Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq

2006

Tatălui meu,
al cărui spirit mă veghează, ghidându-mi paşii spre împlinire.

Lui Costel Roşca,

generosul şi gentilul proprietar al «palatului de la Izimsha»
unde a fost elaborată LUMEA CONCAVĂ

Lui Paul Ljekens,

primul piramidolog al Europei.

1 2
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq

IMANENŢA PIRAMIDEI

Iată o carte ciudată! Mai întâi că este ingenios scrisă, ca stil şi

structură, înaintând prin paşi mici, numiţi de autor "eseuri", poate din
asemănarea lor cu prima cucerire a spaţiului pe care o face copilul
când începe să meargă, dar într-o unitate interioară, de un tip nou,
transgresând orizontul logicii construită în paradigma terţiului exclus.
Apoi că este rezultatul unui spirit incomod, pentru cei din jurul său, dar
şi pentru el însuşi, din moment ce pune în prim planul disputelor
neliniştitoare în care trăim nu diverse alternative existenţiale, ci
însăşi existenţa, care nu mai are alternativă în paradigma în care s-a
ancorat; ori se flambează până la prăbuşire sub propria povară pe care a
acumulat-o, în statutul ei de "lume convexă", ori se reconverteşte
fundamental spre regăsirea universalităţii şi infinităţii din care face totuşi
parte, pentru aceasta trebuind să-şi schimbe paradigma existenţială,
devenind o lume "concavă". Mai există şi un al treilea rând (dar şi al n-
lea rând) pentru că dincolo de fascinantele idei ale autorului, se adună
cunoştinţe enciclopedice, un amestec de filosofie şi teozofie, de ştiinţă şi
sugestii ale unei sensibilităţi agresate, de metodă clasică şi aventură a
gândului, toate acestea punând cititorul într-o poziţie dilematică. De
fapt este scopul mărturisit al autorului, care ne avertizează: lumea
este într-o fundătură, unde se poate prăbuşi definitiv sub propriul
"pib", ori se poate întoarce spre sinele său autentic, pentru aceasta
trebuind să "schimbe paradigma". Soluţii există. Unele sunt fie
insinuate, fie formulate prin calcule şi demonstraţii erudite de autor,
dar ceea ce apare cu pregnanţă în paginile acestei cărţi este inocularea

3 4
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq
ideii că aceste soluţii există, sunt fezabile, mai mult că le putem
formula fiecare dintre noi. Deocamdată ştim că se află aproape de noi,
în noi, că doar urmează să le acceptăm şi vor ieşi la lumină în toată
mărinimia lor. Este o proiecţie subiectivă asupra propriei existenţe, dar a
unui om universalizat, ca şi cum universul însuşi s-a jucat cu noi
născocindu-ne, iar acum revine la autenticul său proiect, din care omul
nu poate lipsi, dar într-un alt orizont, pe care urmează să-1 descoperim KETHER
împreună.
Sunt multe elemente confesive în aceste microsioane,
Primul eseu 18.01.2000
confesiuni de un tip special în care biografia este doar pretextul
conservării subtextului în care se ţese gândul; este o confesiune de tipul
celei mărturisite de picătura de rouă, prin vocea lui Rabindranath
QUA VADIS?
Tagore, când recunoaşte că în efemeritatea ei de la capătul nopţii
poate cuprinde eternitatea Universului. Motto :” Patria mea este limba română”
Nichita Stănescu
Această carte, şi periplul editării sale îmi aminteşte de
manuscrisele lui Leonardo da Vinci, care dacă ar fi fost cunoscute la
Autorul acestor eseuri şi-a propus, mai demult, să-şi clarifice
momentul în care au fost elaborate n-ar mai fi determinat ca ideile pe
direcţia existenţială, acum, la jumătatea mandatului terestru.
care le conţineau să fie reinventat; pierderea a fost o întârziere de
După o activitate politică mediocră şi oscilantă, după câteva
câteva secole, câştigul a fost apariţia lui Newton, Leibniz, Fermat,
eşecuri personale grave – un divorţ, moartea ambilor părinţi – după
Huyghens ş.a. Vreau să spun chiar acest lucru: dacă această carte nu
o cădere continuă în plan profesional (nefinalizarea tezei de doctorat,
este cunoscută acum, fiind deja scrisă, ea tot ar trebui scrisă de cineva.
transferul în mediul rural) după o serie de oscilaţii în planul
De aceea eu am citit-o cu mare interes, cu bucurie spirituală, dar şi cu
înţelegerii sensului profund al religiei, ei bine, după toate acestea,
mare nelinişte existenţială (cu sentimentul că am descoperit imanenţa
autorul acestor eseuri s-a hotărât să-şi aşterne gândurile pe hârtie
piramidei ) şi o recomand cu următoarea precizare: trebuie s-o citească
pentru că a fost atins de aripa îngerului său protector care l-a inspirat.
numai cei pregătiţi s-o citească!
Din nou…
El consideră că are ceva de spus: ceva ce ar putea schimba
evoluţia secolului al XXI – lea.
GHEORGHE FLORESCU
Să fie oare un imens orgoliu ?
Toate eşecurile sale anterioare, însumate într-o cădere
constantă, nu reprezintă pentru el decât o ucenicie, o şcoală pentru
înălţarea în plan spiritual, ce se prefigurează.
Ca Tucidide după eşecul în alegerile ateniene sau ca
Rembrandt după moartea Saskiei….
Concret, el şi-a propus să devină un guru al eqolocraţiei
dominante în secolul al XXI – lea.

5 6
Lumea concavă Alex Amoq
De ce ? Poate din întâmplare … Sau poate dintr-o revelaţie
onirică. Cu siguranţă este un destin pe care şi l-a descoperit şi care îl
marchează: spre noul secol, spre alte teritorii şi, esenţial, spre
reliefarea eului său profund: tiranic cu el însuşi dar binevoitor cu
ceilalţi, mereu spre lumină în interiorul său dar mângâind tonurile
cenuşii cu blândeţea vorbelor sale în interiorul celorlalţi, neacceptând
nici un fel de compromisuri pentru el, dar îndrumându-şi prietenii de
idei spre toleranţă; un paradox.
Pentru că existenţa reprezintă infinit mai mult decât
miliardele accumulate din excrocheriile oficiale ale membrilor clasei
politice balcanice; sau oricum, reprezintă altceva. Pentru el…
…Cel care a fost un stâlp al acesteia, un ’’ king’s maker’’.
Oricum, un mare naiv. Din fericire şi-a dat seama, poate la timp. Ca
Niccolo Machiavelli…
Ar fi util să ne aplecăm puţin, cu răbdare, asupra "sutre"- lor
sale. Ce spuneţi ?
Al doilea eseu 11.10.2000
PRIMA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI
Plutaşii de iceberg-uri (I)
Către Geografi,
De ce continuăm să locuim în apartamente minuscule, în
blocuri care zgârâie cerul, târându-ne fericiţi, zi de zi, în coloane
şerpuitoare ce ne agresează plămânii, creierul şi, în cele din urmă,
spiritul ? pentru că zeul- automobil (ne-nchinăm la idoli !) este de o
ineficienţă ciclopică. Deşi încap 4 sau 5 hominide, adesea, se lăfăie
doar una care, dacă ar merge cu 90 km/h, ar avea nevoie de 20 arbori
pentru a neutraliza efectul gazelor nocive emanate.
De ce prefărăm să ardem până la ultima picătură, petrolul
care a reprezentat pentru noi, cei moderni, un corn al abundenţei ce
ne-a înceţoşat minţile, împiedicându-ne să inventăm altceva, mai
eficient ?
De ce ne lăsăm purtaţi de valul conformismului alimentar
7 8
Lumea concavă Alex Amoq
acceptând ca 40% dintre colegele noastre şi 32% dintre noi, cei de
40-49 ani, să rămânem supraponderali ?
Răspunsul nu poate fi decât unul sigur : pentru că nu mai suntem
« geografi ».
Ce este un geograf ? Veţi întreba miraţi.
În primul rând este un hominid ştampilat genetic cu acel
factor al riscului numit “factorul 11” care-i permite să “devoreze
aventura”. El nu se simte bine decât în mijlocul furtunii, călare pe
valuri cu surf-ul, pe crestele alpine, pe stâncile golaşe, la vânătoare
de rechini sau la safari fotografic.
El nu este un egoist pentru că îşi împărtăşeşte aventura, cu
bucurie, semenilor.
Adesea este un singuratic pentru că revine în « cutia sa de
chibrituri » (apartementul blocurilor balcanice) pentru a pleca din
nou.
Deşi s-a născut pe uscat, pentru el « acasă » înseamnă
oceanul… sau farmecul depărtărilor, deşertul, gheţarii, pădurea şi
cerul.
El este mai mult decât un cascador pentru că nu doar meseria
ci şi credinţa sa reprezintă riscul.
Nu are neapărat nevoie de şcoală pentru că are viaţa de
călător în sânge. Dacă uneori, pe acest fond genetic, se inoculează şi
studiile, şi dacă ele nu au tocit de tot spiritul de aventură, atunci ar
putea rezulta o masă critică ce a primit, recent, un nume :
« EQONET » -ul.
Al treilea eseu 02.03.2001
MUNCA EQONETICĂ
Motto :” Singurele obstacole în calea realizărilor de mâine sunt îndoielile noastre
de azi”
Franklin D. Roosevelt
Apelativul “muncă” a fost folosit pentru prima oară în sensul
de “efort fizic direcţionat spre acoperirea nevoilor materiale ale
comunităţii” în anul 1776, în Dicţionarul Enciclopedic Oxford, după
cum relatează Zygmunt BAUMAN în strălucitul său eseu
Lumea concavă Alex Amoq
“Modernitatea lichidă”. Sensul atribuit muncii de “trudă fizică şi
mintală” nu se referă şi la scopul acestei trude care poate fi – şi a fost
într-adevăr – zadarnic. Mult prea frecvent, omul LUMII CONVEXE a
muncit în zadar; pentru acumularea de bunuri materiale fără limite,
pentru o familie tot mai numeroasă, pentru o supravieţuire mereu la
limita sărăciei… Şi rezultatul ? O inundaţie sau un incendiu care l-
au ruinat, transformându-l în înţelept. Pentru LUMEA CONCAVĂ,
ceva apropiat de acest termen ar fi o traducere a sintagmei vechilor
greci «ποιεσισ» care ar însemna fabricare creatoare la care ar trebui
să adăugăm şi jocul. Cam aceasta ar fi munca eqonetică. Un
amestec de creaţie şi joc. S-ar face-n preajma domiciliului, în
macromodulul piramidal în sectoarele piscicultură, sere, culturi
hidroponice; în apartament, în faţa monitorului TV; ar mai fi munca
destinată studiului pentru împlinirea idealului care consideră
cunoaşterea ca o profesie. Practic, omul LUMII CONCAVE nu are
timp să se plictisească, lucrând în trei – patru sectoare, în acelaşi
timp, dar în spaţiul locuinţei sale. Bogăţia mai mare şi stresul mai
mic îl vor mulţumi pentru o anumită perioadă până când va născoci
altceva.
Al patrulea eseu 21.12.2000
FORMULA MAGICĂ
Deşi pare o copilărie afirmarea emfatică a unei formule
arhicunoscute de milenii drept formula fundamentară a lumii
piramidale, sunt câteva neclarităţi asupra cărora, cândva, în viitor, se
va mai insista.
Această formulă este: 4= π φ .
Cifra 4, în tradiţia pitagoreică, simbolizează o fundaţie solidă
în sens static dar şi echilibru în sens dinamic ; ceva de la care totul
porneşte, fie în sus fie în jos. Oare Dumnezeu a creat « Lumea »
pornind de la patru « cărămizi » fundamentale: hidrogen, oxigen,
azot şi carbon ?
Cifra π face legătura dintre geometria statică şi cea dinamică ;
este un intermediar, este un simbol al modularităţii. Asupra valorii
9 10
Lumea concavă Alex Amoq
sale reale va trebui să insistăm.
Cifra φ reprezintă frumuseţea, având valoarea de 1.6180396.
De unde rezultă acest aşa numit număr de aur ? Din rapoartele
cifrelor şirului lui FIBONACCI sau mai simplu din formula (1+ 5
)/2.
Este interensantă, poate, o observaţie : Dacă am considera o
piramidă cu latura bazei de două unităţi, înălţimea acesteia ar fi de 1,
2720196 unităţi repezentând numărul φ . Apotema piramidei
noastre ar fi de 1,618 unităţi. Iată, din nou numărul frumuseţii : φ. Ei
bine, vechii egipteni au avut în vedere pentru piramidele lor,
respectarea acestor corelaţii. Cu siguranţă că înălţimea iniţială a
piramidelor trebuie să fi fost un multiplu de φ care reprezintă doi
coţi egipteni, iar apotema, un multiplu de φ păstrând unghiul clasic al
piramidei lui Keops, de 51051’.
Şi o ultimă remarcă, în acest context : pentru a determina, cu
precizie, numărul π aplicăm formula magică: 4= π φ ⇒ π = 4 / φ
⇒ π = 4 /1,2720196 ⇒ π = 3,1446 ceea ce presupune o diferenţă
clară faţă de valoarea pe care o ştim noi cei moderni : 3,14159( !?)
Autorul acestor eseuri şi-a luat libertatea de a folosi valoarea
egipteană a numărului π care închide perfect toate determinările
spaţiale.
Al cincilea eseu 03.03.2001
PARATRĂZNETUL POSTINDUSTRIAL
Motto :” A face un pas nou, a construi o lume nouă –
iată lucrurile de care oamenii se tem cel mai mult”
Fiodor Dostoievski
Pentru a putea observa spaţiul ideal de captare a energiei
cosmice într-o minipiramidă SETH având latura bazei de 8 metri şi
înălţimea de 5,088 metri şi, implicit, configuraţia interioară în
funcţie de utilităţi (dormitoare, camere de zi, băi, bucătării, magazii,
Lumea concavă Alex Amoq
depozite alimentare, etc.), vom putea face un experiment, reducând la
scara de 1:10, modelul nostru uman şi analizând înmulţirea unei
populaţii de rozătoare mici, curate şi foarte profitabile: chinchilla.
Decât să le creştem în bucătăriile noastre, le vom face, în loc
de cuşcă, o structură romboidală cu latura bazei de 2 metri şi
înălţimea de 1,272 metri, compartimentată în paliere semideschise
cu înălţimea de 25,4 cm. După înmulţirea câtorva generaţii, vom
extinde experimentul, atât în plan orizontal cât şi vertical, acoperind
o structură piramidală cu latura bazei de 10 metri şi înăţimea de 6,36
metri. Aceasta înseamnă că putem să obţinem două tipuri de
microclimat : cel al macrostructurii şi microclimatele interioare. Dar
cel mai interesant aspect va fi cel legat de configuraţia forţelor
interioare care vor ghida comportamentul şi starea fizică a acestor
animale.
Mai mult, această structură va putea fi amplasată pe piloni
telescopici, inclusiv în zone seismice unde îşi va păstra perfecta
orizontalitate (fiind dotată cu giroscop antiseismic).
De asemenea, va fi foarte interesantă amplasarea în peşteri,
unde ne vom strădui să obţinem o lumină artificială cât mai
aproapiată de cea de la suprafaţa Pământului pentru intervalul de
timp când chinchilele nu dorm.
Dacă experimentul va fi încununat de succes, vom vedea atât
calitatea blănurilor acestor pui cât şi gradul de reproducere normală a
acestei populaţii poligame.
Desigur, populaţia umană nu este o societate de cobai supuşi
experimentelor. Dar va fi util să ştim care sunt spaţiile benefice ale
noilor noastre case înălţate pe piloni telescopici antiseismici, unde
vom putea dormi încărcându-ne cu energie cosmică.
Pentru că va trebui să găsim, tot în aceste case ale noastre, şi
locuri propice pentru ateliere, birouri, săli de teleconferinţe : o
adevărată muncă la domiciliu, lejeră, nestresantă şi, de multe ori mai
profitabilă decât cea din cadrul societăţii industriale.
Experimentele ulterioare, cu peşti, cu albine, cu păsări de
casă, etc., ne vor confirma, probabil, primele speranţe.
11
Lumea concavă Alex Amoq
Al şaselea eseu 04.04.2001
CANADA EQONETICĂ
De departe, acest imens teritoriu are cel mai ridicat potenţial
eqonetic. Cu o suprafaţă totală 9.976.139 km2 ar putea adăposti cele
şase miliarde locuitori ai Terrei pe doar 2.666.666 km 2, reprezentând
26,73 % din întreaga sa suprafaţă. Presupunând, prin absurd, că toată
Canada ar deveni o lume concavă, ar însemna că ea ar avea 22.4
miliarde locuitori, adică de 3.7 ori mai mult decât actuala populaţie a
globului. Desigur, aceasta nu se va-ntâmpla niciodată pentru că, în
mod normal, populaţia uscatului nu va trebui să depăşească 3.375
miliarde locuitori ocupând, cu un spaţiu concav, doar 1% din
teritoriul continentelor şi cel mult 8.1 miliarde locuitori pe insule
artificiale în spaţiul oceanelor. În total, pe Terra ar vieţui vreo 12
miliarde locuitori. Dar aceşti cetăţeni ai LUMII CONCAVE sunt total
diferiţi de cohortele de analfabeţi, înfometaţi, subdezvoltaţi,
bolnăvicioşi, cu mentalităţi tribale, născuţi pentru a trăi într-o veşnică
sclavie. De fapt, nu-i vina lor. Ei reproduc o societate colonială
revolută.
Dar să revenim la Canada.
În primul rând mentalitatea locuitorilor săi: deschisă spre a
primi imigranţi şi pregătită să-i asimileze, civilizându-l rapid; este o
societate fagică.
Apoi, imensele resurse de apă proaspătă, gheţari şi potenţialul
hidroenergetic ridicat reprezintă argumente solide.
În sfârşit, deschiderea spre provincii, descentralizarea
conceptuală dominantă.
Este adevărat că Provincia Quebec reprezintă un alt continent
metacultural în cadrul federaţiei, dar şi “Cascadia” având ca nod
catalizator Vancouver-ul va putea deveni, de asemenea, un astfel de
continent.
Iată aşadar că există premisele pentru o concurenţă benefică
între regiunile geografice, între provinciile federale, pentru o
dezvoltare eqonetică accelerată.
Dacă s-ar construi LUMEA CONCAVĂ canadiană doar pe o
12
Lumea concavă Alex Amoq
zecime din suprafaţa celor 250.000 de lacuri (ceea ce reprezintă
60.000 km2) ar rezulta o populaţie de 135 milioane locuitori.
Şi, pentru a nu mai lungi vorba, dacă provincia Quebec s-ar
acoperi de spaţii concave pe o zecime din suprafaţa sa, ar rezulta o
populaţie totală de peste 380 milioane imdivizi, adică de 6,5 ori mai
mult decât întreaga populaţie a Franţei actuale.
În concluzie, trebuie subliniat faptul că eqopiramidele se pot
dezvolta cel mai bine pe teritoriul canadian, asigurând un climat
interior tropical în mijlocul gheţurilor veşnice.
Al şaptelea eseu 10.09.2000
EUGLENA VERDE
Înseamnă ceva de tranziţie, din câte ne amintim de pe vremea
fericitei noastre copilării. Eu - însumi mă simt o euglenă verde pentru
că am fost crescut şi educat într-un secol materialist şi plonjez acum,
nepregătit la nivel psihic, într-un secol al spiritului : secolul al XXI-
lea. Acesta va fi piatra de temelie a unui alt viitor al umanităţii, nu
neapărat mai bun – nici nu este important acest aspect – ci mai
dinamic, în sens creativ.
Care este sensul existenţei noastre ?
La această întrebare fiecare dintre noi avem răspunsuri
diferite. Mult prea mulţi preferă să-şi cultive pământurile, relaxându-
se în compania unei hetaïre, desigur cu sticla de vin alături…
aşteptând pensionarea!
După 60 de ani fiecare dintre aceşti indivizi este fericit pentru
că este un asistat social, pentru că i se cuvine un venit lunar garantat
care-l propulsează spre un viitor modest, dar, speră el, cât mai
îndelungat. Este o enormă greşeală pentru că potenţialul
humanoizilor este nelimitat. El se rezumă, în primul rând, la spirit.
Să vedem ce înseamnă o nouă direcţie de dezvoltare social-
economică în secolul al XXI- lea…
• Oraşe supradimensionate cu locuitori robotizaţi
lucrând în uzine care reproduc o societate revolută a secolului al
XIX-lea ?
13
Lumea concavă Alex Amoq
• O mentalitate industrială, de fabrică, ce presupune
doar o dezvoltare materială accelerată ?
• O sclavie a bunurilor materiale ?
• O globatizare generală ce va presupune încadrarea
într-o economie mondială cu o creştere benefică a bunăstării dar cu
disiparea sensului existenţei în infinite posibilităţi ludice?
• Nu! Sensul existenţei noastre, ca humanoizi, este
expansiunea spre alte tărâmuri : deşerturi, calote glaciare, oceane,
spaţiul cosmic apropiat (Centura Lagrange şi obligatoriu, colonizarea
Lunii). Acesta este scopul eqolocraţilor. După aceea, noi ne-am
încetat misiunea. Vor veni urmaşii noştri şi ne vor spune ce avem de
făcut (nouă, spirite eterne, deja). De-abia acum am înţeles importanţa
reflectării… Privind natura, cu ochii spre linia orizontului, spre
albastrul cerului, visând…
Acesta este sensul existenţei noastre: dispre Pământ spre
stele !
Al optulea eseu 21.02.2001
DOAR TEORIE
Motto :” Aveţi răbdare cu oamenii pentru că arborele de bambus chinezesc nu dă
nici un semn de creştere timp ce cinci ani, apoi creşte toată
înălţimea sa în doar şase săptămâni”
«Proverb chinezesc »
Eqonetologia este, cu siguranţă, un termen impropriu. În
accepţiunea celui care l-a propus, el ar dori să desemneze un fel de
ştiinţă a conexiunilor având ca piloni de susţinere două elemente ce
se întrepătrund : reţelele formate din societăţi autoreplicante şi
mediul concav anostil impregnat cu inteligenţă, apă şi energie. De
fapt, chiar denumirea trimite la demersul acestei ştiinţe a reţelelor
ecologice.
Mediul concav semnifică doar spaţiile piramidale construite
de către autoreplicanţi ce devin un fel de cochilie protectoare de
sisteme închise faţă de mediul convex dar având o caracteristică
14
Lumea concavă Alex Amoq
dominantă : hipermodularitaritatea.
Aceasta însemnă posibilitatea de a forma reţele multiple
atunci când condiţiile exterioare sunt favorabile şi şansa de a se plia
în propriile structuri modulare atunci când mediul exterior este ostil.
Ar putea fi un fel de metasociologie a oamenilor şi a
roboţilor. Dar ce va deveni eqonetologia vor putea spune doar viitori
savanţi prin imtermediul tezelor lor.
În secolul al XXI-lea a venit, în sfârşit, vremea ştiinţei, dar o
altfel de ştiinţă, nu fetişizantă ca în secolele al XIX-lea şi al XX-lea
ci organică, umanistă şi verificabilă asupra finalităţilor sale care au
fost deseori distructive.
Al nouălea eseu 25.11.2000
CONEXIUNI EQONETICE
Conceptul de casă eqopiramidală a provenit de la o lectură a lui
Paul LIEKENS (Efectul de piramidă) despre implicaţiile benefice
asupra plantelor, implicaţii obţinute în spaţiile piramidale.
Pe parcurs, însă, el s-a tranferat, « explodând » în mintea
autorului acestor eseuri, într-o schiţă a unui proiect, la prima vedere,
fantastic. Dinspre domeniul –MACRO- « venea » piramida lui Keops
cu istoria sa extraordinară, cu dimensiunile sale enorme, cu
orientarea sa perfectă spre Nordul magnetic şi enigma datării
construirii sale. Să fi apărut în urmă cu 28.850 ani ? Parcă-aş înclina
spre această ipoteză...
Dispre domeniul – MICRO- se-nfiripa dorinţa de a locui într-
o căsuţă semitransparentă şi piramidală pentru a beneficia de efectele
terapeutice descrise de Paul LIEKENS. Din impactul celor doua
domenii a luat naştere « EQONET »-ul care, pe parcursul câtorva
săptămâni, s-a metamorfozat semantic în “LUMEA CONCAVĂ”.
Astfel, cele trei axiome ale eqonet-ului sunt: modularitatea,
echilibrul şi transparenţa.
Ce înseamnă fiecare dintre ele?
Modularitatea presupune o multitudine de combinaţii pornind
de la o suprafaţă standard pe care am numit-o eqoteritoriu şi care
ocupă un areal de 40.000 hectare.
15
Lumea concavă Alex Amoq
În sus, eqoteritoriile se pot grupa după criterii ce nu mai au
nici o legătură cu arealul de teren ocupat ci doar cu afinităţile
membrilor acestor federaţii şi confederaţii. Nu există restricţii în
privinţa numărului de eqoteritorii dar probabil că practica va reliefa
un anumit optim care să permită o bună funcţionare a acestor
asocieri.
Şi iată că am ajuns la a doua axiomă: echilibrul care
presupune un minim şi un maxim. Dincolo de aceste condiţionări
orice sistem nu mai poate funcţiona.
În stârşit, a treia axiomă: transparenţa; înseamnă frumuseţe,
armonie, un perete înclinat de culoare albastră având nişte norişori
albi, o temperatură constantă de 200 Celsius. Pe scurt, cum spun
francezii : «la joie de vivre».
Iată motivele care ne determină să ne construim case
eqopiramidale.
Al zecelea eseu 24.01.2001
EPISTOLA ÎNTÂI CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE
Preliminarii
Rifle, Colorado / S.U.A.
Stimate Domnule SAVAGE,
V-am citit cartea « PROIECTUL MILENIUM – Colonizarea
galaxiei în opt paşi uşor de făcut », pe nerăsuflate, în toamna anului
1997. Dar, imensul merit al ei a fost altul; în ciuda diverselor
preocupări ale mele, uneori la limita suportabilului, un gând
revenea constant asupra minţii mele : « PROIECTUL MILENIUM ».
Adesea, în multe vise, mi-au revenit idei sugerate de către Domnia
Voastră în această carte unică.
De aceea cred că a venit timpul să vă scriu şi am considerat
potrivit să includ scrisoarea mea deschisă în cartea pe care am
intitulat-o ‘’LUMEA CONCAVĂ’’ .
Deşi suntem de aceeaşi vârstă, pentru mine aţi fost, timp de
trei ani (după ce v-am citit) mai mult decât un maestru spiritual.
Foarte recent, înainte de a observa nişte corelaţii
astronomice uluitoare eram convins că Domnia Voastră sunteţi
16
Lumea concavă Alex Amoq
ultimul profet. Eram absolut sigur că Era Spaţială nu va putea
începe decât prin aplicarea soluţiilor dumneavoastră sugerate în
« PROIECTULUI MILENIUM ».
Acum ştiu că în ciuda aparentei simplităţi a soluţiilor
sugerate în cartea Domniei Voastre, din nefericire, cele mai multe
dintre ele nu vor fi aplicate niciodată.
De aceea m-am gândit să vă scriu : pentru că doresc să ne
eliberăm din « închisoarea gravitaţională ».
Vreau să ne extindem, exploatând resursele oceanelor şi
făcând acel salt peste “prăpastie” pentru a trece “dincolo”… în
cosmos, unde ne este locul.
În acest sens, fascinanta dumneavoastră carte a fost un ghid
extrem de util pentru mine. Mi-aţi deschis pofta de a sorbi din
licoarea infinitului. Doar de mine depinde, acum, să caut nectarul
zeilor.
De aceea vă rog să consideraţi critica mea la adresa unor
soluţii din « PROIECTUL MILENIUM » ca un exerciţiu suprem de
admiraţie. Este ca şi cum m-aţi fi luat gratuit, la o primbare orbitală
şi cu un vehicul ce gravitează cu 8 km/s iar mie, infidelul, în loc să
vă zeific pentru şansa de a privi – măcar şi pentru o clipă -
Pământul în întregul său, îmi vine ideea de a „ sări dincolo” pe
orbita lunară şi aflu cum să o fac.
Ei bine, de aceea sunteţi un mare maestru al Erei Spaţiale.
Pentru că, în ceea ce mă priveşte, fără să fi citit cartea Domniei
Voastre, nu mi-ar fi venit niciodată vreo idee de extindere, posibilă
şi ieftină, spre un spaţiu nelimitat. Dacă « LUMEA(mea)
CONCAVĂ » va deveni realitate, atunci meritul esenţial vă va
reveni pentru că mi-aţi purtat paşii până la o bifurcaţie de unde
drumul meu duce spre stele. Permite-ţi-mi să vă mulţumesc pentru
şansa oferită de a vedea « chipul speranţei » pe care doar
« PROIECTUL MILENIUM », prin poarta întredeschisă, mi l-a
arătat.
Vă voi rămâne îndatorat dacă veţi avea răbdarea de a-mi citi
şi celelalte eseuri ale « LUMII CONCAVE ».
Undeva în Nordul Balcanilor Cu prietenie, A.A.
17
Lumea concavă Alex Amoq
C H O K MAH
Al unsprezecelea eseu 20.02.2001
TEORIE ŞI PRACTICĂ EQONETICĂ
Motto :” Acolo unde există o puternică dorinţă de a reuşi şi un spirit constructiv în
faţa obstacolelor, rezultatele pozitive pot uimi”.
Anonimus oeconomicus
Iată că, de curând, noi humanoizii am păşit într-un nou
mileniu, trăgând după noi poveri uriaşe de « ingrediente
comportamentale » care, de-a lungul vremurilor, s-au dovedit utile
dar inevitabil, au devenit perimate acum.
Navigăm, însă, la întâmplare spre un viitor nedefinit, ceţos,
unde ne aşteaptă, în imaginaţia noastră primitivă, dragoni ai
apocalipsului, gata să ne înghită. Păstrăm o teamă ancestrală în faţa
noului, a schimbării, a adaptării rapide. Oare ni s-au tocit simţurile
de cuceritori ai spaţiilor necunoscute ?
Este adevărat, însă, că am experimentat navigaţia spre modele
de viitor proiectate de ingineri sociali cu rezultate catastrofale
cunoscute în secolul trecut : nazismul şi comunismul.
Şi atunci spre ce să ne-ndreptăm ? Sau, mai bine să nu ne
gândim şi să aşteptăm cometa eliberatoare ce ne va rezolva temerile
prin impactul cu planeta noastră ?
La aceste întrebări şi la cele ce urmează vom încerca să
răspundem, împreună. Iată întrebările :
• Va fi omul singurul purtător al spiritului universal sau
vor putea fi cooptate atât clonele umane cât şi cyberii(roboţii) ?
• Va fi preferată o societate antagonică împărţită în
caste de humanoizi, clone şi cyberi sau vor fi cooptate noile
« creaturi » într-un sistem multicultural, multietnic şi
18
Lumea concavă Alex Amoq
« multicastic » ?
• Va fi posibil un asemenea sincretism?
• Se va mulţumi noua societate (humanoizi, clone şi
cyberi), doar cu Terra sau se va extinde în spaţiul cosmic ?
• Îşi va fixa, noua societate, etape temporare de
cucerire organică spaţială sau va naviga, în continuare, haotic,
menţinând acelaşi obiectiv micronic, potrivit pentru societatea
furnicilor : « creşterea P.I.B.* »- ului ?
• Şi, în sfârşit, care va fi metoda de lucru preferată a
acestei noi societăţi : persuasiunea democratică sau
constrângerea mesianică totalitară ?
Vom încerca să găsim câteva răspunsuri posibile doar la nivel
conceptual; realitatea însă, o vom trăi în deceniile viitoare când ne
vom putea compara gândurile de acum cu acel ambient palpabil. Să
pornim, deci…
*P.I.B. = produsul intern brut
Al doisprezecilea eseu 28.02.2001
CELE PATRU CRITERII ALE LUMII CONCAVE
S–a pus adesea întrebarea, în diverse medii culturale
europene: de ce a fost posibilă apariţia civilizaţiei nord-americane pe
acel continent şi nu undeva în "Lumea veche’’? Întrebarea este
rezumativă şi simplificatoare faţă de cea reală dar răspunsul
sugerează sensul complet al explicaţiei. Acesta ar fi: pentru că în
deşert, sau într-un areal virgin, poţi să construieşti totul începând cu
fundaţia, pe când pe ruine nu poţi, cu atât mai mult cu cât ne leagă
sublime amintiri.
Ei bine, din punct de vedere al autorului acestui eseu, fraza
de mai sus semnifică primul criteriu de existenţă al LUMII
CONCAVE : mediul anostil; atât pentru a construi o casă
eqopiramidală, cât şi pentru a extinde reţeaua eqonetică în scopul
fondării unei lumi concave : spaţiul liber, deşertul, calota glacială,
lacurile, insulele pustii, imensitatea oceanelor, taigaua, Luna, oriunde
cât mai departe de mentalităţile acelei LUMI CONVEXE.
19
Lumea concavă Alex Amoq
Al doilea criteriu necesar deopotrivă pentru apariţia reţelei
eqonetice şi implicit pentru cultivarea spirulinei, în fiecare
macromodul eqopiramidal, este reprezentat de inteligenţa
constructorilor prin alegerea metodei paşilor mărunţi (o dezvoltare
moderată cu prezentarea rezultatelor pozitive şi apoi cu trecerea pe
următorul palier al progresului) dar şi de inteligenţa de perpectivă a
sponsorilor LUMII CONCAVE : bancheri, baroni ai mass-media,
politicieni, etc.
Al treilea criteriu al apariţiei LUMII CONCAVE îl
reprezintă o resursă vitală : apa. Asta înseamnă că este mult mai
simplu de amplasat o reţea eqonetică pe calota glaciară decât în
deşert. Cu atât mai mult cu cât climatul din interiorul eqopiramidelor
poate fi reglat la indicatorul « tropical » .
Şi, în sfârşit, al patrulea criteriu esenţial este energia ca
resursă potenţială regenerabilă şi nepoluantă, cantonată în arealul de
amenajat : cea eoliană, cea mareomotrică sau hidroenergia reprezintă
premise obligatorii pentru reţea.
În rest, toate bogăţiile lumii nu sunt decât handicapuri care
pot devia LUMEA CONCAVĂ de la adevărata provocare cu viitorul:
un sistem ce poate deveni perfect închis faţă de mediul exterior şi,
desigur, un sistem autoreplicant.
Al treisprezecelea eseu 12.10.2000
A DOUA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI
Plutaşii de iceberg-uri (II)
Către Geografi,
Iată cum vom face…
Fiecare dintre noi, care s-a săturat să reproducă această lume,
care oricum va fi în agonie peste câteva decenii, va începe cu cel mai
simplu pas : îşi va construi o casă, relativ mică, cu două nivele având
o suprafaţă totală de 80m2 şi alături o seră de aceeaşi suprafaţa. Dar
nu va fi contruită oriunde ci numai în deşert.
20
Lumea concavă Alex Amoq
Energia solară va prisosi (2000 kwh/m2) în schimb, apa va fi
extrem de rară. Şi de-abia aici intervine şansa :pentru că nişte
aventurieri ai Terrei atât aşteaptă : să facă rodeo pe iceberg-uri. Nu
trebuie decât să existe solicitări pentru cea mai pură apă : cea a
gheţarilor.
Şi noi, cei născuţi geografi, ne vom repezi, hămesiţi de
aventură.
Iată o simbioză perfectă : între casele noastre piramidale
situate în deşert, colcăind de energie solară dar lipsite de apă şi casele
noastre situate pe plutele ce remorchează, topesc parţial şi
prelucrează iceberg-urile.
Vor avea, desigur, acoperişuri transparente, vor converti
energia vânturilor în curent electric dar şi pe cea solară cu ajutorul
celulelor fotovoltaice, se vor lăsa purtate de curenţii marini,
exploatându-i electric şi vor fi remorcate, uneori, de uriaşe vapoare
atomice. Aceste plute vor fi nişte insule purtate de curenţi.
Şi geografii prin naştere, şomeri în lumea aceasta a uscatului,
vor deveni : hotelieri, producători de hidrogen, energeticieni,
cultivatori de spirulină şi crescători de homari, de somoni şi
caracatiţe, producători de perle şi, în primul rând, horticultori de
eqopiramide… adică nişte oameni fericiţi. Pe scurt, ei se vor numi:
plutaşii de iceberg-uri.
Al paisprezecelea eseu 26.02.2001
REVOLUŢIA “B.G.”
În urmă cu, câteva decenii a fost iniţiată aşa-numita <<revoţie
verde>> care presupunea o creştere apreciabilă a recoltelor prin
folosirea unor soiuri îmbunătăţite de plante (hibrizii de porumb ar fi
un exemplu) pe terenuri irigate sau defrişate (Amazonia), cu un aport
considerabil de îngrăşăminte chimice produse industrial.
Era evident (deşi nu a fost pentru experţii acelor timpuri) că
nici un fel de creştere extensivă a producţiilor agricole nu va putea
rezolva, niciodată, criza alimentară a omenirii. Aceasta este o falsă
problemă ca de altfel toate crizele LUMII CONVEXE. S-a preferat
21
Lumea concavă Alex Amoq
întotdeauna, în mod voit, să se gândească numai în mod orizontal,
global şi cantitativ. Pentru a putea rezolva, cu uşurinţă, orice
posibilă « criză de creştere » obişnuim să gândim vertical-modular şi
calitativ în noua LUME CONCAVĂ.
Ar fi, poate, mai corect să nu folosim sintagma<<criză de
creştere >> ci <<criză a echilibrului intern>>.
Greşeala experţilor – iniţiatori ai <<revoluţiei verzi>> a
constat în tratarea amodulară a lumii.
În primul rând obiectivele acelei LUMI CONVEXE erau
subordonate unui zeu mărunt din Pantheonul viitorului ce
îndeplineşte şi funcţia de contabil al zeilor. Deja îl cunoaştem; se
numeşte P.I.B.i Poziţia sa în ierarhia cerească: a zecea (MALKUTH).
La mare modă erau : producţia de oţel pe cap de locuitor, cantitatea
de grâu produsă pe cap de locuitor, numărul de automobile la mia de
locuitori, numărul de televizoare, etc. Este inutil să mai înşir acele
enormităţi care ne-au intrat în sânge, la toţi, şi ne vine atât de greu să
le eliminăm.
De fapt << criza de creştere >> înseamnă dezvoltarea
exagerată a unui singur element din sistem în dauna celorlalte pe care
le sufocă malign.
Astfel, la nivel conceptual <<revoluţia verde>> a încercat să
ţină pasul dintre elementul <<hrană>> şi elementul <<populaţie>>
care creştea exploziv, în special în aşa-zisă lume a treia, adică în
lumea ţărilor sărace în deceniile al şaptelea şi al optulea al secolului
al XX-lea. Până la urmă, a apărut un element de reglare (însă având
semnul negativ) al sistemului hrană - populaţie : maladie SIDA.
- Ce vrea să precizeze de fapt acest eseu ?
- În primul rând că imitarea modului de hrănire al
occidentalilor – care constă într-un exces de lipide, de protide şi de
sare, un sistem de alimentaţie hipercaloric comparativ cu nivelul
efortului zilnic (a învârti volanul automobilului nu înseamnă sport),
dar relativ sărac în fibre vegetale solubile şi insolubile, precum şi
procesarea accentuată a alimentelor – nu-i o soluţie pentru nici un
locuitor al lumii a treia şi nici pentru occidentalii -înşişi. Aceasta
i
P.I.B. – Produsul intern brut;
22
Lumea concavă Alex Amoq
însemnă că putem să reducem integral consumul de carne de vită,
eliberând imense suprafeţe de păşune, că putem să reducem foarte
mult consumul de carne de porc şi oaie, trecând în schimb la
consumul de carne de struţ crescut în stabulaţie, carne de broască
ţestoasă, de iepure de casă, de prepeliţă cu ouă fără colesterol, iar
pentru plante, avem un înlocuitor miraculos. Acesta ar putea fi vârful
de lance al viitoarei revoluţii « B.G. »i. Se numeşte SPIRULINA
PLATENSIS. În schimb, dacă acest adevărat miracol alimentar va fi
produs la nivel global şi distribuit miliardelor de asistaţi, efectul va fi
acelaşi ca cel al << revoluţiei verzi>>, adică nesemnificativ.
Singura rezolvare posibilă va fi construirea reţelei modulare a
eqopiramidelor care vor forma osatura LUMII CONCAVE. De ce ?
Pentru că fiecare macromodul este independent din punct de vedere
alimentar, şi mai mult, independent şi faţă de mediul exterior.
Dar vom vedea ce are atât de deosebit această spirulină...
Al cinsprezecelea eseu 03.04.2001
NAURU
Republica Nauru, situată în Oceanul Pacific la 0 grade 31
minute latitudine sudică şi 160 grade 56 minute longitudine estică şi
având o suprafată de 21.4 km2, ar putea deveni un exemplu tipic de
stat insular ce se extinde pe suprafaţa oceanului amplasându-şi
piramide răstunate, plutitoare, deasupra cărora îşi amenajează o lume
concavă eficientă.
Gradul de flotabilitate al acestor platforme cu baza situată
deasupra suprafeţei oceanului este imens. Pe fiecare hectar,
conţinând 25 module, avem o rezervă maximă de flotabilitate
capabilă să susţină o masă de 63.000 m3 şi o rezervă minimă de
flotabilitateaii de 55.650 m3. Pe fiecare km2 de platformă piramidală
valorile devin însutite, adică 6.360.000 m3 şi 5.565.000 m3.
De abia în acest moment putem începe să ne gândim la
i
B.G. – blue-green (albastru-verde).
ii
rezervă minimă de flotabilitate – presupune că vârful piramidelor va fi umplut cu apă până la ½ din
înălţimea totală, trunchiurile de piramide situate sub platformă rămânând pline cu aer.
23
Lumea concavă Alex Amoq
expansiunea noastră asupra oceanelor în zona intertropicală.
Probabil că exemplul nauran va fi urmat.
În jurul unor insuliţe vom construi perimetre amplasate pe
piramide întoarse creând şi o lagună interioară cu ferme piscicole.
Aceste perimetre vor fi ancorate de insuliţele centrale.
Al şaisprezecelea eseu 21.05.2001
CĂRĂMIDA EQONETICĂ
Acropole, Atena : coloane de marmură pe care sunt aşezate
blocuri de piatră; cărămizi.
Piramidele din Valea Nilului : blocuri uriaşe din granit şi din
calcal; paralelipipedice ; macrocărămizi.
Zidul chinezesc : bucăţi egal turnate şi coapte la foc, din
pământ ars ; cărămizi.
Catedralele Europei Medievale : structuri armonios îmbinate;
spirit şi materie arse la foc mic ; cărămizi.
Un paralelipiped de 10 cm pe 10 cm pe 6,36 cm. În interiorul
său o mică piramidă de 10 cm pe 10 cm pe 6,36 cm. Micropiramida
conţine aer sau apă. În exteriorul acesteia, dar până la limita pereţilor
paralipipedului: deşeuri ale industriei chimice sau orice alt material
dielectric; carton, hârtie de ziar, ambalaje de suc, topite, poliuretan,
policlorură de vinil, cauciuc scos din uz, paie, deşeuri diverse.
Pyramis (Pyramides – plural) provine din greaca veche. Nu
derivă din egipteanul MeR (structura cu patru laturi cu feţe
triunghiulare şi cu baza pătrată).
Micropiramida (de aer sau apă inclusă în paralelipipedul
compus din deşeuri ale industriei chimice) alcătuieşte cărămida
"LUMII CONCAVE" De ce se numeşte eqonetică?
Per - em - us (papirusul Rhid de la British Museum) înseamnă
ceva "ce merge în sus..."
Se pare că grecii au ales această sintagmă pentru că au avut
impresia că seamănă cu o "turtă de grâu".
În "Egiptul antic - Lumina Lumii", Gerald MASSEY propune
24
Lumea concavă Alex Amoq
o semnificaţie diferită... PYR = foc şi MET = ZECE sau "o măsură".
Deci, ad litteram, "o formă de foc în măsuri cu baza ZECE".
Epitetul "eqonetic" este mai-potrivit decât cel de "ecologic".
Semnifică "reţeaua vieţii". Exact ceea ce face o piramidă sau o reţea
de piramide: activează cele şapte chakre ale organismului uman, le
roteşte, le pune în mişcare,
Cărămida eqonetică deci, este celula fundamentală a LUMII
CONCAVE. :
Al şaptesprezecelea eseu 27.02 2001
SPIRULINA PLATENSIS
Din nou recursul la cartea fundamentală a lui Marshall T.
Savage: "PROIECTUL MILENIUM".
Alga spirulina platensis face parte din specia algelor albastre-
verzi. Iată ce spune Savage: "Alga albastră-verde este o formă de
viaţă atât de primitivă încât celula ei nu are nici măcar nucleu.
Materialul ei genetic pluteşte în tot corpul său. Aceste plante
primitive au rămas neschimbate pe parcursul întregii istorii a vieţii pe
Pământ. La vremea apariţiei dinozaurilor, ele îşi trăiseră deja cam
94% din istorie.
Algele albastre-verzi s-au adaptat la toate nişele ecologice
unde există lumină şi umezeală. Ele pot fi întâlnite în izvoarele
fierbinţi unde temperatura apei depăşeşte 70 grade Celsius, în
lacurile sărate, în lacurile veşnic îngheţate ale Antarcticii, sub un
strat de gheaţă gros de cinci metri.
Algele semnifică 70 % din biomasa planetară şi 90 % din
activitatea de fotosinteză de pe Pământ, reprezentând principala sursă
de oxigen atmosferic şi principalul regulator al dioxidului de carbon.
Întreaga masă a acestor alge poate fi folosită pentru hrană.
Fiecare celulă constituie şi o sămânţă, fiind foarte uşor de cultivat.
Ele se reproduc ca şi bacteriile, prin mitoză asexuată. Dacă li se
asigură nutrienţi (în principal azot), algele vor continua să se
reproducă exponenţial.
Deşi mediul preferat al spirulinei îl constituie apele calde şi
25
Lumea concavă Alex Amoq
puternic alcalinizate, ea poate creşte chiar şi în apa de mare,
dezvoltându-se în grupuri spiralate de 6-12 celule, fiind uşor de
recoltat.
Spirulina este campionul necontestat al proporţiei de proteine:
65 % din greutate faţă de 35 % pentru boabele de soya, 22 % pentru
fasole sau 18 % pentru lucerna; mai mult, conţine toţi cei opt
aminoacizi esenţiali în cantităţi echivalente cu carnea, laptele sau
ouăle dar, pe de altă parte, conţine puţină grăsime (6 %) şi foarte
puţin colesterol (0.013 %), ea fiind de 5 ori mai productivă decât
plantele de nutreţ.
Următorul tabel redă, comparativ, conţinutul de vitamine şi
minerale în mg/l00g pentru spirulină, alune, migdale, nuci şi ceapă:
(Tabelul II. 1 se găseşte în Anexa 1)
Prin simpla comparaţie rezultată din acest tabel, concluzia
este clară: va trebui să cultivăm spirulina mai mult decât grâul,
porumbul sau orzul.
Al optsprezecelea eseu 25.01.2001
EPISTOLA A DOUA CĂTRE MARSHALL T.
SAVAGE
Navigând împotriva curentului
Motto: "Cine a văzut speranţa, nu o mai uită.
O caută sub toate cerurile si printre toţi oamenii.
Şi visează că, într-o zi, o va-ntâlni din nou.
Nu ştie unde...
Poate printre ai săi".
Octavio Paz
(Al III -lea articol de reflecţie al LUMII CONCAVE)
"PROIECTUL MILENIUM" păcătuieşte datorită preluarii unor teorii
mai vechi devenite cutume ale ştiinţei şi fetişâzând-o sau datorită unor
26
Lumea concavă Alex Amoq
speculaţii prea îndrăzneţe. Iată şase dintre ele:
1. "Viaţa" este un atribut al Pământului neexistând niciunde
altundeva în Univers.
2. Omul se trage din maimuţă.
3. Primul pas spre cucerirea cosmosului va fi "AQUARIUS".
4. Staţia spaţială "ASGARD" - intermediar spre cucerirea Selenei.
5. "Democraţia pură" - fundament al organizarii politice a
FUNDAŢIEI MILENARISTE.
6. Înfiinţarea "embrionului ANLAGEN".
Ar mai fi şi altele dar nu este cazul să le aprofundez aici, atât
datorită faptului că nu reprezintă subiectul "LUMII CONCAVE" cât şi
pentru că meritul "PROIECTULUI MILENIUM" este imens prin
inocularea spiritului de cuceritor al oceanelor şi al spaţiului cosmic pe
care omul modern şi l-a cam pierdut, rătăcind în "peştera bunăstării
materiale" sau a lipsei de scop şi a falselor probleme. De aceea, critica
unor "amănunte" ar fi meschină şi nedreaptă.
Înainte de a trece, pe rând, la câteva dintre cele şase propoziţii
menţionate mai sus, demontându-le prin argumente irefutabile, aş vrea să
remarc, cu amărăciune, o critică extrem de virulentă (în "PROIECTUL
MILENIUM") la adresa NASA.
În opinia mea, orice ar face rău NASA de acum înainte, nu-i poate
ştirbi meritul de a fi reuşit, în opt ani, să treacă de la stadiul de concept de
aselenizare la realizarea sa reală, încununată cu succes, în data de
20.07.1969.
Apoi ideea de navetă spaţială, materializată şi funcţională de
două decenii, este un merit incostestabil. Dar să lăsăm aceste detalii...
Trebuie să subliniez că "PROIECTUL MILENIUM" a apărut în
SUA în anul 1992 când s-a deschis şi o nouă eră a comunicaţiilor: cea a
INTERNET-ului.
Să fie oare o simplă coincidenţă?
(De asemenea, tot în 1992, s-au aniversat cinci secole de la prima
călătorie a lui Coiumb). De ce este important să învăţăm să navigăm
împotriva curentului înainte de a ne aventura pe orice viitor ocean al
cunoaşterii?
Pentru că avem în minte, mereu, exemplul portughezilor căliţi
la şcoala de marină a lui Henric Navigatorul. Învăţând să navigăm în
Lumea concavă Alex Amoq
volte, în golful Biscaya, mereu cu vântul în faţă, vom fi fericiţi să fim
purtaţi de muson, spre India, metaforic vorbind. La fel şi în domeniul
ştiinţelor, înfruntând cutuma păzită de cerberii academiilor şi trecând cu
bine mai departe, vom găsi un Ocean Indian liniştit la capătul căruia ne
va aştepta "India noastră".
Al nouăsprezecelea eseu 27.03.2001
ZONA A TREIA
Pentru că tot va trebui să pornim la construirea LUMII
CONCAVE, vom începe cu clasificările spaţiului locuit şi îl vom
încadra în patru zone;
A. Zona foarte bună pentru construcţia spaţiilor concave - o vom
prescurta F.I.D.(fiorduri, insule, deşerturi).
B. Zona bună intertropicală - I.M.I. (insule, munţi, insule).
C. Zona acceptabilă (Z.A.)
D. Zona imposibilă (Z.I.).
În cadrul fiecăreia dinlre aceste patru zone vom diferenţia câte
trei regiuni sau subzone, astfel:
- În prima zonă (F.I.D.):
1. Suprafaţa adiacentă fiordurilor din Chile, Noua Zeelandă,
Kerguelen, Norvegia, Canada, Alaska.
2. Insulele nelocuite situate între regiunile fiordurilor şi
deşerturile litorale ce ar necesita un aport de apă proaspătă, livrată cu
regularitate.
3. Regiunea deşerturilor litorale anostile.
- În a doua zonă (I.M.I.):
1. Insulele nelocuite intertropicale şi fluviile
ecuatoriale.
2. Regiunea munţilor înalţi intertropicali.
3. Insulele artificiale plutind liber în oceanul planetar.
- În a treia zonă (Z.A.), care reprezintă statele superindustrializate

