CUPRINS

Introducere..................................................................................................................5
CAPITOLUL I - NOȚIUNI GENERALE DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE
1.1 Anatomia aparatului respirator..............................................................................6
1.2 Fiziologia aparatului respirator..............................................................................6
CAPITOLUL II - ASTM BRONȘIC
2.1 Definiție..................................................................................................................20
2.2 Clasificare...............................................................................................................21
2.3 Etiologie..................................................................................................................21
2.3.1 Factorul alergic....................................................................................................22
2.3.2 Factorul iritant......................................................................................................22
2.3.3 Factorul psihic......................................................................................................22
2.3.4 Factorul fizic.........................................................................................................23
2.3.5 Factorul genetic....................................................................................................23
2.4 Simptomatologie......................................................................................................23
2.5 Diagnostic................................................................................................................23
2.5.1 Diagnosticul pozitiv.............................................................................................24
2.5.2 Diagnosticul diferențial........................................................................................24
2.5.3 Diagnosticul unei alergii.......................................................................................25
2.6 Evoluție și prognostic..............................................................................................26
2.7 Tratament.................................................................................................................26
2.7.1 Tratament medicamentos......................................................................................27
2.7.2 Tratament balneo-climateric.................................................................................27
2.7.3 Tratament teraprutic antiasmatic..........................................................................28
2.7.4 Tratament naturist................................................................................................28
2.8 Complicații..............................................................................................................29
CAPITOLUL III - PROGRAM DE RECUPERARE
3.1 Hidrokinetoterapia respiratorie...............................................................................30
3.2 Gimnastica respiratorie...........................................................................................32
3.2.1 Ramurile gimnasticii............................................................................................33
3.2.2 Reeducarea diafragmului......................................................................................34
3.3 Masajul....................................................................................................................36
3.3.1 Posturi facilitatoare ale respirației și posturi de drenaj bronșic...........................37
3.4 Terapia ocupațională...............................................................................................39
3
3.5 Balneoclimatologie.................................................................................................39
CAPITOLUL IV - PREZENTAREA CAZURILOR CLINICE
4.1 Cazul clinic I...........................................................................................................41
4.2 Cazul clinic II..........................................................................................................44
4.3 Cazul clinic III.........................................................................................................49
4.4 Concluzii..................................................................................................................52
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................53

4
 INTRODUCERE

Moto: Seneca spunea că ’’ ajungem cu greutate la însănătoșire fiindcă nu știm că

suntem bolnavi’’.
Patologia contemporană se caracterizează între altele prin frecvența mare a unor boli a
căror patogenie este condiționată în mare măsură de modul de viață al omului din
zilele noastre. Boala apare ca un produs al unui dezechilibru cu răsunet aspru celor trei mari
dimensiuni: biologică, psihologică și socială, ai ca efect ’’zgomot asupra întregului
organism’’. Desigur acest dezechilibru se poate manifesta într-o diversitate de forme și la cele
mai diferite niveluri.
După definiția dată de Academia de științe medicale din țara noastră, recuperarea este
un domeniu de activitate complexă, medicală, educațională, socială și profesională, prin care
se urmărește restabilirea cât mai deplină a capacității funcționale pierdută de un individ ( adult
sau copil) în urma unor boli sau traumatisme, precum și dezvoltarea unor mecanisme
compensatorii ca să-i asigure posibilitatea de muncă sau autoservire, respectiv o viață
independentă economică și socială.
Obiectivul terapeutic ’’recuperarea funcțională ’’atât cât este posibil, a
fost urmărit și în lucrarea de față. Dorința de cunoaștere în profunzime a întregului complex
de simptome și a etiologiei bolii a fost determinată de faptul că în familie am avut o persoană
cu manifestări ale acestei bolii, ținând cont că astmul este o boală și cu teren genetic
transmisibil doresc ca pregătirea mea teoretică și practică să-mi confere posibilitatea de a
depista dacă apare și la alți membrii ai familiei în scopul aplicării corecte a tratamentului și
chiar în clinica unde voi practica această meserie.

5
 CAPITOLUL I: NOȚIUNI GENERALE DE ANATOMIE ȘI
FIZIOLOGIE

1.1 Anatomia aparatului respirator

Bronhia principală, pătrunzând în plămân prin hil, se împarte intrapulmonar la dreapta

în trei bronhii lobare-superioară, mijlocie şi inferioară, iar lastănga în două bronhii-superioară
şi inferioară. Bronhiile lobare se divid apoi în bronhii segmentare care asigură aeraţia
segmentelor bronhopulmonare. Ele au limite, aeraţie, vascularizaţie şi patologie proprie.
Plămânul drept are 10 segmente, iar cel stâng are 9, lipsind segmental medio- bazal. Bronhiile
segmentare se divid în bronhiole lobulare care deservesc lobulii pulmonar, unităţi morfologice
ale plămânului, de formă piramidală, cu baza spre periferia plămânului şi vărful la hil.
Bronhiolele lobulare, la rândul lor, se ramifică în bronhiole respiratorii de la care pleacă
ductele alveolare terminate prin săculeţi alveolari. Pereţii săculeţilor alveolari sunt
compartimentaţi în alveole pulmonare. Bronhiolele respiratorii, împreună cu formaţiunile
derivate din ele (ducte alveolare, săculeţi alveolari şi alveole pulmonare) formează acinii
pulmonary. Acinul esteunitatea morfofuncţională a plămânului. Structura arborelui bronşic se
modifică şi ea. Bronhiile lobare au structura asemănătoare bronhiilor principale. Bronhiile
segmentare au şi ele un schelet cartilaginos, însă cartilajul este fragmentat, în schimb
bronhiile lobulare şi respiratorii pierd complet scheletul cartilaginos. Bronhiile respiratorii şi
lobulare au un perete fibroelastic, peste care sunt dispuse fibre musculare netede, cu dispoziţie
circulară în pereţii ductelor alveolare întâlnim numai membrană fibroelastică acoperită de
epiteliu. Alveolele pulmonare au forma unui săculeţ unic, cu perete extreme de subţire,
adaptat schimburilor gazoase.
Aparatul respirator este împărțit din punct de vedere anatomic în tractul respirator
superior și tractul respirator inferior.

1.2 Fiziologia aparatului respirator

Respirația este funcția prin care organismul ia din mediul lui de viața oxigenul și
elimina dioxidul de carbon. Această funcție cuprinde trei timpi:
1. timpul pulmonar- realizarea primului moment al schimburilor gazoase. La nivelul
membranei alveolo-capilare oxigenul trece din aerul alveolelor în sânge iar dioxidul de carbon
în sens invers.
2. timpul sangvin- realizeaza transportul gazelor între plaman și țesut, care consumă
oxigen și eliberează dioxidul de carbon.
6
 3. timpul tisular(respirația internă) - la nivelul țesuturilor, oxigenul pătrunde în
celule, iar dioxidul de carbon - produs rezidual al catabolisumului este eliminat.
Realizarea timpului pulmonar presupune mai multe procese care reprezintă etape ale
respirației pulmonare:
• ventilația
• difuziunea
• circulația pulmonara
Ventilația - este o succesiune de mișcări alternative de inspirație și expirație care
reprezintă deplasarea unor volume de aer.
În inspirație - aduce aer atmosferic până la nivelul alveolelor, aer ce este bogat în oxigen
și aproape lipsit de dioxid de carbon.
În expirație - se elimină aerul pulmonar, sărac în oxigen și bogat în dioxid de carbon .
Impulsurile acestei activitații ritmice pornesc din centrul respirator bulbar, care suferă
influența dioxidului de carbon din sânge, dar și a scoarței cerebrale.
Inspirația se realizează prin mărirea diametrelor cavității toracice datorită intervenței
mușchilor respiratorii:
• intercostali externi: diametrul antero-posterior, diametrul transversal
sternocleidomastoidieni: S.M.O pectorali, marii dorsali
• scalenii
• diafragmul
În cursul inspiraiței, plămânii urmează mișcările cutiei toracice, datorită contactului
intim realizat prin pleură și ca urmare, se destind. Presiunea intrapulmonară scade sub cea
atmosferică și aerul intră în plămâni. Încetarea contracției mușchilor respiratori face ca
diametrele cutiei toracice să revină la dimensiunule anterioare și aerul să părăsească plămânii.
Deci, expirația este un act pasiv. Frecvența mișcărilor respiratorii în stare de repaos este de 16
bătăi/min la bărbat și de 18 bătăi/min la femei.
Mișcările respiratorii permit pătrunderea și ieșirea succesivă a aerului din plămâni,
contribuind astfel, la realizarea ventilației pulmonare. În inspirația normală, se introduce în
plămâni un volum de 500 ml aer care este eliminat prin expirație volumul curent (V.C). Peste
volumul curent - o inspirație forțată poate introduce în plămâni încă aproximativ 1500 ml aer -
volumul inspirator de rezervă (I.V.R) iar printr-o expirație forțată care urmează după o
expirație obișinuită - se mai pot elimina din plămâni aproximativ 1000 - 1500 ml aer - volum
expirator de rezervă (V.E.R).
V.C.+V.I.R.+V.E.R.=C.V. (capacitatea vitală).

7
 Plămânii nu se mai golesc complet de aer nici după o expirație forțată, deoarece se
găsesc într-o ușoară distensie, volumul pulmonar fiind ceva mai mic decât cel toracic.
Volumul de aproximativ 1500 ml aer, rămas în alveole, care poate fi expulzat din plămâni
doar prin deschiderea toracelui, poartă numele de volum rezidual (V.R) .
C.V.+V.R.=C.P.T.(capacitatea pulmonară totală).
Debitul ventilator
• reprezintă produsul dintre volumul curent și frecvența respiratorie
DV=VC x FR = 500 ml x 16 respirații/minunt
Difuziunea
• reprezintă schimburile gazoase prin membrana alveolo-capilară.
Acest proces depinde de:
• diferența dintre presiunile pariale ale oxigenului și dioxidului de carbon, de o parte și
de alta a membranei alveolo-capilare
• structura membranei alveolo-capilare
• suprafața activă a membranei alveolo-capilare

Circulația pulmonară
Aduce la alveole sânge venos - îl descarcă de CO2, îl încarcă cu O2- > V.
Pulmonar - > inima - > circulația mare. Pentru asigurarea respirației pulmonare este
obligatorie și o circulație corespunzătoare care să permită unei cantități normale de sânge.
Debitul sanguin pulmonar este egal cu debitul circulație generale dar presiunile și rezistențele
din arterele pulmonare sunt mult mai mici.

Figura 1: Componentele aparatului respirator

Aparatul respirator este imparțit din punct de vedere funcțional în zona respiratorie
(unde se realizează schimbul de gaze) și zona de conducere (unde se realizează transportul
aerului).

