni și hormoni
tiroidieni, dar depinde și de concentrația plasmatică a angiotensinei II(Wu C. și colab. 2011).
Asupra angiotensinei II acționează diverse enzime care duc la formarea
angiotensinei III prin eliminarea primului aminoacid (aminopeptidaza A) sau formarea
angiotensinei 1-7 prin eliminarea ultimului aminoacid. Angiotensina III are efecte similare
cu angiotensina II dar nu la fel de puternice (prezintă 40% din activitatea vasoconstrictoare,
dar 100% din capacitatea de stimulare a producerii de aldosteron). Prin acțiunea
aminopeptidazei B asupra angiotensinei III se formează angiotensina IV (Ang 3-8) prin
îndepărtarea a încă un aminoacid de la capătul amino. Angiotensina IV se pare că prezintă
acțiuni importante la nivelul creierului. Deși nu s-au identificat încă receptori specifici pentru
angiotensina IV, s-au sintetizat in vitro molecule analoage angiotensinei IV care se pare că au
capacitatea de a traversa bariera hematoencefalică (Montani J-P. și Van Vliet B.N., 2004).

Fig. 2. Cascada de formare a angiotensinelor

3 (După Lu H. și colab., 2016)
 În condiții de scădere a nivelului de sodiu în tubii nefronului, există o hipotensiune la
nivelul arteriolei aferente a glomerulului renal și o activare a sistemului nervos simpatic,
astfel pro-renina sintetizată la nivelul aparatului juxta-glomerular este eliberată în formă
inactivă în sânge unde este activată prin mecanisme proteolitice și non-proteolitice. Renina
activă clivează AGT ducând la eliberarea angiotensinei I clivată la rândul ei de angiotensin-
convertază formându-se astfel angiotensina II, efectorul principal al sistemului renină-
angiotensină care acționează direct asupra vaselor de sânge determinând vasoconstricție și
implicit creșterea presiunii sangvine, dar și indirect prin stimularea eliberării aldosteronului
(hormon steroid) și catecolaminelor din glandele suprarenale (Munoz-Durango N. și colab.,
2016).
Angiotensina II își exercită efectele prin cuplarea la doi receptori celulari: AT1 și
AT2. Au mai fost descriși și alți receptori de tip AT cum ar fi AT4R, AT1-7R, dar aceștia
interacționează cu celelalte peptide tip angiotensină. Receptorii AT1 și AT2 fac parte din
familia receptorilor cuplați cu proteine G prezentând 7 regiuni transmembranare (Montani J-
P. și Van Vliet B.N., 2004).
Principalele roluri biologice ale angiotensinei II sunt determinate de cuplarea la AT1,
în timp ce cuplarea la AT2 determinând de obicei efecte antagoniste (Munoz-Durango N. și
colab., 2016). Receptorul AT1 prezintă o structură α-helicală cu 3 bucle extracelulare și 3
intracelulare. Studiile genetice au arătat că receptorul AT1 poate prezenta un polimorfism
asociat cu hipertensiunea esențială sau infarctul miocardic. Alături de AT2 este implicat în
reglarea funcțiilor: cardiovasculare(vasoconstricție), hemodinamice(retenția de sodiu și apă),
renale, dar și în proliferarea celulară, supraviețuirea celulelor și inflamație. De asemenea
anumite mutații misssense în gena pentru AT1 pot influența legarea ligandului la receptor sau
activarea căilor de semnalizare. Activarea aberantă a receptorului AT1 duce la instalarea unor
stări patologice precum: hipertrofie cardiovasculară, disfuncții la nivel endotelial, stres
oxidativ, rezistență la insulină, angiogeneză și cancer, hipertensiune malignă. S-au dezvoltat
de-a lungul timpului blocanți pentru receptorul AT1(sartani) care se utilizează în
tratamentul hipertensiunii, cedării funcției renale și boli vasculare precum anevrismul
aortic, sindromul Marfan, ateroscleroza. De asemenea persoanelor hipertensive li se pot
administra și inhibitori de angiotensin-convertază blocându-se tranformarea angiotensinei I
în angiotensină II (Singh K.D. și Kamik S.S, 2016).
Cuplarea angiotensinei II cu AT1 stimulează la nivelul cortexului adrenal (corticala
glandei suprarenale) sinteza și secreția aldosteronului care are ca țintă tubul contort distal al
nefronului unde determină : reabsorbția sodiului, retenția de apă, eliminarea de potasiu,