27 28
Lumea concavă Alex Amoq
în ansamblu, remarcăm:
1. State cu areale nelocuite vaste; Canada, SUA, Australia,
Brazilia, Argentina, Rusia, China.
2. State superpopulate: Olanda, Belgia, Germania, Japonia, Coreea
de Sud, Singapore, Israel, etc.
3. State moderat populate din lumea industrializată: Franţa, Spania, etc.
-În a patra zonă (Z.I.) întâlnim:
1. State instabile cum ar fi : Zairul, Irakul, etc.
2. State suprapopulate sărace: Bangladesh.
3. State tribale: Afganistanul.
Se observă că Uniunea Europeană aparţine zonei a treia, aşa-numită zonă
acceptabilă.
- De ce nu face parte din zona foarte bună?
- Pentru că gradul de ocupare al terenurilor este apreciabil şi,
adeseori, mentalitatea locuitorilor este dificil de schimbat. Dacă,
totuşi, se va-ntâmpla, în Europa, se va produce efectul bulgărelui de
zăpadă, astfel că doar 10 % din suprafaţa acestui continent va
concentra o populaţie imensă, bine hrănită şi fără grija locului de
muncă într-un spaţiu acoperit şi aclimatizat aparţinând "LUMII
CONCAVE", restul de 90 % din suprafaţa continentală fiind utilizată
pentru rezervaţii naturale.
Concret, suprafaţa celor 15 state componente ale Uniunii
Europene este de 3.242.744 km2 la care se vor adăuga (în cel mult un
deceniu) încă 1.078.279 km2 (11 state) rezultând un total de 4.321.023
km2. 10 % din 3,2 milioane km2 reprezintă 324.274,4 km2. Dacă această
suprafaţă va fi amenajată modular în spaţii eqonetice, devenind astfel o
lume concavă, ea va putea suporta, cu usurinţă, o populaţie minimă de
729.6 milioane locuitori şi o populaţie maximă de 2,92 miliarde
locuitori. Pare incredibil că mica Eupopă să poată hrăni atâta puhoi din
omenire asigurând condiţii mai bune decât cele actuale în sensul
calitaţii vieţii precum şi al speranţei de viaţă.
Nu numai că este posibil dar este şi dezirabil pentru o perioadă
limitată, după care va trebui să-nceapă valul migraţiilor spre oceane şi
spre spaţiul cosmic. Trecerea nu va fi atât de abruptă pentru că
29
Lumea concavă Alex Amoq
locuitorii unei lumi concave ancorate pe sol european vor deveni
cetăţenii unei alte lumi concave plutind liber pe suprafaţa oceanului
planetar sau fiind adăpostită în concavităţile craterelor selenare.
Vechii sedentari vor deveni, din nou, nomazi.
Al douăzecelea eseu 23.05.2001
LISTA PIRAMIDELOR MARI
J.B.S. EDWARDS, în "Piramidele Egiptului" menţionează 29
piramide mari în funcţie de dinastie, faraonul căruia i se atribuie,
dimensiunea laturii bazei şi localizare. Autorul acestui eseu a calculat
principalele dimensiuni ale acestor piramide nespecificate de Edwards,
considerând ipotetic că toţi faraonii ar fi dispus ca proporţiile "KEOPS"
să fie aplicate cu scrupulozitate.
Iată tabelul modificat: (Tabelul II.2 se găseşte în Anexa 2).
Concluziile ce se impun sunt numeroase şi vor fi detaliate după o
vizită de documentare în Egipt. Acum însă, vor fi precizate doar câteva
aspecte cantitative.
Perimetrele celor 29 piramide din tabelul de mai sus însumează
12.051,36 metri iar latura bazei unei piramide virtuale reprezintă 3.012,84
metri. Pornind de aici rezultă că înălţimea acesteia este 1916,17 metri,
apotema este de 2.437,39 metri, muchia este 2.865,21 metri, suprafaţa
bazei este de 9.077.204,8 m2, suprafaţa laterală este de 14.686.917 m2 şi
volumul de 8.696.733.700 m3.
În mod real, însă, suprafaţa însumată a bazelor acestor 29 de
piramide este de doar 387.767,94 m2 conducând la o medie de 622,71
metri pentru latura bazei acestei piramide ipotetice iar suprafaţa laterală este
de 627.408,52 m2, volumul fiind de 76.786.505 m3.
Suprafeţele bazelor celor trei piramide mari (Keops, Kefren, Mikerios)
însumează 111.430,95 m2 reprezentând 28,74 % din totalul celor 29 de
piramide.
Volumele lor totalizează 7.491.931 m3, adică 39,2 % din totalul
real al volumului acestor 29 de piramide (19.115.430 m3).
30
Lumea concavă Alex Amoq
Din punctul de vedere al LUMII CONCAVE, în curs de apariţie,
vom considera că o suprafaţă ce va depăşi 40 ha acoperite cu piramide tip
Keops, de dimensiuni mult mai mici, însă, va legitima naşterea acestui
nou spaţiu performant, demn de secolul al XXI-lea.
Astfel, patruzeci ha înseamnă doar 40 eqopiramide tip
"AMOQ" (cu latura bazei de 100 m) sau 1000 eqopiramide tip
"KEFREN" (cu latura bazei de 20 m).
Nu ne mai rămâne decât să începem construcţia acestei reţele cu
materialele noastre ultrauşoare (fibra de carbon, fibra de sticlă, epoxy,
etc.) şi apoi să ne mutăm în noile noastre locuinţe.
B INAH
Al douăzeci şi unulea eseu 08.10. 2000
CELE 12 ARTICOLE DE REFLECŢIE ALE
EQOLOCRAŢILOR
1. Libertatea fiecărui individ se termină acolo unde începe
libertatea celuilalt.
Albert Camus
2. A căuta adevărul şi a-l spune aşa cum îl gândeşti nu poate fi,
niciodată, o crimă. Nimeni nu trebuie silit să aibă o anumită
convingere. Convingerea este liberă.
Sebastian Castelio
3. Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate
cerurile şi printre toţi oamenii şi visează că, într-o zi, o va întâlni din
31
Lumea concavă Alex Amoq
nou. Nu ştie unde, poate printre ai săi...
Octavio Paz
4. Mereu cu ochii în Pământ, agricultorii nu pot vedea stelele.
“Seniorul “
5. Nu ezitaţi niciodată să renuntaţi la soluţiile complexe în
favoarea celor simple până când totul pare atât de evident încât oamenii
vor spune că oricine putea începe aşa ceva şi niciodată nu vor şti prin ce
aţi trecut sau prin câte a trecut Dumnezeu până când a obţinut atomii de
hidrogen, firele de iarbă şi ouăle.
R. Buckminster Fuller
6. Expansiunea noastră în Univers nu este doar o expansiune a
oamenilor şi a maşinilor. Este o expansiune a vieţii în întregul ei care se
foloseşte de creierul omenesc pentru propriile ei scopuri.
Freeman Dyson
7. Omul nu este decât locul unde mă aflu iar de aici
perspectiva este infinită.
Henry David Thoreau
8. Oamenii care elogiază tehnologia spun că ea ne-a adus un nivel
de viaţă mai bun, ceea ce înseamnă o mai mare viteză, o mai mare
varietate de opţiuni, mai mult timp liber şi mai mult lux. Niciunul dintre
aceste beneficii nu ne vorbeşte despre satisfacţie, fericire, siguranţă ori
capacitatea umană de a întreţine viaţa pe Pământ.
Jerry Mandel
9. Dacă previziunile curente privitoare la creşterea populaţiei se
dovedesc a fi corecte şi modelele activitaţii umane pe planetă rămân
neschimbate s-ar putea ca ştiinţa şi tehnologia să nu fie în stare să impiedice
nici degradarea ireversibilă a mediului înconjurător şi nici săracia continuă
pentru cea mai mare parte a lumii.
Societatea Regală din Londra & Academia Naţională de
Ştiinţe din SUA
10. Este imposibil pentru economia mondială să iese din săracia şi
degradarea mediului înconjurător. Pe măsura ce sistemul economic se
dezvoltă, el încorporează o proporţie şi mai mare din ansamblul ecosistemului
şi la 100% (dacă nu mai înainte) va trebui să se oprească.
Herman Daly
11. Ce remarcabil este să urmăreşti o civilizaţie care se
32
Lumea concavă Alex Amoq
autoditruge pentru că nu este în stare să reexamineze validitatea unei
ideologii economice în împrejurări total schimbate...
Sir James Goldsmith
12. Oare cu ce se termină o experienţă? Cu o împietrire, cu
blândeţea serii sau cu începutul unei înţelepciuni care nu mai neagă
nimic?
Albert Camus
Al douăzeci ş i doilea eseu 01.10. .2000
AQUANET
Motto: Apocalipsa 8.10 "...Şi a căzut din cer o stea care ardea ca o făclie, a căzut peste a
treia parte din grâuri şi peste izvoarele apelor".
Apostolul IOAN
Pentru că timpul ne presează, atât în plan global cât şi în plan
local-naţional, va trebui să argumentăm demersul nostru de
"conchistadori ai oceanelor".
Prima încercare majoră a menţinerii echilibrului ecologic s-a
soldat cu un eşec la Conferinţa de la Kyoto.
Reducerea emisiilor de dioxid de carbon, prin arderea
combustibililor lichizi nu a fost acceptată la nivelul propus de Japonia şi
de Uniunea Europeană ca urmare a opoziţiei S.U.A. Dacă concentraţia
acestui gaz va creşte galopant, în combinaţie cu o evaporare intensă a
apei oceanelor în zona intertropicală, atunci efectul cumulat va fi
catastrofal. Conform noilor proiecţii efectuate pe computer, se estimează că
temperatura medie a atmosferei ar putea să crească cu mai mult de 4 grade
Celsius în următoarea perioadă şi nu cu 1 - 2 grade Celsius cum se credea
până acum. Aceasta s-ar întâmpla în viitori cincizeci de ani.
Consecinţele vor fi absolut dezastruoase:
- deşertificarea zonelor temperate ale globului; : atmosfere). Astfel, apa ajunge într-o stare «super critică» în care nu
- inundarea ţărmurilor tututror continentelor;
- "mediteranizarea" Scandinaviei, a Groenlandei, a nordului
Canadei, a Siberiei;
- bulversarea economică, demografică şi socială pe toate
33
Lumea concavă Alex Amoq
continentele.
Mai clar, un adevărat apocalips.
- Ce-i de făcut?
Accelerarea punerii în practică a proiectului "AQUANET" în
scopul absorţiei dioxidului de carbon din atmosferă prin intermediul
cultivării algelor în supa artificială de nutrienţi, apoi exploatarea bogaţiilor
oceanelor (energie electrică, maricultură, noduli polimetalici) şi a extinderii
spaţiului nostru locuibil în imensitatea oceanului, cu consecinţele benefice
implicite, după cum prefigura Marshall T. Savage în "PROIECTUL
MILENIUM".
Al douăzeci şi treilea eseu 31.05.2001
DESEURI EQONETICE
Problema esenţială pentru orice societate modulară este legată
de recliclarea integrală a propriilor deşeuri. Nu se poate accepta ca
reziduurile nucleare să fie exportate undeva departe, pe alte continente,
pentru că trăim pe aceeaşi "insulă a Paştelui" pe care nu o dorim
devastată.
A.şa că, pentru fiecare teritoriu eqonetic va trebui să prevedem
dotarea sa cu un "oxidant de apa supercritic". Tot Maschall T. Savage l-a
propus în cartea sa fundamentală "PROIECTUL MILENIUM". Citez
integral textul său urmând să exprim un punct de vedere din unghiul unui
piramidolog:
“Toate reziduurile organice sunt descompuse complet în elementele
constituente. Dispozitivul care alcătuieşte această miraculoasă alchimie se
numeşte oxidantul de apă supercritică (Super Critical Water Oxidizer). În
acest dispozitiv, reziduurile organice ale unei aşezări umane sunt
amestecate cu apa reziduală, formând un fel de mâl care este încălzit la
temperaturi înalte (480 grade Celsius) şi presiuni ridicate (240
mai există nici o diferenţă între proprietăţile apei din faza lichidă şi de
vapori. La asemenea temperaturi şi presiuni, apa devine un«abur lichid».
În această fază incertă apa poate întreţine o flacără deschisă sub ea. Când
oxigenul comprimat este injectat în malul rezidual fierbinte, toate
34
Lumea concavă Alex Amoq
deşeurile organice sunt complet oxidate în mai puţin de o secundă.
Deci, acest dispozitiv «arde» deşeurile sub apa. O mare varietate de
deşeuri toxice, cum ar fi materiile fecale, urina, resturile alimentare,
lăturile şi gunoiul pot fi introduse în acest aparat, dar nu ies decât compuşii
oxidaţi pur. Principalul produs este aburul care este recirculat prin spirale
închise pentru a preîncălzi mâlul care urmează a fi prelucrat. Aburul răcit
este apoi recondensat sub formă de apă pură. Celelalte produse reziduale
sunt dioxidul de carbon şi azotul sub forma de nitraţi fixaţi. Aceşti
compuşi rafinaţi precum şi sărurile de nutrienţi intră apoi în soluţiile
hidroponice care hrănesc plantele verzi şi algele".
Orice nouă construcţie, fie ea o localitate, o seră, o fabrică sau
doar o casă în formă de piramidă trebuie să pornească , conceptual, de la
reconversia integrală a propriilor deşeuri.
Probabil că va fi ideal ca «oxidantul de apă supercritică» să
poată avea diferite mărimi. Astfel, dispozitive mai mici vor putea fi
utilizate cu uşurinţă pentru biomii "LUMII CONCAVE", eliminându-se
riscul oricărei poluări accidentale.
Al douăzeci şi patrulea eseu 13.10.2000
A TREIA EPISTOLA CĂTRE ÎNŢELEPŢI
Proprietarii de viitor (1)
Către Eqolocraţi
La început au fost ecologiştii... Ei erau nişte marginali ai unei
societăţi bogate care predicau întoarcerea la natură, oprirea războaielor,
renunţarea la energia atomică, dezarmarea nucleară, dezarmarea unilaterală într-
o lume bipolară imposibil de schimbat decât prin forţă. În cel mai bun caz,
ei erau nişte naivi. S-a dovedit, totuşi, că unii dintre liderii lor au fost
cumpăraţi de către agenţi ai "Imperiului Răului" pentru a forma un fel de
coloana a V-a, pentru a destabiliza propriile lor teritorii.
Mai târziu, după dispariţia acelui imperiu, unii dintre ei au
devenit "guvernamentali", dovedind aceeaşi obtuzitate ca şi cei pe
care-i criticaseră atunci când se atlau pe baricade. În schimb, foştii
lor parteneri de "revoluţie verde" s-au radicalizat marginalizându-se
35
Lumea concavă Alex Amoq
şi mai mult.
Ce sens are să conservi, teritorial, lumea zilelor noastre?
Şi cum ar fi posibil, ştiind că totul se află într-o eternă
evoluţie?
De ce să menţinem deşerturile, integral, de ce să nu colonizăm
planetele?
De ce să nu folosim energia nucleară - desigur ţinând cont de
protecţia necesară - până în momentul în care vom termina de amplasat
toate antenele parabolice captatoare de energie solară pe Lună?
Şi noi, eqolocraţii, am fost ecologişti, dar ne-am desprins când
am aflat de "efectul de piramidă".
Asta a fost în vara anului zero al Erei Spaţiale. Am început
experimentele şi am văzut că, într-adevăr, în piramidă plantele cresc
mai mari, că animalele se simt mai bine, că băuturile nu se alterează,
că oamenii se vindecă de reumatism şi, într-un vis, s-a arătat ceea ce
aveam să aplicăm: independenţă noastră faţă de atmosferă, climatul
produs la comandă, contopirea dintre spaţiul de locuit, spaţiul
destinat muncii şi cel de agrement, eliminarea dependenţei faţă de
automobil prin suprimarea acestuia, asigurarea unei alimentaţii
extrem de vitaminizate şi neprocesate într-un climat de calm paradisiac
produs de acest efect de piramidă.
Ceea ce, însă ne-a mirat, a fost creşterea exponenţială a forţei
erotismului, eufemistic vorbind. Aşa că ne-am hotărât să ne mutăm
renunţând la vechile aşezări. Ne-am construit micropiramide şi am
devenit producători. Am început să ambalăm viitorul în forme piramidale.
Astfel ne-am transformat în proprietari de viitor. Noi, eqolocraţii, nu
stăpânim un spaţiu propriu-zis: un câmp, o pădure sau un munte ci un
concept la care ataşăm, obligatoriu, o anexă ce cuprinde expansiunea şi
succesiunea acestuia. Suntem proprietari de idei şi nu rentieri ai acestui
concept. De aceea o mare parte din veniturile noastre obţinute din
invenţii le donăm comunitaţii noastre: pentru construcţia de noi
piramide. Răuvoitorii ne spun: "Secta eqolocraţilor", dar nu ne
deranjează...
Spre viitor cu bucurie! Al XII-lea Fondator
36
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq
Al douăzeci şi cincilea eseu 25.02.2001 Al douăzeci şi şaselea eseu 26.01.2001
:
AL TREILEA AREAL EQONETIC EPISTOLA A TREIA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE
Eqonetologia socială va putea compara diversele modele naturale ' Exilul cosmic (1)
societale cum ar fi: societatea furnicilor, societatea albinelor, modelul
atomizat al păianjenilor, etc., pentru a reuşi să modeleze o viitoare Motto: "Înţeleg cuvintele misterioase gravate în zilele de dinainte de POTOP!"
structură a roboţilor, pentru a doua lor generaţie, având dimensiuni Asurbanipal, Rex Asiriae
umane; aceasta va trebui integrată în cadrul «umanităţii concave».
Quadrivium-ul celui de-al treilea areal cuprinde: Privind acest subtitlu parcă am în faţa ochilor un ghem pe care
1. Sociologia eqonetică ce se ocupă de studiul comunităţilor trebuie să-l desfac şi nu găsesc firul de care voi trage...
care locuiesc şi lucrează în interiorul reţelelor eqopiramidale, pentru Deşi voi ocupa mai mult spaţiu şi adesea, înşiruirea unor cifre va
început, iar mai târziu va avea sub observaţie şi societatea roboţiior. fi monotonă, pentru clarificarea demonstraţiei va trebui să analizăm
2. Econometria eqonetică se va ocupa de predicţii, prognoze şi următoarele coloane de cifre şi apoi să formulăm, câteva întrebări...
previziuni ale economiei reţelei eqonetice dar va studia şi interrelaţiile I. Lista multiplilor secundei:
economice dintre vechea LUME CONVEXĂ, în stagnare sau declin şi
noua LUME CONCAVĂ, într-o expansiune organică galopantă; va 1. 1 secundă 1"
analiza, de asemenea, transferul material dintr-o lume în alta şi gradul de 2. 1minut 60"
flexibilitate şi de adaptare al diverşilor actori sociali. 3. 1 oră 3600" (60')
3. Politologia eqonetică şi dreptul eqonetic vor analiza şi 4. 12 ore (1/2 zi) 43200" (720')
reglementa relaţiile teritoriale între arealele celor două lumi şi evoluţia lor 5. 24 ore (1 zi) 86400" (1440'
paşnică, contractuală, pentru că, încă vreo câteva decenii, LUMEA 6. 5 zile (120 ore) 432000" (7200')
7. 6 zile (144 ore) 518400" (8640') .
CONVEXĂ va continua să reprezinte suportul, gazda, pentru noua
8. 7 zile (168 ore) 604800" (10080')
LUME CONCAVĂ. De aceea, trecerea va trebui facută consensual, fără 9. 30 zile (720 ore) 2592000" (43200')
rupturi, fără violenţă. 10. 3000 zile (72000 ore) 259200000" (4320000' ).
4. Conexologia sau paradigmologia îşi propune să realizeze o
sinteza (o legătură) a axiomelor tututror ştiinţelor; ar putea fi ceva între Considerând o "secundă cosmică" echivalentă cu un an terestru
istoria ştiinţei, epistemologie şi prognoza globală, adică un ghiveci. Poate (dar având 360 zile şi nu 365 zile) rezultă a doua listă:
că va fi util acest ghiveci pentru că, acum, majoritatea savanţilor sunt II. Lista multiplilor "secundelor cosmice".
ultraspecializaţi şi lasă ansamblul în seama preoţilor care nu sunt deloc 1. 1 secunda cosmică 1 an terestru
2. 1 minut cosmic 60 ani tereştri
specializaţi, dar nu este vina lor. Ce va rezulta din această conexologie
3. 1 ora cosmică 3600 ani tereştri
vom vedea în viitor. 4. 12 ore cosmice 43200 ani tereştri
5. 24 ore cosmice (o zi cosmică) 86400 ani tereştri
6. 5 zile cosmice (120 ore cosmice) 432000 ani tereştri
7. 6 zile cosmice (144 ore cosmice) 518400 ani tereştri
8. 7 zile cosmice (168 ore cosmice) 604800 ani tereştri
9. 30 zile cosmice (720 ore cosmice) 2592000 ani tereştri