8
 Tusea de origine respiratorie reprezintă o reacţie de apărare care are drept scop
eliminarea unor secreţii patologice: exudat, puroi, sânge de la nivelul arcului traheobronho
pulmonar precum şi a unor corpi străini inhalată. Prin eliminarea acestor produse patologice
se împiedecă coborârea infecţiei şi se menţine permeabilitatea căilor respiratorii. Tusea este
un act reflex produs de excitarea zonelor reflexogene situate la nivelul laringelui, a bifurcaţiei
traheei şi a bronhiilor mari. Se descriu mai multe aspecte clinice ale tusei:
 Tusea umedă sau productivă are un caracter hârcâit datorită aglomerării secreţiilor în
căile respiratorii. Se întâlnesc în special înboli ale bronhiilor şi pulmonare.
 Tusea uscată este scurtă repetată, are un timbru aspru, oboseşte bolnavul producându-i
insomnii. Se întâlneşte în afecţiuni pleurale,tumori, tuberculoză incipientă.
 Tusea voalată este o tuse stinsă sau răguşită şi se întâlneşte în boli care afectează
corzile vocale, laringite, tumori sau bolnav extenuat.
 Tusea emetizantă este cea care prin efortul de tuse duce la vărsături. Apar în tusea
convulsivă, tuberculoză pulmonară, cancer pulmonar.

Tractul respirator inferior

Tractul respirator inferior este format din plaman care conține urmatoarele
componente:
∙ Trahee
∙ Bronhii
∙ Bronhiole
∙ Alveole
∙ Țesut interstițial ce conține vase sanguine

Respirația
Aerul pătrunde în plămâni pe căile respiratorii cu ajutorul contracției mușchilor cutiei
toracice numiți mușchi respiratori. Acesta este actul respirației. Apoi mușchii respiratori se
relaxează și se contractă mușchii expiratori, ca urmare o parte din aerul din plămâni se
elimină; acesta este procesul expirației. Inspirația și expirația se repetă în ritm de 14-18/minut
în funcție de nevoile organismului. Variează în funcție de vârstă și sex (este mai accelerată la
copii și la femei). Valori normale ale frecvenței respiratorii:
• Nou născuți a 40 / min
• Copii a 20-30/min
• Adulți a 14-18/min

9
 Reglarea funcției aparatului respirator
Respiraţia este un act involuntar, dar determinat de muşchii supuşi controlului
voluntar. Se deosebesc patru tipuri de reglare a respiraţiei:
1. reglarea automată a respiraţiei;
2. reglarea reflexă a respiraţiei;
3. reglarea chimică a respiraţiei;
4. reglarea corticală a respiraţiei;

Reglarea automată a respiraţiei - Centrii respiratori se găsesc în regiunea bulbo-

pontină. În partea superioară a bulbului se delimitează două grupuri celulare neuronale
care pot menţine o activitate ventilatorie automată.

Primul grup – grupul respirator dorsal – este format din neuroni care descarcă
impulsuri nervoase numai în faza incipientă a inspiraţiei. Aceşti neuroni primesc aferenţe
viscerale prin nervii vagi, gloso-faringieni şi faciali, aferenţe senzitive prin nervii trigemeni şi
aferenţe medulare senzitive şi proprioceptive de la nivelul musculaturii toracice. Axonii
neuronilor din grupul respirator dorsal coboară în măduva spinării făcând sinapse cu neuronii
de originea nervului frenic care va inerva diafragmul, cu nervii intercostali şi cu nervii
musculaturii abdominale.

Al doilea grup neuronal este grupul respirator ventral care este format din neuronii
inspiratori cât şi expiratori, în proporţie de 3 la 1. Axonii neuronilor inspiratori coboară în
măduva spinării şi fac sinapsă cu neuronii musculaturii inspiratorii. Axonii neuronilor
expiratori fac sinapsă cu neuronii segmentelor T1-L3 care inervează musculatura intercostală
internă şi abdominală. Grupul neuronilor pontini mai sunt cunoscuţi sub numele de centrul
pneumotaxic al respiraţiei. Reprezintă centrul neuronal complex în care intră: un grup
expirator situat în porţiunea dorsală a punţii; un grup inspirator situat pe faţa ventrală a punţii;
un grup denumit al fazei de întrerupere situat între primele două grupe neuronale. Neuronii
respiratori situaţi în punte nu au aferenţe nucleare şi nici vagale, dar primesc conexiuni de la
toţi neuronii bulbari respiratori. Grupul neuronilor din trunchiul cerebral interpontobulbar este
format din neuroni inspiratori şi neuroni expiratori care în unele zone se aglomerează formând
focare inspiratorii şi expiratorii. O respiraţie eupneică (normală) impune integritate anatomică
şi buna funcţionare a bulbului cerebral, a punţii, a măduvei spinării şi nervilor vagi. Stimulul
respirator se formează în neuronii bulbari inspiratori de unde prin axoni este transmis
neuronilor musculaturii inspiratorii. Stimulul respirator nu este unic, ci este format din trenuri

10
de descărcări ale impulsurilor a căror frecvenţă determină forţa şi profunzimea inspiraţiei.
Frecvenţa respiraţiei este determinată de intervalul liber dintre aceste descărcări. Neuronii
bulbari au activitate independentă de aferenţe, dar modelată de acestea. Centrul pneumotaxic
situat în punte nu are o activitate ritmică spontană, ritmicitatea fiind dată de excitaţiile venite
de la bulb. Nervii vagi aferenţi centrilor respiratori bulbari determină permanent adaptarea
acestor centri la informaţiile venite de la sistemul toraco-pulmonar.

Reglarea reflexă a respiraţiei - Se deosebesc două feluri de reflexe: reflexele vagale

pulmonare; reflexele proprioceptive. Reflexele vagale pulmonare.

1. Reflexul de destindere pulmonară, denumit şi Hering – Bruner, are la bază

receptorii sensibili la creşterile de volum pulmonar care se găsesc nu în alveole sau
pleură ci în căile aeriene, respectiv în celulele fibrelor musculare netede ale
bronhiilor. Stimulul trimis de aceşti receptori este în funcţie de mărimea distensiei
pulmonare dar şi de viteza cu care se produce distensia. Se pare că volumul
pulmonar la care reflexul apare ar fi de 800 ml. La volum pulmonar mai mic
reflexul nu apare, iar la volume mai mari de800 ml creşte intensitatea stimulului.
Reflexul Hering-Bruner inhibă inspirul permiţând începerea expirului.Reflexele de
iritaţie pulmonară au ca punct de plecare receptoriide iritaţie care se găsesc sub
epiteliul bronhiolar şi sunt iritaţi de oserie de situaţii patologice cum ar fi:
inhalarea de particule şi gaze iritante pneumotoraxul; embolie pulmonară.
Răspunsul la excitarea acestor receptori este hiperventilaţia.
2. Reflexul receptorilor de tip Y Receptorii Y sunt răspândiţi în alveole şi au fost
interpretaţi ca receptori pentru distensia pulmonară. Unii autori consideră că aceşti
receptori ar fi stimulaţi de congestia capilară şi edemul interstiţial. Stimularea
receptorilor Y determină creşterea frecvenţei respiratorii şi hiperventilaţia.
3. Reflexul de tuse- Receptorii sunt situaţi mai ales în căile respiratorii mari şi
stimularea lor produce tusea.
4. Reflexele proprioceptive - Pentru a desfăşura o activitate fizică este necesar în
permanenţă un control proprioceptiv, de exemplu ridicarea unei greutăţi cere
oadaptare a forţei musculare a membrelor superioare proporţională cu această
greutate. Reflexele proprioceptive realizează această adaptare continuă. Mişcarea
respiratorie la om, se pare că este reglată de aceste reflexe cu punct de plecare la
nivelul musculaturii respiratorii, reflexe chiar mai importante decât reflexul de
destindere pulmonară. Tendonul muşchiului posedă un receptor proprioceptiv care
detectează starea de tensiune în muşchiul contractat în timp ce fusul muscular este
11
 sensibil la întindere. Există o relaţie între proprioceptorii musculari şi stare
muşchilor. Muşchiul respirator se comportă la fel ca şi ceilalţi muşchi scheletici,
menţionând că diafragmul este mai sărac în proprioceptori în timp ce muşchii
intercostali sunt foarte bogaţi în acest tip de receptori. Menţinerea unui volum
curent respirator reglat se obţine prin aceste reflexe proprioceptive prin care
controlul musculaturii inspiratorii determinat de descărcarea neuronilor este
determinat destarea de întindere a muşchiului respectiv. În muşchi sunt descrise şi
terminaţii nervoase libere care ar putea să joace un rol în recepţia proprioceptivă
directă spre SNC.
5. Reflexele proprioceptive nu pornesc doar de la muşchii şi articulaţiile aplicate la
funcţia aparatului respirator, aceste reflexe reprezentând o sursă de informare
asupra schimburilor de volum toraco-pulmonar.

Reglarea chimică a respiraţiei - Ventilaţia pulmonară are scopul de a menţine

constante gazele sanguine, ceea ce nu s-ar putea realiza fără un mecanism în care valorile
acestor gaze să adapteze permanent mărimea ventilaţiei. Acest mecanism este realizat prin
influenţarea chemoreceptorilor periferici şi centrali de către nivelul gazelor sanguine şi al
concentraţiilor ionilor de hidrogen din sânge, la rândul lor chemoreceptorii controlând
permanent activitatea centrilor bulbari. Chemoreceptorii periferici sunt formaţi din
corpusculul sau ganglionul sinocarotidian situat la bifurcaţia carotidei primitive şi corpusculii
aortici situaţi lângă crosa aortei. Aferenţa sinusului carotidian este asigurată de nervul
glosofaringian, iar pentru corpusculii aortici de nervul vag. Fibrele postganglionare ajung în
bulb la grupul neuronilor inspiratori dorsali. Stimulul principal al chemoreceptorilor periferici
este scăderea presiunii parţiale a oxigenului în sângele arterial. Înafară de această presiune
parţială scăzută, corpusculul sinocarotidian mai este sensibil şi la creşterile presiunii parţiale
arteriale ale dioxidului de carbon ca şi a concentraţiei ionilor de hidrogen. Chemoreceptorii
periferici mai sunt stimulaţi şi de scăderea tensiunii arteriale ca şi de scăderea fluxului
sanguin. Răspunsul chemoreceptorilor la stimulii menţionaţi se traduc prin creşterea
frecvenţei ca şi a amplitudinii respiraţiei. Chemoreceptorii centrali se găsesc în bulbul central
dar sunt răspândiţi şi în alte etaje ale SNC. Stimulul pentru chemoreceptorii centrali este
reprezentat de valoarea pH – ului din lichidul extracelular cerebral. Nivelul pH – ului este
reglat de o serie de sisteme tampon, dar pentru reglarea chimică respiratorie joacă un rol doar
dioxidul decarbon şi radicalul carbonat, respectiv ionii de hidrogen. Dioxidul de carbon
străbate cu uşurinţă bariera hematoencefalică şi membrana celulară, motiv pentru care
presiunea dioxidului de carbon va fi aceeaşi în sânge, în lichidul extracerebral celular, în LCR

12
şi celulă. Radicalul carbonat nu are o difuzibilitate la fel de bună între sânge şi lichidul
extracelular cerebral ca şi între celulă şi lichidul extracelular, dar se poate mişca liber între
lichidul extracelular cerebral şi LCR. pH – ul din LCR are în mod normal o
constantăremarcabilă de 7,32, deşi în sânge există variaţii continue. În LCR nu există sisteme
tampon, pH-ul constant fiind determinat de bariera hemato encefalică ce creează o pompă
care conduce ionii de hidrogen, când este necesar, din sânge în LCR unde reacţionând cu
radicalul carbonat se eliberează dioxid de carbon repede difuzat în circulaţie. Stimularea
chemoreceptorilor periferici cât şi centrali realizează legătura dintre ventilaţie şi necesitatea
menţinerii constante a echilibrului acidobazic.