4
reglarea tensiunii arteriale și a volumului de fluid extracelular. De asemenea prin cuplarea la
receptorul mineralocorticoid (MR) aldosteronul este transportat în nucleu unde
interacționează cu ADN-ul ducând la activarea transcrierii genelor implicate în menținerea
echilibrului electrolitic. Efectele aldosteronului care nu implică ADN-ul sunt determinate de
receptorul AT1 care activează de obicei calea de semnalizare MAPK/ERK1-2/p38 care se
pare că este implicată în inflamații, fibroză, boli metabolice, boli cardiace și renale (Munoz-
Durango N. și colab., 2016).
Receptorul AT2 prezintă omologie de secvență de 34% cu AT1. Funcțiile îndeplinite
de receptorul AT2 nu sunt încă foarte clare, mai ales datorită expresiei destul de scăzute a
acestui receptor la adulți. La acest receptor se leagă în cantități mici angiotensina II și III, dar
sfera de liganzi este mult mai largă. Receptorul AT2 se exprimă cu precădere în anumite
regiuni ale creierului cum ar fi locus ceruleus și nucleul amigdalian. Receptorul AT2 se
exprimă în număr mare în țesuturile fetale, numărul lor scăzând în momentul nașterii și în
perioada postnatală, crescând pe parcursul vieții de adult în caz de traumatisme la nivelul
țesutului lezat. Deși expresia lui scade după naștere, se exprimă totuși la un nivel scăzut la
adulții sănătoși în sistemul cardiovascular, glande suprarenale, rinichi, miometru, piele. Acest
receptor determină prin activarea diferitelor căi de semnalizare: vasodilatație, inhibarea
creșterii și proliferării celulare, apoptoză, diferențiere celulară. Se consideră că rolul lui AT2
este de a contrabalansa efectele determinate de angiotensina II prin interacțiunea cu
receptorul AT1 (Montani J-P. și Van Vliet B.N., 2004; Singh K.D. și Kamik S.S, 2016).
Vasoconstricția este indusă prin intermediul receptorului AT-1 cuplat cu proteina G
situat la nivelul celulelor musculare netede din peretele vascular. Prin legarea agonistului la
AT1-R sunt activate fosfolipaza C, A2 și respectiv D. Fosfolipaza C duce la producerea de
IP3 și DPG(diacilglicerol). IP3 funcționează ca activator al unui receptor specific de la
nivelul reticulului sarcoplasmic ceea ce duce la deschiderea canalelor de Ca2+ de la acest
nivel, având loc un eflux de Ca2+ în citoplasmă (Mehta P. și Griendling K., 2006).
Depolarizarea membranei determină deschiderea canalelor de Ca2+ dependente de voltaj care
duce la un influx de Ca2+ intracelular. Ca mecanism de feed-back negativ se deschid canalele
de K activate de Ca2+, fapt ce duce la o hiperpolarizare a membranei. Ca2+ se cuplează cu
calmodulina activând kinaza lanțurilor ușoare ale miozinei (MLCK). MLCK fosforilează
aceste regiuni ale moeculei de miozină și stimulează interacțiunea miozină-actină ducând la
contracția musculaturii netede din peretele vascular. Efectul invers este dat de fosfataza
lanțurilor ușoare ale miozinei (MLCP) care este inhibată în momentul contracției de Rho
kinază. Angiotensina II se pare că acțioează și prin creșterea fosforilării CPI-17 (inhibitor al