37 38
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq
10. 3000 zile cosmice (72000 ore cosmice) 259200000 ani tereştri Al douăzeci şi şaptelea eseu 05.04 2001

Ţinâd cont de traducerile tabliţelor sumeriene unde se specifică

foarte clar că odată la 3600 ani tereştri îşi face apariţia o planetă numită JAPONIA CONCAVĂ
"NIBIRU" (ulterior "MARDUK."- în Babilon), intersectând Centura de
Asteroizi, se conturează, evident, ideea că un an al acelei planete (o vom Deşi cu o suprafaţă mică ce cuprinde 6852 insule, Japonia deţine
numi "PLANETA X") reprezintă, de fapt, 3600 ani tereştri. una din primele şanse în privinţa extinderii eqonetice în arealul Oceanului
Sumenenii au numit acest an "ŞAR" care este şi anul biblic (cel din Pacific.
Vechiul Testament). Pentru noi, el reprezintă numitorul comun (limba În conformitate cu standardele europene stabilite arbitrar care
«aymara» a calculatoarelor electronice) dintre scara timpului precizează că doar 10% din suprafaţa totală a unui stat ar trebui
"furnicilor cosmice" şi scara timpului galactic. Iată deci o a treia listă a acoperită de "LUMEA CONCAVĂ", Japonia apare uşor suprapopulată,
unităţilor sumeriene pe care le vom transforma şi în unităţi ale ocupând 15% cu un spaţiu eqonetic virtual. În schimb, dacă Japonezii
vor menţine aceeaşi suprafaţă de pădure de aproximativ 70 % din
geometriei dinamice ştiind că 4 = π φ .
teritoriu, transformând restul de 30 % în areal eqonetic atunci
arhipelagul lor ar putea adăposti 250 milioane locuitori.
III. Lista multiplilor (şi a submultiplilor) anilor cosmici sumerieni (ŞAR-ilor)
Deşi un popor activ, dinamic, adaptabil, flexibil, poporul
1. 0.277 x 10 -3 ŞARI 0.25 π φ japonez nu este încă deschis spre a a absorbi valuri de imigranţi şi nu
-3
2. 16.666 x 10 ŞARI 15 π φ . are experienţa culturală antropofagică.
Pentru cucerirea Pacificului va fi necesară o deschidere
3. 1 ŞAR ' 900π φ
etnoculturală largă la care Japonezii se vor adapta având în vedere tradiţia
4. 12 ŞARI 10800 π φ lor religioasă tolerantă.
5.. 24 ŞARI 21600π φ Al douăzeci şi optulea eseu 22.12.2000
6. 120 ŞARI 108000 π φ
CELE DOUĂ GEOMETRII
7. 144 ŞARI 129600π φ
8. 168 ŞARI 151200π φ Într-un articol remarcabil scris în exclusivitate pentru cartea
"ENERGIA SECRETĂ A PIRAMIDEI" a domnilor Max Toth şi Greg
9. 720 ŞARI 648000 π φ . Nielsen, Henry C. Monteith, cercetător al Laboratoarelor Sandia,
10. 72000 ŞARI 64800000 π φ Albuquerque, New Mexico, prezintă nişte legături uluitoare dintre
piramida mare (Keops), geometria statică, geometria dinamică, timp,
Se pune întrebarea: cum este mai bine, să analizam, acum, entropie, etc. Să le luăm pe rând...
corelaţiile inevitabile dintre cifrele de mai sus şi o serie de evenimente Geometria statică este acea geometrie care nu are nevoie de
(inclusiv pe scara geologică) sau să mai prezentăm câteva liste şi apoi numerele π şi φ pentru a-şi determina dimensiunile şi elementele de volum
să-ncercăm să tragem nişte concluzii minimale? spre deosebire de geometria dinamică; aceasta se bazează pe numerele π şi
Vom vedea în cele ce urmează... . φ.
Anticii au considerat cubul ca fiind forma perfectă a geometriei

39 40
Lumea concavă Alex Amoq
statice iar sfera ca fiind forma cea mai echilibrată şi perfectă a geometriei
dinamice.
Henry C. Monteith precizează: "fiecare formă dinamică ce
apare în lumea fizică are forma ei statică corespunzătoare din spaţiul
cosmic. Fiecărui electron îi este asociat un mic cub, fiecărei stele (cum
ar fi soarele) îi este asociat un cub foarte mare. Dacă piramida are vreo
legătură cu structura entităţilor spaţiu-timp, atunci ea trebuie să aibă o
legătură oarecare şi cu un cub, astfel că, în mod implicit, vom găsi
geometrie statică. Din acelaşi motiv, piramida trebuie să aibă şi o legătură
cu geometria dinamică." Henry C. Monteith continuă...
"Spirala logaritmică este o funcţie a numărului φ şi, în consecinţă,
este un element de construcţie al geometriei dinamice. Dovezi ale seriei
Fibonacci şi ale spiralei logaritmice apar şi în natură. Astfel, scoica unui
nautilus este împărţită în camere şi are forma unei spirale logaritmice
perfecte. De asemenea forma perfectă a trupului omenesc poate fi analizată
prin folosirea unei serii Fibonacci. Anumite simboluri oculte ca steaua lui
David sau steaua în cinci colţuri au distanţele măsurate în numere
FIBONACCI.
În întregul Univers prezenţa vieţii şi a morţii se suprapun, naşterea
fiind ca o trecere de la geometria statică la cea dinamică iar moartea ca o
tranziţie de la geometria dinamică la cea statică.
O sferă perfect dinamică, aşa cum este Soarele, moare prin
iradiere, devenind din nou un cub static. Soarele a fost creat prin
concentrarea energiei din planurile cubului static spre un punct din
interior...
Forma Piramidei Mari denotă concentrarea materiei de la starea
gazoasă (baza piramidei) la starea solidă (vârful piramidei). Aceasta
implică faptul că este necesară o forţă care să producă această
concentrare, iar această forţă poate fi analoagă cu «puterea minţii» de a
se concentra asupra unui singur punct.
41
Lumea concavă Alex Amoq
Al douăzeci şi nouălea eseu 02.04.2001
INDIA, BHUTAN, SIKKIM, NEPAL
India reprezintă, probabil, cea mai mare provocare a
umanităţii în secolul al XXI-lea. O cultura multimilenară, o
civilizaţie străveche, cei mai buni informaticieni din SUA, condiţii de
relief variate, zone şi tipuri climatice diverse, pe scurt, un întreg
univers care susţine, cu greu, acum, peste un miliard de locuitori.
Dacă guvernele indiene ar muta această masă de humanoizi în
spaţii concave - presupunând că acestea au fost deja construite - ar
avea nevoie de o suprafaţă de 13,5% din total. Se observă că India
este deja suprapopulată.
Totuşi, presupunând că guvernele indiene nu vor reuşi să-şi
convingă proprii cetăţeni să se înmulţească mai puţin şi amplasând
un spaţiu concav pe terenurile degradate, deşertice, mai puţin fertile
(cel mult 25 % din total) rezultă că pe 820120 km 2 de suprafaţă
concavă ar putea încăpea aproape 1,85 miliarde locuitori.
Problema imensă ar fi alta şi ar ţine de mentalitate: cum să
convingi un miliard de oameni pe parcursul unei generaţii (cca. 25
ani), să-şi schimbe cutumele milenare, mutându-se pe "o altă
planetă" chiar dacă este situată la câţiva metri de vechile cocioabe?
În perioada unei trecute campanii electorale am fost în vizită
la un bulibaşă al ţiganilor dintr-o localitate aşezată undeva în Nordul
Balkanilor. Locuia într-un palat situat în mijlocul unor vile având
aceeaşi arhitectură indiană specifică. Erau pardosite cu gresie de
culori pastelate, aveau băi dotate cu cele mai moderne instalaţii
sanitare dar reprezentau un fel de muzee. Ţiganii nu locuiau în ele ci
alături, în corturi; mâncau în aer liber, dansau şi cântau şi se simţeau
fericiţi. Această tradiţie ancestrală nu le-o poate schimba nimeni.
Şi atunci? Concluzia se desprinde de la sine: vor rămâne în
LUMEA CONVEXĂ!
În schimb, Bhutan-ul, Sikkim-ul şi Nepal-ul sunt teritorii
situate pe versanţii Himalayei, locuite de munteni budişti.
Astfel, Buthan-ul ar putea adăposti, în spaţiul său concav,
10,5 milioane locuitori, Sikkim-ul - 1.6 milioane locuitori şi Nepal-ul
42
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq
- 31,6 milioane. Mijloc de deplasare antieconomic: zeul-automobil de 4-5
Această trecere în revistă doreşte să sublinieze locuri ce transportă frecvent un singur pasager, vasele de comunicare
imensul potenţial al spaţiului eqonetic având ca resurse doar apa (pe megalitice: autostrăzile, scumpe, greu de întreţinut, spaţiofage.
pantele Himalayei plouă musonic) şi energia electrică valorificată În sfârşit, consecinţa s-a văzut: înstrăinarea omului de natură,
local. de el-însuşi, de menirea sa divină şi transformarea lui într-un robot ce
reproduce o societate greşită. De altfel şi idealul său social este total
Al treizecelea eseu 16.07.2000 greşit: păstrarea locului de muncă.

EQONET - FUNDAMENTUL - Ce poate face un astfel de individ a cărei singură vină este
de a accepta pasiv societatea în care trăieşte?
Mereu, metoda platoniciană, dialogul... - Să consume toate resursele lumii sale, să refuze să reflecteze
- Ce este EQONET-ul? asupra altora, să nu dorească să se schimbe şi să dispară, precum
- "NET" înseamnă reţea, în limba engleză (latina secolelor dinozaurii...
noastre) şi "EQO" (am mai spus) vine de la "OIKOS" (greaca veche) - Şi atunci care-i menirea divină a omului?
însemnând întreg, în plan spaţial. Ar fi mai corect, poate, să folosim - Creaţia materializată prin refuzarea realităţii dar punerea în
sintagma de "HOLONET" pentru că "HOLOS" (întreg) are conotaţii loc a altceva; mai întâi în planul mentalităţilor şi apoi în cel
mai largi decât "OIKOS". Dar am preferat prima variantă (EQONET) proiectat în noul mod de viaţă, eqolocratic.
pentru că "EQO" aminteşte - printr-o deviere de semnificaţie - de
natură, de iarbă verde, de paradis, deci de fertilitate şi succesiune.
EQONET-ul este o reţea formată dintr-un număr constant de
piramide ecologice.
Va trebui să detaliem.
Ideea iniţială porneşte de la conceptul lui Verdnatski care
afirma, în prima parte a secolului al XX-lea, că omul nu poate trăi
decât într-un spaţiu mai larg, în mijlocul naturii (formularea este
foarte aproximativă). CHESED
În urma unor experimente, s-a observat că reacţia subiecţilor
care trăiesc în spaţii închise, iluminate artificial, în peşteri, în birouri Al treizeci şi unulea eseu 01.04.2001
fără flori şi plante de cameră, este frustrantă, în grade diferite.
Un alt unghi de abordare a conceptului EQONET a pornit de
la anomalia urbanismului secolului al XX-lea numită AMAZONUL EQONETIC
"MEGALOPOLIS": zgârie-nori monstruoşi, locuri de cazare în
apartamentele din blocuri (cutii de chibrituri), aprovizionare cu apă, - De ce nu s-au gândit brazilienii să amenajeze insule
agent termic, energie electrică, energie informaţională (TV, telefon, plutitoare pe acest uriaş fluviu şi pe afluenţii săi valorificând, cu
INTERNET, etc.) centralizate, antimodulare, de unde posibilitatea uşurinţă, potenţialul junglei amazoniene? Sau poate s-au gândit?
colapsului.. Ar fi mult mai avantajos având în vedere faptul că "autostrada