Reglarea corticală a respiraţiei - Respiraţia poate fi controlată şi voluntar.

Hiperventilaţia voluntară este mult mai importantă decât cea dată de controlul subcortical.
Apneea voluntară poate fi mai prelungită. De o deosebită importanţă este respiraţia în timpul
vorbitului, cântatului, suflatului la diverse instrumente. Acest tip de respiraţie este reglat
numai voluntar.O altă dovadă a controlului cortical respirator este posibilitatea de a forma
reflexe condiţionate ale respiraţiei cum ar fi hiperventilaţia dinaintea efortului, la noxele din
mediul de muncă. Studii de electrofiziologie au arătat că scoarţa somatomotorie răspunde la
excitaţiile corticale ale respiraţiei, în timp ce controlul inhibitor cortical îşi are sediul pe
suprafeţele inferioare ale emisferelor cerebrale. Mezencefalul şi diencefalul exercită în mod
cert influenţe asupra centrilor bulbari prin intermediul sistemului reticulat activator. O serie de
procese vegetative şi metabolice ca de exemplu termoreglarea, adaptările hemodinamice la
efort, aduc dovada inter-relaţiei între hipotalamus şi centrii ventilatori bulbari. Cerebelul este
şi el implicat în relaţia cu respiraţia, mai ales încontrolul voluntar dar şi în modificările
posturale sau ca staţie în reflexele proprioceptive. După cum s-a văzut în cele patru tipuri de
control şi reglare în expir există o multitudine de căi prin care ventilaţia poate fi influenţată.

Tipuri respiratorii:

1. Respirația abdominală
2. Respirația costal inferioară
3. Respirația costal inferioară
4. Respirația corectă

13
 Măsurarea frecvenței respirațiilor se face timp de un minut avand mâna așezată pe
toracele pacientului, se numără expansiunile tarcice fără ca pacientul să conștientizeze acest
lucru.

Figura 2: Circulația respiratorie

Plămânul

Plămânul este un organ pereche, localizat în cavitatea toracică, pe o parte și pe alta a

inimii în interiorul corpului în vederea asigurării schimburilor de gaze cu sistemul circulator.

Din punct de vedere anatomic și funcțional plămânii sunt împarțiți în sub unități
numite lobi.

Structura plămânului - este cea a unei glande tubuloacinoase, fiind formată dintr-un
sistem de canale aeriene și dintr-o multitudine de saci. Lobii plamanului drept (superior,
mijlociu, înferior) sunt delimitaţi de două fisuri, în timp ce lobii plămănului stâng (superior și
înferior) sunt delimitaţi de o fisură. Fiecare lob este alcătuit din segmente, care reprezintă
unităţile anatomice, funcţionale și clinice ale plămânului. Fiecare segment este format din
lobul, unitaţile morfofuncţionale ale plamânilor, care au forma piramidei, cu bază spre
suprafaţa plamânilor, iar vârful suspendat de obronhie supra-lobulară, îndreptat spre hil.

În jurul lobului se află ţesut conjunctiv bogat în fibre elastice, celule conjunctive și
celule macrofage.Lobulul pulmonar este constituit din: bronhiolă respiratorie→canale
alveolare→alveole pulmonare→împreună cu vase de sânge limfatice, fibre motorii nervoase
și senzitive.

14
 Figura 3: Plămânul

Cavitatea nazală
Cavitatea nazală este determinată de scheletul osteocartilaginos al nasului și este
desparțită printr-un perete median, numit septul naza ( în două părti) una dreaptă și una stângă
numită fose nazale.

Faringele
Faringele este segmentul unde se încrucișează calea digestivă cu cea respiratorie. Prin
faringe trece aerul din fosele nazale în laringe și trahee și invers.

Figura 4: Funcțiile aparatului respirator

15
 Laringele
Laringele este segmentul care îndeplinește pe lângă funcțiile de cale respiratorie, de
protecție a căilor respiratorii inferioare și pe cea de fonație.
Traheea
Traheea: reprezintă prima porțiune a tractului respirator inferior. Este un conduct cu
rol de conducere a aerului de la nivelul laringelui către bronhii . În structură să se găsească
16-20 inele traheale alcătuite din cartilaj hialin.

Peretele traheei este alcătuit din 4 componente:

• Adventiția alcătuită din țesut conjunctiv lax ce conectează traheea de structurile
învecinate.
• Cartilajul traheal și stratul de fibre musculare netede care prin contracție, în timpul
efortului de tuse, îngustează lumenul traheal, crește viteza de expulzie a aerului și
odată cu aceasta ajută la eliminarea mucusului și a particulelor inhalate.
• Submucoasa formată din țesut conjunctiv ce conține vase de sânge și terminații
nervoase precum și glande submucoase secretoare de mucus.
• Mucoasa respiratorie formată dintr-un epiteliu ciliar columnar pseudostratificat și
celule caliciforme secretoare de mucus .

Figura 5: Peretele traheei

Bronhiile
La nivelul unghiului sternal traheea se bifurcă în cele 2 bronhii primitive dreapta și
stânga. Cele două bronhii primitive se ramifică la randul lor în bronhii lobare.

16
 Bronhiile lobare se ramifică la randul lor în bronhii segmentare ce deservesc
segmentele bronhopulmonare – subdiviziuni anatomice și funcționale ale lobilor pulmonari.
Structura peretelui bronșic este similară cu cea a peretelui traheal:
• Adventiția – învelișul extern ce conectează bronhia cu țesutul pulmonar adiacent.

• Submucoasa – ce conține: - țesut cartilaginos - fibre musculare netede care prin

contracție ajustează lumenul bronșic - glande mucoase și seromucoase.
• Mucoasa - epiteliu ciliat și celule caliciforme mai rare decât la nivelul traheei

Figura 6: Peretele bronșic

Bronhiolele

Bronhiile segmentare se ramifică succesiv până la bronhiole terminale. Bronhiolele

terminale la rândul lor dau naștere la 1-3 generații de bronhiole respiratorii.
Bronhiolele respiratorii și terminale sunt lipsite de inelul cartilaginos, dar prezintă un
strat muscular foarte dezvoltat. În secțiune, structura peretelui bronhiolar conține:
• Lumen căptușit cu celule epiteliale ciliate columnare.
• Celulele caliciforme și glandele submucoase secretoare de mucus. Acestea se reduc în
număr pe măsură ce se reduce diametrul bronchiolar.
• Fibre musculare netede care prin contracție ajustează lumenul bronhiilor, contracția
acestor fibre duce la plierea epiteliului ce căptușește lumenul bronchiolar.
Bronhiolele respiratorii sunt atașate de țesutul elastic alveolar care le susține în timpul
mișcărilor respiratorii pentru a nu se închide – bronhiolele nu conțin țesut cartilaginos
.

17
 Figura 7: Inelul cartilaginos

Alveolele pulmonare
Fiecare bronhiolă respiratorie se continuă în interiorul acinului pulmonar cu ductele
alveolare care la răndul lor se continuă cu o serie de formațiuni rotunde, cu un diametru între
0,2-0,5 mm numite alveole pulmonare;
• Alveolele pulmonare deservite de același duct alveolar se constituie dintr-o formațiune
numită sac alveolar.
• Alveolele sunt separate între ele prin septurile alveolare.
• La nivel pulmonar există aproximativ 400 mil. de alveole cu o suprafață totală de 400
m2 într-un inspir profund.
Alveolele pulmonare sunt spații de schimb. Între alveolele pulmonare există septurile
alveolare. Epiteliu alveolar formează cu epiteliul capilarelor sanguine alveolare o structură
funcțională comună = membrana alveolo- capilară;
• La nivelul acesteia au loc schimburile gazoase prin difuziune, între aerul din alveole,
a cărui compoziție este mentinută constantă prin ventilația pulmonară și sânge.
• Pneumocite de tip I (95%) reprezentate prin celule epiteliale scuamoase.
• Pneumocite de tip II (5%) reprezentate de celule septale cu rol în secreția
surfactantului.
• Suprafața epiteliului alveolar este acoperită cu o lamă fină de lichid = surfactant.
• Porii alveolari reprezintă mici orificii în peretele alveolar prin care aerul poate trece
dintr-o alveolă într-alta pentru egalizarea presiunii între alveole învecinate.
• Numeroase macrofage protejează spațiul alveolar.

18
Surfactantul
• Structură: surfactantul are în structură celule secretoare.
• Importanţă – Scade travaliulmuscular →Scade reculul elastic pulmonar la volume
mici→ Menţine echilibrul alveolar → Stabilizează expirul

Figura 8: Structura surfactantului

19
 CAPITOLUL II : ASTM BRONȘIC

2.1 Definiție

Astmul bronșic este o afecțiune a căilor respiratorii, caracterizată de inflamarea

cronică a mucoasei respiratorii. Căile respiratorii se îngustează în prezența anumitor
susbstanțe iritante, provocănd dispnee - mai ales paroxistică - care apare cu precadere noaptea
sau dimineața devreme. Evoluția cronică a bolii poate determina, în timp îngustarea
ireversibilă a căilor respiratorii.
Astmul bronșic constituie cea mai frecventă afecțiune cronică în rândul copiilor, care
apare de obicei pe un fond alergic, în timp ce la adulți se manifestă mai ales forma non-
alergică. Criza astmatică durează de la câteva secunde la câteva ore. Factorii declanșatori sunt
considerați a fi alergenii, infecțiile căilor respiratorii superioare, suprasolicitarea, presiunea
psihică, frigul, medicamentele, noxele din atmosferă. Diagnosticarea se face pe baza
anamnezei, a examenului clinic, a testelor pentru aprecierea funcției pulmonare și a testelor
alergologice. Una din cele mai importante măsuri preventive ale crizei astmatice este evitarea
factorului declanșator (praf, animale de casă, fum de țigară etc.).