5
 MLCP) prin activarea fosfokinazei C (Kauffenstein G. și colab., 2012).
Fosfolipaza D hidrolizează fosfatidilcolina la colină și acid fosfatidic care este
convertit la DPG ducând la o activare susținută a PCK și implicit la o contracție susținută. S-a
observat că în hipertensiune căile de semnalizare ce implică PLC/PLD sunt hiperactivate,
ceea ce duce la ideea că o alterare a acestor mesageri secundari poate fi implicată în instalarea
hipertensiunii. Fosfolipaza A2 duce la producerea de acid arahidonic asupra căruia
acționează lipooxigenaza și ciclooxigenaza, care duc la producerea prostaglandinelor PGI2
și PGE2 cu efect dilatator sau PGH2 și tromboxan A2 care determină vasoconstricție (în
cazul lipooxigenazei) respectiv a leucotrienelor (în cazul ciclooxigenazei) care au efecte ce
induc vasoconstricție, hipertensiune și inflamație. Se produc și metaboliți ai acidului
arahidonic ca acidul hidroxeicosatetranoic (vasoconstrictor și prohipertensiv) și acidul
epoxieicosatrienoic și dihidroxieicosatrienoic (antihipertensive) (Mehta P. și Griendling K.,
2006).

Fig. 3. Inducerea vasoconstricției prin interacțiunea Angiotensinei II cu receptorul AT1; Unde PLD = Fosfolipaza
D, PA= acid fosfatidic, DAG= diacilglicerol, PLC = Fosfolipaza C, IP3= inositol 1,4,5-trifosfat, PKC= fosfokinaza
C, CaM= calmodulină, MLCK= kinaza lanțurilor ușoare ale miozinei, MLCP= fosfataza lanțurilor ușoare ale
miozinei, PLA2= Fosfolipaza A2, AA=acid arahidonic, LO= lipoxigenaza, COX= ciclooxigenaza, LTs=
leucotriene, HETEs= acizi hidroxeicosatetranoici, EETs= acizi epoxieicosatrienoici, PGE2, PGI2, PGH2=
prostaglandine, TxA2 = tromboxan A2 (După Mehta P. și Griendling K., 2006)

6
 Efectul angiotensinei II asupra zonei glomerulare a cortexului adrenal presupune
stimularea producției de aldosteron. Acest efect se instalează extrem de rapid din
momentul acțiunii angiotensinei II, ceea ce duce la concluzia că nu este vorba de o sinteză
clasică ce pleacă de la colesterol ci despre o eliberare a hormonului ce implică o sinteză
pornind de la compuși intermediari ai căii clasice. O stimulare cronică sub acțiunea
angiotensinei II poate determina o hipertrofie și hiperplazie a zonei glomerulare cauzată de o
supraexprimare a genei CYP11B2 ce contribuie la sinteza enzimei aldosteron-sintaza, ceea ce
duce la o sinteză crescută de aldosteron (Connell J. și Davis E., 2005).
Aldosteronul se leagă la receptorul mineralocorticoid de la nivelul celulelor epiteliului
tubului contort distal și tubilor colectori. Prin reglajul pozitiv al pompei Na/K, canalelor de
Na epiteliale și a canalelor de K de la nivelul regiunii medulare a rinichiului, aldosteronul
dece la reabsorbția apei și Na și secreția K în lumenul tubilor nefronilor. Receptorul
mineralocorticoid este prezent și la nivelul celulelor musculare netede vasculare, activarea lui
la acest nivel declanșând căi de semnalizare intracelulară implicată în vasoconstricție
(activarea fosfolipazei C) (Xanthakis V. și Vasan R., 2013).
Se cunoaște că angiotensina II prin cuplare cu receptorul AT1 acționează asupra
fosfolipazei C care stimulează producția intracelulară a IP3 (inozitol 1,4,5-trifosfat) și DAG
(1,2 diacilglicerol). Aceștia determină la rândul lor activarea proteinkinazei C. IP3 are și rolul
de a crște concentrația intracelulară de Ca2+ lucru care duce la fosforilarea și activarea unor
factori de transcriere sub acțiunea fosfokinazei dependente de Ca2+/calmodulină. Sunt activați
factori de transcriere precum AT-1 și AT-2, proteine de legare a CRE. Acești factori se leagă
la reglatori din regiunea 5’UTR a genei CYP11B2. La regiunea reglatoare Ad-5 se leagă
factori de transcriere din familia NGFIB precum factorul steroidogenic SF-1. Studii recente
au identificat factorul de transcriere NURR-1 ca fiind un factor cheie în reglarea expresiei
CYP11B2 în cazul acțiunii Angiotensinei II (Connell J. și Davis E., 2005).
Studiile realizate pe parcursul anilor au demonstrat efectele dipsogene ale
angiotensinei. Aceste efecte sunt mediate de angiotensina II prin acționarea la nivelul unor
regiuni ale creierului precum organul subfornical, lamina terminalis și nucleul preoptic
median, regiuni bogate în receptori AT1. S-a constatat de asemenea prin experimentele
realizate pe șobolani că efectul dipsogen al angiotensinei este mult mai puternic dacă aceasta
este injectată direct în creier, fapt ce sugerează totuși o dificultate a depășirii barierei hemato-
encefalice de către angiotensină. S-a demonstrat însă că la nivelul creierului există un sistem
renină-angiotensină local, cu toate componentele sale inclusiv receptori specifici, iar acesta
în colaborare cu sistemul de la nivel renal mențin homeostazia fluidelor din organism. S-a