43 44
Lumea concavă Alex Amoq
lichidă" este deja construită de Creator. Cursurile de apă navigabile
ale Braziliei însumează peste 44.000 km (de 1,1 ori mai mult decât
lungimea ecuatorului). Amazonul are, pe teritoriul brazilian, o
lungime de 5165 km.
Însumând lungimea afuenţilor mai importanţi cum ar fi
Putumayo (1580 km), Rio Yapura (1928 Km), Rio Negro (2260 km),
Purus (3200 km), Madeira (3230 km), Tapajos (1993 km), rezultă un
total de 17355 km (adică 39,4 %).
Dacă 90% din lungimea aceasta apreciabilă va fi amenajată
cu eqopiramide duble de un hectar fiecare, vom avea 15620 km de
râuri-navigabile având, pe fiecare km de râu, câte 900 locuitori.
Rezultă deci o populaţie minimă, vieţuind într-o lume concavă,
plutind pe râuri, de peste 14 milioane locuitori.
Energia electrică este rezolvată prin amplasarea unor mori
energetice anexate fiecărui modul eqonetic; se mai adaugă, de
asemenea, şi energia solară captată.
Ancorarea acestor module se va face valorificând experienţa
amplasării platformelor petroliere în Marea Nordului unde furtunile
sunt frecvente spre deosebire de Amazon.
Izolarea faţă de mediul de junglă, ostil, reprezintă principiul
fundamental constructiv al conceptului de "LUME CONCAVĂ"
După acelaşi model amazonian se vor putea amenaja, în spaţii
concave, toate marile fluvii, începând cu Zairul.
Al treizeci şi doilea eseu 19.06.2000
ECOLOGISM ŞI EQOLOCRAŢIE
Cine eşti tu:
- cel ce-şi închipuie că va deveni un GURU al secolului al XXI-
lea?
- cel ce-ndrăzneşte să ne dea lecţii nouă, elita universităţilor,
savanţi, doctori şi preoţi ai ştiinţei universale acumulate de milenii în
creierele noastre, depozitari ai absolutului şi eterni baroni ai
privilegiilor obedienţei?
45
Lumea concavă Alex Amoq
- cel ce, deşi un diletant notoriu, îndrăzneşte să scrie o carte pe
care şi-o imaginează alături de "CORAN", numind-o "LUMEA
CONCAVĂ"?
Cine sunt eu:
- un fir de iarbă trezit de rouă dimineţii?
- un grăunte de cuarţ rătăcit pe nisipul plajei pe care tinerii din
Copacabana joacă fotball din zori şi până în noapte?
- o adiere de zefir în arşiţa verii?
- un suflet de poet pierdut într-un secol al imaginii din care
Gutemberg a fost exilat?
- un renascentist, coleg cu Jakob Burkhardt din Basel, care făcea
elogiul diletantismului într-o lume apusă, mai raţională?
- un «homo ludens», admirator al lui Johann Huinzinga, ce intuise,
mai devreme, ce va fi hărăzit speciei noastre (jocul)?
Concret:
- poate deveni ecologismul o nouă ideologie dominantă?
- există vreo diferenţă între ecologie şi ecologism?
- ce înseamnă eqolocraţie?
- cine sunt ecologiştii?
- dar eqolocraţii?
- este clonarea un tabú pentru ecologişti?
- este dezirabilă o emancipare a roboţilor (androizi şi cyberi)?
- este acceptabilă o lume bipolară a clone-lor şi a cyberi-lor?
- este necesară expansiunea noastră pe suprafaţa oceanelor în
zona intertropicală?
- este posibil transferul nostru pe Lună şi pe Marte?
Ei bine, la toate aceste întrebări vom răspunde împreună.
Al treizeci şi treilea eseu 20.11.2000
EQOTERITORIUL
Acesta este punctul de inflexiune, cheia de boltă sau
răscrucea LUMII CONCAVE. Navigând în jos, spre domeniul
MICRO, remarcăm un spaţiu-resursă uriaş (în sens relativ) ce
înconjoară un minuscul complex locuibil care, la rândul său,
46
Lumea concavă Alex Amoq
cuprinde un adevărat univers: casele eqopiramidale, serele
eqopiramidale, domeniul public reprezentat prin piaţa centrală.
Animatorii acestei comunităţi, cu profesiunile lor distincte, cu
familiile lor, cu problemele lor, moderate, este adevărat, de efectul de
piramidă care-i face mai calmi, sunt "nuclee de condensare" ale
acestei lumi aflate într-o permanentă expansiune modulară.
Navigând, însă, în sus, spre domeniul -MACRO-, constatăm, adesea,
o regrupare a eqoteritoriilor în eqofederaţii formate după criteriile
cele mai diverse: după apartenenţa la aceeaşi grupare religioasă
(biserică/sectă), după un anume hobby al membrilor comunităţii,
după amplasarea în spaţiul geografic (cu o multitudine de
subvariante), după criterii economice, etc.
Uneori, aceste eqofederaţii se pot grupa în confederaţii, în
funcţie de interesele cele mai diverse şi, în sfârşit ca un suprem
arbitru, cu un rol de reper moral, dar obligatoriu fără nici un fel de
atribuţie coercitivă, FORUMUL celor 12 FONDATORI transformat,
ulterior, în FORUMUL celor 12 SUCCESORI.
Iată cum, deja, domeniu -MACRO- nu mai aparţine deloc
geografiei, transgresând spre politologie, spre drept internaţional şi
spre alte "logos"-uri.
Dar, pentru noi, esenţial este faptul că eqoteritoriul rămâne
"euglena verde" (mereu o amintesc) a noii LUMI CONCAVE.
Aceasta este limita absolută a oricărei expansiuni teritoriale:
doar 400 km2.
Eqoterotoriul poate cuprinde eqocomplexe situate Ia distanţe
de mii de km (sau de ani-lumină, în viitor) unele de altele, dar unite
prin aceeaşi afinitate de criterii auto-alese.
Configuraţia spaţială a unui eqoteritoriu compact poate fi în
tablă de şah sau în sistem "domino". Fiecare comunitate îşi alege
configuraţia pe care o preferă ţinând cont, în primul rând de formele
de relief pe care se află situată. Este foarte posibil ca eqopiramida
AMOQ, de 100 / 100 / 63,6 metri să domine viitoarea LUME
CONCAVĂ pentru că valorificarea celei de-a treia dimensiuni,
înălţimea, este deplină.
Ceea ce trebuie însă reţinut este faptul că eqoteritoriul este
limita absolută de extindere a oricărui imperiu (o limită minusculă,
47
Lumea concavă Alex Amoq
de altfel) şi în acelaşi timp eqoteritoriul reprezintă piatra unghiulară
pentru orice fel de construcţie geopolitică mai extinsă. De aceea doar
CONSILIUL GUVERNATORILOR eqoteritoriilor poate fi forumul
de decizie suprem pentru toate directivele "LUMII CONCAVE".
Ceea ce va trebui rezolvată cu rapiditate, va fi relaţia dintre
eqoteritoriile amplasate pe domeniul marilor state civilizate şi
administraţiile acestora.
Al treizeci şi patrulea eseu 27.07.2001
EPISTOLA A PATRA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE
Exilul cosmic (2)
- Care este legătura dintre geometria statică şi geometria
dinamică, în concepţia vechilor sumerieni şi a vechilor egipteni?
- Prin ce element este probabil să se manifeste pentru a ne
oferi o cheie de dezlegare a misterelor noastre?
Privind LISTA A III-a (vezi eseul nr. 26), observăm că, "anul
zeilor" este unitatea lor de măsură reprezentând o rotaţie completă a
-Planetei X- (echivalent cu 3600 ani tereştri), în geometria dinamică
am scris acest an: 900π φ . Dar acest an al zeilor (conform
convenţiei propuse mai sus) reprezintă doar o oră-galactică formată,
desigur, din 3600 secunde galactice. Pentru a determina câte unităţi
dinamice ( π φ ) conţine o secundă galactică împărţim anul zeilor la
3600 rezultând 0.25π φ sau ( π / 4) φ .
Privind relaţia adusă de Pytagora din Egipt: 4 = π φ rezultă
că o secundă galactică reprezintă a patra parte din numărul oricărei
"FUNDAŢII". Mai mult, făcând abstracţie de " φ " (pentru
moment) ne amintim că un cerc este echivalent cu numărul π . Deci,
unitatea reprezintă a patra parte a cercului, adică unghiul de 90 de
grade.
Şi de abia acum putem întocmi lista celor "ŞAPTE CERURI"
biblice care sunt, de fapt, nişte sfere pe care noi le considerăm
48
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq
cercuri orbitale ale unor planete şi sisteme solare. Decenii s-au scurs de atunci, de la prima "criză a petrolului"
şi nu numai că raportul celor doi cercetători nu a fost luat în seamă,
IV. LISTA CELOR "ŞAPTE CERURI" fiind considerat fatalist, dar într-o jumătate de lume (cea Estică), a
fost luat în derâdere.
1. Secunda cosmică anul terestru (360 de zile) Poate că tocmai această persiflare a mandarinilor ştiinţei din
2. Ora cosmică 3600 ani tereştri (anul "Planetei X") acele vremuri îndepărtate ne-a stimulat pe noi, studenţii boemi ai
3. Anul mare (platonician) 25920 ani tereştri (360 zile sau 7,2 ŞARI) Răsăritului, să ne-ntrerupem concertele şi festivalurile pentru a ne
4. Ziua cosmică 86400 ani tereştrii (24 ŞARI) retrage în biblioteci, aprofundând acele predicţii. De-atunci ne-a
5. Echivalentul galactic 129600 ani tereştri (36 ŞARI) încolţit ideea că această lume supraabundentă este mult mai fragilă
6. 5 zile cosmice 432000 ani tereştrii (120 ŞARI)
decât pare şi decât o cântam noi.
7. 30 de zile (luna cosmică) 2592000 ani tereştri (720 ŞARI)
Au urmat, apoi, şi alte rapoarte ale Clubului de la Roma, din
Există şi alte "ceruri" cum ar fi cel format de rotaţia ce în ce mai documentate, cu referiri regionale sofisticate, având
sistemului nostru solar în jurul centrului galaxiei şi, probabil, cel ataşate anexe elaborate pe calculator (pe-atunci apăruse această
format de rotaţia galaxiei noastre, dar aceste aspecte nu fac obiectul modă) dar nici unul nu a avut strălucirea geniului acelui prim raport.
"speculaţiilor" noastre. Mai mult, previziunile sale au fost mult depăşite de realităţile
deceniilor următoare, în sens negativ. Acea celebră sintagmă de
Al treizeci şi cincilea eseu 14. 10 .2000 "creştere zero" avea să facă şcoală doar în plan orizontal nu însă şi în
profunzime.
A PATRA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI Vă veţi întreba, dragi provinciali, ce legătură au toate aceste
aserţiuni cu aşa-zisa revoluţie urbană pe care-o preconizăm noi?
Ei bine, aceste idei dominante, în acel faimos raport,
O revoluţie urbană (1)
reprezentau modul de gândire comun al elitei politice, economice şi
Către provinciali,
sociale, adică rezumând, lumea nu putea fi concepută decât convexă.
...
Ceva mai târziu, acest concept geometric fundamental a dus la o
Să fi avut oare dreptate Thomas Malthus cu a sa celebră
nouă filosofie cu multe aspecte pozitive dar la fel de extensive în
teorie despre creşterea aritmetică a resurselor alimentare în
planul resurselor energetice, la fel de energofagă ca şi cele
contradicţie cu creşterea geometrică a populaţiei planetei noastre?
anterioare.
Cei mai mulţi geografi infirmă, argumentat, această teorie
Aceasta este separarea structurală dintre noi, eqolocraţii şi toţi
veche de peste două secole.
ceilalţi "globalişti": lumea noastră este concavă! De fapt, este
Totuşi, ceea ce ar trebui subliniat - şi meritul aparţine lui
impropriu a spune "lumea noastră" pentru că este vorba despre
Malthus în primul rând - este semnalul de alarmă lansat în acele
"lumile noastre".
timpuri preindustriale pe care l-au reluat, cu o remarcabilă strălucire,
Totuşi, deşi trăim fiecare dintre noi în "peşterile noastre
doi cercetători americani de Ia M. I. T, (Massachusetts Institute of
eqopiramidale", evident concave, suntem mult mai "globalişti" decât
Technology), în anul 1971 prin prezentarea "Primului Raport al
toţi ceilalţi locuitori ai Terrei, separaţi în naţiuni, în rase, religii, etc.,
Clubului de la Roma" având titlul "LIMITILE CREŞTERII".
pentru că unealta noastră de lucru şi de comunicare, în acelaşi timp,
Cei doi autori de prognoze erau căsătoriţi şi se numeau
este INTERNET-ul. Existenţa EQONET-ului nu poate fi concepută
Donnella şi Dennis Meadows.
49 50
Lumea concavă Alex Amoq
fără "braţul infinit" al INTERNET-ului.
Şi mai este cava. Esenţial. Noi, toţi, suntem doar provinciali.
Noi nu putem concepe, nu înţelegem, un centru unic ce ne-ar putea
dirija, global. Pentru noi, pentru fiecare din noi, singurul centru
acceptat este "peştera noastră eqopiramidală". Aceasta presupune că
tolerăm, acceptăm şi încurajăm existenţa celorlalte "spaţii concave"
total diferite de noi,
Pentru că noi nu putem iubi decât o lume diversă şi tolerantă.
Al treizeci şi şaselea eseu 09.11.2000
EQOPIRAMIDA
- De ce să ne mutăm în nişte construcţii în formă de piramidă
când putem sta, foarte bine, în apartamentele din blocuri sau în casele
particulare?
- Unul dintre posibilele răspunsuri ar putea fi în legătură cu
energia cosmică preluată de vârful unei construcţii piramidale şi
distribuită de-a lungul meridianului său central provocându-ne o
stare de destindere, benefică...
- Un alt răspuns ar avea legătură cu creşterea explozivă a
plantelor în spaţiile piramidale (literatura de specialitate este plină de
exemple).
- În sfârşit (deşi ar mai fi multe argumente) pentru că a venit
timpul constituirii comunităţii concave care nu se teme de impactul
vreunui asteroid cu Terra, care poate supravieţui şi comunica şi, mai
mult, se poate extinde; spre stele...
Concret, acest eseu nu se doreşte un exerciţiu de virtuozitate
inginerească (nici nu ar fi posibil întrucât autorul are o formaţie
umanistă) dar va preciza câţiva dintre parametrii fundamentali ai
LUMII CONCAVE, adică cei cantitativi din spaţiul energetic şi
asamblarea acestora într-o multitudine de configuraţii (aspectul
calitativ).
Referitor la eqopiramidometrie avem două posibilităţi de
referinţă:
- prima are în vedere un adevărat spaţiu concav,
51
Lumea concavă Alex Amoq
acoperit integral co o peliculă transparentă; un spaţiu nu prea mare
dar nici prea mic care va fi amenajat cu alte piramide mai mici, cu
spaţii verzi, forestiere, cu bazine piscicole, şi, desigur, cu spaţii de
locuit. Suprafaţa acestui modul pe care l-am numit AMOQ este de
10000 m2. În tabelul de mai jos vom prezenta toţi parametrii
eqopiramidelor din LUMEA CONCAVA;
- a doua posibilitate de referinţă porneşte de la un
prezent exploziv: construirea de case eqopiramidale mici, foarte
ieftine, incomparabil mai performante decât cele mai sofisticate
vile actuale, având un mobilier de asemenea piramidal.
Această variantă se va impune, la început, oraşele fiind
invadate de noile construcţii cu formă ciudată.
Trebuie să ţinem cont, totuşi, de câteva reguli morfometrice
imuabile:
- înălţimea fiecărui palier (etaj) va avea 2,544 m (adică
4 coţi egipteni);
- latura bazei pentru o singură încăpere va fi de 4 m
(deci suprafaţa minimă va fi de 16 m2);
- numărătoarea palierelor se face dinspre vârf spre bază
(palierul I fiind în vârf);
- elementele constructive ale unei case eqopiramidale
sunt: ţevi de dimensiuni standardizate îmbinate manual pentru
coloana centrală, muchii şi apoteme; şine de cale ferată pentru
laturile palierelor, colţare turnate având suprafaţa standard de
1,618 m2, plăci transparente ce pot deveni opace cu suprafaţa de
asemenea de 1,618 m2 alcătuite, la rândul lor din "cărămizi
eqonetice"" în formă de paralelogram (vedere din profil), păstrând
unghiul de 51 de grade şi 51 de secunde. O astfel de placă de
1/1,618 m ar putea conţine 200 cărămizi eqonetice (10/20 bucăţi),
dar soluţia cea mai ieftină ar fi cu plăci turnate din materiale uşoare
(deşeuri de mase plastice şi cauciuc) cu un grad ridicat de
rezistenţă (produse asemănătoare bolţarilor folosiţi în construcţii);
mobilier eqonetic ce respectă proporţiile de frumuseţe impuse de
formula magică (4 = π φ ) lăsând creativitatea să zburde în
amenajarea spaţiului interior.
lată tabelul promis:
52
Lumea concavă Alex Amoq
(Tabelul III. l se găseşte în Anexa 3)
Privind tabelul remarcăm următoarele:
- denumirile modulelor piramidale semnifică zeii şi faraonii
cu excepţia celui de-al şaptelea care a fost botezat AMOQ în loc de
AMON;
- înălţimea piramidală reprezintă multipli ai numărului
1,272 echivalentul a doi coţi egipteni;
- suprafaţa laterală se calculează cu uşurinţă prin înmulţirea
suprafeţei bazei cu numărul 1,618;
- suprafaţa unui colţar este de 1,618 m2;
- suprafaţa unei plăci este de asemenea 1,618 m2.
Al treizeci şi şaptelea eseu 23.12.2000
DIMENSIUNILE PIRAMIDEI IDEALE
Piramida ideală maximă ar trebui să presupună nişte
dimensiuni apropiate de cele ale Marii Piramide (Keops). Acestea
erau: latura bazei spre Nord = 230.26 m, latura bazei spre Est=
230.39 m, latura bazei spre Sud = 230,45 m şi latura bazei spre Vest
= 230,36 m. Aproximând pentru a considera baza un pătrat am avea
latura bazei standard de 230, 365 m rezultând o suprafaţă a bazei de
53.068,033 m2 şi o înălţime de 146,51466 m.
Dacă am împărţi această înălţime la φ , ar rezulta cifra de
115.2. Ceva nu este în regulă. Cu siguranţă că vechii egipteni
considerau înălţimile piramidelor multipli întregi ai numărului φ
(reprezentând doi coţi egipteni). Cea mai probabilă înălţime a
piramidei lui Keops ar putea fi 115 φ = 146,28 m (adică 330 coţi
egipteni).
Pornind de la acest considerent estetic necesar lumii noastre
concave, am admis că piramida noastră maximă standardizată tip
Keops va avea latura bazei de 200 m şi înălţimea de 127,2 m sau 100
φ , (reprezentând 200 coţi egipteni). Acest fapt presupune că
53
Lumea concavă Alex Amoq
apotema sa este de 100 φ , ceea ce ne conduce cu gândul la numărul
stabilităţii şi al echilibrului universal: 4. Acest număr face trecerea
dintre cele două geometrii (statică şi dinamică) pentru că frecvent îl
vom scrie în forma sa dinamică: π φ .
Ei bine, tot universul nostru concav se concentrează asupra
multiplilor acestui număr.
Toate dimensiunile noastre existenţiale în spaţiul concav
(care este şi mai dinamic decât cel convex) reprezintă nişte multipli
ai numărului φ . Concluzionând, putem afirma că ecuaţia noastră
arată într-o formă metaforică, astfel:
ECHILIBRU =MODULARITATE x FRUMUSETE
Deci, lumea noastră concavă va trebui să se bazeze pe această
armonie universală.
Al treizeci şi optulea eseu 31.03.2001
NORVEGIA CONCAVĂ ŞI DEŞERTURILE
Este foarte probabil ca acest teritoriu european al vikingilor
să devină locul de pelerinaj al viitorilor cetăţeni ai LUMII
CONCAVE: în fiecare an, la Capul Nord.
Curentul Atlanticului de Nord (ramificaţie a Gulf Stream-
ului) îi scaldă ţărmurile încât şi în miezul iernii iarba rămâne verde la
Cercul Polar, lungimea totală a acestor ţărmuri fiind de 30.650 km,
reprezentând 3/4 din lungimea ecuatorului; unele fiorduri au lungimi
impresionante: Trondheims Fjord - 180 km, Sogne Fjord - 204 km,
Hardanger Fjord - 183 km.
De-a lungul coastelor se înşiruie cca. 150.000 de insule,
insuliţe şi stânci, în cea mai mare parte, nelocuite. De asemenea,
acest teritoriu este străbătut de numeroase râuri scurte (datorită
apropierii lanţului muntos de mare) care prezintă multe praguri şi
cascade. Lacurile sunt numeroase, cel mai mare fiind Mjφsa (390
54
Lumea concavă Alex Amoq
km2).
Potenţialul hidroenergetic este ridicat fiind bine valorificat.
Potenţialul eqonetic al Norvegiei este extrem de ridicat şi
datorită mentalităţii locuitorilor săi, toleranţi, deschişi spre nou,
pacifişti.
Astfel, Norvegia ar putea adăposti în spaţii concave 73
milioane de locuitori ocupând doar 10 % din teritoriul său. Dacă
remarcăm faptul că 71,4 % din teritoriul său este ocupat de "alte
terenuri" observăm că această ţară nu are limite în pragul dezvoltării
eqonetice.
Mai mult, având un excedent de apă imens, îl va putea
exporta, după o eventuală tratare în rezervoare piramidale către
zonele deşertice.
Înainte,însă, de a vedea spre ce deşerturi se va îndrepta apa
piramidală norvegiană, va trebui să facem un scurt popas islandez.
Suprafaţa Islandei, de 103.000 km2, ar putea adăposti, cu
uşurinţă, 23.175.000 locuitori, fiind ocupată de LUMEA CONCAVĂ
în proporţie de 10 %.
Vă imaginaţi ce potenţial uman imens ar deţine Islanda în
cazul în care întreaga sa suprafaţă ar fi o lume concavă? Peste 230
milioane de locuitori. Nici nu are sens să vehiculăm asemenea cifre
pentru că se ivesc probleme de integrare culturală care sunt mult mai
greu de rezolvat.
Ei bine, cel mai apropiat "burete deşertic" ar fi cel
mauritanian, având şi o largă deschidere spre valorificarea Saharei
Centrale.
Totuşi, este puţin probabilă colaborarea cu un guvern care
blochează desfăşurarea raliului Paris-Dakar.
Cu siguranţă că vor rămâne foarte multe spaţii emice pe
această planetă. Este imposibil de colaborat cu nişte indivizi precum
talibanii afgani care distrug statuile lui Budha. Dar a-i extermina nu
mai reprezintă o soluţie umană. Aşa că mai bine vor fi menţinuţi în
spaţiile lor izolate.
Un potenţial deşertic vast ce va putea fi mult mai uşor
valorificat va fi cel al Arabici Saudite şi cel al Australiei pe seama
aportului apei de aisberg din Antarctica.
55
Lumea concavă Alex Amoq
Arabia Saudită, deşi este un regat absolutist şi islamic, are o
mare deschidere spre viitor.
Cele 10 procente ale suprafeţei sale de 2.149.690 km 2 ar
putea adăposti şi întreţine, în condiţii foarte bune, un număr de
483.680.250 humanoizi, de aproape 50 de ori mai mult decât
populaţia sa actuală.
Este foarte posibil ca guvernul regal al Arabici Saudite să
investească în infrastructura unei lumi concave arabe şi musulmane
întrucât, dispune atât de resursele financiare necesare cât şi de un vast
potenţial de energie solară.
Australia are un imens potenţial eqonetic. Este locuită de o
populaţie. cu o mentalitate foarte modernă şl deschisă.
Cele 10 procente ale suprafeţei sale de 7.686.848 km 2 pot fi
acoperite cu un spaţiu eqonetic de 1,73 miliarde de locuitori, de l00 de
ori mai mult decât în prezent. Pentru Australia nu este necesară o
creştere accelerată a suprafeţei sale concave datorită dificilelor
probleme de integrare.
În schimb, Arabia Saudită va putea integra mult mai uşor, într-
un ritm alert, o populaţie islamică pauperă din spaţiul adiacent Mai
mult, în urma succesului acestei concavizări va putea transforma
Sahara actuală, pustie, într-o Sahara saudită islamică şi prosperă
datorită oazelor eqopiramidale transparente ce vor putea ocupa o
suprafaţă de peste 880.000 km2 (10% din suprafaţa imensului deşert).
Populaţia din această lume concavă ar atinge 1,98 miliarde. Ce
potenţial imens pentru regele Arabiei Saudite!
Resursele de apă din aisbergurile antarctice vor fi redistribuite
din nodul de tranzit reprezentat de insula Kerguelen. Deci, va fi
necesar şi sprijinul Franţei.
Iată de ce este necesară o bună colaborare la nivel global,
având tradiţii culturale şi mentalităţi diferite. Bariera civilizaţiilor lui
Samuel Huntington va trebui trecută peste numeroase punţi.
56
Lumea concavă Alex Amoq
Al treizeci si nouălea eseu 28.01. 2001
EPISTOLA A CINCIA CĂTRE MAKCHALL T.
SAVAGE
Exilul cosmic (3)
- De ce are cercul 360 grade sexagesimale şi nu 365, să spunem?
- De ce vechii egipteni au preferat sistemul zecimal (şi centesimal) în locul
celui sexagesimal?
Înainte de a încerca o schiţă de răspuns la aceste întrebări, şi la altele,
ar fi util poate, să mai privim cifrele din următorul tabel:
(Tabelul III.2 se găseşte în Anexa 4)
Mai întâi despre metodă. Datorită calculelor lui BODE, câteva planete
exterioare au fost observate mult mai târziu (Uranus, Neptun şi Pluto).
Acest fapt presupune că, cel puţin la nivelul sistemului nostru solar (dar
nu numai) există nişte legi de o armonie desăvârşită. Dacă ne vom ghida
după acestea (si numărul φ sau φ ar putea fi un reper) este posibil să
ajungem la nişte concluzii mai apropiate de o realitate foarte veche.
Acea cunoaştere ne va permite să anticipăm viitorul mediu şi îndepărtat
si să încadram prezentul nostru actual în sfera celestă meritată: cea a
"furnicilor galactice".
Şi, în sfârşit, un ultim exerciţiu speculativ. Este binecunoscut faptul, de
către egiptologi, că înălţimea piramidei lui Keops (şi a oricărei piramide
ideale) reprezintă, în acelaşi timp, şi raza unui cerc imaginar a cărui
lungime este perimetrul laturilor piramidei.
Dacă am considera latura bazei de 3 unităţi, atunci ar rezulta
următoarele dimensiuni ale acestei piramide imaginare: înălţimea - 1 ,908
sau l ,5 φ , apotema - 1 ,5 φ (2,427), muchia 2,698(2, 1 2 φ ) şi suprafaţa
cercului rezultat este de 11,447992.. Celelalte suprafeţe de comparaţie
sunt:
(1) cercul circumscris pătratului bazei piramidei cu latura de 3 unităţi —
14,15(0933) sau 4,5 π ;
57
Lumea concavă Alex Amoq
(2) cercul ideal de care am menţionat având suprafaţa de 11,44(7992)
unităţi (3,64 π sau 9 φ );
(3) pătratul bazei piramidei cu suprafaţa de 9 unităţi (2,25 π φ .);
(4) cercul înscris în pătratul bazei piramidei cu suprafaţa de
7,07(5467) unităţi (2,25 π.);
Din rapoartele între aceste relaţii rezultă că:
(1) : (2) = 2/φ (1,236);
(1) : (3) = π /2 (1,5723) -am folosit valoarea egipteană a numărului π;
(1) : (4) = 2;
(2): (3) = φ ;
(2): (4) = φ;
(3): (4) = φ ;
Extrapolând această piramidă ideală la scara sistemului nostru solar vom
observa, pe tabelul anterior, că înălţimea acestei piramide imaginare care este şi
raza cercului ideal reprezintă şi viteza de rotaţie a planetei Marte în jurul
Soarelui (exprimată în unităţi astronomice per zile-standard).
Deci, vechilor egipteni li s-ar fi putut revela faptul că latura bazei
primelor lor piramide trebuia să fie proporţională cu înălţimea, apotema,
etc. dar nu oricum ci cu numerele geometriei dinamice: π, π /2, φ , φ . Nu
revin, acum, la legăturile cel puţin stranii dintre dimensiunile Marii
Piramide (Keops) şi câteva dintre dimensiunile Pământului, prezentate pe
larg, foarte exact, în tonele de literatură existentă.
Vreau doar să sugerez că, într-un viitor apropiat, când paşii noştri se
vor opri pe Marte, să încercăm să ne aplecăm puţin spre a cerceta
SFINX-ul marţian şi poate că o serie de enigme îşi vor pierde voalul.
58
Lumea concavă Alex Amoq
Al patruzecelea eseu 06.04.2001
BANGLADESH - UL EQONETIC
Bangladesh-ul reprezintă monotonie spre deosebire de India care este
diversitate.
Această ţară nefericită, suprapopulată, ar putea să supravieţuiască în
condiţii civilizate si prospere dacă ar trece, integral, la conceptul de
"LUME CONCAVĂ".
Astfel, suprafaţa sa de 142.776 km2, acoperită în proporţie de 50 % cu
eqopiramide, ar adăposti 160 milioane locuitori deşi, respectând standardul
european, doar 10 % din suprafaţa sa ar trebui să fie eqonetică. În acest caz
ar locui doar 32 milioane de indivizi.
Se observă, cu claritate, că marea problemă a acestei ţări o reprezintă
mentalitatea. Şi în acest spaţiu, ca şi în India, prima soluţie ar fi reducerea
drastică a populaţiei, astfel că o îndelungată tradiţie religioasă va trebui
demolată.
Se pare, totuşi, că cei mai mulţi locuitori ai acestei ţări preferă să se lase
înecaţi de valurile aduse de ciclonii ce inundă delta Gangelui şi a
Brahmaputrei decât să-şi schimbe modul de viaţă.
De aceea cuceritorii oceanelor şi ai spaţiului cosmic nu au nevoie de
cutume, obiceiuri, credinţe religioase. Ei cred doar în destinul lor de
cuceritori pentru că ei îşi smulg viitorul pentru ei şi pentru urmaşii lor
spirituali.
59
Lumea concavă Alex Amoq
GEBURAH
Al patruzeci şi unulea eseu 09.10.2000
CELE ŞAPTE ZILE ALE FACERII EQONETULUI
1. La început, în acel an ZERO al Erei Spaţiale (anul 2000 al
Erei Creştine), Creatorul Universului s-a arătat în vis unui muritor
spunându-i: "construieşte-ţi o piramidă după modelul lui Keops, dar
mai mică, cât o casă, mută-te-n ea şi cheamă-ţi vecinii. Vei vedea că
vor dori şi ei să le construieşti câte una. Fă-o şi vei observa că toţi vor fi
mulţumiţi pentru că, deja, aţi format o reţea, pătrunzând într-un nou
univers scăldat de lumină. "Eqonetul".
A fost ziua întâi
2. Creatorul i-a şoptit muritorului pe care şi 1-a ales drept
traducător - făcându-1 "al doisprezecilea fondator" - că «lumea
inteligenţei» se împarte în trei părţi:
- înainte şi după apariţia lui Guttemberg;
- înainte şi după inventarea INTERNET-ului;
- înainte şi după naşterea EQONET-ului;
ziua a doua
3. Creatorul a propus construirea primei reţele eqopiramidale în
deşert. Acolo era multă lumină şi energie dar nu era apă. De aceea el a
cerut încă o reţea de eqopiramide construite pe gheţari pentru ca apa
acestora să înverzească deşertul. Şi a văzut că era bine;
ziua a treia
4. Creatorul a insistat ca fiecare eqopiramidă locuită să aibă o
soră geamănă, de aceleaşi dimensiuni, în interiorul căreia va fi
asigurată, în totalitate, hrana pentru acei locuitori şi, mai mult, o
suprafaţă de teren înconjurătoare, egală cu eqopiramida iniţială, care
va fi împădurită. Şi "FONDATORII" au văzut că era bine;
60
Lumea concavă Alex Amoq
ziua a patra
5. Creatorul a extins sfera arealului împânzit cu eqopiramide de la
deşerturi şi calote glaciare la insule pustii, suprafeţe oceanice, lacustre,
râuri, jungle, creând „TERITORIILE CONCAVE" cu autonomie extinsă,
cu suprafaţă maximă standardizată şi guvernator propriu. Le-a grupat în
federaţii;
ziua a cincia
6. Creatorul a dorit ca, de treburile curente, administrative,
ale teritoriilor concave, să se ocupe guvernatorii şi Consiliile
teritoriale, dar asupra treburilor spirituale să se aplece "Cei 12
fondatori" de-a lungul întregii lor existenţe urmând ca, după trecerea
lor peste STYX, să fie urmaţi de către "cei 12 succesori". Şi a
considerat că era bine;
ziua a şasea
7. În ziua a şaptea Creatorul şi-a sfârşit lucrarea, a binecuvântat
această zi şi s-a odihnit într-o eqopiramidă observând că este mult mai
reconfortant. De atunci, noi nu mai putem locui decât în interiorul
"EQONET-ului".
Al patruzeci şi doilea eseu 29.01.2001
EPISTOLA A ŞASEA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE
Exilul cosmic (4)
În acest moment nu-mi pot explica (sau nu am suficiente
argumente) de ce are cercul 360 de grade şi de ce vechii egipteni au
renunţat la sistemul sexagesimal trecând la cel zecimal şi centezimal dar
sunt convins că nu greşesc dacă susţin, cu absolută convingere, în stilul
"acusticilor" religioşi - fondatori de religii - că sensul trigonometric de
rotaţie al acelor ceasornicelor noastre este o moştenire a sumerienilor
care, la rândul lor, au primit-o în dar de la "Zeii" ce i-au vizitat şi creat şi
care-au coborât pe Pământ, de pe Planeta X care la rândul ei orbitează în
sens trigonometric, invers decât planetele sistemului nostru solar, având ca
apogeu "Centura de Asteroizi". O rotaţie completă a acestei planete este de
3600 ani tereştri. Ce coincidenţă: o ora - cosmică a cărei secundă este un an
terestru şi al cărui minut reprezintă 60 ani tereştrii.
61
Lumea concavă Alex Amoq
Dar precesia echinocţiilor are loc la un interval de 25.920 ani
tereştri, fiecărei zodii revenindu-i cate 2160 ani. Deci, în curând, intrăm
în zodia vărsătorului părăsind zodia peştilor. Aici s-ar putea să fie
eroarea celor cinci zile, în sensul că 25.920 ani reprezintă produsul dintre
12 luni a câte 2160 ani (30 x 72). O zi reprezintă 72 de ani; deci cinci zile
ar fi 360 ani (o altă explicaţie la întrebarea "de ce un cerc are 360
grade?").
De aceea, precesia echinocţiilor ar trebui să aibă loc poate la 25.920
+ 360 = 26.280 ani. Nu sunt astronom, nu ştiu, dar am să-ncerc să mă
documentez.
Oricum, ceea ce m-a frapat a fost importanţa mare acordată
acestei diferenţe de cinci zile (o anomalie de la frumuseţea cercurilor
de 360 de grade) care se regăseşte, mereu, în calendarul galactic.
Privind lista celor "şapte ceruri" remarcăm o creştere
armonioasă spre sferele mai înalte, astfel:
- anul platonician reprezintă 30 % din aşa-zisa "zi-cosmică"
de 86400 ani tereştri;
- 20 % din "echivalentul galactic" (un numitor comun
astronomic reprezentând 36 rotaţii ale Planetei X);
- 6 % din cele cinci zile cosmice buclucaşe (432000 ani
tereştri);
- 1 % din luna cosmică.
Am putea să continuăm precizând că anul platonician
reprezintă 0,01 % din anul galactic (rotaţia sistemului nostru solar în
jurul centrului galaxiei), dar nu mai este cazul. Ajunge!
Şi de-abia acum vom face referiri la traducerile (publicate în
1976 şi 1980, în S.U.A.), unora dintre tăbliţele sumerienilor, în două
cărţi remarcabile intitulate "A DOUĂSPREZECEA PLANETĂ" şi
'TREPTE SPRE CER", al căror autor este domnul Zecharia Sitchin.
Ca urmare a unor preocupări mai vechi, legate de cercetări în
domeniul hidrologiei, am fost interesat de succesiunea perioadelor
glaciare şi interglaciare şi, mai ales, de determinarea, cu o precizie
cât mai mare, a încheierii glaciaţiunii Wurm. Nu intru acum în detalii
(să le zicem tehnice) dar încep sa cred că doctorii John T. Hollin de
la Maine Universty şi A.T. Wilson de la Victoria University din
Noua Zeelandă au dreptate: ultima glaciaţiune (Würm) s-a terminat
62
Lumea concavă Alex Amoq
brusc printr-un cataclism planetar.
Calota antarctică, imensă la sfârşitul aceşti perioade glaciare,
a basculat pe stratul de nămol de dedesubt ajungând în Oceanul
Planetar şi producând o maree gigantică. De asemenea, ca urmare a
rezonanţei, o parte însemnată a calotei groenlandeze s-a prăbuşit în
mare. Desigur, centrii de presiune atmosferică s-au modificat,
producându-se furtuni şi un val de precipitaţii ce-avea să fie
cunoscut, prin intermediul legendelor tuturor popoarelor sub numele
de "POTOP".
Dar ce sau cine a putut "da bobârnacul" (dislocui) imensei
calote antarctice pentru a o împinge în ocean?
Răspunsul l-am găsit în traducerile domnului Sitchin: atracţia
gravitaţională a Planetei X. Apoi, fiind ghidat de textul domnului
Sitchin, mi-am aruncat privirea pe capitolul "Geneza" ( 6:3) din
Vechiul Testament. Într-adevăr, zilele umanităţii (până la Potop)
sunt de 120 de ani, dar ani ai Planetei X (120 x 3600 = 432.000 de
ani tereştri). Iată cele cinci zile cosmice buclucaşe.
După Potop însă asistăm la naşterea civilizaţiei istorice cu
momente de climax situate la intervale de 3600 ani tereştri astfel:
- la 10800 ani î. Chr. (poate chiar 11000 de ani) apariţia
pietrei şlefuite;
- la 7.200 ani î. Chr. (cel mult 7400 de ani) apariţia
olăritului;
- la 3600 ani î. Chr. (sau 3800 ani) apariţia civilizaţiei
sumeriene, urmată la scurt timp de cea egipteană şi de cea
de pe Valea Indusului.
Cred că acesta este capătul firului de care domnul Sitchin a
fost primul care a tras, cu argumente ştiinţifice. De aceea cred că
putem avea motive să reflectăm puţin asupra vieţii terestre a lui Iisus
Christor. El a fost sigur că merge la "Cer" şi a mers! El a fost sigur că
este Fiul lui Dumnezeu (la propriu) şi a fost, cu certitudine, fiul unui
"coborâtor jos" (un zeu sau un astronaut galactic).
Se spune că a fost născut de Fecioara Maria.
Acum ştim că este posibil, prin inseminare artificială. Toţi
apostolii săi au murit (devenind martiri) pentru că au susţinut, cu
tărie, ceea ce au văzut: învierea sa şi revenirea printre ei, pentru scurt
63
Lumea concavă Alex Amoq
timp. Ar fi ilogic pentru orice om să moară pentru că susţine o
minciună. Deci, ei toţi predicau ceea ce văzuseră. Şi, în sfârşit,
"Apocalipsa".
Şârşitul lumii, neprecizat complet, din motive psihologice