In tratamentul astmului bronșic se folosesc sprayuri, beta simpatomimetice, preparate

cu cortizon, inhibitori de leucotriene, teofilina, anticolinergice și, după caz, acid
cromoglicinic. Cazurile severe impun tratamentul parenteral. Prognosticul astmului bronșic la
copii este bun.

Figura 9: Evoluția crizei astmatice

20
2.2 Clasificare

Teoretic după rackmann (1980), s-a admis existența unui:

a) Astmul alergic(extrinsec), are la bază o reacție bine caracterizată imunologic față de un
antigen, față de care bolnavul este sensibilizat și care este prezent în mediul sau ambiant.
b) Astmul nealergic
• Endogen sau infectios (intrinsec).
• Iritativ chimic sau fizic.
• Indus de efort.
• Cu geneza neprecizată.
c) Astmul intermitent, care poate fi echivalentul astmului alergic=pacientul are simptome
numai în criză, între crize este perfect normal.
d) Astmul persistent, echivalentul astmului intrinsec = pacientul are simptome
bronhospastice permanent, de diverse grade de severitate.

2.3 Etiologie
a) Factori iritanți;
• praful de stradă
• fumul
• gaze toxice: oxizi de azot si sulf, ozon, aer rece.
b)Factori alergici;
• praful de casă, polen
• peri, lâna, pene
• bumbac, ierburi
• componente de insecte și acarieni
• medicamente
• detergenți, cosmetice
• ricin
• reziduri de combustie incompletă

21
 Figura 10: Factorul alergic

c) Factori psihici;
• traume psihice
• stres psihic
• tipul de S.N.C.

d) Factori infecțioși;
• infecția bronșică virală
• infecția bronșică bacterială
• alte infecții
e) Efortul fizic.
f) Factorul genetic.
2.3.1 Factorul alergic- Rolul alergic este dovedit numai într-un număr limitat de cazuri sub
40%. Alergia la praful de casă este cea mai recentă în astmul bronșic extrinsec.
2.3.2 Factorul iritant- Se presupune că unele virusuri pot avea un rol în etiologia astmului
deoarece debitul acestuia și mai ales agravarea lui se produce mai ales după viroze ale căilor
respiratorii. Dintre infecțiile bacteriene cele cu Streptococus pneumonial ,Staphilococus
aureus și Hemophylus inluenzae par a avea rol important în etiologia astmului bronșic dar
acesta nu a fost pe deplin elucidat. În unele cazuri de astm bronșic intrinsec este prezentă o
infecție bronșică cu răspuns alergic la antigeni bacterieni (teste cutanate pozitive) după altele
infecția acționează numai ca actor iritant. În prezent infecția bronșică poate fi considerată atât
actor etiologic cât și ca actor de întreținere și agravare a astmului bronșic. Se poate spune că
actorul infecțios joacă probabil un rol în apariția accesului de astm în principal la subiecții
predispuși cu hiperreactivitate bronșica dar nu se poate susține existența unui astm bronșic
infecțios pur ci doar posibilitatea modificării terenului bolnavului prin actorul infecțios.
2.3.3 Factorul psihic - Participă frecvent la declanșarea crizelor de astm bronșic, fie prin
emoții puternice, fie prin simpla condiționare a crizelor în special subiecții predispuși

22
constituțional și cu un sistem bronșic hiperreactiv dar un astm bronșic psihogen nu poate fi
susținut. Particularități ale personalității astmaticului înaintea debutului bolii:

• sensibilitatea crescută
• stări de anexietate
• agresivitatea sau reacții astenodepresive
2.3.4 Factorul fizic - Poate constitui un actor etiologic în astmul bronșic în special la copii
și tineri. De reținut că după efort fizic, apare bronhospasm și la neasmatici. Efortul este un
stimul potențial de declanșare a unor episoade de obstrucție bronșică acută.
2.3.5 Factorul genetic - Nu este același în cele două categorii de astm bronșic, extrinsec și
intrinsec.

2.4 Simptomatologie

La început, crizele sunt tipice, cu început și sfârșit brusc, cu intervale libere ; mai
târziu, în intervalele dintre crize, apar semnele bronșitei cronice și ale emfizemului, cu
dispnee mai mult sau mai puțin evidentă. Criza apare în a doua jumatate a nopții, de obicei
brutal, cu dispnee și neliniște, prurit și hipersecreție ; alteori e anuntață de prodroame (
strănut, lăcrimare, prurit al pleoapelor, cefalee ). Dispneea devine paroxistică, brodipneică, cu
expirație prelungită și șuieratoare. Bolnavul rămâne la pat sau aleargă la fereastră, prada setei
de aer. De obicei stă în poziție șezândă, cu capul pe spate și sprijinit în mâini, nările dilatate,
jugulare turgescente.
În timpul crizei, toracele e imobil, în inspirație forțată. La sfârșitul crizei, apare tusea
uscată, chinuitoare (deoarece expulzarea secrețiilor se face cu dificultate), cu spută vâscoasă,
albicioasă (perlată). Criza se termină în câteva minute sau ore, spontan sau sub influența
tratamentului. Starea de rău astmatic se caracterizează prin crize violențe, durând peste 24-48
h rezistente la tratament, de obicei fără tuse și expectorație, cu polipnee, asfixie, cianoza,
colaps vascular, somnolență pănă la comă. Apare după administrarea în exces de
simpaticomimetice (Alupent), sedative, opiacee, barbiturice.

2.5 Diagnostic
Diagnosticul de astm se poate pune pe seama:
• Simptomelor
• Istoricului medical și familial
• Examenului fizic
• Rezultatelor testelor

23
 Examenul fizic – Se ascultă respirația și se urmăresc semne de alergii sau astm.
Semnele includ: respirație șuierătoare, nas roșu, căi nazale umflate. Nu uitați că deși puteți să
nu prezentați aceste semne în ziua vizitei la medic, asta nu exclude posibilitatea de a avea
astm.
Teste pentru astm – Se efecutează un test care verifică dacă plămânii funcționează
corespunzător sau nu. Testul se numește spirometrie. Acest test verifică căt de mult aer poate
fi inspirat si expirat, dar și căt de repede poate fi expirat. Dacă se pune un diagnostic pozitiv,
atunci acest test se poate efectua și după o perioadă de tratament pentru a vedea cât de
eficientă este medicamentația (dacă există ameliorare sau nu).
Alte teste mai pot fi: teste de alergii, teste care apreciază cât de sensibile sunt căile
respiratorii. Se poate efectua și o electrocardiograma sau o radiografie toracică pentru a vedea
dacă există vreun corp străin la nivelul toracelui care ar putea cauza aceste simptome.
Punerea de diagnostic de astm în cazul copiilor este ușor deosebită. Marea majoritate a
copiilor dezvoltă astmul înainte de vârsta de 5 ani, dar diagnosticul este unul greu de pus, în
sensul că este dificil de diferențiat dacă este vorba despre astm sau despre o altă afecțiune.
Copiii care au o respirație șuierătoare atunci când răcesc sau au infecții respiratorii nu
înseamnă automat că suferă de astm sau că vor suferi în viitor.
2.5.1 Diagnosticul pozitiv:
Pentru afirmarea diagnosticului de astm bronșic sunt necesare cel puțin 3 din
urmatoarele 5 criterii:
1. antecedente alergice personale sau familiale;
2. debutul crizei înainte de 25 de ani sau după 30 de ani;
3. dispnee paroxistică expiratorie și frecvent nocturnă;
4. reversibilitatea crizelor sub influența corticoizilor sau simpaticomimeticelor;
5. tulburări de absorție, perturbări ale volumelor plasmatice și ale debitului expirator (in
special scaderea VEMS-ului).
Trebuie ținut seama și de echivalentele alergice, testele cutanate și de provocare.
2.5.2 Diagnostic diferențial se face cu:
• astmul cardiac
• bronșită asmatiforma
• spasmul laringian
• corpi străini intrabronșici
• tumori benigme sau maligne ale traheei și bronhiilor
• sindromul mediastinal compresiv
• pneumotoraxul spontan
24
 • embolie pulmonară cu sau fără infarct pulmonar
• acidoza metabolică
• pneumomediastin
• atelectozie lobară sau segmentară
• Bronhospasmul generat de carcinoid(tumoră secretată de substanțe
bronhoconstrictoare)
• hiperventilația de natură psihologena

Figura 11: Bronșita asmatiformă

2.5.3 Diagnosticul unei alergii

Anamneza este fundamental diagnosticului. Se interoghează bolnavul asupra

caracterului tulburărilor, dacă sunt sezoniere (febră de fân), dacă apare acasă (praf de cameră
), în legatură cu substanțele sau animalele (pisici, căini) cu care vine în contact. Indexul
leucopenic constă în numărul leucocitelor înaintea integrării alergenului bănuit (bolnavul fiind
pe nemâncate) și apoi de mai multe ori în ora care urmează ; diminuarea leucocitelor cu o mie
ar indica o sensibilizare.
Testele cutanate (cuti reacția și intra dermoreacția) sunt utile în decelarea alergenelor
de contact, inhalate, bacteriene și micotice.Sunt mai puțin utile în alergiile alimentare. Pot
apare reacții imediate (după 5-30 minute apare o papulă urticariană) sau tardive (după 1-4 zile
se ivește o papulă eritematoasă, fără reacție urticariană).
Prognosticul de viață este bun, dar cel de vindecare este rezervat.

25
2.6 Evoluție și prognostic

Evoluția se caracterizează prin crize de dispnee ce survin de regulă noaptea, intercalate

cu perioada de acalmie, ca și prin posibilitatea apariției stărilor de rău astmatic și a
insuficienței pulmonare acute favorizate de infecții sau erori terapeutice. Astmul debutează în
adolescență sau de vârsta adultă, are tendința de progresiune, cedând mai greu decât astmul
copilului. Agravarea se realizează fie prin reparația frecventă a acceselor cu remisiune
incompletă a dispneei, fie prin suprapunerea unor infecții bronșice repetate care determină
bronșita cronică obstructivă și apariția cordului pulmonar cronic.
Pronosticul vital al accesului de astm este în general bun, dar prognosticul de viitor
este revervat, deoarece astmul apare pe un teren genetic ce nu poate fi înlaturat. Din acest
motiv, bolnavul este predipus la accese recidivante durând toată viața. Factorii de care
depinde prognosticul bolnavului astmatic:

a) alergenul în cauză și posibilitatea înlăturării lui

b) forma clinică a astmului bronșic
c) vârsta debutului bolii
d) complicații produse de astmul bronșic

2.7 Tratament

Astmul este o afecțiune cronică pentru care nu există tratament curativ (încă). Scopul
tratamentului este acela de a-l ține sub control. De aceea este importantă prezentarea la medic
în timp util, odată ce ați observat simptomele enumerate mai sus. Fie ca în final se dovedește a
fi astm sau o altă afecțiune, a descoperi la timp o boală previne apariția multor complicații
care pot pune viața în pericol mai devreme sau mai târziu.
Așadar, un bun control al astmului previne:
• Simptomele cronice supărătoare precum tusea sau respirația șuierătoare.
• Reduce nevoia de a folosi medicamente care atenuează rapid simptomele.
• Menține o funcționare bună a plămânilor.
• Permite susținerea activitaților zilnice fără probleme și conferă un somn liniștit.
• Previne atacurile de astm.
Inainte de a prescrie un tratament medicamentos trebuie să se țină cont de mai multe
aspecte (vărsta, frecvență și intensitatea simptomelor etc).