7
constatat practic existența unor sinapse angiotensinergice la nivelul cărora angiotensina II
acționează ca și neurotransmițător, permițând transmiterea semnalului la hipotalamus care va
declanșa senzația de sete prin eliberarea de vasopresină din neurohipofiză (McKinley M.J și
Johnson A.K., 2004) .

8
 BIBLIOGRAFIE

1. Connell J și Davis E., (2005). The new biology of aldosterone. J Endocrinol. , 186(1):1-
20.
2. JP. Montani și BN. Van Vliet, 2004. General physiology and pathophysiology of the
Renin-Angiotensin System, Ed. B.A.
3. Kauffenstein G, Laher I., Matrougui K, Guerineau NC, Heurion D, (2012). Emerging role
of G-protein coupled receptors in microvascular myogenic tone. Casrdiovasc Res,
95(2):223-32.
4. Lu H., Cassis LA., Vander C., Daugherty A. (2016). Structure and functions of
angiotensinogen. Hypertens. Res. , 39(7), 492-500.
5. McKinley MJ. și Johnson AK., (2004). The physiological regulation of thirst and fluid
intake. News Physiol Sci, 19:1-6.
6. Mehta P și Griendling K., (2006). Angiotensin II cell signaling: physiological and
pathological effects in the cardiovascular system. Am J Pshysiol Cell Pshysiol, 292(1):82-
97.
7. Muñoz-Durango, N., Fuentes, C. A., Castillo, A. E., González-Gómez, L. M., Vecchiola,
A., Fardella, C. E., & Kalergis, A. M. (2016). Role of the renin-angiotensin-aldosterone
system beyond blood pressure regulation: molecular and cellular mechanisms involved in
end-organ damage during arterial hypertension. International journal of molecular
sciences, 17(7), 797.
8. Singh KD. Și Karnik SS., (2016). Angiotensin receptors: Structure, function, signaling
and clinical applications. J. Cell Signal, 1(2): 111.
9. Wu C., Lu H., Cassis LA., Daugherty A. (2011). Molecular and pathophysiological
features of angiotensinogen. N Am J Med Sci (Boston), 4(4), 183-190.
10. Xanthakis V și Vasan RS, (2013). Aldosterone and the risk of hypertension. Curr
Hypertens Rep, 15(2):102-7.