întemeiate, ni-1 putem imagina, odată cu revenirea Planetei X în
preajma Centurii de asteroizi. Deci, dacă ultima dată aceasta s-a
produs cam pe vremea lui Iisus Christos (cel mult cu 200 ani înainte)
însemnă că următoarea sosire va fi spre anii 3400 - 3600 ai Erei
Creştine, în mod normal, până atunci noi ar trebui să colonizăm
galaxia. Dar şi după un scenariu foarte modest, ce mi se pare mai
realist, noi vom putea deveni o civilizaţie cosmică de ordinul I (după
Kardaşev) adică vom fi construit demult o sferă Dyson ce va capta
quasitotalitatea energiei solare.
Dar paşii spre stele vor urma un drum uşor diferit decât cel
sugerat de către Domnia Voastră, domnule Savage.
Al patruzeci şi treilea eseu 20.03.2001
REPUBLICA EQONETICA CHILE
Acest teritoriu sud-american este locul ideal pentru o mutare
rapidă, fără fracturi sociale şi de mentalitate, de pe o suprafaţă
convexă într-o lume concavă pentru că:
• aparţine zonei A(F.LD.) concentrând atât fiordurile în sud, cu
populaţie rară, tocmai bune de colonizat datorita excedentului
de precipitaţii (2000-6000 mm), cât şi deşertul Atacama în
nord, având un deficit cronic de apă;
• face parte dintr-un singur stat, având o singură limbă oficială
şi o mentalitate modernă, deschisă spre înnoire;
• are o populaţie rară care acceptă, tradiţional, imigranţi, pe
care-i integrează (Chile este un spaţiu fagic).
Astfel, la o suprafaţă de 756945 km2 întâlnim mai puţin de 15
milioane locuitori, adică sub 20 locuitori / km2.
Transformându-se într-un teritoriu eqonetic şi ocupând doar
10 % din suprafaţa sa totală, această lume concavă ar putea hrăni, la
standarde mai înalte decât în prezent, o populaţie minimă de 170
64
Lumea concavă Alex Amoq
milioane locuitori. Pare, desigur, mult prea mult.
Acesta este unul dintre marile avantaje ale acestei "LUMI
CONCAVE": modularitatea în toate planurile, inclusiv în cel
educaţional, de dezvoltare culturală şi de satisfacţie spirituală.
Al patruzeci şi patrulea eseu 30.01.2001
EPISTOLA A ŞAPTEA CĂTRE MARSCHALL T. SAVAGE
Psihologia roboţilor (1)
Stimate domnule SAVAGE,
Îmi spunea, recent, un prieten, că explicaţia faptului că
misiunile Apollo de explorare a Lunii nu au continuat, ar consta în
interdicţia transmisă, foarte clar, de "locuitorii" selenari către
americani. Aş fi foarte mirat dacă, într-adevăr, ar fi aşa.
Înclin, totuşi, să cred că motivele financiare au stat, în
principal, la abandonarea temporară a explorării Selenei, coroborate
cu lipsa de apă (sau de hidrogen). Pe vremea aceea (la începutul
anilor '70) nu era de conceput nici un fel de exploatare selenară în
lipsa apei. Aceasta este o gândire reziduală explicabilă, într-un fel,
prin gradul de dezvoltare arhaică a electronicii şi a roboticii de
atunci.
Se spune (probabil pe bună dreptate) că un computer normal
al unui copil de la-nceputul celui de-al XXI-lea secol este mult mai
performant decât toate calculatoarele NASA folosite pentru Misiunea
Apollo. De aceea meritul acelor pionieri ai spaţiului cosmic este cu
atât mai mare.
Am remarcat în cartea Donmiei Voastre (PROIECTUL
MILENIUM) influenţa aceluiaşi tip de gândire. Sunt convins că va fi
mult prea scump să captăm acum (este vorba de următoarele câteva
decenii) condrite carbonice decât să abordăm o alta metodă cu mult
mai ieftină dar şi extrem de periculoasă. Dar ce mai contează? Ne-am
mai jucat cu focul de două ori. Vom vedea ce se va-ntâmpla şi a treia
oară.
Mai întâi, am produs bomba atomică şi am trecut la mai puţin
65
Lumea concavă Alex Amoq
de un pas de cataclism. Apoi, am început clonarea umană, zice-se din
motive umanitare. Se ştie că drumul spre iad este pavat cu fapte
bune. Aşa că, ce mai contează….
Sunt din ce în ce mai sigur că nu are importanţă recipientul în
care este depozitat spiritul. Mi se pare normal să concepem că el nu
se poate găsi decât într-un "ambalaj" ca al nostru pentru că suferim o
dublă influenţă: atât cea biblică (probabil mai apropiată de adevăr) de
unde am aflat că noi suntem ''făcuţi" după "chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu", cât şi cea postdarwinistă (sau hiperevoluţionistă) care s-
a străduit să ne înveţe că suntem "strănepoţii, de la oraş, ai
cimpanzeilor", aşa zisul "ultim stadiu" pe scara evoluţiei. Era să
sughită cineva! (La înjurături se-ntâmplă).
De aceea ne vom lua libertatea să ne imaginăm un exerciţiu
logic care, dacă va fi aplicat, după retuşurile inginereşti necesare, ne
va face să ardem două ordine de mărime în drumul nostru spre stele.
Despre ce este vorba?
Despre societatea roboţilor.
Al patruzeci şi cincilea eseu 07.11.2002
PRIMUL PAS
La 20 iulie 1969 A.D. primul om punea piciorul pe Lună.
Peste câteva decenii, cândva în secolul al XXI-lea, trăitorii acelor
vremuri vor considera această dată ca fiind punctul de inflexiune
între Era Terestră şi Era Spaţială.
Acel moment a însemnat întredeschiderea unei ferestre spre
un potenţial uriaş ce se oferea umanităţii: ieşirea din caverna noastră
gravitaţională. Din nefericire, americanii de după 1969 ca şi chinezii
de după 1437 (în expediţia lor peste Oceanul Indian) nu au ştiut să
valorifice acel "pas uriaş pentru omenire".
În vara anului 2000, unui "gânditor independent" i-a venit o
idee în urma unor lecturi despre piramida lui Keops şi a unor vise
curioase: o lume concavă, transparentă, modulară, interconectată, în
echilibru permanent care va înlocui această lume convexă, opacă,
conflictuală malign, în dezechilibru ciclic.
66
Lumea concavă Alex Amoq
- Unde?
- În primul rând, în cele mai nepopulate şi inospitaliere locuri
ale Terrei, apoi pe Lună, apoi în Centura Lagrange, apoi pe Marte,
etc.
- Când?
- Cât mai curând!
- Cum?
- Prin intermediul unui nou tip de casă pe care o vom numi
eqopiramidală.
Ea este quasiindependentă energetic şi acustic. Izolarea sa
poate fi totală faţă de mediul exterior, dar în mod curent nu are sens.
Doar în cazul cataclismelor majore cum ar fi dispariţia stratului de
ozon sau impactul unui meteorit cu Terra.
- Cine solicită case eqopiramidale?
- Entuziaştii concavonauţi care vor deveni eqolocraţi.
- De ce?
– Pentru că o casă eqopiramidală este mult mai ieftină,
mai sigură şi mai antistresantă. De fapt aceasta este tema eseurilor
noastre: "cum ne vom adapta unei «LUMI CONCAVE»?" Se va
deschide, astfel, poarta unei curţi a miracolelor pe care o veţi vizita
şi-apoi ne veţi povesti impresiile.
Al patruzeci şi şaselea eseu 22.20.2000
A CINCIA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI
O revoluţie urbană (2)
Către provinciali,
Deşi mă gândisem să nu mai reproduc butade ale unor înţelepţi
ai TRECUTULUI, nu pot să nu vă rog să reflectaţi asupra cuvintelor lui
Dennis Gabor (inventatorul laserului): "noi nu putem să prevedem
viitorul; putem doar să-1 inventăm".
Asta vom face noi, provincialii: ne vom construi câte un viitor
ambalat în eqopiramidele noastre.
Pare curios, poate, de ce insist atât de mult asupra conceptelor,
67
Lumea concavă Alex Amoq
de ce încerc să răspund doar Ia o singură întrebare (de ce?) în epistolele
mele şi nu trec mai rapid la studiile de caz pe care le aşteptaţi.
Pentru că nu putem face primul pas (şi nu-1 vom face
niciodată!) dacă în spatele nostru nu simţim cum se prăbuşeşte
pământul, dacă nu vedem focul ce se apropie de noi, gata să ne-nghită,
dacă nu auzim gâfâitul lacom al unei haite de lupi flămânzi pregătită să
ne înşface. Doar atunci avem curajul şi tăria să sărim peste prăpastie
pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Doar atunci putem porni spre
viitor. Şi-acel timp se-apropie...
Ne aflăm, într-un fel, ca triburile din Insula Paştelui înainte de
cataclism: prizonieri ai unui spaţiu convex. Totuşi, într-o poziţie ceva
mai bună: în primul rând, pentru că le cunoaştem pilda şi apoi pentru că,
deja, avem voinţa să facem saltul uriaş: spre spaţiul concav. Aceasta
este esenţa revoluţiei noastre urbane: de la megalopolis spre eqopeşteri.
Nu voi insista asupra demolării "Vechii Lumi", a înstrăinării
urbane, a alienării, a dependenţei de droguri, de televiziune, de viaţa
agitată, de autodistrugere; pentru că fiecare dintre noi, vizionarii
"spaţiului concav", am gustat din plin toate acestea.
Îmi voi aminti, doar de o conversaţie între Leo Frobenius - cel
mai vestit africanolog al tuturor timpurilor, atât de drag mie - şi un şeic
din Sahara despre orizontul cultural.
Şeicul (şi musulmanii în general) spunea Frobenius, aveau o
viziune asupra lumii limitată la bolta unei peşteri spre deosebire de
africanoizii creştini care vedeau lumea infinită, aceasta fiind o
imagine convexă.
Ei bine, dacă noi vom trăi în eqopiramide amplasate în spaţii
închise, nu va fi, oare, posibil, să avem o altă imagine asupra lumii,
la fel ca şeicul lui Frobenius?
Cu siguranţă, răspunsul va fi negativ pentru că noi trăim, în
acelaşi timp într-un spaţiu virtual, fiind conectaţi la INTERNET.
Apoi eqopiramidele noastre reprezintă un spaţiu semideschis, astfel
că noi ieşim frecvent în deşertul înconjurător în excursii săptămânale
(chiar şi fără stratul de ozon protector al atmosferei - vom avea un
echipament special).
În schimb, vom avea liniştea necesară creaţiei care nu există
decât în micile comunităţi unde locuitorii se cunosc între ei, unde
micile conflicte se rezolvă în faţa unei căni cu vin, unde «Agora» îi
68
Lumea concavă Alex Amoq
încape pe toţi electorii.
Trebuie să recunoaştem, totuşi, că atât atenienii cât şi
spartanii au fost nişte provinciali.
Să fie chiar atât de rău?
Al patruzeci si şaptelea eseu 20.12.2000
PIATRA UNGHIULARĂ
Afirmaţia fundamentală a «Papirusului lui Ani» este că "zeul
care doarme în sufletul fiecărei persoane este trezit de puterea sau
energia piramidei".
Papirusul lui Ani este mai cunoscut sub numele de «Cartea
egipteană a morţilor», se află la British Museum şi oferă conceptul
original al temei morţii şi renaşterii (reîntinerirea sufletului omenesc)
în legătură cu piramida lui Keops. Se crede că a fost scris în jurul
anului 1500 î. Chr.
Mulţi dintre marii iniţiaţi al Antichităţii au recunoscut că şi-
au căpătat înţelepciunea prin iniţierea egipteană. Iată câteva nume;
Moise, Iisus Christos, Sfântul Pavel, Thales, Solon, Pytagora.
Nu ne vom opri acum, decât tangenţial, la unul singur, pentru
că totul ni se trage de la el: Pytagora.
Ca tânăr învăţăcel din Samos al lui Thales din Milet, se pare
că a fost sfătuit să-şi desăvârşească studiile în Egypt. A absolvit
cursul complet de 22 de ani după care a plecat în Babilon pentru încă
12 ani. A revenit în Samos la 56 de ani dar a plecat, curând, într-un
spaţiu geografic mai deschis orizontului său cultural stelar. S-a
stabilit la Crotona în "Grecia Mare" (sudul peninsulei Italice) unde
şi-a întemeiat celebra scoală filosofică.
Ceea ce vreau să subliniez, acum, este moştenirea antinomică
pe care a lăsat-o discipolilor săi; numai un gigant al gândirii umane
(iniţiat ar fi mai corect) a putut lăsa o asemenea moştenire; iată cele
două curente dominante: "acusticii" si "matematicienii".
Acusticii (toţi marii profeţi ai religiilor monoteiste) porneau
de la afirmaţia "Dumnezeu a spus...", în schimb matematicienii
doreau să demonstreze, erau ca Toma Necredinciosul; ei sunt
69
Lumea concavă Alex Amoq
precursorii "inductivilor" Evului Mediu Occamian. Platon a teoretizat
gândirea acusticilor care a dominat, poate prea mult, dogmatica
Bisericii Catolice şi Aristotel a teoretizat spiritul speculativ si deschis
al matematicienilor pitagoreici. Lui Aristotel îi datorăm, totuşi,
dezvoltarea explozivă a ştiinţelor Evului Mediu şi mai cu seamă a
tehnologiei medievale.
Nu este timpul acum să insist asupra impactului combinat
cam în aceleaşi vremuri şi în acelaşi loc (Europa), a montării
orologiilor în turnurile catedralelor, a inventării caravelelor, a
utilizării prafului de puşcă pentru tunuri şi muschete, a tiparului (acel
prin INTERNET de importanţă galactică) şi a extinderii ''modului
nostru de viaţă" asupra Lumii. De aceea putem observa, acum, că
trăim într-un singur "sat planetar", cum remarca regretatul Marshall
McLuhan. Aşadar, ideea globalizării, împotriva căreia protestează,
oricum inutil, diverse "paiaţe", nu poate fi oprită. Ceea ce avem de
făcut este, însă, ca aplicarea ei, în ultimul ungher al sătucului nostru
comun, numit Terra, să se facă cu un simţ deosebit al
responsabilităţii, cu spirit de dreptate şi din care nimeni să nu aibă de
pierdut. Bilanţul va trebui să fie uşor pozitiv. Piatra unghiulară a
acestuia este "spaţiul de locuit", pentru fiecare.
Iar spaţiul înseamnă geometrie: statică şi dinamică.
Al patruzeci şi optulea eseu 31.01.2001
EPISTOLA A OPTA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE
Psihologia roboţilor (2)
Există câteva moduri de abordare ale impactului roboţilor
asupra noastră (humanoizii) care ar putea părea abisale. Ei bine, cu
cât sunt mai abisale cu atât sunt mai reale.
Întrebarea primordială care se pune este: vrem să facem saltul
pe Selena? Foarte repede sau nu? Dacă răspunsul este pozitiv (el se
află încastrat în codul nostru genetic!) atunci va apare o a doua
întrebare... Acceptăm să ne producem roboţi care să ne ajute la
exploatarea Selenei, indiferent de consecinţe? Dacă şi acum
70
Lumea concavă Alex Amoq
răspunsul este pozitiv, putem să trecem la treabă.
Dar va fi necesar să precizăm consecinţa finală a alegerii
acestui drum: dispariţia noastră ca specie care a înmagazinat spiritul.
De fapt, dacă ar fi să aleg, aş prefera să mor răpus de braţul
unui robot decât de mâna unei clone. Dar asta este. Nu mai putem
întoarce direcţia destinului cosmic.
Parcă nu sună bine apelativul «robot» inventat de Karel
Čapek în 1922 sau 1923 si are nişte conotaţii peiorative.
Nici android nu merge. Cred că ne vom opri la cyber sau
cyborg.
În primul rând, trebuie să subliniez că nu mă gândesc la
exploatarea Selenei făcută de nişte cyberi concepuţi după "chipul şi
asemănarea noastră", având dimensiunile noastre.
Ar fi inutil, neproductiv şi scump.
Am în vedere elaborarea unei "matrice cyberiene structurate"
având următoarele constrângeri (sau parametri cybergenetici):
• dimensiunea medie: 1/10 din cea umană, măsurată în
submultipli ai numărului φ ;
• modul general de organizare socială: asemănător furnicilor;
• separarea între cyberii-gânditori, lipsiţi de motricitate şi
eyberii-lucrători lipsiţi de inteligenţă creativă;
• inocularea matricială a stării de conflict între cele două
categorii de cyberi (acesta este planul orizontal);
• elaborarea teoriei "evoluţiei cyberiene" si materializarea sa
prin extincţia "claselor cyberiene" ce şi-au încheiat misiunea
programată anterior de către humanoizi; exemplul concludent
este cel al "roboţilor - cadastraşi": iată planul vertical;
• introducerea limitelor spaţiale foarte stricte, pe caste de
cyberi, în vederea controlului lor eficient: astfel ar putea
exista cyberi-muncitori care lucrează doar în craterele foarte
mici, alţii în craterele mari şi alţii doar în punctul Lagrange I
(LI); cyberii-gânditori şi cyberii-mame vor fi cantonaţi în
puncte fixe, mereu;
• producerea unei categorii de cyberi-spioni (fără "conştiinţă de
clasă") împânziţi în toate "castele cyberiene";
71
Lumea concavă Alex Amoq
• inocularea ideii de "apocalips - cyberian" care va veni cu
siguranţă puţin înainte de a ne muta noi (sau o parte dintre
urmaşii noştrii) pe Selena.
Problerna-cheie este fixarea datei apocalipsului (cyberian)
pentru că, în funcţie de aceasta, vom şti să planificăm paşii
macroeconomici pe care-i avem de făcut pe Terra înainte de "marele
salt" şi corelarea celor rămaşi cu cei ce se vor muta pe satelitul nostru
natural.
Se impun câteva întrebări:
- de ce o lume atât de sumbră pentru aceşti "pitici"?
- de ce vor fi organizaţi ca un fel de societate a furnicilor?
- ce vor consuma, sau cu ce se vor alimenta?
- câţi cyberi-gânditori şi câţi cyberi-muncitori vom trimite în
prima misiune spaţială?
- câte misiuni spaţiale vor fi necesare?
- după încheierea acestui program spaţial vom trimite observatori
- cyberi sau doar containere goale ce ne vor veni încărcate de pe
Selena?
- unde vor fi cantonate aceste containere spaţiale, pe orbita
geostaţionară?
- cum vor fi distribuite aceste "ajutoare selenare", pe ce criterii?
- care va fi prima resursă selenară trimisă de cyberi pe Terra?
- cine va suporta investiţia iniţală? O companie industrială, un
stat, o asociaţie, Naţiunile Unite, sau cine?
- care va fi profitul "primului investitor"?
- va fi el suficient de mare pentru a-l motiva să continue?
- va accepta comunitatea internaţională continuarea investiţiilor
selenare conform planului iniţial?
- dacă nu există deloc apă (şi nici hidrogen) se va merita
finalizarea planului de colonizare humanoidă a Selenei, sau o
vom lăsa în grija cyberilor, sau o vom transforma în rezervaţie
cosmică?
La cele mai multe dintre aceste întrebări ce par a fi ale unor
ziarişti la o conferinţă de presă, vor răspunde inginerii,
coordonatorii de programe, psihologii, experţii în sociologia
cyberilor, etc. La câteva, însă, răspunsurile se vor afla mai jos.
72
Lumea concavă Alex Amoq
Dar mai înainte va trebui să ne gândim puţin dacă regretăm
dispariţia omului de NEANDERTHAL sau a omului de CRO-
MAGNON, sau a pitecantropului sau a umanităţii de dinainte de
POTOP?
Cu siguranţă că nici noii cyberi pe care-i vom face "după
chipul şi asemănarea noastră" şi cu care ne vom putea chiar căsători,
nu vor regreta dispariţia apocaliptică a cyberilor -pitici de pe Lună.
Şi dacă vom afirma că "Universul aparţine doar celor puternici"
aceasta nu înseamnă că ne ghidăm după vreo lege a evoluţiei ci a
creaţiei. Este o mică schimbare de accent, dar esenţială. Pentru că cei
puternici nu sunt nişte entităţi individuale ci reprezintă asociaţii al
căror sistem circulator este inteligenţa. Desigur, ea nu poate fi
implantată decât după un model divin, Ne-a venit nouă rândul, acum,
să ne jucăm de-a zeii. Şi o vom face, cu siguranţă.
Al patruzeci şi nouălea eseu 29.03.2001
CONCAVONAUŢII
Locuitorii spaţiilor concave, transparente, eqopiramidale,
eventual "învelite", rezultând concavităţi în concavităţi, dorm,
mănâncă, lucrează (în câteva domenii diferite), se relaxează, nu ies
niciodată la pensie, nu au nevoie de asigurări sociale dar pleacă într-
un pelerinaj de 365 de zile în jurul lumii, la împlinirea vârstei de 40
de ani.
Configuraţia standard de l hectar pentru 45 de locuitori,
amplificată pe arealul de l km2, conţine 50 % careuri acoperite cu
vegetaţie şi 50 % careuri locuibile, adică 2250 locuitori / km 2. De
fapt din cele 50 % careuri locuibile doar 20 % sunt ocupate de casele
eqopiramidale, restul de 32 % reprezentând serele piramidale si 48 %
livezile sau pajiştile pentru ovine eqopiramidale. Aşadar, pe o
suprafaţă de l km2 avem 500000 mp cu spaţii verzi plus încă 240000
m2 de teren, rezultând un total de 74 % si doar 16 % teren ocupat cu
sere piramidale şi 10 % spaţii de locuit.
Chiar dacă, prin absurd, întregul teritoriu al unui stat ar fi
amenajat ca o LUME CONCAVĂ tot ar mai rămâne minim 50% din
73
Lumea concavă Alex Amoq
suprafaţa totală în lumea convexă (unde ar creşte pădurile) sau chiar
74% în cazul în care modulele de l hectar nu ar fi "învelite" cu
pelicula transparentă.
Ţinând cont de actuala densitate a populaţiei Europei să
vedem ce suprafaţă ar fi necesară fiecărui stat al Uniunii Europene
dacă am muta întreaga populaţie într-o "LUME CONCAVĂ",
descrisă mai sus.
(Tabelul I V. l se găseşte în Anexa 5)
Analizând, succint, acest tabel, observăm că doar Belgia şi
Olanda dintre statele mici şi Germania şi Marea Britanic dintre cele
mari, depăşesc limita de 10 % stabilită arbitrar, deţinută de «lumea
concavă virtuală», restul teritoriilor europene având încă un însemnat
potenţial nevalorificat: în primul rând, ţările nordice.
Al cincizecilea eseu 129.05. 2001
INSTITUTUL DE PIRAMIDOLOGIE
În «Introducerea» la eseul devenit celebru "Globalizarea şi
efectele ei sociale", Zygmund Bauman, reflectează asupra modului
nostru de viaţă. Concluziile sale constituie punctul de pornire spre
"LUMEA CONCAVĂ" pe care o întrezărim. Iată cuvintele sale: "a
nu-ntreba este o primejdie mai mare decât a nu şti răspunde la
întrebările deja puse, la fel cum a pune întrebări nepotrivite distrage
atenţia de la lucrurile cu adevărat importante. Preţul tăcerii este plătit
în valuta forte a suferinţei umane. Căci, la urma urmelor, abilitatea
de a pune întrebările de care este nevoie face diferenţa dintre soartă
şi predestinare, dintre derivă şi călătorie. A pune sub semnul
întrebării premisele aparent indubitabile ale modului nostru de viaţă
reprezintă cel mai mare serviciu pe care-l datorăm semenilor noştri şi
nouă-înşine."
Acesta ar trebui să fie scopul înfiinţării INSTITUTULUI DE
PIRAMIDOLOGIE: să pună întrebări şi să găsească răspunsuri care
vor genera noi întrebări ce vor urma o spirală Fibonacci, fără sfârşit.
Metoda de lucru predilectă este experimentul.
Pe toate continentele, în toate statele deschise spre nou, fie
74
Lumea concavă Alex Amoq
beneficiind de fonduri substanţiale, fie în condiţii artizanale,
experimente de o infinită diversitate, finalizate prin brevete de
invenţii, trebuie să se facă. Rezultatele lor vor circula liber pentru a
da posibilitatea deschiderii unor noi cercetări.
Institutul de piramidologie ar putea deveni templul fiecărei
comunităţi eqonetice. Singura problemă rămâne ca cercetătorii
acestuia să nu se transforme, niciodată, într-o castă infatuată.
Pericolul, însă, este mic pentru că fiecare inventator adevărat nu are
timp să se gândească asupra roadelor minţii sale. Organizatorii şi
birocraţii o fac şi adesea, tot ei, constituie noua castă sacerdotală. Să
sperăm că "LUMEA CONCAVĂ" va aprecia doar inventatorii...
TIPHARETH
Al cincizeci şi unulea eseu 21.11.2000
EQOFEDERAŢIA
Deja, problemele se complică. Pentru o mai bună înţelegere
ne vom referi, acum, doar la legăturile dintre suprafaţă, volum şi
numărul populaţiei maxime posibile în cadrul unui eqoteritoriu.
În zorii apariţiei "LUMII CONCAVE", este relativ uşor să ne
propunem să ne construim o casă eqopiramidală. Nu ne trebuie decât
o sumă de bani care este cu mult mai mică decât dacă ne-am cumpăra
o vilă la Malibu, la Rio de Janeiro sau la Monaco.
75
Lumea concavă Alex Amoq
Dar, dacă am accepta o dezvoltare anarhică a acestui nou tip
de carapace existenţială humanoidă, s-ar putea să ne lovim de nişte
obstacole pe care este bine să le evităm.
De aceea, în cadrul proiectului nostru, vom gândi mereu în
spirit cartezian, de la totalitate spre detalii, adăugând, însă o
componentă modulară, în sensul că nu putem şti (nici nu ne
interesează) care va fi extinderea maximă a «LUMII CONCAVE».
Dar cunoaştem cu precizie mărimea eqoteritoriului standard:
- suprafaţa totală a eqoteritoriului: 40.000 hectare;
- suprafaţa eqohinterlandului: 36.000 hectare;
- suprafaţa eqocomplexului: 4000 hectare;
- suprafaţa unui modul standard: l hectar.
Acesta este un model de eqoteritoriu spre care se va
configura, probabil, într-un viitor ipotetic, "LUMEA CONCAVĂ"
Dar problema noastră esenţială este alta: datorită faptului că
noi, humanoizii suntem o specie de tranziţie, va trebui să avem grijă
să ne aflăm mereu la limita crizei, în căutare de noi orizonturi, de noi
idei, pentru că altfel vom dispare.
Noi nu putem sta liniştiţi, în casele noastre eqopiramidale,
pentru că liniştea înseamnă dispariţia noastră. Noi avem nevoie de
crize iar dacă nu le găsim le cream: pentru a putea gândi normal,
adică exploziv, dinamic, într-un cuvânt... uman.
Al cincizeci şi doilea eseu 29.12.2000
DESPRE TEORIA TIMPULUI
"Asimetria este piatra unghiulară a teoriei timpului fiind
implicată în Marea Piramidă prin numărul φ. Acest pasaj este un
scurt citat dintr-un articol abisal intitulat «Posibilitatea studiului
experimental al proprietăţilor timpului», publicat în 1968 de către
Joint Publications Research Service, N.T.I.S., Springfield, Virginia şi
scris de Nikolai Kozârev. Înainte de a tăia ample calupuri din
articolul domnului Kozârev, pentru a vi le prezenta integral, ar fi util
să reflectăm la aserţiunea că numărul frumuseţii (φ) reprezintă şi
numărul asimetriei, al mişcării, după cum vom vedea mai departe.
76
Lumea concavă Alex Amoq
În "Faust", Goethe punea în gura lui Lucifer o solicitare
extremă adresată personajului principal: "Opreşte-te!"
Cu siguranţă că aceasta este lupta universală eternă: între
mişcare - frumuseţe - asimetrie pe de o parte şi stagnare - simetrie pe
de altă parte...
"Spirala logaritmică este o structură asimetrică. Dacă un
sistem este în echilibru perfect, nu există posibilitatea ca în el să
apară mişcare. Unul dintre principalele scopuri ale asimetriei în
natură este de a se crea condiţiile necesare pentru producerea
mişcării. Timpul are capacitatea de a descreşte entropia unui sistem,
dar acţiunea sa este atât de mică încât trece neobservată. In Marea
Piramidă acţiunea scurgerii timpului a fost amplificată de forma
piramidei pentru a o face capabilă să-şi păstreze materia organică.
Scurgerea timpului şi bioplasma sunt doar descrierea aceleiaşi forţe
misterioase care este răspunzătoare de crearea şi menţinerea tuturor
sistemelor materiale. Bioplasma are capacitatea de a mări energia
unui sistem dar nu poate să afecteze mişcarea sistemului.
Bioplasma ar trebui să aibă proprietăţile care sunt reversul
energiei nucleare."
Şi pentru a încheia acest excurs, vă sugerez să reflectăm, în
serile înstelate, undeva la marginea câmpului, sau parcului, sau lumii
stereotipizate, asupra cuvintelor lui Nikolai Kozârev: "Dacă
mecanica ne va permite, cândva, să detectăm şi să controlăm
procesele vitale dinafara vieţii organice, maşinile care vor acţiona
vor reînnoi şi nu doar vor epuiza potenţialetăţile lumii. Astfel, se va
putea stabili o armonie reală între om şi natură. Oricât de abstract
sună acest vis, el are o bază reală".
77
Lumea concavă Alex Amoq
Al cincizeci şi treilea eseu 01.03.2001
URBANISMUL EQONETIC
Motto: "Vezi lucruri care există şi te-ntrebi: «De ce?»
Dar eu visez la lucruri care încă nu există si mă-ntreb: «De ce nu?»"
George Bernard Show
Accepţiunea clasică a noţiunii de urbanism presupune o
extindere a spaţiului de locuit şi sistematizat în concordanţă cu
criteriile funcţionale (reţeaua stradală, reţeaua de apă, de gaze, de
canalizare, de agent termic, etc.), pe orizontală, în detrimentul
"LUMII CONVEXE". Creşterea pe verticală impune nişte condiţii
tehnice adesea prea costisitoare, cu rezultate stresante pentru noii
locatari supuşi capriciilor vremii: la tropice - uragane, în zona
temperată- furtuni de zăpadă iarna şi arşiţă vara, sau ploi
interminabile; cât despre zona rece, ce să mai vorbim? Ger cumplit!
Mai mult; oraşul din ziua de azi este un parazit în plan alimentar,
fiind aprovizionat, parţial, de suburbii, parţial de "Piaţa Globală".
Dacă mai punem la socoteală şi naveta zilnică cu metroul sau cu
automobilul spre nişte locuri de muncă ce trebuie să fie situate foarte
departe, întotdeauna, ne vom pune inevitabila întrebare: "Oare cât ne
va mai suporta Pământul?"
Soluţia rapidă şi foarte ieftină pare a fi reţeaua
eqopiramidală.
Până acum ştim doar că oamenii se simt nestresaţi în case în
formă de piramidă, ştim că plantele cresc de două ori mai înalte, că
apa nu se strică, dar nu ştim încă cum vom putea trăi într-o astfel de
structură, ce forţe se vor declanşa şi cum vom reacţiona.
Problema esenţială constă în gradul de toleranţă dintre actuala
LUME CONVEXĂ şi noua lume: vor renunţa baronii actuali la
zgârie-norii şi la limuzinele lor în favoarea acestor sere ciudate,
piramidale şi în favoarea bicicletelor? Revoluţia mentalităţilor va fi
marea încercare.
78
Lumea concavă Alex Amoq
Al cincizeci şi patrulea eseu 01.02.2001
EPISTOLA A NOUA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE
Detronarea geografiei
- Ce înseamnă GEOGRAFIA?
La această întrebare nu va exista, niciodată, un singur
răspuns. Din unghiul nostru de vedere nici nu este important. De
aceea vom încerca să abordăm perspectiva acelor cyberi-pitici
selenieni pe care tocmai i-am creat (deocamdată doar în imaginaţie).
Cyber-gânditorii Selenei vor privi planeta noastră, în nopţile
lor libere, când cerul negru va fi împodobit cu "Pământ - plin",
strălucitor şi albastru, chiar dacă nu ar avea înscris în "codul lor
genetic", vor privi, deci, lumea înconjurătoare raportându-se la
propriile dimensiuni, cele ale numerelor geometriei dinamice.
Iată ce observă ei cu privire la Pământ şi la spaţiul adiacent:
• raza Terrei este de 1590 π φ ;
• circumferinţa polară (aceasta este esenţială pentru că egiptenii
vizau nordul magnetic) este de 12720 π;
• raza ecuatorială este de 1593 π φ ;
• suprafaţa terestră este 100.000.000 π φ ;
• orbita geostaţionară este de 9000 π φ ;
• circumferinţa geostaţionară este de 18000 π2 φ ;
• distanţa medie Terra -Selena este de 96100 π φ ,distanţa
minimă fiind de 90000 π φ km.;
• distanţa Selena - punctul Lagrange I este de 16125 π φ km.
În afară de proporţia, oarecum curioasă, dintre distanţele de mai
sus (ei consideră diametrul polar al Pământului o unitate şi observă
că circumferinţa polară este numărul π, că orbita geostaţionară este
0,9 π, că circumferinţa orbitei geostaţionare este de 1,8 π2, că distanţa
medie Terra - Selena este de 9,6 π, distanţa minimă fiind de 9 π şi, în
79
Lumea concavă Alex Amoq
sfârşit, că distanţa dintre punctul Lagrange I şi Selena este de πφ)
aceşti "piticoţi electronici" - locuitori unici, încă, ai Selenei - nu pot
să nu se întrebe, raportându-se la propriile dimensiuni: "oare unde
sunt «zeii» care ne-au creat pe noi?"
Ei bine, în acel moment, soarta umanităţii este pecetluită. De-
abia atunci putem afirma că suntem cu adevărat creatori. Într-un fel,
este şi plăcut să şti că ai fost depăşit de propriul discipol.
- Cum se face că înălţimea cyberilor-muncitori este cuprinsă
între numerele 0.10 φ şi 0.12 φ (este adevărat, în cm)?
- De ce nu au văzut nici un "zeu"?
- De ce unicul lor scop este o creştere accelerată a gradului de
exploatare al resurselor minerale ale Lunii?
Dar să revenim puţin pe Pământ.
Timp de aproape 1500 de ani, datorită unei alegeri nefericite
a Bisericii Romane, o imensă eroare a guvernat "LUMEA
CIVILIZATĂ". Autorul ei: Ptololemaios din Alexandria Egiptului.
Este curios cum de nu a avut acces la sursele mai vechi ale
înaintaşilor săi, Anaximandru sau Eudoxiu.
Copernic este gigantul care a produs revoluţia ce avea să
detroneze geografia (în sensul ptolemaic). El a fost primul care a
introdus a treia dimensiune a Pământului care avea să devină, mai
târziu, "unitatea astronomică": 4 π x 108.
De asemenea, cam în aceeaşi perioadă de un secol, au trăit
alţi doi giganţi ai vremurilor ce aveau să vină: Gutenberg cel cu
revoluţia în Media şi Luther - părintele "secularizării sacralităţii".
Pare curios că se spune despre secolul (creştin) al XVI-lea că
este "secolul geografiei", probabil datorită "marilor descoperiri
geografice". El reprezintă, de fapt, preistoria cuceririi universului. El
este ca un fel de epocă a pietrei şlefuite pentru ascensiunea noastră
cosmică.
Şi pentru că orice entitate - gânditoare a galaxiei este, în
primul rând, formă, este normal ca cyberii noştri selenari să se-ntrebe
de ce trebuie să carteze Luna în numere φ. Pe bună dreptate aceasta
nu mai este geografie (nici măcar selenară) ci este altceva: poate
cybergeografie. Pentru că dimensiunea este cea care produce
mişcarea formei, în cazul nostru, numărul φ.
80
Lumea concavă Alex Amoq
Iată de ce spuneam că geografia a fost detronată.
Al cincizeci şi cincilea eseu 20.06.2000
EQOLOCRAŢII
"EU-SUPREMUL" - celebrul roman al paraguayanului
Augusto Roa Bastos, stabilit la Bordeaux, Franţa, reprezintă esenţa
puterii politice. Împotriva lui Platon.
S-a dovedit mereu în istorie, că cei ce nu-şi doresc puterea,
fie nu sunt în stare s-o administreze cu moderaţie, fie devin îmbătaţi
de ea, ducându-şi la dezastru propriile comunităţi. În schimb, cei ce
luptă pentru obţinerea FUNCŢIEI SUPREME (la orice nivel) conduc
mai responsabil destinele concetăţenilor, desigur, în măsura în care
există legi anterioare de îngrădire a voinţei absolute pentru orice nou
«titular al puterii executive».
Atât Karl Marx cât şi Adolf Hitler au avut o mare neşansă
pentru că nu au fost jurişti. Dacă ar fi fost, poate ar fi observat că
esenţa oricărui regim politic, a oricărei comunităţi, a oricărui stat, a
oricărei religii, a oricărui grup tribal, a oricărei specii terestre, o
reprezintă SUCCESIUNEA. Ea este cheia ce deschide, la timp,
poarta viitorului sau închide, în ultima clipă, fereastra trecutului.
Numai de la SUCCESIUNE putem porni spre orice analiză
pertinentă, pentru orice sistem posibil.
De altfel, această abordare ne scuteşte de căutarea unui
obositor şi inutil răspuns la întrebarea asupra primatului oului sau al
găinii. Pentru că SUCCESIUNEA asigură, în mod elegant, orice fel
de tranziţie: de la Dumnezeu spre credincios, de la rege spre supus,
de la candidatul ales preşedinte spre elector, de la manager spre
sindicalist, etc.
- Ce sunt de fapt ecologiştii?
- Ei sunt nişte "calici ai mărilor", nişte pigmei ai fostului
secol care încep să se-ngraşe, să facă muşchi şi să-şi scoată capetele
din bârloguri. Ei nu se vor mulţumi cu o permanentă contestaţie a
unei clase politice decrepite, corupte, obtuze, lipsite de imaginaţie, de
un conservatorism bolnăvicios; ei vor pretinde PUTEREA. Doar
81
Lumea concavă Alex Amoq
pentru ei. Mai exact pentru liderii lor, noua nobilime care, odată
înscăunată, va deveni noua clasă: EQOLOCRAŢII.
Ei sunt nişte intermediari între "idee" şi "mase". Un fel de
preoţi catolici ai politicii. Pentru a nu deveni o castă avem un singur
remediu: limitarea mandatelor succesive la doar două, în orice
domeniu al administrării puterii. .
Al cincizeci şi şaselea eseu 08.11. 2000
COLOANĂ VERSUS ZID
LUMEA CONCAVĂ este o lume trasparentă sprijinită pe
coloane. O coloană centrală verticală în al cărui vârf se încastrează
cele patru coloane oblice reprezentând muchiile unei piramide ideale
care formează, cu suprafaţa bazei, unghiuri de 51 grade şi 51 minute
şi încă patru coloane reprezentând apotemele triunghiurilor laterale