26
 Există și medicamente sub formă de pastile, însă cele mai multe în cazul astmului se
găsesc sub forma de inhalatoare pentru ca substanța activă ajunge direct în plămâni, acolo
unde este problema.

2.7.1 Tratament medicamentos

• teofolina retard
• ventolin
• miofilin
• corticosteroizi
• aminofilina
• glucocorticoizi
• cromaglicat dessedic
• hemisuccinat de hidrocortizon

Figura 12: Medicamente pentru astm

2.7.2 Tratament balneo-climateric

• Slănic Prahova
• Slănic Moldova
• Băile Felix
• Băile Tușnad
• Vatra Dornei
• Covasna
• Salina Turda
• Sovata

27
 Figura 13: Salina Turda

2.7.3 Tratament terapeutic antiasmatic

• belcometazona
• triamcinolon
• dexametazon
2.7.4 Tratament naturist

1. Angelica (angelica arhangelica) - este indicată in special la bolnavii cu astenie

importantă după criza de astm bronșic. Se utilizează rădăcina. Se administrează 40
de picături de trei ori pe zi gemoterapie;
2. Scaiul vanat (eryngium planum) - această plantă este indicată în crizele cu tuse
spastică. Se utilizează partea aeriană. Se administrează zilnic ca decoct de 3
minute, 5 g plantă la 300 ml apă;
3. Isop (hyssopus officinalis) - în special diosmina și isopina au acțiune expectorantă
și antiseptică; este mai indicată în cazurile cu astm bronșic intrinsec cu expectorație
dificilă. Se utilizează partea aeriană. Se administrează intern din 3 g plantă la 300
ml apă; Este contraindicat bolnavilor cu epilepsie și copiiilor cu antecedente de
convulsii;
4. Pinul montan (pinus montana) - este indicat bolnavilor cu astm bronșic intrinsec,
cu frecvențe acutizării bronșitice; acțiunea favorabilă se datorează componentelor
uleiului volatil. Se utilizează mugurii și lujerii tineri. Se administrează zilnic sub
formă de infuzie din 10 g plantă la 300 ml apă, sirop: adulți - 1 lingură de 3 ori pe
zi, copii - 2 lingurițe de 3 ori pe zi;
5. Trei frați pătati (Viola tricoloris) - este indicată bolnavilor cu astm bronșic
alergic, la care se asociază erupții cutanate, încetinirea tranzitului intestinal, absența

28
 transpirațiilor. Se utilizează partea aeriană: infuzie 10 grame plantă la 300 ml apă,
2-4 căni pe zi.

2.8 Complicații
Complicațiile cele mai frecvente sunt :
• starea de rău astmatic sau astmul acut grav
• aspergiloza bronhopulmonară alergică
• pneumotoraxul spontan
• astmul combinat cu bronșita cronică sau tahirtimii ventriculare, agravate de factorii
iatrogeni
• bronșite acute și cronice
• pneumonii
• bronșiectazii
• emfizemul pulmonar (cea mai importantă dintre complicații care duce cu timpul la
insuficiență cardiacă)
• infecțiile parenchimului pulmonar
• bronsectazia
• infecțiile aparatului bronșic
• cordul pulmonar cronic
• insuficiența respiratorie

29
 CAPITOLUL III: PROGRAM DE RECUPERARE

3.1 Hidrokinetoterapia respiratorie

Kinetoterapia respiratorie mai este cunoscută sub denumirea de gimnastică respiratorie

și constă în amplificarea voluntară a mișcărilor respiratorii, precum și în stimularea și
antrenarea funcției respiratorii.
Exercițiile corective se fac prin mișcări pasive, active libere și active ca rezistență.
Kinetoterapia respiratorie urmărește;
• îmbunatățirea ventilației pulmonare;
• antrenarea mușchilor respiratorii, inclusiv a diafragmului;
• ameliorarea mișcărilor respiratorii ale toracelui;
• menținerea elasticității plămânilor și a pleurelor;
• creșterea calității hematozei și a respirației tisulare (adevărata respirație).
• relaxarea toracelui și a umerilor;
• educarea posturilor corecte.

Bolile aparatului respirator se împart astfel:

• insuficiențe respiratorii generate de deficiențe ale toracelui ,ale mușchilor respiratori,
de obstacole pe căiile respiratorii superioare sau obezitate abdominală;
• afecțiuni ale aparatului respirator, care afectează ventilația și chiar difuziunea
alveolară (ca de exemplu bronșita cronică, astmul bronșic, emfizemul pulmonar,
pleurezia ș.a. ).
Exercițiile corective se fac prin mișcări pasive, active libere și active cu rezistență.

Asupra respirației se poate acționa prin două categorii de exerciții, și anume:

• Exerciții dinamice - efectuate cu grupele musculare prin care se mărește necesarul de
oxigen al organismului și intensifică respirația prin mecanisme fiziologice.
• Exerciții specifice - prin care se educă sau este corectată mișcarea respiratorie, fără ca
intensificarea acesteia să fie impusă de creșterea nevoii de oxigen.
Pentru aceasta trebuie căutate pozițiile corespunzătoare care să nu stânjenească
respirația corectă. Cea mai bună poziție este pe spate culcat cu genunchii flexați, cu aplicarea
unei forțe suplimentare pe abdomen (mâna kinetoterapeutului sau o greutate mică).
Indicații tehnico-metodice de folosire a exercițiilor de respirație:
30
• Inspirația să se facă numai pe nas.
• Aerul inspirat să fie curat.
• Aerul inspirat să aibă temperatură potrivită.
• Să se repete de mai multe ori pe zi exercițiile.
• Mișcările de respirație vor realiza o bună coordonare cu mișcările corpului.
• Datorită presiunii apei exercițiile corective intră în categoria celor cu rezistență.
• Pentru o respirație normală este necesară o poziție corectă a coloanei vertebrale, a
coastelor, a abdomenului și libertatea de mișcare a mușchilor respiratori.
• Exercițiile de respiratie să se execute dupa o intensă solicitare fizică, pentru a crește
nevoia de a respira.
• Adevaratele exerciții de respirație sunt cele care intrenează în mișcare trunchiul și pot
fi amplificate suplimentar prin mișcări ale capului și gâtului sau ale membrelor
inferioare și superioare.
• Exercițiile de respirație deosebit de utile sunt cele cu rezistență, cu apnee voluntară
sau cu rezistență fonetică sau muzicală.
• Exercițiile de fortificare a mușchilor respiratori pot alterna cu exerciții pentru
relaxarea acestora, care constau in respirații controlate, respirații rare cu inspirații si
expirații forțate sau respirații insoțite de pronunțarea prelungită a unei vocale.
• Se va acționa asupra creșterii amplitudinii mișcărilor respiratorii, printr-o poziție
corectă a coloanei vertebrale (prin cele 3 segmente ale sale: cervicală, dorsală și
lombară), cât și o poziție corectă a umerilor (atât inspirația, cât și expirația se vor
executa lent).
• Exercițiile vor fi executate fără blocarea respirației care conduce la creșterea presiunii
intratoracice și intracraniene, ceea ce stânjenește circulația sanguină.
• După 4-5 respirații profunde se va face o pauză.
• Amplitudinea respirației va crește treptat.
• Se va incepe cu exerciții libere, apoi cu presiunea apei asupra toracelui, iar în final cu
învingerea unor greutăți aplicate pe torace.
• Pentru educarea mișcărilor diafragmului se folosesc exerciții de respirație cu aplicarea
de greutăți pe abdomen, respirații sacadate și jocul diafragmului cu glota închisă.
• Spirometrul este nu numai un intrument pentru măsurarea capacității vitale, ci și un
mijloc ce completează celelalte exerciții respiratorii.
Noțiunea de ''kinetoterapie respiratorie'' are o sferă largă de obictive, metode și
metodologii, adaptate în vederea corectării diverselor mecanisme perturbate ale funcției
respiratorii. Din această noțiune generală fac parte :
31
 1. gimnastica corectoare
2. reeducarea respiratorie
3. relaxarea
4. posturarea
5. antrenamentul la efort dozat
6. educarea tusei
7. educarea vorbitului
8. terapia ocupațională

Obiective in kinetoterapie - Reeducarea respiratorie:

• Relaxarea musculaturii respiratorii;
• Drenaj bronho-pulmonar;
• Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare;
• Mobilizarea cutiei toracice prin mișcări pasive;
• Reeducarea tipurilor de respirație-costal superioară (claviculară), costal diafragmatică
completă - ''în val'';
• Tonifierea (pe amplitudine maximă) a grupelor musculare implicate în actul respirator
• Promovarea controlorului/coodonării respirației (frecvența, controlul volumului
curent, ritmul, controlul fluxului de aer ) în repaus-mișcare-efort
• Relaxarea generală/scăderea durerii prin hiperventilație.
Contraindicații:
• cord pulmonar cronic
• insuficiența respiratorie manifestă
• bronsectazii cu hemoptizii repetate
• tuberculoza pulmonară
• micozele pulmonare

3.2 Gimnastica respiratorie

Metoda de kinetoterapie respiratorie, constând în învațarea subiectului să își
controleze și să lucreze mușchii respiratori toracici și abdominali. Gimnastica respiratorie este
indicată în toate bolile cronice care afectează respirația: bronșita cronică, astm, emfizem,
mucoviscidoza etc. Ea permite îmbunătațirea ventilației de aer în plămâni, oxigenarea
sângelui și, în consecință, a travaliului muscular și a posibilităților de efort fizic.
Kinetoterapeutul arată bolnavului ce mișcări ale toracelui și abdomenului trebuie să facă și
32
care mușchi ai toracelui și abdomenului trebuie să se contracte; îndeosebi, îl invață pe subiect
rolul abdomenului: exerciții de inspirație profundă, obținută prin contractarea mușchilor
abdominali (prin 'sugerea burții'), urmată de o inspirație pasivă, apoi activă, relaxand aceiași
mușchi.