ale acestei construcţii simbolice a celui de-al XXI-lea secol.
Această piramidă de dimensiuni foarte diferite îşi protejează
propria comunitate de vicisitudinile mediului ostil fără însă a îngrădi
privirea membrilor acesteia spre exterior, spre cunoaştere, spre
explorare, spre vechea "LUME CONVEXĂ" deja revolută.
"Ecclesia" - acesta este cuvântul simbol al vechilor greci care
înseamnă "adunare" sau "comunitate".
Ei bine, orice coloane care susţin piramidele lumii noastre
concave nu reprezintă nimic - în ciuda materialelor compozite din
care sunt fabricate, provenite din industria aerospaţială (aliaje de
titan, magneziu, fibre de carbon, epoxy, kevlar, fibre de sticlă, etc.) -
fără spiritul comunităţilor noastre de a trăi în aceste spaţii, de a pune
suflet şi pasiune, zi după zi şi de a privi, adesea, spre vârf, pentru a
comunica cu "Cerul".
De aceea se prăbuşeşte "civilizaţia zidului": pentru că
oamenii nu mai cred în ea.
În "Era Convexă" oamenii se îngrădeau: într-un spaţiu infinit,
pentru ei, se baricadau în fortăreţe. "Lumea civilizată" însemna doar
ceea ce era împrejmuit de zidul de incintă. Acesta crea un spaţiu
emic (de respingere) pentru cei din exterior (barbarii, păgânii,
82
Lumea concavă Alex Amoq
necredincioşii, etc.) dar nu modifica, în nici un fel, climatul, nu
garanta procurarea resurselor alimentare, nu asigura confortul
locuitorilor săi.
În urmă cu câţiva ani am rămas impresionat de starea jalnică
a unei sinagogi din oraşul meu natal. Plecaseră toţi evreii şi clădirea
nu mai era întreţinută. Municipalitatea a propus fie demolarea ei
(soluţie cu care nu a fost de acord Marele Rabin) fie renovarea ei
după obţinerea fondurilor necesare. Până la urmă a fost reparată dar
arată ca un muzeu fără public. Lipseşte spiritul comunităţii.
Aşadar, LUMEA CONCAVĂ înseamnă, în primul rând şi
într-o proporţie covârşitoare, "spiritul comunităţii", încredinţarea
noastră că am fost predestinaţi să întreţinem aceste spaţii în formă de
piramidă şi să le extindem.
În rest doar existenţe banale...
Al cincizeci şi şaptelea eseu 28.10 2000
A ŞASEA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI
Neguţătorii concavităţilor (I)
Către Teocraţi,
La întrebarea "ce înseamnă EQONET?" probabil că nu vom
putea răspunde, cu exactitate, decât peste vreo două sau trei secole.
Acum, în minţile unora dintre noi, cei de azi, de la cumpăna
dintre milenii (să fie, oare, o coincidenţă?) s-a înfiripat o idee ce a
devenit obsesivă: trebuie să ne schimbăm, radical, modul de viaţă
dacă nu vrem să asistăm la o exticţie accelerată a speciei noastre.
Motivul nu ar fi de ordin sentimental (nu, nu ne este deosebit de
dragă specia noastră) ci de ordin raţional: suntem singurii purtători
de inteligenţă din Univers (!?) şi până nu o depozităm sau nu o
donăm (unor cyberi, să zicem) nu ne putem încheia misiunea istorică;
încă nu avem voie.
Dar să fiu mai concret. Trăim, de milenii, sub imperiul
"zidului" ca element fundamental al modului nostru de viaţă. Odată
cu ieşirea strămoşilor noştri din peşteri si din păduri, prima lor
83
Lumea concavă Alex Amoq
raţiune a fost împrejmuirea spaţiului locuit cu ziduri de cetate care le-
au oferit legitimitate existenţială. De aici ideea care se păstrează şi
azi, materializată printr-o imensă îngrădire birocratică: cetăţenia
Cetatea însemna zidurile împrejmuitoare care apărau o
civilizaţie, un popor, o comunitate.
În vremurile moderne, s-a păstrat, în fibra noastră profundă,
acest concept: siguranţa noastră înseamnă "zidul" metamorfozat în
vila californiană cu peluză, ca ideal absolut dar efemer de viaţă, al
multora dintre noi, sau blocul cu apartamente pentru imensa
majoritate urbană.
"Eqonet"-ul înseamnă, în primul rând "coloana" (stâlpul) ce
face legătura între pământ şi cer.
Pământul este reprezentat de baza eqopiramidei având o
formă pătratică standardizată iar cerul este vârful acesteia. Astfel,
coloana reprezintă înălţimea casei noastre. Experimentele ulterioare
vor confirma, probabil, că rezervorul nostru de apă va fi amplasat în
această coloană de susţinere a noului nostru univers existenţial care
va capta, în mod direct, energia cosmică şi o va distribui grădinilor
noastre hidroponice.
Această coloană centrală este acoperită cu patru suprafeţe
care izolează perfect spaţiul interior eqopiramidal. Noutatea
demersului nostru constă, însă, în construirea unei piramide - în
oglindă - faţă de cea situată la suprafaţa solului, amplasată la bază şi
având vârful spre interiorul pământului.
Izolarea devine perfectă faţă de exterior dar şi stabilitatea sa
este foarte bună, fiind înfiptă în orice tip de sol.
Intenţia mea iniţială era, dragi Teocraţi, de a vă expune două
exemple de gândire diametral opuse; conceptul "zidului" care a
condus la existenţa megalopolis-urilor actuale presupunând lupta
pentru împărţirea singurului spaţiu imaginat de adepţii săi, spaţiul
convex. «Să ne mai mirăm de existenţa imperiilor agrare?» şi
conceptul coloanei (stâlpului) susţinătoare a eqopiramidei duble
încadrate într-o reţea amplasată într-un hinterland standardizat.
De asemenea, fiecare dintre acestea va fi legată printr-o reţea
potenţial infinită de alte hinterlanduri (teritorii eqopiramidale) în
funcţie de criterii diverse. Astfel, după cum s-a mai menţionat,
84
Lumea concavă Alex Amoq
suprafaţa sa maximă va fi de doar 400 km2.
Ard de nerăbdare să vă dau o serie de detalii asupra acestor
noi creuzete ale viitorului.
Spre viitor cu bucurie! Al XII-lea Fondator
Al cincizeci şi optulea eseu. 02.02.2001
EPISTOLA A ZECEA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE
Ascensorul spaţial (1)
Stimate Domnule Savage,
M-am convins, deja, în urma unor experienţe personale,
urmate de lungi perioade de reflecţie că dacă noi oamenii vom porni
la asaltul galaxiei, vom gândi într-adevăr prezentul ca o etapă de
lucru, o etapă intermediară a unui capitol în curs de execuţie pentru
care avem un termen final foarte precis, aşa cum, de altfel, Domnia
Voastră aţi precizat în "PROIECTUL MILENIUM". În schimb,
realizarea capitolului propus nu se va face în mod linear ci modular.
Concret, vor fi prognozate următoarele direcţii de acţiune,
fiecare cu etapele specifice care se vor intercondiţiona...
A. ÎN DOMENIUL POLITIC:
- Preluarea iniţiativei de pregătire a infrastructurii
Selenei după metoda "uscată" de către un grup de state cu tehnologie
avansată, de preferinţă sub egida ONU, având termene precise de
finalizare a viitoarelor operaţiuni proiectate. Probabil că 20-30 ani
tereştri ar fi suficienţi pentru predarea "la cheie" a Lunii de către
cyberii-selenari care vor trebui să iese din arena istoriei;
- Cointeresarea statelor defavorizate economic prin
livrarea gratuită (dar condiţionată) a primei resurse esenţiale
exploatate pe Lună : energia solară.
85
Lumea concavă Alex Amoq
B. ÎN DOMENIUL ECONOMIC:
- Pregătirea consorţiului bancar de sprijin al
operaţiunilor financiare de mare anvergură pentru alimentarea
hiperabundentă dar motivată a planului "uscat" de exploatare a Lunii;
Acest consorţiu va fi format din bănci particulare;
- Atragerea marilor companii (de fapt a
companiilor performante), în mod direct, la participarea celei mai
mari sfidări tehnologice a umanităţii, stabilirea regulilor unei
concurenţe loyale şi înfiinţarea unei CURŢI DE ARBITRAJ care să
reglementeze rapid, eficient şi drept, orice litigiu potenţial ivit în
această privinţă.
C. IN DOMENIUL TEHNOLOGIC:
- Concentrarea (în prima etapă) pe obţinerea
independenţei energetice totale a Pământului faţă de hidrocarburi şi
energia nucleară, prin exploatarea energiei solare captate la releele
selenare de către micuţii cyberi şi retransmiterea ei, prin microunde,
la un preţ de cost quasigratuit.
- Cartarea integrală a craterelor selenare şi
întocmirea clasificării lor în vederea pregătirii ocupării rapide ale
celor mai propice dintre acestea de către coloniştii umani;
- Exploatarea principalelor resurse selenare şi
împărţirea stocurilor formate, în două părţi: prima va-nsemna
expedierea spre Terra a metalelor şi a doua parte va constitui rezerva
acumulată în vederea viitoarei prelucrări «in situ» de către locuitorii -
umani ai viitoarelor colonii. Cele mai exploatate resurse, în prima
fază, vor fi: oxigenul, titanul, magneziul, aluminiul, cromul, siliciul.
- Pregătirea «craterelor-depozit» în vederea stocării
singurei resurse ce se va importa masiv, hidrogenul, dar odată cu
venirea primilor oameni (aşadar după extincţia minicyberilor);
- Construirea integrală a infrastructurii magistrale
atât pentru comunicaţii şi energie electrică (transportarea prin cablu
subselenar) cât şi pentru transportul viitorilor pasageri prin
sustentaţie magnetică; se vor face legăturile între «craterele-nodale»
86
Lumea concavă Alex Amoq
situate la aproximativ aceeaşi distanţă unele de altele astfel ca
microreţeaua să poată fi construită de către coloniştii umani.
- Proiectarea, execuţia şi punerea în funcţiune a
«MILAG»-uluii, în punctul Lagrange I, în cel mult 10-12 ani de la
declanşarea proiectului selenar, această "morişcă" va avea rolul de a
deplasa containere ce vor fi umplute în vecinătatea Lunii (10-15 km
de suprafaţa sa) şi împinse prin impulsul gravitaţional, pe orbita joasă
(L.E.O.)ii a Terrei, de unde se vor reîntoarce goale, o bună bucată de
vreme, iar ulterior, vor fi poate, încărcate cu hidrogen. Această
"morişcă" situată la aproximativ 64.400 km de Lună va fi într-adevăr
un fel de "zid chinezesc tehnologic" dar va rezolva complet
transportul de mărfuri între Lună şi "L.E.O." Şi, desigur gratuit (după
amortizarea costurilor iniţiale). Această "morişcă" va deplasa (trage,
împinge, tracta, roti, etc.) la capacitate maximă câte 1440 de
încărcături pe zi (una pe minut) ceea ce înseamnă 525.600 încărcături
pe an a câte 400 tone, fiecare încărcătură fiind echivalenta cu
210.240.000 tone (absolut imens!). Aceşti minicyberi ar trebui
alintaţi cu diminutivul «albinuţe», neştiind pentru cine muncesc.
Toată această pompare de energie solară si resurse selenare
ieftine, făcută după metoda "uscată" (când noi nu vom trimite nici un
gram de hidrogen) va fi ca un fel de «împrumut-cosmic»
nerambursabil.
Ei bine, primul mare «ascensor» selenar va fi acest "MILAG"
(amplasat în punctul Lagrange I, după cum am menţionat, deja) dar
dacă rezultatele exploatării vor fi bune, în plan economic, atunci se
vor construi încă două "MILAG"-uri în punctele mai stabile
(Lagrange 4 şi Lagrange 5) care vor reprezenta o provocare
tehnologică înzecită faţă de construirea primului "MILAG" (va trebui
desfiinţat pentru a nu se intersecta cu "spiţele" celor două noi
"morişti"). în schimb şi capacitatea de transport a acestora va fi mult
mai mare.
În acest interval de timp de 20-30 ani tereştri, noi humanoizii,
vom avea de rezolvat o problemă tehnică esenţială: inventarea unei
metode ieftine de transport a hidrogenului de pe suprafaţa terestră pe
i
MILAG = Mill of Lagrange (morişcă din Lagrange)
ii
L.E.O. = Low Earth Orbit
87
Lumea concavă Alex Amoq
"L.E.O." pentru că de acolo va fi simplu (va acţiona MILAG"-ul).
Şi pentru a încheia această schiţă a domeniului tehnologic, va
trebui să găsim soluţia optimă pentru prima colonie de cyberi-
albinuţe: câţi să trimitem în prima misiune, ce funcţii vor avea
fiecare, atât individual cât şi pe asociaţii formate ad-hoc, şi câte
misiuni vom trimite în total. Pentru că trebuie precizat faptul,
esenţial, că doar cyberii trimişi în primele misiuni, vor fi făcuţi din
materiale terestre ceilalţi se vor «autoproduce» pe Lună cu materii
prime selenare. Investiţia noastră iniţială constă în înmagazinarea
unei imense cantităţi de inteligenţă într-o infimă navetă de materie
silicioasă. Aceasta este provocarea primului secol al "EREI
SPAŢIALE".
Vom reuşi să o învingem?
Al cincizeci şi nouălea eseu 27.05.2001
EVOCĂRI EQONETICE
În vara anului 2000, autorul acestor eseuri eqonetice, după
pierderea alegerilor locale, se afla într-o cumpănă. Intuise că trebuia
să se retragă la ţară dar nu avea prea clară direcţia pe care s-o
urmeze. Avusese o premoniţie în care i se arăta că va părăsi spaţiul
nord-balcanic pentru totdeauna, dar nu-i venea să creadă. Avea o
moştenire, o casă, care necesita însă reparaţii şi amenajări interioare.
Avea de primit o însemnată sumă de bani de la un prieten şi se
gândise să-şi monteze un hidrofor şi să-şi pardosească locuinţa cu
gresie. Parcă la timpul potrivit a intervenit îngerul său protector
oprindu-1 de la nişte investiţii inutile. Prietenul său care nu putea să
onoreze suma datorată în scurt timp, 1-a sfătuit să renunţe la lucrările
de construcţie şi să-şi revândă proprietatea; astfel s-a hotărât asupra
plecării din Europa în aceeaşi zi de august; prietenul său i-a găsit şi
locuinţa ce avea să devină "castelui din Witgenstein" pentru un an, cu
chirie zero.
Premisele paradisului creativ erau puse.
Tot în aceeaşi vară de răscruce existenţială, un prieten,
pescar, căutător de comori, numismat şi pasionat de energia cosmică
88
Lumea concavă Alex Amoq
preluată de piramidele model Keops, i-a oferit o carte a lui Paul
Liekens despre piramide şi consecinţele aplicării acestora (reduse la
scară) asupra unor lichide. Aproape o lună, autorul acestor eseuri
zâmbea flegmatic şi neîncrezător când îl întâlnea pe prietenul său,
astfel că acesta a evitat să mai povestească despre piramide.
Totuşi, există şi o parte bună la indivizii ce se trag din Toma
Necredinciosul: ei nu neagă, a priori, nimic, dar nici nu aprobă
automat ci, întotdeauna, verifică. Astfel, începând din septembrie
2001 se deschideau posibilităţile experimentelor piramidale.
Mai întâi laptele dulce aşezat sub o piramidă de carton cu
latura bazei de 47 cm şi înălţimea de 30 cm s-a transformat, după
aproape două zile, într-un lapte acru smântânit, mult mai bun decât
proba martor. Apoi berea de dozator care, după trei zile, a avut o
spumă pe care nu o avea la cumpărare şi un gust plăcut, fără
amăreala iniţială. Cel mai interesant experiment a fost cel legat de
îmbunătăţirea unui vin acrişor devenit după o săptămână, de
nerecunoscut. De asemenea portocalele uşor acrişoare au devenit
dulci după două zile, iar merele buboase şi foarte acre au căpătat un
gust foarte dulce.
Desigur, au urmat scuzele necesare, zâmbetul fericit al
prietenului pescar şi ceva ce avea să schimbe înfăţişarea spaţiului
locuit, s-a întredeschis o portiţă ce va prefigura o nouă lume:
LUMEA CONCAVĂ.
În toamna anului 2000, autorul acestor eseuri, lucrând deja
intens şi fiind pătruns de importanţa descoperirii sale şi a aplicării
efectelor ei benefice, se mira cum de-a dorit să-şi amenajeze o casă,
cu doar câteva luni mai devreme, după normele lumii convexe când
singura locuinţă sănătoasă acceptată pe orice meridian al Terrei ar
trebui să fie doar cea de formă piramidală, tip Keops, redusă la scară.
Cea mai mică astfel de locuinţă ar avea latura bazei de 8 m,
înălţimea de 5,088 m, suprafaţa bazei de 64 mp, suprafaţa celor două
paliere de 80 mp suprafaţa laterală de 103,552 mp şi volumul de
162,816 mc.
Se observă că raportul dintre volum şi suprafaţa laterală este
de π/ 2 iar cel dintre volum şi suprafaţa bazei este de 2 φ . Dar
atunci, în toamna anului 2000, autorul acestor eseuri nu ştia. El va
89
Lumea concavă Alex Amoq
descoperi aceste relaţii, dar şi altele de o deosebită importanţa
practică, pe parcursul scrierii acestui volum care avea să-i schimbe
existenţa, în mod fundamental.
Parafrazându-l pe Zygmunt Bauman: "oamenii maturi din
punct de vedere moral sunt aceia care ajung să ducă dorul
necunoscutului, să se simtă incompleţi fără o oarecare doză de
anarhie în viaţă, care învaţă să iubească alteritatea dinlăuntrul lor" -
de fapt Bauman îl citează parţial pe Richard Sennett - autorul LUMII
CONCAVE s-a cufundat în apele unui ocean din care nu se va mai
întoarce. Lumea piramidală este incomparabil mai bună, mai puţin
stresantă, mai frumoasă, decât ceea ce ne oferă suprafaţa convexă a
Terrei.
Deşi au fost plănuite 111 eseuri, au rezultat doar 90. Dar, în
loc de un singur volum vor fi trei.
Urmează călătoria în Egipt şi macroexperimentele.
Al şaizecelea eseu 01.12.2000
JOCURI PITAGOREICE
Chiar dacă Pytagora a fost doar mijlocitorul între noi şi vechea
civilizaţie a Egiptului, rolul său rămâne imens, deşi matematica nu este
o ştiinţă ci doar o metodă, (este adevărat însă că este o metodă regală
care face cât 3-4 ştiinţe) - în vremea prietenului nostru menţionat mai
sus, ea a devenit o religie.
În mare măsură gnoza ni se trage de la Pytagora. Şi, aşa cum se-
ntâmplă mereu, fiecare idee are partea sa bună şi rea, în acelaşi timp.
Bună: perfecţionarea fiecăruia dintre noi este esenţială dacă
vrem să ajungem la desăvârşire... Cum? Prin devorarea
bibliotecilor, încă.
Rea: prin cantonarea noastră în "academism". Acesta este
"sfârşitul eternităţii" pentru a-l parafraza pe Isaac Asimov. Adesea,
atingerea unui obiectiv academic, un titlu universitar, de pildă - cu
servitutea de rigoare - ne blochează cercetarea sau ne-o deviază.
Să rezumăm: jocurile pitagoreice pentru LUMEA CONCAVĂ
înseamnă că:
- maestrul spiritual este doar cu un pas înaintea discipolilor
săi pe care-i îndrumă, îi sfătuieşte şi cercetează împreună cu
90
Lumea concavă Alex Amoq
ei, formând o echipă: El este, cel mult, un "primus inter
pares";
- echilibrul este idealul suprem al acestui nou continent al
celui de-al treilea mileniu;
- "pornind de la trăirile noastre senzoriale neinterpretate nu
ajungem niciodată la ştiinţă, oricât de sârguincios le-am
aduna şi interpreta. Numai prin idei îndrăzneţe, prin
anticipări nejustificate, prin speculaţii cutezătoare, puse
mereu la-ncercare, putem captura natura; acei dintre noi care
nu doresc să-şi supună ideile riscului infirmării, nu participă
la jocul numit ştiinţă", Karl Popper dixit.
NETZACH
Al şaizeci şi unulea eseu 10.10.2000
CELE ZECE AXIOME ALE EQOLOCRAŢILOR
1. Noi, Eqolocraţii suntem oameni obişnuiţi, trăind în state
diferite, cu orizonturi culturale specifice, de rase diferite, cu religii
diverse, vorbind o mulţime de limbi, dar având un esenţial punct
comun: fiecare dintre noi ne-am construit o casă în formă de
piramidă - O copie micşorată a piramidei lui Keops - pe care o
numim eqopiramida. Aceasta este cărămida fundamentală a societăţii
noastre viitoare pe care o vom numi "LUMEA CONCAVĂ"
2. Noi, Eqolocraţii, urmând modelul delfinilor, am hotărât că
nu putem trai izolaţi, fiecare în eqopiramida proprie, ci trebuie să ne
unim într-o reţea concentrând în eqopiramidele noastre (ca nişte
carapace de broaşte ţestoase) atât locuinţa cât si locul de muncă,
terenul agricol, locul de distracţie, terenul de sport, sala de
videoconferinţe şi capela de rugăciune.
91
Lumea concavă Alex Amoq
3. Noi, Eqolocraţii ne producem singuri, fie energia electrică
necesară (în deşert), fie apa potabilă esenţială (pe calota glaciară).
Dacă însă trăim într-un spaţiu lipsit de aceste două resurse, toate
eforturile noastre financiare şi tehnologice vor fi concentrate spre
captarea energiei solare în spaţiul extraatmosferic şi spre recircularea
aproape integrală, a apei din rezervoarele noastre.
4. Noi, Eqolocraţii fiecărui teritoriu ne alegem guvernatorii şi
consilierii teritoriali odată la cinci ani, în luna ianuarie a anilor
terminaţi cu zero sau cinci pentru cel mult două mandate, în acelaşi
timp, în toată Galaxia Eqonetului.
5. Dacă teritoriile noastre eqonetice se află amplasate în
interiorul frontierelor statelor naţionale atunci, noi, eqolocraţii din
aceste areale, ne constituim în municipalităţi fidele administrativ,
statelor - gazdă, dar autonome în toate celelalte privinţe.
6. Noi, Eqolocraţii, nu avem armate pentru că refuzăm
serviciul militar. Ne sunt suficiente forţele de poliţie şi trupele
antiteroriste.
7. Noi, Eqolocraţii, nu plătim taxe de asigurare de pensie
pentru că nu ieşim la pensie niciodată, în schimb, lucrăm cel mult 30
ore pe săptămână şi călătorim, gratuit, într-o vacanţă de un an, la
împlinirea vârstei de 40 de ani tereştri.
8. Noi, Eqolocraţii, reprezentăm o comunitate a «cărţii» în
sensul că mulţi dintre noi sunt studenţi la 80 de ani, obţin câte 4-5
diplome universitare dar sunt plătiţi pentru munca pe care o fac în
puţinele ore lucrate.
Oricum, scopul nostru nu este îmbogăţirea ci mulţumirea
interioară; în plan material este suficient să fii eqolocrat pentru ca
nivelul de trai să-ţi fie ridicat.
9. Noi, Eqolocraţii, tolerăm orice în lumea aceasta cu o
singură excepţie: pe cei ce nu folosesc, zilnic, săpunul. Ei nu pot
avea drept de cetate în Galaxia Eqonet.
Noi mâncăm numai produse naturale, fără chimicale, bem
lapte, vin şi apă-de-piramidă, nu luăm medicamente, niciodată, însă
ne lăsăm totuşi operaţi, dacă este cazul.
Noi donăm foarte mult sânge.
În ciuda puţului gravitaţional în care trăim, media noastră de
92
Lumea concavă Alex Amoq
viaţă depăşeşte, cu mult, 100 de ani.
10. Noi, Eqolocraţii, ne trimitem guvernatorii la Conferinţa
Galaxiei Eqonet în fiecare an în 22 iunie, la umbra piramidei lui
Keops.
Fiecare dintre noi va face un pelerinaj, cel puţin odată-n viaţă,
în jurul globului.
Al şaizeci şi doilea eseu 24.12.2000
NUMĂRUL "ALFA" (α)
Pentru a schiţa mai clar importanţa acestui număr esenţial al
LUMII CONCAVE, va trebui să aprofundam puţin comparaţia lui
Henry C. Monteith între volumele sferelor, cuburilor şi piramidelor.
Noi ne vom referi şi la suprafeţele lor totale.
Dacă vom considera un cub cu latura de două unităţi, atunci
vom avea o suprafaţă totală a acestuia de 6 x 2 x 2, deci de 6 π φ şi
un volum de 2 x 2 x 2, adică de 2 π φ . Se vede că raportul dintre
suprafaţa totală şi volum este de 3:1, acest fapt denotând că acest
corp geometric este foarte echilibrat.
Pentru o piramidă cu latura bazei de două unităţi, avem o
4 împădurite din care acordau, cu generozitate, noilor baroni, conţi sau
suprafaţă totală de 4 φ + 4 sau 10,472 unităţi la un volum de φ
3 marchizi, apropiaţi ai coroanei. Mult mai târziu, când acest spaţiu-
sau 1,696 unităţi. Aşadar, raportul dintre suprafaţa totală şi volumul
piramidei este de 6,1745.
Şi, în sfârşit, pentru sfera cu diametrul de două unităţi avem o
suprafaţă totală de 16 π şi un volum de 10,66π.
Se observă că raportul dintre suprafaţa totală şi volumul sferei
este de 1,5. De aici concluzia logică a locuirii noastre în LUMEA
CONVEXĂ. Dumnezeu nu putea găsi o altă formă geometrică mai
apropiată de ideal decât geoidul nostru.
În schimb, în LUMEA CONCAVĂ, unde economisirea apei
şi a energiei reprezintă axiome globalizante, forma piramidală este
apropiată de idealul unanim acceptat.
93
Lumea concavă Alex Amoq
Al şaizeci şi treilea eseu 19.11.2000
EQOHINTERLANDUL
Vechea noastră civilizaţie, aflată la zenit, a considerat spaţiul
geografic ca extrem de vast, uneori nemărginit. Singura dificultate
consta în a-l popula şi exploata. Crizele de creştere nemăsurată a
populaţiei se rezolvau simplu: prin ocuparea spaţiului vecinului şi
exterminarea lui sau, mai târziu prin transformarea sa în sclav. Chiar
dacă, ulterior, denumirea s-a schimbat, esenţa a rămas aceeaşi:
sclavul a devenit metec sau periec apoi "cetăţean eliberat" apoi
"rezident temporar", oricum un exclus; un exilat intern. Aceasta este
una dintre consecinţele importante ale imperiilor agrare. Modul lor
de extindere, în plan orizontal, s-a văzut: prin înglobarea teritoriilor
vecinilor. Expansiunea, în plan vertical, însă, a constat mereu în
segregarea populaţiei sale în cetăţeni de categoria I şi cetăţeni de
categoria a II-a, cu denumiri specifice, locale. Dar nu acesta este
demersul propus în cadrul eseului nostru. Ci acela de a reliefa
importanţa unui spaţiu-resursă de care imperiile agricole nu au ţinut
seama, la modul conceptual, deşi l-au avut la dispoziţie, de-a lungul
secolelor, îmi vine în gând, acum, un exemplu facil dar edificator:
domeniul regal al merovingienilor Franţei consta în întinse suprafeţe
resursă a fost epuizat, aveau să apară răscoalele ("Jacqueria").
Ei bine, pentru a nu mai lungi argumentaţia, să revenim la
lumea noastră concavă al cărui proiect îl redactăm în clipa de faţă.
Suprafaţa maximă admisă pentru un spaţiu eqonetic pe care-l
vom numi eqoteritoriu este de 400 kmp (după cum am mai menţionat
în câteva rânduri) din această suprafaţă, doar 10% este ocupată cu
eqopiramide, iar restul de 90% reprezintă eqohinderlandul sau
spaţiul-resursă.
Se pun câteva întrebări:
- De ce atât de mult pentru eqohinterland?
- În nici o ţară din lume nu există o asemenea disproporţie între
spaţiul oikumenei (locuibil) şi spaţiul-resursă.
94
Lumea concavă Alex Amoq
- Nu am putea folosi, în anumite regiuni, o altă proporţie, în cadrul
eqoteritoriului? Să zicem 66 % sau chiar 50 %?
- Dar ce este acest spaţiu-resursă, acest eqohinterland atât de vast?
- El reprezintă o suprafaţă acoperita integral, cu nisip, în deserturi;
un areal compact de gheţari pe calota groenlandeză, o suprafaţă de
ocean în jurul micilor insule atolice sau artificiale, un areal oceanic
şi muntos de-a lungul fiordurilor sau o suprafaţă aproape
inaccesibilă pe pantele Munţilor Himalaya sau în Podişurile
Andine. De aceea, poate, va fi bine să lăsăm natura în largul ei.
Pentru că, nouă, ne-ajunge un teritoriu de 10 % dacă dorim să nu
fim lacomi. Acest fapt ne stimulează, în viitor, să ne extindem, mai
departe, mai sus, dincolo de oceane, în spaţiul cosmic. Pe când,
dacă am folosi procente mai ridicate din eqoteritoriile noastre am
deveni stagnanţi, îmbătrâniţi, conservatori.
Dar numai cei ce vor locui în LUMEA CONCAVĂ vor putea
decide asupra lor şi asupra propriilor spaţii-resursă:
eqohinterlandurile. Exemplul Insulei Paştelui trebuie să ne pună pe
gânduri.
Al şaizeci şi patrulea eseu 25.12. 2000
NUMĂRUL "BETA" (β)
Numărul α reprezintă echilibrul, deci cifra 4 sau, în geometria
dinamică π φ . Acest număr deja transpus în valorile acestei
geometrii reprezintă, pentru lumea noastră concavă, unitatea (I).
în schimb, - valoarea numărului β este egală cu 100α = 400, astfel că
vom putea exprima orice suprafaţă în aceste unităţi β.
95
Lumea concavă Alex Amoq
Al şaizeci şi cincilea eseu 26.03.2001
EUROPA EQONETICĂ
Motto: "Moştenirea noastră nu este precedată de nici un testament".
René Char
Într-o anumită măsură, poate că avem noroc, pentru că ne
aflăm, acum şi aici - în Europa începutului de mileniu - în epicentrul
unui cutremur potenţial, la o răscruce de drumuri din care va trebui
să alegem, totuşi... Din fericire pentru noi, europenii, cuvintele lui
Cornelius Castoriadis nu ni se potrivesc: «societatea este bolnavă
dacă încetează să-şi mai pună întrebări». Avem probleme imense si
ne pregătim pentru unele şi mai mari. Ne punem întrebări şi delegăm
sarcina căutării răspunsurilor experţilor noştri care nu ne edifică, din
contră...
- Ce este acum Europa, în primul deceniu al celui de-al
douăzeci şi unu - lea secol?
- În primul rând este Uniunea Europeană a "celor 15" +
încă ceva ce trebuie diferenţiat în două categorii: teritoriile bogate ce
nu doresc să adere, pentru moment (Norvegia si Elveţia) şi
provinciile mai sărace care nu sunt sau nu por fi primite foarte
curând (cea mai mare parte a Estului continental).
Apoi Europa (Uniunea Europeană + restul lumii continentale)
reprezintă un imens hibrid de spaţii emice şi spaţii fagice. În
accepţiunea lui Claude Levi-Strauss doar două strategii s-au folosit în
istoria umană, de fiecare dată când a apărut nevoia de a face faţă
faptului că cei din jur sunt diferiţi: strategia antropo-emică şi cea
antropo-fagică.
Prima strategie înseamnă "vomitarea" celorlalţi, percepuţi ca
străini. Variantele extreme ale acestui mod de gândire sunt:
încarcerarea, deportarea, crima, genocidul, separarea spaţială,
ghetourile urbane, accesul selectiv în anumite spaţii şi blocarea
selectivă a utilizării lor.
Cea de-a doua strategie constă într-o "asimilare" a
substanţelor străine: "ingerarea, devorarea corpurilor şi spiritelor
străine pentru a le face prin intermediul organismului, imposibil de
96
Lumea concavă Alex Amoq
deosebit de corpul devorator şi identice cu el. Această strategie a luat
diverse forme: de la canibalism până la asimilarea forţată - cruciade
culturale, războaie de erodare a obiceiurilor, calendarelor, cultelor,
dialectelor şi superstiţiilor locale". Exilarea sau anihilarea celorlalţi
versus suprimarea sau anihilarea diferenţelor lor.
Dacă în prima variantă vom rămâne întotdeauna nişte străini,
nişte meteci toleraţi undeva la marginea cetăţii, în cea de a doua
variantă avem măcar posibilitate de a ne integra într-o altă cultură,
limbă, religie, putând deveni cetăţeni de rangul I. Este diferenţa
dintre modelul german, antropoemic şi "melting pot"-ul american,
antropofagic.
În noua Europă a naţiunilor să ne lăsăm deci înghiţiţi
(cultural)?
În al treilea rând, Europa reprezintă o comunitate de sedentari
îmbătrânită şi asaltată de nomazii Răsăritului. Se repetă oare istoria?
Veneau atunci, în Imperiul Roman de Apus, triburi diverse în
căutarea unei vieţi mai bune şi a bogăţiei. Cu siguranţă că acei
barbari au devenit civilizaţi după îmbăierea în termele romane. Dar
acum, de ce vin nomazii? Pentru un pământ mai fertil şi o climă mai
blândă? Acestea nu mai reprezintă mare lucru în epoca post-
industrială.
Pentru un loc de muncă într-o industrie care foloseşte doar
roboţii? Nici gând!
Pentru ceva exprimat metaforic şi vag dar perceput şi intuit
de toţi oamenii, de pe toate continentele: pentru dreptul de a fi altfel,
pentru posibilitatea unică de a nu fi nici "înghiţit" cultural dar nici
marginalizat într-un ghetou al străinilor, pentru dreptul de a fi liber
trăind într-o comunitate tolerantă. De aceea Europa se extinde, spre
Est. Oricum, ea va rămâne, mereu, prea mică...
97
Lumea concavă Alex Amoq
Al şaizeci şi şaselea eseu 03.02. 200l
EPISTOLA A UNSPREZECEA CĂTRE MARCHALL T.
SAVAGE
Ascensorul spaţial (2)
Poate că cea mai incitantă direcţie de acţiune a pregătirii
cuceririi astrului nopţii va aparţine DOMENIULUI MEDIATIC care
va avea un rol hotărâtor în pregătirea opiniei publice pentru crearea
unei atmosfere favorabile proiectului selenar. După primele rezultate
bune în plan economic cu siguranţă că rolul «mediilor» va fi mai
uşor. Se vor înfiinţa organizaţii de protejare a cyberilor -albinuţe sau
de conservare a mediului iniţial al Selenei dar nu ne putem abate de
la planul iniţial: precis, dur, nemilos dar eficient. Cum ar arăta azi
America dacă primii colonişti nu ar fi lăsat spaţiul liber pentru
crearea unei noi lumi? Această metodă pare inumană (şi este) dar are
o eficienţă verificată. Este o metodă stelară ce a fost aplicată, cu
succes, pe rudele noastre îndepărtate, nemanipulate genetic,
neanderthalienii şi cro-magnonii.
Cu siguranţă că va fi necesară o reţea de televiziune, să-i
zicem S.N.N. (Selenian News Network) în stil «Discovery» sau
C.N.N., o revistă auxiliară precum «National Geographic» şi foarte
multă informaţie în Media din fiecare areal de civilizaţie: pe limba
lui pentru fiecare.
De abia după ce primele fluxuri imense de energie electrică
selenară ne vor veni în antenele parabolice instalate pe munţii înalţi
ai Terrei, vom putea să trecem rapid la colonizarea oceanelor, nu
numai în zona inter-tropicală.
Dar până atunci, la fel (într-o primă etapă) ca şi în privinţa
explorării Selenei, se vor lista şi carta (în detaliu) toate insulele
nelocuite ale Oceanului Planetar după care se vor cumpăra sau
închiria (pe 99 ani) cele disponibile de către societăţile ce au investit
în "aventura selenară". Pentru că va trebui să fie o legătură, mereu, în
observarea evoluţiei societăţii umane pentru a putea face predicţii cu
uşurinţă.
Si iată că am ajuns deja de unde am pornit: adică la
98
Lumea concavă Alex Amoq
«EQONET» - acea primă cărămidă pusă la temelia unui viitor posibil
galactic; pentru că cel mai arhaic dar şi modular, în aceiaşi timp,
ascensor spaţial, este reprezentat de casa eqopiramidală aflată la
îndemâna oricui, pe care presa l-a (îl va) lansa(t) cu succes.
Al şaizeci şi şaptelea eseu 28.03.2006
SUFLETUL UNIVERSAL
Câinele este întotdeauna câine. El nu poate fi om pentru că îşi
aminteşte de binefăcătorii săi.
Al şaizeci şi optulea eseu 29.10. 2000
A ŞAPTEA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI
Neguţătorii concavităţilor (2)
Către Teocraţi,
Cine suntem noi, teocraţii, pentru a ne permite să imaginăm noi
universuri, noi direcţii de dezvoltare, noi reforme pe care, culmea,
adepţii noştri le aplică după câteva decenii?
Suntem nişte visători neadaptaţi societăţilor în care trăim, nu
pentru că nu am putea - am încercat şi am reuşit, parţial - ci pentru că nu
dorim să reproducem un sistem care nu mai merge...
Suntem nişte gânditori - independenţi (acesta este atributul
nostru esenţial) care am refuzat să ne înregimentăm, cândva, într-o
structură existentă cum ar fi o universitate, un minister, un comitet
executiv sau un consiliu, ducându-ne existenţa, fiecare cu meseria
noastră iniţială de pescari, vameşi, retori, medici de ţară, dar având
încredinţarea absolută a materializării adevărurilor pe care noi, deja,
le-am văzut. Prietenii noştri ne iau în râs dar ne aplică descoperirile,
iar noi nu ne supărăm pentru că avem simţul umorului: suntem în
primul rând, democraţi.
Suntem iniţiatorii celui mai vast program potenţial de
construcţii, într-o anumită măsură în sens propriu, de la Zidul
chinezesc până acum.
99
Lumea concavă Alex Amoq
Revoluţia propusă de noi este o revoluţie a mentalităţilor care
vor demola zidurile civilizaţiei noastre milenare pentru a le înlocui
cu coloanele de susţinere ale noului nostru univers concav.
Cu siguranţă că nu întâmplător, acum, ne-au dat târcoale
aceste idei de metamorfozare a civilizaţiei noastre: acum, călare pe
două milenii, acum, când spaţiul agricol convex, cu toată aşa-numita
"revoluţie verde", şi-a atins limitele, acum când ne pregătim să facem
pasul hotărâtor spre ieşirea din puţul nostru gravitaţional, spre stele.
Fiecare dintre noi, teocraţii, renunţăm, de bună-voie, la câte
ceva important care ne leagă de această lume. Renunţăm pentru că ni
s-a arătat în visele noastre o altă lume, pe care poate că noi, teocraţii,