Figura 14: Exerciții de gimnastică

3.2.1 Ramurile gimnasticii

Dupa scopul urmărit și mijioacele specifice de practicare, gimnastica poate fi împarțită
în următoarele ramuri:
1. gimnastica elementară, care cuprinde:
- gimnastica de bază
- gimnastica igienică sau de înviorare
- gimnastica în producție
2. gimnastica sportivă, care cuprinde probe:
- pentru femei
- pentru barbați
- gimnastica ritmică
- gimnastica acrobatică
3. gimnastica ajutătoare, care cuprinde:
- gimnastica cu caracter de pregătire pentru alte discipline sportive
- gimnastica medicală
Pentru deficienții respiratori kinetoterapia reprezintă metoda de bază în procesul
terapeutic, deoarece, o dată învățate exercițiile de gimnastică, ele pot fi practicate oriunde,
chiar și atunci când se fac plimbări prin parcuri sau în locuri mai puțin poluate.

33
3.2.2 Reeducarea diafragmului
Diafragmul este o membrană musculo-tendinoasă care separă cavitatea toracică de cea
abdominală.
Acțiune: Principala acțiune a mușchiului diafragm este cea de inspir, realizată prin
creșterea volumului și scăderea presiunii în cavitatea toracică și scăderea volumului și
presiunii în cavitatea abdominală. Agonistul diafragmului este mușchiul transvers abdominal.
Acțiunea diafragmului crește diamentrul toracic cranio-caudal în inspir. Poziția corpului este
foarte importantă în acțiunea diafragmului: în decubit dorsal diafragmul are cea mai mare
amplitudine, iar în poziția șezând sau ghemuit cea mai mică:
- În expir diafragmul revine pasiv la poziția sa inițială prin acțiunea elastică a
plămânului și prin presiunea abdominală.
- Ca principal mușchi insiprator asigură 65% din ventilația de repaus, aici intră și
mușchi asccensori: scaleni, SCM, intercostali.

- Cea mai folosită tehnică este cea din decubit dorsal cu genunchi flectați și capul pe o
pernă mică. Din această poziție subiectul va face inspir cu bombarea abdomenului, expir cu
relaxare. Exercițiul poate fi făcut fie liber, fie cu rezistență care poate fi opusă manual de către
kinetoterapeut, sub formă de săculeți de nisip, mingii medicinale, discuri,centuri elastice.
Exercițiile se fac zilnic, timp de minimum trei luni.

- Altă variantă de lucru este patul Maccagno. Se poate lucra fie în poziție normală, fie
cu capul în sus, fie în poziția Trendelenburg (cu capul în jos) cu facilitarea expirului.

- Sau decubit lateral cu reeducarea hemidiafragmului sau a hemitoracelui.

- Există variante pentru reeducarea diafragmului cu inspir și baterea ritmică pe aripile
nasului; inspir pe câte o nară; inspiruri repetate ca și când ar adulmeca; inspir cu buzele
strânse sau printre dinți sau printr-un pai.
- Toate exercițiile se pot executa fie inspir-expir, fie inspir apnee expir.
Alte exerciții pentru dezvoltarea mușchiului diafragmatic;
a) cu genuchii strânși în poziție culcat pe spate.

34
 Expir: concomitent cu ducerea unui genunchi pe abdomen și (cât este posibil) a unui
călcâi pe fese. Apoi, exercițiul se continuă cu ghemuirea ambelor picioare. Se presează
genunchii pe abdomen.

Inspir: concomitent cu revenirea în poziția inițială.

b) cu baston în poziție stând drepti, cu picioarele depărtate și bastonul ținut orizontal, cu

brațele la lățimea umerilor.

Inspir: concomitent cu ridicarea brațelor în prelungirea corpului.

35
 Expir: concomitent cu flexarea trunchiului înainte, cu brațele coborâte până la sol.

Exerciții pentru amplificarea respirației costale:

c) cu bastonul in pozitie: culcat pe spate, cu un baston tinut in maini.

Inspir: concomitent cu ridicarea bratelor, pana ajung pe podea, la 180.

Expir: concomitent cu revenirea bratelor la pozitia initiala.

3.3 Masajul

Folosirea tehnicilor de relaxare, precum netezirea, fricţiunile și frământatul lent la

nivelul musculaturii contractate în zona spatelui și a coloanei cervicale sunt recomandate în
această afecţiune.
Masajul zonei cervico-scapulare, masajul spatelui, masajul toracelui și a zonelor
musculare contractate sunt foarte indicate în astmul bronșic, datorită poziţiei caracteristică în
timpul crizei cu umerii ridicaţi pentru a facilita inspiraţia.

36
 Netezirile sunt efectuate de-alungul mușchiilor paravertebrali, cu policele, cu
eminenţă tenară sau hipotenară, cu faţa palmară a mâini.
Fricţiunea în spaţiile intercostale ajută la creșterea circulaţiei locale și la drenajul
limfatic, având și un efect de relaxare a musculaturii.
Între atacurile astmatice, masajul poate fi aplicat pentru tratarea mușchiilor respiratori
care pot fii ''obosiți'', contractaţi sau în spasm.
Reducând nivelul de stres din perioada de remisiune poate ajuta la înârzierea sau chiar
evitarea atacurilor astmatice.
Toate aceste tehnici au ca scop inducerea relaxării, reducând astfel spasmele
musculare, producând relaxarea mușchiilor respiratori.
Masajul întregului corp este utlizat pentru a îmbunătăţi circulația sistemică, în special
dacă subiectul nu poate efectua exerciţii fizice.
Contraindicații:
Este foarte puţin probabil ca un pacient care suferă de astm să dorească sau să tolereze
masajul ca și tratament în timpul unei crize severe de astm.
Masajul poate fi utilizat doar în lipsa inflamaţiilor și a infecţilor respiratorii, fiind
contraindicat în anumite patologii ale sistemului respirator:
• bronsită acută
• pnenumonie

În astmul cronic trebuie sa se țină seama de riscul apariţiei cordului pulmonar cronic,
astfel ședințele de masaj trebuie efectuate cu mai multă atenţie.

3.3.1 Posturi facilitoare ale respirației și posturi de drenaj bronșic

Posturarea pacientului cu suferință bronhopulmonară este un factor deosebit de

important în cadrul tratamentului și are ca scop ușurarea stării de disconfort respirator.
Postura incorectă atrage după sine tulburări ale ventilației. Există două mari categorii
de posturi:
A. Posturi facilitatoare ale respirației
B. Posturi de drenaj bronșic
Posturi facilitatoare ale respirației - ajută pacientul dispneic, cu patologie
bronhopulmonară, mai ales în criză, să respire mai bine. Toate posturările facilitatoare au la
bază același principiu: trunchiul flectat în față (la 30-40 grade), poziție prin care:
• se reduce tensiunea în musculatura abdominală
• scade presiunea viscerelor pe diafragm
37
 • crește mobilitatea diafragmului
• crește ventilația bazelor plămânilor
Pentru un pacient imobilizat la pat, grav, cu insuficiență respiratorie se va adopta cea
mai utilizată posturare, cea mai relaxantă si anume:
• cea din decubit dorsal, partea rabatabilă de la capul patului se ridică la 45 grade, capul
pacientului pe o pernă mică, fără a spijini și umerii pe ea, brațele depărtate de corp la
30-40 grade, sprijinite pe perne bilateral ( sub coapse și genunchi se pun perne pentru
a flecta ușor șoldurile și genunchii. Se pot folosi 4-5 perne, așezate una peste alta, în
cazul în care patul nu are parte rabatabilă.
• decubit lateral - trunchiul anteflectat, cifozat, șoldurile și genunchii îndoiți, antebrațele
încrucișate la piept.

Pentru pacienții care se pot mobiliza la marginea patului: din poziția șezut la marginea
patului, cu picioarele sprijinite pe podea, trunchiul flectat în față , coatele îndoite, antebrațele
sprijinite pe coapse. Pentru cei care pot sta în picioare : spatele rezemat de perete, trunchiul
aplecat în față, umerii căzuți, membrele superioare atârnă în fața corpului, genunchii ușor
flectați.

Posturi de drenaj bronșic- sunt poziționările care ajută la evacuarea, drenarea

secrețiilor bronșice, eliminate, în final, prin tuse sau aspirație. Se adresează pacienților
imobilizați, eventual ventilație mecanică pentru o durată mai lungă de timp,ca de exemplu:
pacienții noștrii veniți din secțiile de neurologie, bronhopneumoniilor, bronșitelor cronice.

Se efectuează de 2 ori pe zi-dimineața și seara, înainte de masă, cu o durată de 30 de

min. La sfârșitul fiecărei posturări se vor efectua tapotări, aproximativ 1 min, pentru
desprinderea și eliminarea secrețiilor prin încurajarea tusei.
Fiecare poziție se menține câte 10-15 secunde.
De exemplu: Pacientul în poziția șezut, la marginea patului, se adoptă 4 pozitii:
• stă drept
• apleacă trunchiul lateral stânga la 45 grade
• apleacă trunchiul lateral dreapta la 45 grade
• apleacă trunchiul pe spate la 30 grade

38
3.4.Terapia ocupațională

Terapia ocupaţională este arta şi ştiinţa direcţionării individului bolnav spre

participarea la anumite activităţi pentru a şi reface, întări sau îmbunătăţi performanţele, spre a
facilita însuşirea acelor abilităţi şi funcţii care sunt necesare pentru adaptare şi productivitate
şi diminuarea sau corectarea patologiei, pentru menţinerea stării de sanatate.
Pentru bolnavii astmatici, alegerea procedeelor de terapia ocupaţională are la bază
două criterii:
• cunoaşterea gradului de efort solicitat de respectivul procedeu;
• utilizarea acelor procedee care nu poluează în nici un fel aerul respirat de pacient.
În funcţie de forma astmului (intermitent, persistent uşor, persistent moderat,
persistent sever, status astmaticus), pacienţii se încadrază într-unul din următoarele grupe:
1. pacienţi a căror activitate fizică nu trebuie restrânsă;
2. pacienţi a căror activitate fizică nu se restrânge, dar sunt avertizaţi împotriva
eforturilor intense şi competitive;
3. pacienţi a căror activitate fizică obişnuită trebuie moderat restrânsă, iar eforturile mai
intense trebuie discontinue;
4. pacienţi cărora activitatea fizică obişnuită trebuie mult redusă;
5. pacienţi care trebuie să rămână complet în repaus în pat sau pe scaun.
Sub raportul acestei clasificări, sunt recomandate următoarele activităţi recreative:
alergare, badminton, basket ball, billiard, ciclism, cusut/ tricotat, golf, hand ball, jocuri de
cărţi, pescuit, plimbare, scrimă, şah, tennis, volley.

3.5 Balneoclimatologie

Salinoterapia:
Aerosolii de salină reprezintă o veche metodă de prevenire şi ameliorare a afecţiunilor
respiratorii . Sarea din subterane face bine sănătăţii. O ştiau anticii, o ştiu şi medicii
contemporani. De ce e bun aerul de salină? Nu e poluat, nu irită mucoasele, fiindcă este total
lipsit de alergeni. Temperatura este constantă, 15-16 grade C, umiditatea e ridicată, 59-60%.
Concentraţia crescută de dioxid de carbon stimulează respiraţia, iar procentul scăzut de ozon
scade spasmul muscular.

Aerosolii din interiorul salinelor sunt formaţi în special din ioni de sodiu care, atunci
când sunt inhalaţi, calmează inflamaţiile şi contribuie la refacerea mucoaselor căilor
respiratorii.
39
Stațiuni:

• Slănic Moldova
• Slănic Prahova
• Sovata
• Călimănești
• Olănești
• Govora

40
 CAPITOLUL IV : PREZENTAREA CAZURILOR CLINICE

CAZUL CLINIC I

Nume: R.
Prenume: I.
Sex: Feminin
Vârsta: 24 ani
Diagnostic : astm bronșic persistent moderat.
Motivul internării : tuse productivă, dispnee de efort, dureri la nivel cervical și
dorsolombar.
Probe respiratorii ;CV = 3450 ml ,VEMS = 2180 ml, Indice Tiffeneau = 0,63
Testarea la efort ;VO2 =3360 ml/kg/min ,FC = 160 pulsaţii / minut ,FI = 21 ( foarte
bun).
Măsuratori antropometrice; Talia = 1,64; Greutate = 67 kg; IMC : 24,9 –
normoponderal.
Grad de dispnee = 3 (British Medical Research Council); 5 (Scala Borg)
Testul de mers la internare:
Distanţa teoretică = 493+(2,2X164)-(0,93X67)-(5,3X24) => DT = 664,29,pacienta a
mers: 410 metri.
Obiective :
• Educarea tusei
• Controlul crizelor de dispnee
• Creșterea capacităţii de efort
Recomandări :
• Aerisirea zilnică a camerei în care se odihnește
• Kinetoterapie respiratorie
• Plimbări la dommiciliu în cadru plăcut (parcuri ,malul unei ape )
• Renunţarea la animale de companie.
Reeducare respiratorie

Exerciții de gimnastică respiratorie

Din poziția decubit dorsal cu mâinile pe abdomen și coatele pe saltea se
vor executa:

41
 1. expirație impusă, urmată de inspirație cu antepulsia abdomenului (ridicarea
abdomenului) pe masură ce aerul patrunde, expirația prin pronuntarea literei S și
coborârea abdomenului (de 8 – 10 ori). Amândouă mâinile pe abdomen, cu coatele
pe saltea se va executa;
2. respirația se va executa la nivelul toracelui, în momentul în care se
executa expirația mâinile se apropie ușor în momentul inspirației se vor depărta
(de 8 – 10 ori)
3. subiectul în poziția șezând cu trunchiul aplecat spre spate și spre stânga
(pentru segmentul opical drept sau stâng)
4. subiectul este în decubit lateral stâng, cu trunchiul în rotație anterioară de 45 º
înainte, sprijinit pe o perna pentru lobul superior dr.) și în decubit lateral drept
(pentru lobul superior stâng )
5. subiectul în decubit dorsal, cu genunchii ușor flectați , pentru
segmentele anterioare, lobii superiori stâng și drept
6. din decubit dorsal, cu genunchii îndoiți se executa:
 ducerea brațului stâng spre șoldul drept, concomitent cu ridicarea capului și a umerilor –
expirație;
 ducerea brațului stâng oblic sus, cu răsucirea capului spre stânga – inspirație (după
câteva repetări, la fel cu brațul drept).

• Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare

Pacienta în poziţia sezând – se solicită pacientei să inspire pe nas ,lin ,prelung (imitând
mirosul unei flori) întrucât executarea forţată determină bronhospasmul. Apoi pacienta va
expira pe gură, cu buzele strânse ca pentru fluerat, această tehnică creează o presiune reglabilă
la ieșirea aerului în atmosferă, împiedicând astfel colapsul bronhic expirator.
• Controlul și coordonarea respiraţiei
Scăderea frecvenţei respiratorii se realizează, prin controlul raportului între fazele
ciclului respirator. Creșterea pauzei postinspiratorii – reţinerea aerului în plămâni (apnea
postinspiratorie) se utilizează în scopul egalizări ventilaţiei la nivelul tuturor
compartimentelor pulmonare.
Controlul fluxului de aer se realizează prin prelungirea fazei inspiratorii concomitent
cu scăderea ritmului respirator.

• Antrenament la cicloergometru.
42
 Antrenamentul se desfășoară pe o durată de 30 minute. Se utilizează primele două
trepte de intensitate (25-50 W), pe baza principiului rezistenţei progresive crescute.
Efortul se dozează prin durată .
Evaluare clinico- paraclinica la externare (după 9 zile de tratament ).
Grad de dispnee ; 2 ( British Medical Research Council); 4 (Scala Borg).
Interpretări spirometrice :CV = 3450ml ,VEMS = 2210 ml, Indice Tiffeneau =0,64
Testarea la efort ;VO2 = 3385 ml/kg/min ;FC = 145 pulsaţii / minut; FI = 23,3 (
foarte bun).
Masurători antropometrice ; Talia = 1,64 ; Greutate = 67 kg ; IMC : 24,9 –
normoponderal.
Concluzii :
1. Reducerea gradului de dispnee (BMRC 3→ 2 ; Borg 5→ 4 ).
2. Creșterea capacităţii aerobe de efort (FI = FI = 21 ( foarte bun)→ 23,3 ( foarte bun).
3. Îmbunătăţirea funcţiei pulmonare (VEMS = 2180 ml, → VEMS = 2210 ml ).
4. creșterea capacităţi funcţionale la efort, obiectivată prin testul de efort de 6 minute (410
metri → 480 m).

43
CAZ CLINIC II

Nume: M.
Prenume: V.
Sex: Masculin
Vârsta : 70 ani
Ocupație: pensionar
Diagnostic la internare: astm bronșic infecto-alergic persistent moderat.
Grad de dispnee : 3 ( British Medical Research Council); 6 (Scala Borg).
Motivele internării: dispnee eforturi medii, astenie fizică, obstructie nazală
intermitentă, cefalee frontal.
Probe respiratorii: CV =3670 ml ,VEMS =2130 ml , Indice Tiffeneau =56,3
Testarea la efort: VO2max = 1660 ml/kg/minut ; FC = 139 pulsatii/minut, F I =
11,94 (slab) .
Masurători antropometrice: Talia = 1,83 m; Greutate = 86 kg; IMC: 25,7
(supraponderal).
Grad de dispnee = 3 ( British Medical Research Council); 5 (Scala Borg)- la
internare.

Testul de mers de 6 minute:

• Distanţa teoretică=493+(2,2X183)-(0,93X86)-(5,3X70 ) +17=> DT=444,62
• Pacientul a mers: 311 metri
Obiective:
• Creșterea capacității de efort
• Cotrolul crizelor de dispnee
• Reeducare respiratorie
• Educarea vorbiri
Recomandări:
• Evitarea eforturilor solicitante
• Antrenament prin efort dozat
• Regim hiposodat
Educarea vorbiri:
Tehnica educării vorbitului începe prin a explica bolnavului mecanismul acestui
proces şi care sunt cauzele degradării lui. În funcţie de gradul dispneei, vom antrena pacientul
să adopte un ritm de vorbire adecvat pentru gradul deficitului ventilator.
44
 Aceasta înseamnă a-l obişnui ca într-o expiraţie să rostească un număr limitat de
cuvinte şi silabe, şi treptat să înceapă să exprime în propoziţii scurte.
Exemplu de expir pe 4-6 silabe:
- Respir mai rar - Vorbesc mai rar
- Respir mai uşor - Vorbesc liniştit
Aceste grupuri de cuvinte se vor citi la diferite ritmuri, la început mai repede apoi din
ce în ce mai rar.

Exercitii libere de respiratie insotite de miscari pasive

Mișcarea pasivă este secundară mișcării de respirație având ca scop amplificarea
expirației.

Mișcările de respirație pot fi efectuate cu: toracele , trunchiul, membrele superioare

și inferioare, astfel :

- pentru torace:

 din culcat înapoi , cu capul ușor ridicat sau din sezând rezemat , folosește ridicarea
toracelui cu mâinile pe axile pentru inspir

 coborârea toracelui cu presiuni la baza acestuia pentru expir ;

- pentru trunchi:

 flexarea trunchiului folosim pe momentul expir

 extensia trunchiului folosim pe momentul inspir

 râsucirea pasivă stânga/dreapta pe momentul inspir

 revenire în poziția inițială pe momentul expir

 îndoirea laterală a trunchiului pe momentul inspir

 revenire în poziția inițială pe momentul expir

- pentru membrele superioare:

 ducerea membrelor superioare prin înainte sus , pasiv – inspir

 revenire în poziția inițială – expir

 rotație externă a mebmrelor superioare oblic jos – inspir

 revenire – expir
- pentru membrele inferioare :
45
 îndoirea pasivă a membrelor inferioare se efectuează – inspir

 întinderea pasivă a membrelor inferioare se efectuează – expir

 depărtarea abd. – inspir

 apropierea add. – expir

Exerciții libere de respirație cu mișcări active :

Mișcările active însoțesc, amplifică, facilitează mișcările libere de respirație, ele
sunt efectuate la nivelul : cap , trunchi , membre inferioare și a membrelor superioare.
Unele mișcări amplifică faza inspirului altele expirul .
- pentru cap și gât

 extensia capului și gâtului facilitează – inspirul

 flexia capului și gâtului facilitează – expirul

 răsucirea capului și gâtului facilitează inspirul

 revenirea – expirul
– pentru trunchi

 flexia facilitează expirul ; revenirea – inspirul

 răsucirea stg/dr – inspir , de partea opusă a răsucirii

 revenire – expir

 îndoirea laterală stânga/dreapta – inspir de partea hemitoracelui opus îndoirii

 revenire – expir
- pentru membrele inferioare

 îndoirea membrelor inferioare – inspir

 întinderea membrelor inferioare – expir

 abducția – inspir

 adducția – expir
- pentru membrele superioare

 ducerile și fixările membrelor superioare la ceafă , pe umeri , pe șold facilitează inspirul

 revenirile expirul

 se pot creea exerciții complexe pentru facilitarea inspirației/expirației.