nu o vom vedea niciodată dar pe care o ştim reală, cândva, într-un
viitor ipotetic. Este o promisiune a destinului în care noi credem cu
tărie.
- De ce a renunţat, oare, Sakia Muni la regatul său nepalez pentru
a deveni Buddha, a bântui întreaga Indie şi a nu-şi mai revedea
niciodată regala sa familie?
- De ce s-a hotărât Moise - succesorul faraonului - să-şi ia
poporul plecând în pribegie, prin deşert?
- De ce s-a îndreptat Iisus spre Ierusalim când ştia că va fi jertfit
precum un miel?
- De ce oare, Mohamed, la 50 de ani, bogat negustor si proprietar
de cămile, în urma unui vis, a îndrăznit să arate semenilor ceea
ce văzuse, riscându-şi viaţa şi proprietatea?
- Ei bine, pentru că toţi aceşti mari înaintaşi ai noştri au "văzut"
ceea ce avea să vină.
- Ei toţi erau chemaţi de către "destinul lumii" să arate calea pe
care să meargă ceilalţi muritori de rând. Ei toţi nu au fost decât
nişte vestitori ai unui viitor ce s-a împlinit. Dar nişte vestitori
divini. Ei sunt predecesorii noştri în ceea ce vom întreprinde.
De aceea, noi, teocraţii, nu putem fi savanţi ai lumii prezente,
academicieni, conducători de state, preşedinţi de corporaţii
multinaţionale, lideri de sindicate sau partide, pentru că nu am gândi
bine, nu am fi liberi în idei şi nu am fi inspiraţi. Dacă am fost cândva,
am demisionat din vreme, pentru a ne concentra doar asupra menirii
noastre.
100
Lumea concavă Alex Amoq
Noi nu ştim meşteşugul noii LUMI CONCAVE pe care v-o
sugerăm, dar noi vedem ansamblul ei. Cei ce ne vor urma o vor putea
contura în reţeaua potenţial infinită a EQONET-ului.
Şi, în sfârşit, noi, teocraţii, suntem aproape de momentul în
care ne vom îmbarca pe o corabie care ne va fi casă şi grădină, loc de
refugiu, cu care vom porni într-o călătorie fără întoarcere spre un
viitor nesigur.
Dar noi vedem că "dincolo" ne aşteaptă o nouă lume...
Ei bine, de noi, teocraţii - neguţători de idei, depinde ca acea
lume întrezărită să fie cea reală. Nu trebuie să facem decât primul
pas: să ne construim prima eqopiramidă!
Spre viitor cu bucurie, Al XII-lea Fondator
Al şaizeci şi nouălea eseu 23.11.2000
FORUMUL "LUMII CONCAVE"
Reprezintă douăsprezece personalităţi ce şi-au câştigat locul
de fondator, prin fapte, în sprijinul dezvoltării LUMII CONCAVE.
- Cum va fi mai bine să se facă confirmarea celor
douăsprezecefondatori? Si după ce criterii?
- Probabil că singura modalitate simplă, clară şi democratică va fi
cea asigurată prin procedura alegerilor de către Consiliul
Guvernatorilor noilor eqoteritorii, în mod succesiv, an de an.
Astfel, dacă primele douăsprezece eqoteritorii şi-ar alege
guvernatorii în ianuarie 2010, aceasta ar însemna că în iulie 2015 ar
putea fi validat primul fondator, în 2016 al doilea, până în 2026, când
s-ar putea completa «forumul» cu cel de-al doisprezecelea.
Poate că, pentru desemnarea succesorilor (după dispariţia
fondatorilor) va fi bună confirmarea acestora de către Consiliul
Guvernatorilor după ce fondatorii şi-au desemnat succesorii.
- Ce se va-ntâmpla dacă un succesor nu ar fi ales?
- Atunci fondatorul va propune un altul, agreat de Consiliu,
şi numai după aceea va putea să moară liniştit. Probabil
că, imediat după instalarea celor 12 fondatori (în anul
101
Lumea concavă Alex Amoq
următor) va începe desemnarea succesorilor, după acelaşi
sistem, an de an.
Locul de pelerinaj anual, la fiecare solstiţiu de vara este lângă
piramida lui Keops.
Durata totală a acestei conferinţe este de şapte zile.
- Ce au de făcut cei 12 fondatori pe parcursul senectuţii lor, în
aşteptarea desprinderii de aceasta lume?
- În primul rând, au de scris tot ceea ce vor fi în stare în legătură
cu noua lume concavă pe care o vor patrona spiritual.
- În al doilea rând, au de călătorit în actuala lume şi de explicat:
- de ce trebuie să ieşim din puţul gravitaţional al Terrei?
- de ce trebuie să colonizăm Luna, Marte şi Centura de
Asteroizi?
- de ce trebuie să ne schimbăm modul de viaţă energofag?
- de ce ne vom antrena până la 80 de ani pentru ca la 81 să
putem alerga la Maraton?
- de ce trebuie să avem un stil de viaţă de culturişti fără însă a
participa la competiţia de la Las Vegas?
- de ce nu avem voie, pentru nici un motiv, niciodată, să
utilizăm războiul împotriva semenilor noştri?
În al treilea rând, fondatorii au de înfiinţat institute de cercetări
eqonetice, de inaugurat universităţi, de îndrumat noile generaţii.
Şi în sfârşit, ei au de patronat conferinţele, simpozioanele,
expoziţiile vechii lumi pentru a o ajuta să renunţe, mai uşor, la
bogăţia sa opulentă şi sfidătoare alături de cea mai neagră mizerie, la
alergarea după o glorie sterilă, la obsesia creşterii, cu orice preţ, a
produsului intern brut pe cap de locuitor şi la alte asemenea
enormităţi.
Fondatorii trebuie doar să ne convingă să ne punem, fiecare
dintre noi, doar o singură întrebare:
- CINE SUNT EU?
- Ca în budismul Zen. Şi de aici căile sunt deschise,
pentru fiecare dintre noi. Să încercăm, aşadar, să plonjăm în noi-
înşine...
102
Lumea concavă Alex Amoq
Al şaptezecelea eseu 31.12.2000
SPIRITUL LUI AVERROES
În grădina casei sale din Cordoba, o frumoasă cetate
înmiresmată de leandri şi smochini din ultimul califat rămas
omeyad, după patru secole de la "pronunciamento" - ul de la
Damasc, când Moawya, primul abasid, a transferat capitala
imperiului lui Allah la Bagdad (un amănunt coloristic ne poate
dezvălui multe: culoarea veşmintelor abasizilor era negrul spre
deosebire de cea a omeyazilor - albul), ei bine Ibn Roshd, Averroes -
latinizat) îşi întâlnea prietenii, filosofi şi neguţători ai Emiratului
Granadei, în grădina casei sale, cu o regularitate proverbială.
Subiectele lor preferate de conversaţie erau reprezentate de o lume
apusă demult, de peste 14 secole, situată ceva mai la răsărit de
cetatea lor, cam prin dreptul Egiptului (îl cunoşteau bine pentru că
fuseseră în pelerinaj la Mecca) dar peste mare; era o ţară muntoasă,
plină de insule şi peninsule dar cu o climă blândă şi cu aceeaşi
vegetaţie ca şi "aici, la noi, în Cordoba". Ceea ce nu reuşeau ei să-
nţeleagă era modul de reprezentare al unui spectacol de teatru. Dar
ascultându-l pe Averroes relatând, cu talentul său unic, desfăşurarea
"Antigonei la Epidaur", ei trăiau evenimentul, ei plângeau, se
bucurau, sperau... Ei deveniseră mai greci decât contemporanii
tragedienilor.
La încheierea povestirii, Averroes - mijlocitorul dintre
Aristotel şi Europa - după o savuroasă conversaţie - dialog, în faţa
tradiţionalelor cafele servite la umbra chiparoşilor, spre asfinţit, le-a
spus:
"Noi, cei de azi, aici în Cordoba, nu ştim şi nu vom putea şti
niciodată cum s-a desfăşurat un spectacol de teatru în patria sa însă îi
înţelegem bogăţia sentimentelor transmise publicului, îi apreciem
frumuseţea, îi admirăm realismul. Allah i-a făcut nemuritori pe greci
pentru că a închis în aceste pergamente pe care noi tocmai le-am
tradus, atâta viaţă reală şi atâta suferinţă încât ne dau lacrimile; dacă
am putea, am sări să-i salvăm, acum. Ei sunt mai mult decât fraţii
noştri, ei sunt modelele noastre de comportament. În schimb, faţă de
103
Lumea concavă Alex Amoq
ei, noi avem un mare avantaj: perspectiva. Noi putem compara
realitatea zilelor noastre cu vremurile lor. Noi îi avem pe ei pe când
ei au fost singuri".
Şi astfel, Aristotel a pătruns în Europa, prin intermediul unui
mijlocitor genial. Drumul nostru spre stele a început în grădina lui
Averroes.
Această povestire reprezintă una dintre cele mai frumoase
nuvele ale lui Jorge Luis Borges.
Dacă locul începutului de drum stelar este Cordoba, secunda
zero este, cu siguranţă, peste câteva momente: 00.00.00. 01.01.2001 .
Fie ca Noul Mileniu să ne aducă, la fiecare, tot ceea ce ne
dorim: mai multă asimetrie (φ) !
HOD
Al şaptezeci şi unulea eseu 30.22.2000
ASIMETRIA DIN MINE
Urcuşul meu permanent spre culmi sau, mai actual, spre
vârful Marii Piramide Keops, îmi induce ideea apropiatei coborâri şi
cantonarea mea la poalele ei pentru a-mi trage sufletul şi pentru a
reflecta, puţin.
Ce trebuie să-nţeleg?
Că...
- nu trebuia să fi urcat în vârful Marii Piramide, niciodată,
pentru a nu regreta coborârea şi a nu trăi ca o umbră, cu
104
Lumea concavă Alex Amoq
convingerea că sunt un "fost", că gloria mea este o amintire,
mereu mai îndepărtată?
- nu trebuia nici măcar să-mi doresc să vizitez Egiptul, trăind
gregar, mereu cu ochii în pământ şi refuzând să privesc cerul
înstelat, ca toţi cei din jurul meu?
- nu trebuia să cobor din vârful Marii Piramide, împietrind
acolo sau lăsându-mă trăsnit, sau lipindu-mă, săpându-mă,
încastrându-mă, printr-o metodă oarecare, altfel spus
cramponându-mă pentru eternitate de punctul de inflexiune
dintre prezent şi infinit în aşteptarea întâlnirii cu zeii?
- nu trebuia să reflectez "puţin" după coborârea din vârf
devenind un turist disciplinat, developând filmul aparatului
meu fotografic şi prezentându-l cu emfază celor din peştera
mea (cei cu privirea-n pământ) prin câteva cuvinte tipice pentru
acel "topos": "iată că picioarele mele au călcat şi peste acest
vârf oarecare al aşa-zisei Mari Piramide", stârnind invidia
comunităţii mele?
Eu vreau să înţeleg doar atât:
Că...
- mi-am descoperit umanitatea din mine, acum, călătorind cu
gândul până în vârful Marii Piramide de unde perspectiva este
diferită: privind în jos te simţi stăpânul lumii, trăind beţia
puterii la propriu, în schimb, privind în sus, observi singura
realitate pe care trebuie să o cultivăm noi, oamenii... atunci
când reflectăm (atât de rar o facem!). În acel vârf existenţial
ne dăm seama că suntem nişte firişoare de nisip în bătaia
vântului Saharei, că marea înţelepciune pe care ne-o transmit
zeii (doar atunci când ne lasă să urcăm acolo, în vârf) este de
a ne vedea propria micime; doar având această convingere
săpată cu trudă în sufletele noastre, putem să începem să
construim; o altă casă, o alta planetă, un alt univers, o altă
lume... pentru că toate acestea reprezintă cu totul altceva
decât cele ce au fost, reprezintă un alt spirit, reprezintă
asimetria din noi.
Privind, totuşi, în jos, din vârful Marii Piramide Keops,
putem vedea şi ceva pozitiv: apotema care este un multiplu al
105
Lumea concavă Alex Amoq
numărului φ. Ne vom întreba fericiţi:
- Care este raportul dintre apotemă şi noi-înşine? Pentru că
ştim că-n fiecare din noi există numărul φ.
- Asta înseamnă frumuseţe, transparenţă, lumină, adevăr,
energie interioară, perseverenţă, generozitate, altruism,
modestie, mişcare, progres, cultură şi asimetrie.
Aceasta este marea descoperire a excursiei noastre la
piramide: numărul φ din interiorul fiecăruia dintre noi.
Al şaptezeci şi doilea eseu 24.02.2001
CELE TREI AREALE EQONETICE
Această clasificare a ştiinţelor eqonetice potenţiale, sub forma
unei triade, ar putea fi forţată dar, în momentul actual (începutul
celui de-al XXI-lea secol) pare a răspunde cel mai bine celor două
provocări majore ale viitorului apropiat: producerea (ποιεσισ)
clonelor umane şi dezvoltarea explozivă a societăţii roboţilor. Cele
trei ramuri ale eqonetologiei ar putea fi denumite şi:
1. Eqonetologia biologică (a vieţii organice).
2. Eqonetologia ambientală.
3. Eqonetologia socială.
Aşa cum este normal, bioeqonetologia se ocupă cu studiul
interrelaţiilor dintre prelungirea vieţii omului, prin metode naturiste
cum ar fi: un alt tip de alimentaţie, o nouă medicină preventivă, o
hiperactivitate sportivă care presupune şi menţinerea unei forme
erotice perfecte până în ultima zi a vieţii, însemnând cel puţin 100
ani tereştri şi noul său mediu de viaţă, piramida eqonetică.
În acest sens, quadrivium-ul bioeqonetic cuprinde: noua
agricultură eqonetică marcată de revoluţia "B.G." (Blue-Green),
nutriţionismul eqonetic, medicina chakrelor şi activităţile sportive de
întreţinere pe termen lung (fitness-ul este cel mai potrivit exemplu).
Noii actori sociali - clonele umane - ar putea fi studiaţi în
cadrul medicinii eqonetice.
În ceea ce priveşte «eqonetologia ambientală» trebuie
subliniate cele două direcţii posibile de cercetare aparent fără
106
Lumea concavă Alex Amoq
legătură: «urbanismul eqonetic» şi «selenologia». Primul porneşte de
la modelarea spaţiului apropiat, terestru, prin acoperirea sa cu o reţea
concavă de eqopiramide într-o proporţie relativ redusă, (cel mult
10% din suprafaţa totală a Terrei) pe când «selenologia» va studia
terraformarea craterelor selenare de către minicyberii autoreplicanţi:
va fi, în acelaşi timp, atât o sociologie a roboţilor cât şi o etologie,
dar şi o inginerie informatică. Aceasta va presupune observarea
minicyberilor, «in situ».
Eqonetohidrologia reprezintă sistemul sanguin, atât al
eqopiramidelor terestre cât şi al viitoarelor cratere amenajate ale
Selenei, iar energetica eqonetică va fi sistemul limfatic al
eqopiramidelor şi al craterelor cu menţiunea că, iniţial, fiecare reţea
eqopiramidală terestră va avea propriile surse energetice (eoliene,
hidro, mareomorice, solare), pe când craterele selenare se vor bucura
de energia solară infinită. Această binefacere reprezintă "aurul
Americii secolului al XXI-lea"; ea va putea fi transferată Pământului,
cât mai curând posibil.
Al şaptezeci şi treilea eseu 19.05.2001
VAGABONDÂND PRIN LITERATURĂ
Ketter: prin natura sa, omul este un vânător înnăscut; de aceea
este inteligent. Privesc gâscă din grădina mea: mă sâcâie; aş fi putut-
o mânca de trei ori dar n-am vrut; oricum aparţine vecinei mele; într-
un fel este de înţeles: îşi apară bobocii. Creierul său, însă, este prea
mic: se teme inutil. Numai vânătorii pot fi inteligenţi: supravieţuiesc
sfâşiind sau dispar. A treia cale nu există.
În timpurile moderne vânătorii din noi s-au metamorfozat în
pescari. Când vedem mişcând pluta nu ne bucurăm doar pentru
liniştea lacului, aerul curat sau carnea foarte sănătoasă a peştişorului
ci pentru altceva, cu mult mai important: spiritul nostru de stăpânitori
se descătuşează. Doar atunci trăim cu adevărat.
Ketter, în vechea ebraică: coroană, început, cifra UNU.
Chokmah: cel mai frumos an: septembrie 2000 - august 2001;
castelul din Wittgenstein. Refugiu? Exil voluntar? Retragere la ţară?
107
Lumea concavă Alex Amoq
Poate...
Cu siguranţă, destin. LUMEA CONCAVĂ nu se putea naşte
decât aici, în "cotadge"-ul domnului Costel: două camere, 7 vişini,
foarte multă iarbă, viţă-de-vie, apă potabilă şi un nuc gigantic: el mă
inspiră. Fără televizor, fără vecini; singur privind linia orizontului:
dincolo de râu.
Chokmah: înţelepciune: cifra DOI în ebraica veche.
Binah: cum ar suna mai bine un titlu de carte: "romanul
holografic" sau "eseul eqonetic'? Este prea complicat... De aceea,
ieri, prietenii mei pescari, Ramona şi Nelu, au tras la sorţi ordinea
eseurilor cu excepţia epistolelor care trebuie să aibă o anumită
configuraţie, pentru a-şi păstra sensul. Sunt curios să-mi citesc
propria carte... Probabil că va face şcoală. Ca o plăcuţă holografică: o
spargi, iei un ciob şi priveşti cu ajutorul laserului. Ce vezi? întreaga
imagine a înregistrării iniţiale... Citeşti un eseu şi simţi... setea de
eternitate, liniştea lacului din apropiere, mireasma florilor de Mai...
Binah: Cifra TREI: înţelegere, în limba ebraică.
Chesed: "o lume într-un grăunte de nisip, un rai într-o floare
sălbatică, putând cuprinde infinitatea într-o palmă şi eternitatea într-o
clipa...", Godfrey Devereux dixit; singurul maestru de YOGA
dinamică recunoscut în Anglia.
Chesed: Cifra PATRU: în vechea ebraică atât maiestate cât şi
milă. Să fie sinonime?
Geburah: "Dincolo de Styx" - roman holografic 1988; nepublicat;
aventura antitotalitară. "Călare pe Tsunami" - volumul I al unei
trilogii numite "Dumnezeu iubeşte dialogul", 1992. Volumul II stă la
depozit în miezul de nucă numit creier. Se va intitula "Născut
pokerist". 'Tsunami": primul exil. Francez. "Pokerist": al doilea exil;
şi ultimul: adio Europa.
Geburah: Severitate, tărie: cifra CINCI, în ebraica veche.
Tiphareth: enorm am de călătorit prin mine-însumi pentru că
acesta este singurul Univers cunoscut, oarecum. Şi relatez ceea ce
sunt: jurnalul vagabondajelor mele pe oceanul literelor. Scriitorii au
nevoie de pensii, de salarii, de glorie. Profeţii nu. Ei reprezintă
galaxii autonome. Orgoliu nemăsurat. Mijlocitori, intermediari, aleşi.
O nouă lume se deschide. Povestitori. Ei o descriu. Dar nu vor apuca
108
Lumea concavă Alex Amoq
să vieţuiască acolo.
Tiphareth: Echilibru, frumuseţe: cifra ŞASE. Steaua lui
David?
Netzah: 'Trăind politica" - roman holografic, 1998. Aventura
puterii executive. Cu două secole în urmă: ghilotina; un veac mai
târziu după ghilotinare: plutonul de execuţie sau Siberia. Acum, doar
un obositor proces îndelungat. O experienţă. Continui să cred în
democraţie. De ce oare?
Netzah: Victorie, putere: Cifra ŞAPTE în ebraică.
Hod: traducătoarea de limba engleză a "LUMII CONCAVE"
aşteaptă la Londra, primul exemplar în limba Danubiului. Ea vrea să-l
ofere spre reflectare. Dincolo de ocean. Eu mă visez în Himalaya: un
guru yoghin. Mi-e indiferentă această lume convexă. Să fie bine sau
nu?
Hod: glorie; Cifra OPT, în vechea ebraică.
Yesod: Yoga înseamnă uniune; între trup şi spirit. Două cărţi
publicate: apartenenţa la Uniunea Scriitorilor. Debut editorial
la bătrâneţe: 46 mişcări de revoluţie copernicane. Luther
despre Copernic: "este un prostănac". Cât de puţină înţelegere
pot avea profeţii: unul faţă de celălalt. Îi admir pe amândoi.
Voi fi oare, vreodată, colegul lor?
Yesod: fundaţie; în ebraica veche, cifra NOUĂ.
Al şaptezeci şi patrulea eseu 30.07.2000
„SECTA" EQOLOCRAŢILOR
Într-adevăr: ce sens are să mâncăm alimente care conţin mai
puţin colesterol, mai sănătoase, dacă idealul societăţii noastre rămâne
acelaşi? Să rămânem energofagi distrugându-ne PLANETA? Să ne
menţinem cantonaţi în idealul unui loc de muncă?
Răspunsul eqolocraţilor este negativ. De ce? Pentru că sunt evidente
câteva tendinţe al căror impact ar putea schimba evoluţia noastră
viitoare, ca specie, iată-le:
Vom porni de la premisa că omul este, în primul rând, creator
şi inovator şi nu robot. De aceea va trebui ca cea mai mare parte a
109
Lumea concavă Alex Amoq
timpului său liber să şi-o folosească aşa cum consideră. Aceasta
înseamnă că va lucra în folosul comunităţii doar două ore pe zi în loc
de opt ore pe zi ca până acum. Este adevărat că cei mai mulţi nu vor
gândi, nu vor crea nimic ci vor prefera jocurile şi distracţiile
(LOISIR-ul). Oricum şi aceste activităţi sunt mai apropiate de natura
umană decât munca repetitivă şi forţată. Suntem HOMINI
LUDENSIS. Vor fi, însă, semeni ai noştri care vor prefera să lucreze
mai mult la construcţia eqopiramidelor destinate altor comunităţi şi
în acest caz se vor putea îmbogăţi depunându-şi rezervele financiare
în contul EQONET-ului şi beneficiind integral, desigur. Dar bogăţia
materială nu este un ideal pentru "SECTA" EQOLOCRAŢILOR ci
bogăţia de timp liber întrucât menirea unui eqolocrat este să studieze
până în clipa când închide ochii, bucurându-se mereu, de o sănătate
foarte bună bazată pe un regim alimentar echilibrat în care abundă
spirulina şi pe activitate erotico-hormonală constantă şi foarte
îndelungată. Un eqolocrat nu va ieşi niciodată la pensie pentru că nu
are nevoie. După cum aprecia doctorul Jarvis, durata minimă de viaţă
a unui animal este de 5 ori mai mare decât perioada necesară pentru a
ajunge la maturitate. Deci, viaţa omului ar trebui să fie de 100 de ani.
(5 x 20 ani) trăiţi cu sănătate, cu o constantă activitate fizică şi o
intensă creativitate până în ultimul moment. Acesta este unul dintre
scopurile eqolocraţilor: scopul individual.
Cel social, însă, presupune o creştere explozivă de
eqopiramide, situate în toate mediile geografice terestre pentru
început (deşerturi, calote glaciare, golfuri, fiorduri, oceane din zona
intertropicală) şi apoi în craterele lunare; extinse în toate arealele
geopolitice dar menţinându-şi autonomia financiară şi administrativă
şi colaborând, la nivel orizontal, în cadrul reţelei eqonetice.
Există o infinitate de soluţii în privinţa diverselor configuraţii
spaţiale, atât în interiorul fiecărei eqopiramide cât şi în exterior, prin
diferitele asamblări posibile.
De aceea, fiecare spaţiu eqolocrat, va putea fi proiectat în
funcţie de configuraţia reliefului, de climă, de vegetaţie, de suprafaţa
împădurită şi de fâşiile înguste destinate trenurilor de mare viteză sau
aleilor pentru biciclişti, dar, niciodată autostrăzilor.
În schimb, administraţia EQONET-ului este total
110
Lumea concavă Alex Amoq
descentralizată: fiecare celulă reprezintă o comunitate aproape
independentă alegându-şi propriul guvernator (pentru doar două
mandate) şi un consiliu după aceeaşi regulă dar vor trebui precizate
două legături ale confederaţiei: cea de natură spirituală care se va
manifesta prin pelerinajul anual al guvernatorilor LUMII CONCAVE
la piramida lui Keops şi cea de natură politico-materială prin
acordurile de funcţionare dintre statul-gazdă şi eqopiramidele
amplasate pe teritoriul său.
Astfel, dacă pe teritoriul Canadei, Australiei, Japoniei sau
Italiei funcţionarea eqopiramidelor va fi chiar încurajată, va fi mai
greu de crezut că se va aplica aceeaşi relaţie pe teritoriul Libiei,
Ciadului, Sudanului sau Irakului.
De asemenea pe insulele pustii, situaţia va fi mai uşoară, fie
prin cumpărarea fie prin concesionarea acestora.
S-ar putea produce o revoluţie (detest acest cuvânt!) şi în
domeniul familial, întrucât mandatul unei căsătorii ar putea fi de doar
şase luni, dar s-ar putea prelungi fără limită. Oricum, chiar şi
sărbătorirea divorţului ţine de un grad mai înalt de civilizaţie.
Creşterea numărului de membri ai unei piramide se va face pe
două căi: prin naşteri şi prin imigraţie. Ideea dominantă este de a
stimula explozia demografică în aceste spaţii pentru a favoriza
cucerirea deşerturilor, a oceanelor şi, mai cu seamă, a spaţiului
cosmic apropiat.
Aceasta este esenţa apariţiei EQONET-ului.
Al şaptezeci si cincilea eseu 22.02. 2001
BAZELE EQONETOLOGIEI
Această introducere în eqonetologie s-ar putea referi la patru
aspecte esenţiale:
1. Scopul eqonetologiei.
2. Metodele de lucru folosite.
3. Mijloacele eqonetice.
4. Modelele şi modulele eqonetice.
111
Lumea concavă Alex Amoq
Ar trebui să precizăm, înainte de a detalia cele patru aspecte
de mai sus, că eqonetologia înseamnă o metapiramidologie aplicată
şi interconectată între medii foarte diverse (inclusiv spaţiul cosmic).
Autorul acestui demers a pornit de la aplicarea efectului de piramidă
cu dimensiuni standard (adică multipli sau submultipli ai triadei
clasice "2 / φ /φ ", unde 2 reprezintă latura bazei pătratice, φ
reprezintă înălţimea şi φ reprezintă apotema).
LUMEA CONCAVĂ este o reţea de piramide în piramide ce
captează energia cosmică şi produce efecte benefice uimitoare.
Dar să detaliem cele patru aspecte ale eqonetologiei...
1. Scopul acesteia, în plan teoretic, este de a studia toate
efectele posibile apărute în "LUMEA CONCAVĂ" asupra
locuitorilor săi voluntari, autoreplicanţii: oameni, clone umane,
cyberi, animale, plante.
La nivel practic eqonetologia îşi propune să convingă actuala
castă dominantă - cea a humanoizilor tradiţionali - de a se muta în
LUMEA CONCAVĂ în decurs de un secol, lăsând mai bine de 90 %
din suprafaţa totală a uscatului planetar în stăpânirea "Imperiului
Verde" (păduri, preerii, tundre, etc.). De asemenea, îşi mai propune
să deschidă, larg, porţile acestei noi lumi şi pentru clonele umane dar
şi pentru cyberi, specii ce vor fi cooptate şi nu marginalizate sau
subjugate.
2. Metoda inversiunii timpului reprezintă marea noutate, în
plan metodologic. Ea presupune construirea concretă a unui model
de viitor, la scară miniaturală, observarea acestui model şi
reconstruirea prezentului imediat în funcţie de concluziile rezultate în
urma acelui experiment. Concret: trimiterea unui mic grup de cyberi-
pitici (scara l: 10 din cea umană) pe Lună, autoreplicărea lor, in situ,
expansiunea explozivă şi amenajarea craterelor în vederea venirii
noastre şi, în sfârşit, dispariţia completă a acestei prime generaţii de
roboţi pentru a ne face loc nouă, humanoizilor, clonelor umane şi
cyberilor cu aceleaşi dimensiuni ca şi noi.
Observarea acestei societăţi de mini-cyberi va reprezenta
primul mare studiu asupra sociologiei roboţilor.
În planul comunicării nu vom putea accepta decât metoda
persuasiunii bazate pe dezbaterea democratică, argumentată, şi
112
Lumea concavă Alex Amoq
nicidecum arbitrariul unor "profeţi acustici".
3. Mijloacele eqonetice vor putea fi multiple: catedrele de
eqonetologie sau de discipline aparţinătoare în cadrul marilor
universităţi, firme comerciale ce exploatează efectul de piramidă,
organizaţii nonguvemamentale, secte eqonetice gnostice, grupe de
studiu şi bănci care vor finanţa diversele programe eqonetice.
4. Modelele configuraţiilor eqonetice reprezintă asocieri de
module simple sau multiple, în plan orizontal, în funcţie de formele
de relief şi de obiectivele de dezvoltare ale iniţiatorilor modelului în
cauză, Iată câteva exemple:
- modelul fiordurilor amplasat linear de-a lungul liniei
ţărmului;
- modelul microinsulelor coraligene având în mijloc un
macromodul cu pilonii de susţinere înfipţi în minuscula insulă
coraligenă şi, circular, macromodulele care plutesc pe ocean fiind
ancorate prin cabluri orizontale de centrul modelului;
- modelul pantelor foarte abrupte ale munţilor având module
ferite de avalanşe.
Există, cu siguranţă o infinitate de posibilităţi.
Al şaptezeci şi şaselea eseu 04.02.2001
EPISTOLA A DOUĂSPREZECEA CĂTRE MARSHALL
T. SAVAGE
Despre «democraţia pură»
Mă tem de oamenii care nu au vicii pentru că ei ar putea să-şi
găsească o pasiune în politică. Cu atât mai mult cu cât ei, fiind
conştienţi de lipsa viciilor, ar putea deveni infatuaţi.
Iată premisa individuală pentru naşterea tiranilor. Iar premisa
colectivă este chiar aşa numita societate a «democraţiei pure».
Ea reprezintă un fel de democraţie participativă lărgită la toţi
membrii săi. Este adevărat că "arma" acestei posibile formule a
apărut dar nu există restricţii asupra ei, pentru moment. Când vor
exista atunci societatea va deveni şi mai controlată şi mai restrictivă.
113
Lumea concavă Alex Amoq
Această "armă" este INTERNET-ul.
Studiind grupurile de copii şi tineri americani supuşi
impactului educaţiei non-directive, Hannah Arendt remarca, într-un
interesant eseu, că dictatura majorităţii în cadrul grupului este cauza
principală a proliferării bandelor de cartier. Modul de viaţă al unui
astfel de tânăr nu este conceput (de el-însuşi) decât în cadrul
grupului, expulzarea sa însemnând un fel de sfârşit al lumii.
Veţi spune că acolo grupurile sunt mici iar membrii se
cunosc unii cu alţi. Nici o teamă, va fi mult mai simplu de creat
majorităţi decidente în Galaxia INTERNET de către indivizi sau
grupuri ferite de lumina reflectoarelor.
Şi apoi, mai este ceva foarte important. Una dintre cele mai
importante revendicări, în societatea ateniană a secolului de aur
(unde mi-ar place să trăiesc) al cărei purtător de cuvânt a devenit
Socrate, a fost obţinerea derobării de responsabilităţile politice pentru
filosofi. Şi democraţia ateniană (participativă) l-a condamnat la
moarte!
Nu, nu este de acceptat sistemul acesta de guvernare în
LUMEA CONCAVĂ ci cel clasic, reprezentativ, dar cu limitarea
mandatelor la două şi pentru aleşii puterii legislative. Un sistem cât
mai apropiat de cel elveţian va fi, poate, mai nimerit. Dar cum fiecare
entitate politică nu poate fi mai mare decât un comitat, nu va fi un
pericol prea mare de tiranie.
Să lăsăm, aşadar, pe inventatori să inventeze şi pe cei cu
vocaţie politică să se bucure de consumarea puterii. Înfruptarea lor va
dura doar două mandate.
Al şaptezeci şi şaptelea eseu 18.07. 2000
EXPERIMENTUL BIOSFERIC
"Biosfera II" a fost un experiment ce depăşea vremurile,
revoluţionar în multe privinţe.
În deşertul Gilla din Arizona, între 1989 şi 1991, a fost
amplasată o structură geodezică ermetic închisă fată de mediul
exterior, având o cupolă transparentă şi un biotop de climă caldă.
114
Lumea concavă Alex Amoq
Ideea fundamentală presupunea producerea oxigenului necesar celor
opt voluntari biosferieni precum şi a tuturor resurselor alimentare
necesare unei şederi de doi ani.
Ei ţineau câteva capre, cultivau pomi fructiferi şi cafea trăind
într-un spaţiu etanş dar cu o configuraţie variată a reliefului, cu un
râu care se vărsa într-un lac, cu o vegetaţie diversă, de la junglă până
la deşert.
Totul era amplasat pe o suprafaţa mai mică de două hectare
(dacă-mi amintesc exact).
Scopul presupunea construirea acestui tip de biosfere pe
Marte şi pe alte planete sau sateliţi pe care omul îi va explora într-un
viitor ipotetic.
Ideea era generoasă pentru că s-a constatat sentimentul de
frustrare al fiecărui om nevoit să trăiască, mult timp, în condiţii de
claustrare, în spaţii închise.
Din nefericire cei opt cercetători şi-au încheiat misiunea după
câteva luni întrucât "Biosfera II” nu a reuşit să le asigure oxigenul
necesar.
Probabil că experimentul era prea complex şi că nu
parcursese nişte etape preliminare esenţiale pentru o deplină reuşită.
Iată de ce considerăm că Proiectul EQONET va reprezenta
veriga de legătură între o lume veche, convexă, foarte fragilă, expusă
cataclismelor de orice natură şi o lume nouă, concavă, semiînchisă
modular dar total deschisă informaţional, bazată pe micile comunităţi
active.
Al şaptezeci şi optulea eseu 27.12. 2000
O.T.E.C.
Piramida AMOQ are, după cum am mai menţionat, latura
bazei de 100 de metri, suprafaţa bazei de un hectar, înălţimea de 63,6
metri şi apotema de 80.9 metri.
Această piramidă nu există şi nu ne interesează, deocamdată,
decât pentru a avea un reper comun atât pentru LUMEA CONVEXĂ
cât şi pentru LUMEA CONCAVĂ.
115
Lumea concavă Alex Amoq
Amenajarea insulelor plutitoare ce vor susţine centralele
O.T.E.C. (Ocean Thermal Energy Converter) se va face,
incomparabil mai avantajos, pe astfel de structuri piramidale întoarse
cu vârful spre fundul oceanului.
- De ce?
- În primul rând datorită modularităţii acestora şi în al doilea
rând datorită apreciabilei flotabilităţi oferite, comparabile
cu ceea ce propune Marshall T. Savage pentru insulele sale
plutitoare, în uluitoarea şi stimulanta sa carte,
"PROIECTUL MILENIUM".
Apoi, pentru că este mult mai uşor de creat şi de menţinut o
structură modulară cu patru laturi decât una cu şase laturi şi în sfârşit,
pentru că efectul de piramidă sporeşte enorm productivitatea
mariculturii.
Al şaptezeci şi nouălea eseu 30.10. 2000
A OPTA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI
Conştiinţă a morţii: istoria
Către Istorici,
Şi pentru că ne apropiem de sfârşitul acestor reflecţii, vă voi
ruga, dragi istorici, să încercăm să pătrundem sensul adânc al
cuvintelor lui Octavio Paz dintr-un eseu remarcabil intitulat "Dubla
Flacără" şi publicat în 1993. Spunea Octavio Paz:
"Viitorul este impenetrabil - aceasta este lecţia pe care ne-au
dat-o ideologiile care pretind că deţin cheile istoriei. E drept că
orizontul se acoperă de semne, uneori: cine le face şi cine le poate
descifra?
Toate sistemele de interpretare au dat greş. Trebuie să o luăm
de la început şi să ne punem întrebarea pe care şi-au pus-o Kant şi
ceilalţi întemeietori ai filosofiei moderne, între timp; nu mi se pare
hazardat să denunţ superstiţia istoriei. A fost şi este încă o mare
prăvălie cu noutăţi, unele minunate, altele înfricoşătoare; a mai fost
şi o uriaşă cârciumă în care se acumulează repetiţii şi cacofonii,
deghizări şi măşti.
116
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq
După orgiile intelectuale ale secolului al XX-lea trebuie să nu Al optzecelea eseu 23.02.2001
mai avem încredere în istorie şi să învăţăm să gândim cu sobrietate.
Exerciţiu de despuiere, de travestire, de smulgere a măştilor. Ce se AREALE SI RAMURI EQONETICE
ascunde sub ele? Chipul prezentului? Nu, prezentul nu are chip.
Sarcina noastră este tocmai să-i dăm un chip. Deşi clasificările sunt plictisitoare, în mod frecvent, ele sunt
Prezentul este o materie în acelaşi timp maleabilă şi necesare. Iată o propunere de clasificare a eqonetologiei...
neascultătoare, pare că se supune mâinii care îl sculptează, dar Cele trei areale
rezultatul este mereu altul decât ceea ce ne imaginam. Trebuie să ne I. Bioeqonetologia
resemnăm deci că nu există altă soluţie: prin simplul fapt că suntem II. Eqonetologia ambientală
vii, trebuie să înfruntăm prezentul şi să construim un chip din III. Socioeqonetologia
încurcătura aceasta de linii şi volume.
Să transformăm prezentul într-o prezenţă. De aici rezultă că În cadrul primului areal am putea experimenta:
întrebarea despre locul dragostei în lumea de azi este, în acelaşi timp, 1. Agricultura eqonetică
ineluctabilă şi crucială. A o escamota este mai mult decât o dezertare, 2. Nutriţionismul eqonetic
este o mutilare. 3. Medicina eqonetică şi alternativă
Timp de mulţi ani, unii dintre noi am participat la o bătălie 4. Sportul eqonetic
care, uneori, părea pierdută: apărarea prezentului - inform, imperfect,
pătat de multe orori, dar depozitar al germenilor libertăţii - sistemul Al doilea areal cuprinde:
totalitar, ascuns sub masca viitorului. Până la urmă a căzut masca şi 1. Urbanismul eqonetic, sculptura si design-ul
chipul oribil, în contact cu aerul, a început să se descompună, aşa 2. Selenologia
cum, în povestirea lui Poe, s-au descompus trăsăturile domnului 3. Eqonetohidrologia
Valdemar, transformându-se într-un lichid de culoare cenuşie. 4. Energetica eqonetică
Seminţele şi germenii libertăţii pe care le-am apărat de
totalitarismele secolului al XX-lea se usucă astăzi în săculeţele de Al treilea areal ar putea studia:
plastic ale capitalismului democratic. Trebuie să le salvăm şi să le 1. Sociologia eqonetică
împrăştiem în cele patru puncte cardinale." 2. Econometria eqonetică
Eu nu pot să vă spun decât că ceea ce vom descrie, peste 3. Dreptul şi eqonetopolitologia
decenii, vor fi plantele încolţite din acele seminţe ale libertăţii pe 4. Conexologia.
care le vom muta din "săculeţele de plastic" pe terenul fertil pe care
deja l-am botezat LUMEA CONCAVĂ.