Posturi de facilitare:

46
 • în poziţie şezândă. Pacientul menţine trunchiul în anteflexie şi spirjin anterior pe o
pernă; genunchii flectaţi, plantele pe sol, braţele ajută sprijinul sprijinul anterior.
Posturi de drenaj bronșic:
• pentru lobii superiori:
- regiunea anterioară: pacientul aşezat, cu trunchiul ridicat la verticală, în sprijin pe
pernă;
- regiunea posterioară: pacientul în poziţie şezândă, uşoară anteflexie a toracelui
superior pe o pernă.
Antrenament la efort dozat:
Intensitatea crescută a efortului din timpul antrenamentului de forţă este explicat
parţial prin existenţa atrofiei şi necesitatea creşterii masei musculare. Cea mai uzuală metodă
de reantrenare a forţei musculare este efectuarea unor programe de exerciţii statice izometrice
asociate exerciţiilor cu greutăţi sau la cicloergometru.
FC = 60 – 80% * FC max.
Durata = 20 – 30 min.
Antrenamentul la covorul rulant
Avantaje :
• utilizează cel mai banal exerciţiu – mersul;
• nu necesită un consum mare de O2 datorită automatismului.
Tehnica de lucru
• parametrii de dozare sunt viteza şi panta de rulare;
• se începe cu mers liniştit pe plat – 10 min dacă apar tulburări se ridică banda la un
unghi de 10 grade tot aşa dacă nu apar tulburări combinăm 10 minute plat cu 10 min
panta putem să creştem ritmul de mers.
Evaluare clinico - paraclinica la externare (după 9 zile de tratament).
Grad de dispnee ; 2 ( British Medical Research Council); 4 (Scala Borg).
Interpretări spirometrice ;CV = 3690 ml ,VEMS = 2190 ml, Indice Tiffeneau = 58,2
Testarea la efort ;VO2 = 1700 ml/ kg/min; FC = 136 pulsaţii / minut, FI = 12,5
(satisfăcător).
Masurători antropometrice: Talie = 1,83 m; Greutate = 84 kg; IMC : 25,7
(supraponderal).
Testul de mers de 6 minute ; pacientul a mers = 365 metri
Concluzii:
1. Reducerea gradului de dispnee (BMRC 3 → 2 ; Borg 6→ 4 ).
2. Creșterea capacităţii aerobe de efort ( FI = 11,94 ( slab )→ 12,5 ( sadisfacator ).
47
3. Înbunătăţirea funcţiei pulmonare (VEMS = 2130 ml, → VEMS = 2190 ml, ).
4. Creșterea capacităţi funcţionale la efort ,obiectivată prin testul de efort de 6 minute (311
metri → 365 metri ).

48
CAZUL CLINIC III

Nume: V.
Prenume: M.
Sex: Feminin
Vârsta: 45 ani
Ocupație: casnică
Diagnostic: astm bronșic indus de efort, varice hidrostatice la membrele inferioare
clasa C2s.
Motivele internării: tuse productivă, dispnee de efort, dureri si venectazii la nivelul
membrelor inferioare.
Probe respiratorii: CV=3400 ml, VEMS = 2600 ml ,Indice Tiffeneau = 76,4
Testarea la efort ;VO2 = 3175 ml/kg/minut; F C = 160 pulsaţii/minut ;F I = 19,8 (bun).
Testul de mers de 6 minute:
• distanţa teoretică =493+(2,2X163)-(0,93X69)-(5,3X60)=>DT=469,43
• pacientul a mers:290
Masurători antropometrice ;Talia =1,63 m ;Greutate = 69 kg ;IMC : 26 – greutate
normală.
Grad de dispnee = 3 ( British Medical Research Council); 5 (Scala Borg)
Obiective:
• Drenaj bronșic
• Facilitarea circulaţiei venoase
• Controlul crizelor de dispnee
• Antrenament la efort dozat
Recomandări:
• Evitarea ortostatismului prelungit
• Gimnastică respiratorie
• Antrenament la cicloergometru

Masaj:
Acţiunile bine cunoscute ale masajului antalgic, decontracturant sau de tonifiere, de
ameliorare vasotrofică locală, ca şi psihologică justifică pe deplin efectele sale favorabile,
facilitează expectoraţia se reduce tusea iritativă, musculatura bronhică se relaxează, creşte
circulaţia pulmonară.
49
 Posturare de drenaj bronşic:
• pentru lobii superiori:
- regiunea anterioară: pacientul aşezat, cu trunchiul ridicat la verticală, în sprijin pe
perne;
- regiunea posterioară: pacientul în poziţie şezândă, uşoară anteflexie a toracelui
superior pe o pernă.

Exerciții de gimnastică respiratorie

1. ducerea ambilor genunchi la piept , cu ajutorul bratelor – expiratie , revenire –

inspir ;

2. din pozitia pe genunchi cu sprijin pe brate :

 expiratie activa , trăgând abdomenul în sus;

 inspirație concomitent cu coborarea abdomenului și ridicarea toracelui și a capului ( de
10 ori );
3. pe genunchi , pe călcâie șezând :

 ducerea brațelor în sus – inspirație

 aplecarea trunchiului înainte , cu ducerea brațelor înapoi sus cu expirație ( de 10 ori)

4. din poziția șezând pe scaun execută :

 aplecarea trunchiului înainte , cu brațele încrucișate pe abdomen – expirație

 ridicarea trunchiului , cu ducerea brațelor lateral – inspirație

5. cu măinile sprijinite pe genunchi – expirație și ducerea brațului stâng oblic sus –

inspirație ;

6. cu mâinile sprijinte pe genunchi – expirație, cu aplecarea trunchiului înainte :

 ridicarea trunchiului – inspirație
 expirație sacadată, se elimină aerul în 3 – 4 reprize , în ritm rapid .
7. din decubit dorsal , cu genunchii îndoiți se execută :
 ducerea brațului stâng spre șoldul drept , concomitent cu ridicarea capului și a
umerilor – expirație ;
 ducerea brațului stăng oblic sus , cu răsucirea capului spre stânga – inspirație ( după
câteva repetări , la fel cu brațul drept ) .
Antrenament la piscină:
Faţă de gimnastica la sală, exerciţiile de gimnastică efectuate în apă au o serie de
avantaje:

50
 - căldura apei (32 - 36 grade) sedează durerile, relaxează musculatura, creşte
complianţa ţesutului conjunctiv făcându-l mai uşor distensibil. Toate acestea permit o mişcare
articulară mult mai amplă;
Această formă de antrenament este preferată pentru astmul bronșic indus de efort,
datorită calitaţilor apei asupra arborelui traheo-bronșic .
Efectele asupra aparatului respirator sunt:
• poziția orizontală în apă omogenizează distribuţia circulaţiei pulmonare, mărind
suprafaţa de schimb ;
• aerul cald și umed de la nivelul apei oprește apariţia bronhospasmului și îmbunătaţirea
evacuări secreţiilor bronșice ;
• presiune hidrostatică facilitează expirul prin presiunea externă a apei pe abdomen .
Efortul se dozează prin durată ; antrenamentul are o durată de până la 40 minute ,timp
înterupt de pauze de 5 minute .
Bicicleta ergonomica:
• Pedalare 20 – 30 minute;
• Intensitatea: 60 – 70 % din capacitatea totala de efort;
• Revenire dupa efort timp de 5 minute ;
Evaluare clinico- paraclinică la externare (după 9 zile de tratament ).
Grad de dispnee ; 2 ( British Medical Research Council); 4 (Scala Borg).
Interpretari spirometrice :CV =3420 ml ,VEMS = 2660 ml, Indice Tiffeneau =77,7
Testarea la efort ;VO2 = 3200 ml/kg/min;FC = 145 pulsaţii / minut; FI = 22,06 (
foarte bun ).
Testul de mers de 6 minute ;→ 360 metri
Masurători antropometrice; Talia = 1,64 ; Greutate = 67 kg ; IMC : 24,9 –
normoponderal.
Concluzii:
1. Reducerea gradului de dispnee (BMRC 3→ 2 ; Borg 5→ 4 ).
2. Creșterea capacităţii aerobe de efort (FI = 19,8 ( bun )→ 22,06 ( foarte bun).
3. Îmbunătăţirea funcţiei pulmonare (VEMS = 2600 ml, → VEMS = 2660 ml).
4. Creșterea capacităţi funcţionale la efort ,obiectivată prin testul de efort de 6 minute (290
metri → 260 metri).

51
 CONCLUZII

Astmul bronşic nu este o boală ci un sindrom, care durează toata viaţa, cu evoluţie
îndelungată, discontinuă şi capricioasă.
Simptomul cel mai supărător pentru un astmatic este incapacitatea lui de efort,
exprimată prin dispneea de efort de grade diferite.
Tratamentul kinetoterapeutic este foarte important în vederea influenţarii şi optimizării
indicilor funcţionali, ameliorând dispneea şi îmbunătăţind capacitatea de efort a pacienţilor.
Noul model respirator învăţat împreună cu tehnicile de relaxare și exerciţiile fizice
trebuie continuate și la domiciliu numai în acest fel asmaticul se poate bucura de o calitate a
vieţii aproape normală și un control deplin asupra afecţiunii.
Rezultatele kinetotarapiei respiratorii în astmul bronşic evidențiază o îmbunătăţire
considerabilă a stării de sănătate prin tratamentul kinetic, redând speranţă de viaţă acestor
bolnavi, în condiţiile în care boala prezintă un caracter evolutiv şi invalidant.
Relaţia medic-pacient-kinetoterapeut, conlucrarea lor activă vor face ca astmul bronşic
să fie controlat cu succes.

BIBILIOGRAFIE
1. Ridgway R. Astmul – seria calea naturistă, Editura Corint, Bucureşti 2005, pag 93-
102.
2. Lozinca I. Elemente de patologie a aparatului respirator si recuperarea prin
kinetoterapie , Editura Universităţii din Oradea 2002.

52
3. Ghid Actualizat Pentru Managementul Astmului 2009 –Ghidul Societatii Române de
Pneumologie.
4. Albu C, Rascarachi I, Albu A, Rascarachi G: Ştiţi să respiraţi corect , Editura Polirom
Iasi 2001;pag 35-62.
5. Roxana Maria Albu - ''Anatomia și fiziologia omului'', Editura Corint, 1997.
6. Sbenghe T . Recuperarea medicală a bolnavilor respiratorii, Editura Medicală
Bucureşti 1983; pag. 218-282.
7. Cristea E. Terapia prin mişcare la vârsta a treia, Editura Medicală Bucureşti 1990; pag
84-87.
8. Ochiană Gabriela - Kinetoterapia în afecţiuni respiratorii. Note de curs.
Editura Universitară Oradea, 2002.

53