Spre viitor cu bucurie Al XII-lea Fondator

117 118
Lumea concavă Alex Amoq
YESOD
Al optzeci şi unulea eseu 31.10.2000
A NOUA EPITOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI
Civilizaţia ca o intersecţie
Către Poeţi,
- De ce ne bucurăm de o frumoasă după-amiază însorită şi
caldă de octombrie, în "Ţara vinului"?
- De ce mama, într-un alt sfârşit de octombrie, cândva,
demult, a simţit că va face ultima plimbare în mijlocul
pădurii cu frunze galbene pe care le-ndrăgea atât, însoţită de
tata, ţinându-se cu greu, dar prezicând ceea ce s-a adeverit?
- În aceeaşi seară trecea Styxul!
- De ce Arthur Rimbaud a putut să-şi scrie celebrele poeme
doar între 17-19 ani?
- De ce, ceea ce ni se arată în vis, mult mai târziu, se-
ndeplineşte?
- Pentru că suntem poeţi şi ne lăsăm conduşi spre oceanul
timpului de curenţii inspiraţiei divine.
Şi de aceea nu facem decât să traducem ceea ce ni se
transmite, de undeva, de dincolo de lume...
Poate că astfel vom reuşi să devenim nişte punţi de legătură
între teritoriile semenilor noştri şi tărâmul celălalt care ni s-a arătat în
spaţiul oniric. Vom vedea...
Aş fi dorit să vă rog, dragi poeţi (prin acest apelativ înţeleg nu
119
Lumea concavă Alex Amoq
doar pe cei ce compun versuri ci şi pe scriitori, eseişti, dramaturgi,
ziarişti, pictori, compozitori, inventatori, dar nicidecum pe cei
osificaţi în diverse "academisme") să consideraţi aceste epistole
neconvenţionale doar ca o ridicare a mingii la fileul de volley-ball.
Singura lor importanţă - dacă va fi vreuna, vreodată - va fi de
a stârni interesul pentru o altă lume, cea concavă.
Ceea ce trebuie să rămână va fi raţiunea construcţiei osaturii
acestui nou univers (pe care nici unul dintre noi nu l-a văzut, în mod
real) la început, iar mai târziu, frumuseţea negaţiei acestei lumi,
exprimată poetic.
Pentru că aceasta este menirea noastră: să ne autocontestăm până la
demolare. Spre infinit... Fie ca demersul nostru să nu fi fost zadarnic!
Al XII-lea Fondator
Al optzeci şi doilea eseu 15.07.2000
CONCEPTUL
Se spune că cea mai importantă descoperire a secolului al
XX-lea o reprezintă cartografierea GENOM-ului uman care ar
echivala cu descoperirea roţii şi ar deschide nişte posibilităţi uriaşe,
abisale, omenirii: durata medie de viaţă va fi de aproximativ 1000 de
ani, cancerul va fi o relicvă a primitivismului medicinii ca de altfel
toate bolile, clonele noastre ne vor succeda în zeci şi sute de cópii,
ceea ce ne va conduce spre sute de mii de ani de existenţă şi alte
asemenea ciudăţenii...
- Ce-nseamnă aceasta, că ne jucăm de-a zeii?
- Poate că da pentru că tocmai aici este genialitatea Celui-de-
Sus.
În primul rând, ne-a dat libertatea absolută de a-L crea în
minţile noastre primitive, de a-L numi şi de a-L chema în ajutor.
Mai mult, s-a lăsat diseminat în configuraţii multiple - mai
mulţi zei - o perioadă, pentru ca, la epuizarea unui ciclu istoric şi
teologic, să revină la o formă unică de reprezentare.
În al doilea rând, ne-a permis să-L distrugem - conceptual vorbind.
pentru că altfel este imposibil - să-L negăm, să-L ignorăm sau chiar
120
Lumea concavă Alex Amoq
să-L adorăm pe opusul său. De fapt, acesta este în El-însuşi, eliberat
uneori şi dominant ulterior.
Şi în al treilea rând, ne-a permis să ne jucăm cu doi parametri
care ne oferă o infinitate de posibilităţi. Aceştia sunt: timpul şi
spaţiul.
Timpul înseamnă succesiune, reproducere, conservare,
adaptare, iar spaţiul înseamnă expansiune, umflare şi aceeaşi
conservare - adaptare: mereu clasica conexiune «feed-back».
- Concret, este bine sau rău că a fost elaborat atlasul genetic?
Răspunsul nu poate fi decât acelaşi ca în cazul bombei
atomice: "este necesar"!
De aceea, în viitorul apropiat - cu care deja suntem
contemporani - libertatea absolută a conceptului va fi regula pentru
că orice sistem se autoreglează. Adică libertatea absolută a drogaţilor
de a consuma droguri, dar într-un spaţiu limitat - o insulă, un
continent - şi posibilitatea pentru societatea lor de a ne cuceri şi de a
ne dematerializa (extermina ar fi mai exact), dacă le dă mâna;
libertatea absolută a geneticienilor de a experimenta evoluţia clonelor
umane cu consecinţele malefice adiacente, nici măcar bănuite acum,
dar într-un spaţiu limitat; libertatea absolută a roboţilor -
reproducători de a crea alţi roboţi mai performanţi care să le ia locul,
care să elimine alte forme de inteligenţă superior organizată, care să
se autoreproducă la infinit, care să se extindă la infinit, care să
domine la infinit...
- Este oare posibil?
În sfârşit, libertatea cyberilor de a experimenta orice metisare
dintre componentele umane şi cele androide (robotici) într-un
"sandwitch inteligent", chiar mergând până la o limită pe care acum
ne vine greu să ne-o imaginăm: un creier de robot fixat pe un trup de
femeie; desigur, acest creier ar fi ambalat într-o superbă înfăţişare
humanoidă. Oricum, o combinaţie inversă pare perfect normală,
acum: un cap de humanoid aşezat pe un trup de robot ambalat în
materiale ce prezintă un foarte estetic "look".
Mereu am fost sensibili la frumuseţea formelor pe care am şi
exprimat-o sintetic: numărul φ .
Ei bine, toată această luptă eternă ce se duce între
121
Lumea concavă Alex Amoq
SUCCESIUNE şi EXPANSIUNE cât şi în interiorul fiecăruia dintre
cele două concepte, îşi găseşte rezolvarea într-o formulă simplă, uşor
de aplicat şi cu posibilităţi infinite. Ea reprezintă un fel de
peratologie (ştiinţă a limitelor) care conciliază tot ceea ce este şi tot
ceea ce se va mai descoperi în acest univers, având ca numitor
comun unitatea de măsura standard cu componentele sale actuale şi
viitoare. Aceasta se numeşte: LUMEA CONCAVĂ.
Al optzeci şi treilea eseu 28.12.2000
LIMBAJ ŞI METALIMBAJ
Cândva, nu prea demult, într-un liceu cu o tradiţie seculară,
pe malul celui de-al doilea fluviu al Europei, autorul acestor eseuri a
fost mirat de sensul unor locuţiuni verbale folosite frecvent de către
discipolii săi şi după scurtă vreme, entuziasmat de bogăţia şi
varietatea epitetelor.
Există în argoul "puişorilor cărora le creşte creasta" un spirit
viu al limbii trăite. Este, într-un fel, şi o formă de protest,
adolescentină, contra limbajului formalizat al adulţilor, rigid,
conservator, blocant. Dar, înainte de toate, este o modă, normală şi
necesară, de răzvrătire a tinereţii, a spiritului viu împotriva normei
comune. Desigur, această modă trece datorită îmbătrânirii puişorilor,
însă, locurile rămase goale se completează cu noile generaţii.
Ideea acestui ocol al temei noastre este că mereu vor exista
traducători între metalimbajul structurat, formalizat, cu aură de ocult
sau ştiinţific şi vulgul de rând, subîmpărţit în multe grupuscule ale
limbajului argotic dar viu şi dinamic.
Să nu ne temem de "marii preoţi ai Egiptului", să-i lăsăm în
liniştea laboratoarelor lor, să le respectam ierarhia deşi le distruge
personalitatea şi, cu timpul capacitatea de creaţie, dar să le descifrăm
metalimbajul, îmbogăţindu-l cu spiritul nostru viu, cu seva vieţii şi
să-l materializăm în cotidianul nostru existenţial.
Iată un posibil alt sens al explorării LUMII CONCAVE. Acea
înclinare uşoară a echilibrului spre sensul pozitiv poate fi dată de
traducător, de mijlocitor. El a fost întotdeauna un intermediar
122
Lumea concavă Alex Amoq
esenţial. Pentru că lumea vie, în mişcare, este asimetrică.
Al optzeci şi patrulea eseu 05.02. 2001
EPISTOLA A TREISPREZECEA CĂTRE MARSHALL
T. SAVAGE
Spre un nou început
Stimate Domnule Marshall T. Savage,
Toate proiectele îndrăzneţe de desprindere de Terra şi de
colonizare a spaţiului cosmic apropiat vor avea ca sursă principală de
energie pe cea solară, convertită în energie electrică, pe Lună.
În schimb, colonizarea oceanelor va putea folosi, într-adevăr,
gradientul termic al oceanelor în zona adiacentă Ecuatorului, dar nu
odată cu înfiinţarea primelor colonii ci mai târziu, când resursele
financiare o vor permite.
Pentru început, se va întocmi lista insulelor nelocuite dar
disponibile din punct de vedere juridic. Apoi se va trece la un amplu
program de construcţii de case eqonetice, înfiinţându-se astfel
comunităţi ce vor exploata energia locală eoliană şi solară.
Probabil că tot sub egida "Naţiunilor Unite" se va realiza
acest program printr-o agenţie specială sau poate va reveni statelor
hiperindustrializate această finalizare a proiectului iniţial.
Oricum, se va deschide un vast potenţial care va putea fi
ocupat de emigranţii cei mai dispuşi spre experienţe ce ţin, deja, de
lumea viitorului.
În schimb, marile sfidări sunt altele: perfecţionarea
tehnologiei clonării umane şi pregătirea apariţiei societăţii roboţilor.
Indiferent de cât spaţiu am avea (chiar toată galaxia) tot nu va
fi suficient pentru competitorii noştri deoarece suntem programaţi
după principiul: "câştigătorul ia totul".
- Cine ne-a programat?
- Răspunsul este evident dar ceea ce va trebui să demonstreze
ştiinţa în secolul al XXI-lea va fi tocmai argumentarea indubitabilă a
123
Lumea concavă Alex Amoq
acestuia.
Colegii lui Dumnezeu care ne-au vizitat în urmă cu multe
milenii şi care ne-au învăţat tot ceea ce însemnă civilizaţie (mai mult,
poate că ne-au şi modelat genetic) au lăsat o serie de urme care
trebuie coroborate.
La sfârşitul acestei munci titanice ne vom regăsi părinţii
(mitocondriali). Şi atunci, vom înţelege, în sfârşit, că ei au venit de
departe, de dincolo de stele.
De aceea privim cu atâta încântare cerul înstelat al nopţilor de
vară.
Undeva în Nordul Balcanilor
Cu stimă, A. A.
Al optzeci şi cincilea eseu 26.12. 2000
NUMĂRUL GAMA (γ)
Acest număr reprezintă volumul unei eqopiramide cu
suprafaţa β (400 m2), adică γ = 1.696m3
Astfel: γ = 4.24 β
γ = 424 α
Aceste trei numere ( α, β şi γ ) reprezintă coordonatele
morfometrice esenţiale ale noii LUMI CONCAVE.
Al optzeci si şaselea eseu 30. 09.2000
PRECURSORII
.
Motto: "Noua frontieră nu reprezintă un şir de făgăduinţe ci un şir de provocări"
John Fitzgerald Kennedy
Va trebui să înţelegem prin "expansiunea spaţială a omului ca
specie" extinderea acestuia asupra altor teritorii decât cele de locuire
iniţială. Aşadar, sensul larg, generalizator, şi nu cel restrâns, actual,
cu referire strictă la spaţiul cosmic sau extraatmosferic.
Cel mai adesea, această expansiune spaţială a condus la
124
Lumea concavă Alex Amoq
războaiele interminabile ale istoriei noastre. Constatăm că şi acum
această tradiţie ancestrală continuă. De aceea toţi pacifiştii moderni
greşesc când cred că ar putea opri războaiele printr-o "civilizare" a
speciei noastre. Aceasta este o imposibilitate.
Avem marcată, în codul nostru genetic, expansiunea,
cucerirea, stăpânirea noilor spaţii şi extinderea ulterioară a acestora.
Desigur, aceasta este o viziune ce aparţine imperiilor agrare, deja
revolute. Acum, extinderea se face în plan tehnologic şi financiar, dar
continuă să aibă un suport teritorial, cele două domenii (spaţial şi
tehnologic) întrepătrunzându-se.
Dacă dorim să oprim războaiele "locale" ale vremurilor
noastre, va trebui să găsim noi spaţii libere pe care să le colonizăm în
favoarea tuturor naţiunilor lumii pe care le vom coopta la iniţiativa
noastră.
- De unde vom lua fondurile necesare?
- Din bugetele Ministerelor Apărării, începând cu sume mai
mici şi atingând chiar 50 % din fondurile anuale ale acestora.
Dacă ERA SPAŢIALĂ nu va începe în curând, atunci ea nu
va mai exista niciodată.
"Situaţia noastră este analogă cu cea a fermenţilor dintr-o
sticlă. Celulele de fermenţi îşi vor dubla numărul în fiecare zi până
când se umple sticla. Dacă fermenţii vor muri în ziua a 30-a, atunci
în ce zi sticla este pe jumătate plină? în a 29-a zi. Noi ne aflăm în a
29-a zi a istoriei noastre, pe Pământ. Trebuie să facem ceva, altfel ne
aşteaptă dispariţia", dixit Marshall T. Savage.
Această a 29-a zi a noastră are o întindere de cel mult 50 ani.
Aceasta este singura fantă de timp prin care putem să ieşim spre un
viitor infinit. Concret, înseamnă perioada cuprinsă între anii 2000-
2050, ERA CREŞTINĂ.
Alături de Marshall T. Savage câţiva vizionari moderni
trebuie menţionaţi printre precursorii LUMII CONCAVE: Isaac
Asimov, Arthur Clarke, Carl Sagan, Jacques Yves Cousteau, Herman
Oberth, Werner von Braun, John F. Kennedy, etc.
Se observă că în această înşiruire aleatorie de personalităţi pot
fi stabilite câteva domenii profesionale: scriitori de literatură
ştiinţifico-fantastică şi, în acelaşi timp, doctori în ştiinţe, savanţi
125
Lumea concavă Alex Amoq
politehnişti dar şi politicieni.
Spre această concluzie doream să ajungem: politica a înlocuit
aproape total religia în privinţa marilor decizii ale umanităţii, în
secolul al XX-lea, pierzând perspectiva transcendentală a omului în
favoarea unei viziuni a "imediatului" a materialităţii, a perisabilului.
Dar poate că noii sacerdoţi ai politicii Erei Spaţiale se vor
cufunda în spiritul înaintaşilor lor, ecleziaştii.
Printre părinţii spirituali ai extinderii spaţiului în vremurile
premoderne va trebui să subliniem meritele incomensurabile ale
exploratorilor perioadei "Marilor Descoperiri Geografice" pe care
nu-i mai menţionăm pentru a nu repeta ceea ce se ştie despre
importanţa lor covârşitoare.
Acum, însă, ne vom opri la câteva nume asupra cărora nu s-a
insistat de ajuns.
În primul rând, Papa URBAN al II-lea care, prin cuvântul său
inspirat şi exaltat de la Conciliul de la Clermont, din 26.11.1095,
convinge principii şi cavalerii occidentali să pornească în cruciadă.
Cuvântul de ordine era "Ierusalim", iar simbolul era crucea albă. El a
avut imensul merit al declanşării unui proces care a cuprins aproape
două secole şi a schimbat radical, înfăţişarea Europei şi a lumii.
Apoi Henric Navigatorul care, deşi n-a pus niciodată piciorul
pe puntea vreunei corăbii (se spune), a avut o viziune profetică
asupra viitorului Imperiul Colonial Portughez şi o tenacitate demnă
de admirat în concretizarea planului său grandios. Astfel, el a
organizat prima şcoală de marinari şi a proiectat înconjurul Africii
pentru:
- a combate Islamul;
- a recuceri Ţara Sfântă cu ajutorul regatului "Părintelui Ioan"
(Abisinia);
- a stabili relaţii comerciale directe cu pieţele de aur si sclavi
ale Africii Orientale.
Rezultatele au început să apară imediat:
În 1419, marinarii portughezi au descoperit insula Madeira, în
1431 insulele Azore, în 1445 Capul Verde.
În anul 1460, la moartea lui Henric, imperiul era în plină
expansiune poate şi pentru faptul că Portugalia era o ţară mică, fără
126
Lumea concavă Alex Amoq
probleme interne deosebite, iar mai târziu a beneficiat de concurenţa
stimulantă a Spaniei spre deosebire de China aceluiaşi secol...
În sfârşit, YONG-LO - împăratul Imperiului Celest, al cărui
merit este prea puţin cunoscut şi aproape ignorat în Europa şi
America.
Este esenţial pentru că arată cum nu trebuie făcută o
colonizare eficientă, o extindere spaţială de durată şi de succes.
Mai întâi mentalitatea Chinei a fost o mentalitate a
locuitorilor uscatului, a cultivatorilor de orez, a oamenilor veşnic
asediaţi, a hiperconservatorilor. Cu acest mod de gândire, nu se poate
cuceri oceanul.
Portughezii, în schimb, deveniseră rapid un popor de marinari
deşi fuseseră podgoreni. Mobilitate în gândire, adaptabilitate,
flexibilitate, fluiditate a mărilor.
Yong-Lo a fost unul dintre cei mai remarcabili împăraţi ai
dinastiei Ming. A domnit între 1403 - 1424 mutând capitala la
Beijing (1421), a continuat lucrările la Marele Zid Chinezesc, dar a
fost şi un fel de Henric Navigatorul al Chinei, neavând însă urmaşi
spirituali.
Între 1405-1433 au avut loc două mari expediţii chineze până
pe ţărmul estic al Africii şi în Peninsula Arabia. China ar fi putut
avea astfel un avantaj de aproape un secol înaintea europenilor în
privinţa expansiunii coloniale. Dar ea a demonstrat că nu putea
cuceri lumea cu sistemul său imperial osificat.
În aventura noastră spaţială va trebui să comparăm, mereu cu
atenţie, experienţa chineză cu cea a regatelor medievale europene.
Al optzeci şi şaptelea eseu 11.06.1999
IMPERIALISMUL FIRULUI DE IARBĂ
Odată cu încheierea acestei imense paranteze cuprinse între
IUNIE 1914, SARAJEVO şi MARTIE 1999, PRIŠTINA, care
rămâne cunoscută în anale ca "SECOLUL XX", s-a pus întrebarea,
cu tentă retorică, dacă GEOGRAFIA ESTE SAU NU ŞTIINŢĂ? .
Cel mai simplu răspuns, pornind de la terminologie, este
127
Lumea concavă Alex Amoq
negativ. Dar acest răspuns trebuie să fie considerat eronat pentru că,
de fapt, GEOGRAFIA este o confederaţie de ştiinţe irigată organic,
de un imens fluviu: NOOSFERA (noos = inteligenţă). Pentru că, în
secolul al XXI-lea aceasta va fi geografia: ELOGIUL NOOSFEREI.
În plan spaţial, oikumena (lumea civilizată) va cuprinde
exploatarea oceanelor şi a spaţiului cosmic apropiat şi va însemna
"IMPERIALISMUL FIRULUI DE IARBĂ".
Va fi o revoluţie antientropică.
Va trebui, cu siguranţă, să clarificăm o serie de "semne ale
timpului", care plutesc în aer, cum ar fi: "factorul 11" determinant
pentru realizările de excepţie ale astronauţilor şi ale geografilor,
schisma ce se întrezăreşte şi care va separa, brutal, ecologiştii roşii,
conservatori, ce doresc să oprească evoluţia naturii în actuala
configuraţie şi ecologiştii galbeni ce doresc să extindă arealul
vegetaţiei terestre asupra planetelor apropiate, transformându-le prin
terraformare, despre adoptarea teoriei panspermiei, despre noile
frontiere ale geografiei, etc.
Dar important este doar spiritul ce-ndrăzneşte să dărâme un
"zid al Berlinului" care se menţine benefic, de la începutul scolasticii,
în Europa, pe tărâmul ştiinţei. Acest zid al conservatorismului, al
închistării, al faptului împlinit, al blocajului stimulării gândirii
creatoare, ne incită; pentru că avem un reper: demolarea sa.
Şi noi cei de azi, "stăm căţăraţi pe umerii unor giganţi,
maeştrii noştri spirituali; de aceea vedem mai departe..." dixit Isaac
Newton în discursul inaugural al Academiei Britanice «Royal
Society».
Al optzeci şi optulea eseu 21.06.2000
SUCCESORUL
- Ce este, de fapt, un succesor?
- Un urmaş al unui spirit nevăzut sau inexistent sau urmaşul
real al unui imaginar afectiv? Pe scurt: un mare mincinos? Este, oare,
un fiu natural sau unul adoptiv? Este discipolul unui maestru
neegalat? Este veşnicul asistent universitar al eternului academician?
128
Lumea concavă Alex Amoq
Este un spirit meschin ce nu poate nega, nimic, niciodată? Este un
purtător de pumnal gata să-l înfigă în umărul binefătorului său?
- Ei bine, este puţin din fiecare: este o eternă TRANZIŢIE.
Poate că vreo câteva exemple ar ilustra un posibil răspuns la
retoricele întrebări prelinse mai sus...
"La umbra unui bătrân stejar nu creşte iarba", îi scria
Constantin Brâncuşi lui Auguste Rodin, refuzând un onorabil post de
asistent dar alegând, în schimb, nemurirea.
Iată, acesta este un foarte concludent exemplu de succesiune
pentru că semnificaţia sa cea mai profundă înseamnă alegere
interioară.
Spiritul divin în om se exprimă prin îndoială. Acceptarea
succesiunii şi exercitarea ei presupune proba supremă de manifestare
a echilibrului intern în fibra umană.
Mohamed l-a inventat, oare, pe Allah?
Dacă da, înseamnă că a fost de două ori genial: mai întâi pentru
moştenirea spirituală a expansiunii ISLAM-ului şi apoi pentru
rigurozitatea geometrică de succesiune a califilor.
Se spune că 90 % din creştinism, în plan ideologie, ar aparţine
Apostolului Paul şi doar 10 % ar reprezenta contribuţia lui Iisus
Christos; este adevărat, însă, partea esenţială.
Aşa să fie?
Al optzeci şi nouălea eseu 07.10.2000
A ZECEA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI
GURU
«adresată Domnului profesor dr. Iosif Ujvári»
Stimate Domnule Profesor,
Cu siguranţă că aţi fost dezamăgit deoarece eu nu mi-am
susţinut teza de doctorat.
Scopul scrisorii mele nu este de a-mi justifica decizia (voi
enumera, pe scurt, motivele) ci de a vă mulţumi pentru că modul meu
129
Lumea concavă Alex Amoq
de gândire de acum, riguros ştiinţific, vi se datorează, în mare parte.
Dacă nu v-aş fi avut coordonator al tezei mele "Resursele de apă
din..." sunt convins că nu aş fi putut gândi "EQONET"-ul.
De fapt, acest opuscul de 90 eseuri este o revelaţie. Cea mai
mare parte a ideilor mi-au fost transmise în vis. Dar traducerea lor
riguroasă nu s-a putut face decât la lumina zilei iar ordonarea lor a
rezultat prin tragere la sorţi.
Pentru mine aţi fost un GURU - un maestru spiritual. Acesta
este motivul care m-a determinat să vă rog să acceptaţi de-a merge în
istorie, împreună cu mine.
Aceasta este o foarte mică contribuţie a mea la enormul
depozit de recunoştinţă pe care vi-l datorez şi pe care nu-l voi umple
niciodată.
- De ce nu mi-am susţinut teza?
- Pentru că noile taxe erau prea mari?
- Nu!
- Pentru că spiritul tezei mele era prea descriptiv iar Domnia
Voastră îl doreaţi mai ştiinţific?
- Nu!
- În primul rând, cred, pentru că destinul meu nu a fost acela
de a mă încadra într-un sistem preexistent. Ca Emil Cioran care, deşi
a fost trimis la Paris pentru a-şi finaliza teza de doctorat în filosofie,
a deviat intenţia susţinătorilor săi, devenind cel mai mare eseist al
Franţei.
- Apoi, pentru că îmi vine greu să mă obişnuiesc cu privitul la
microscopul universitarilor deoarece ochiul meu nu se mai poate
desprinde de pe un telescop orientat asupra cerului viitorului.
Unitatea de măsură cu care operez, cu uşurinţă, este anul-lumină şi
nu milimetrul societăţii furnicilor.
- Vedeţi dar că destinul meu («µοιρα» vechilor greci) este
diferit de cel hărăzit mie de către o societate care devine, cu fiecare
minut, TRECUTUL.
Îmi voi aduce aminte, cu plăcere, dar nu aparţin acesteia... Vă
voi lua cu mine în LUMEA CONCAVĂ.
Cu cea mai caldă simpatie, A.A.
130
Lumea concavă Alex Amoq
Al nouăzecelea eseu 01.05.2001
CONFESIUNI CONCAVE
- De ce scriem cărţi? V-aţi întrebat vreodată?
- Ce rost mai are, acum, acest demers intelectual epuizant şi
neaducător de foloase materiale, într-o lume a imaginii, a efemerului,
a ubicuităţii?
Galaxia Guttenberg a implodat în 1992, odată cu apariţia
Galaxiei INTERNET dar "ultimii mohicani ai cuvântului scris" se
încăpăţânează să supravieţuiască în catacombe, mai mult, continuând
să scrie...
Mă număr printre aceştia pentru că sunt un "catâr" pur-sânge:
încăpăţânarea este seva existenţei mele. Mă simt bine întotdeauna,
altfel: decât ceilalţi; nemulţumit de spaţiul de vieţuire, mereu în
căutare de altceva.
Provoc mereu, fie o profundă antipatie, fie o efuzivă simpatie,
dar niciodată indiferenţă.
Structural sunt leneş, prefer să dorm mult. Am descoperit că
somnul de după-amiază îmi permite să mă culc mai târziu şi să mă
trezesc mai devreme, fără efort.
Mănânc mult şi foarte vitaminizat, de aceea, probabil, sunt
sănătos.
În ciuda acestor amprente umane iată că printr-o mobilizare
psihică deosebită şi într-un mediu prielnic ozonificat, am reuşit să
termin cartea de debut editorial: "LUMEA CONCAVĂ".
Este o colecţie de eseuri ce va deschide şirul de întrebări ce-şi
vor găsi, parţial, răspunsurile în secolul ce tocmai a început.
Pentru mine, această carte reprezintă un punct de inflexiune
existenţială, esenţial: lumea mea înseamnă înainte şi după publicarea
acestei cărţi. Înainte: trei romane holografice, o existenţă aflată sub
zodia politicului, un psihic stresat. După: câteva romane, câteva
eseuri, câteva sculpturi eqonetice, multiple experienţe piramidale şi
mereu călătorii; de asemenea mutarea definitivă din Europa. Mult
mai multă gimnastică Yoga, mai mult fitness şi mai puţin stres.
Dar tot ceea ce am întreprins - cu siguranţă un destin benefic
131
Lumea concavă Alex Amoq
îmi ghidează paşii - nu ar fi fost înfăptuit fără generozitatea,
gentileţea, toleranţa, aprecierea şi încurajarea unor adevăraţi prieteni.
Iată numele lor în ordinea alfabetică : Cornel Golea, Petre Gruescu,
Nicu Ţenea.
De asemenea, nu vor fi niciodată suficiente mulţumirile
adresate, pe această cale, locuitorilor satului IZIMSHA (MH - RO),
care a reprezentat pentru mine, pe timp de un an, «paradisul
terestru».
Elevilor mei, din centrul de comună, dar şi din acest sat, le
datorez, sunt convins, mult mai mult decât îmi datorează ei mie: am
învăţat de la ei că viitorul este întotdeauna deschis, la orice vârstă şi
în orice spaţiu cultural. Am învăţat încrederea şi optimismul care mi
se tociseră, puţin, în urma luptelor politice epuizante din ultimul
deceniu al secolului al XX-lea.
În sfârşit, trebuie să menţionez un nume ce reprezintă o
persoană al cărui spirit mă va însoţi veşnic prin lume. Mi-a oferit
paradisul fără nici un fel de pretenţii materiale, m-a încurajat cu
afecţiune şi a avut încredere în rezultatul muncii mele desfăşurate în
«palatul său de vară». Este domnul Costel Roşca.
De-abia acum îmi dau seama că nu am trăit degeaba. Nu
pentru vreun merit al meu ci pentru că cei care m-au înconjurat,
apropiindu-se şi comunicând, mi-au schimbat percepţia existenţială.
Sunt norocos că le datorez mulţumiri acestor minunaţi
oameni.
Autorul
NOTA AUTORULUI
Această colecţie de 90 de eseuri intitulată "LUMEA
CONCAVĂ" este o carte stranie.
Deşi unele eseuri sunt ireverenţioase sau explozive, separat
nu reprezintă decât nişte simple exerciţii de virtuozitate logică.
Oricum sunt «legale» deoarece au ca temei moral şi juridic
"ECLEZIASTUL" din Vechiul Testament.
132
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq
În schimb, această carte este periculoasă prin ceea ce nu
spune ci doar insinuează, în subtext.
Inoculează "picături chinezeşti" în minţile cititorilor despre
nonviolenţă, despre dezarmare, armonie şi o eternă democraţie dar
acceptă tiranic doar oligarhia inteligenţei predicând obsedant şi ANEXA 1
adesea convingător, distrugerea actualei lumi convexe. TABEL II. 1
La fel ca marii inchizitori, pe vremuri, autorul acestor eseuri
pretinde solicitarea iertării de către corifeii actualei lumi depăşite, Nr. Vitamine şi minerale Conţinutul în mg/100g pentru:
Crt. Spirulină Alune Migdale Nuci Ceapă
înainte de a-i conduce, suveran, spre rugul istoriei. 0 1 2 3 4 5 6
- Oare nu este diabolic? 1 Vitamina A 170 - 20 4.00 0.030
- În viitoarele minute se decide soarta noastră, a tuturor... (retinol)
2 Vitamina B1 5.50 0.25 0.20 0.35 0.033
- Să-şi ardă această carte, acum? (tiamină)
- S-o lase liberă riscând, el-însuşi, să devină un sacrificat al 3 Vitamina B2 4.00 0.14 0.60 0.10 0.0028
cyberilor sau al clonilor? Gândeşte ca orice părinte ... copilul îşi va (riboflavină)
lua zborul... spre stele. Acum, această carte are o viaţă independentă. 4 Vitamina B3 12.00 14.30 4.20 1.00 0.20
(niaciamidă)
Autorul a fost un simplu traducător "de mesaje". 5 Vitamina B6 0.30 - - - 0.13
Depinde doar de noi de a extrage partea bună a lucrurilor, a (piridoxină)
fiinţelor, a ideilor... 6 Vitamina B12 0.20 - - - -
(cianocobalamină)
”LUMEA CONCAVĂ" se publică, pentru prima dată în 7 Vitamina E 19.00 - - - 0.20
Europa, la Londra, prin bunăvoinţa doamnei Mădălina LEVENDER 8 Acid Pantotetic 1.10 - - - -
şi nu în patria autorului, cum ar fi fost, poate, normal. Motivele sunt 9 Acid Folic 0.05 - - - -
(vitamina F)
de ordin personal. De aceea autorul a ales un pseudonim: Alex
10 Potasiu (K) 360 780 835 545 175
AMOQ. 11 Calciu (Ca) 100 65 250 70 31
De asemenea, există un set de 21 proiecte de invenţii bazate 12 Fosfor (P) 960 410 455 430 42
pe experienţe laborioase care vor fi brevetate pe rând, în alt spaţiu 13 Fier (Fe) 43 2.30 4.10 2.10 0.50
14 Zinc (Zn) 2.50 - - - 1.40
geografic decât patria autorului. Din aceleaşi motive. 15 Mangan (Mn) 2.00 - - - -
Vom rămâne îndatoraţi celor ce, inspiraţi de această carte şi
propunând o multitudine de inovaţii, ne vor scrie. Este posibil ca
ideile lor să se afle materializate, deja, în schiţele noastre. Motivul nu
este de natură pecuniară ci ţine de eficienţa cercetării.
Este mai bine să ardem etapele decât să ne măcinăm forţele în
dispute primitive şi sterile.
Pentru că "LUMEA CONCAVĂ" este mai mult decât o
revoluţie... Este o schimbare de paradigmă.

A. A

133 134
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq

ANEXA 3
ANEXA 2 TABEL III.1
TABEL II . 2
Nr. Denumirea Nr. LB H a M SB SL Nr. colţare Nr. plăci
Nr. Faraonul Dinastia LB H a M SB SL Crt modulului etaje (m) (m) (m) (m) (mp) (mp)
Crt. (m) (m) (m) (m) (mp) (mp)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
0 1 2 3 4 5 6 7 8
1 Ibis - 2 1.272 1.618 1.902 4 6.472 - -
1 Zoser a 3-a 125,27* 74.50 94.76 111.395 13.720,608 22.199,94
109 2 Toth 1 4 2.544 3.236 3.804 16 25.888 8 1600
2 Sekhemhet a 3-a 120,39 76.57 97.40 114.50 14.493,752 23.451,39 3 Seth 2 8 5.088 6.472 7.608 64 103.552 48 9600
3 Kaba a 3-a 84,12 53.50 68.05 80.00 7.076,174 11.449,49 4 Horus 3 12 7.632 9.708 11.412 144 232.992 120 24000
4 Seneferu a 4-a 144,17 91.69 116.63 137.10 20.784,988 33.630,82 5 Hathor 4 16 10.716 12.944 15.216 256 414.208 224 44800
5 Seneferu** a 4-a 188,97 120.18 152.87 179.70 35.709,660 57.779,44 6 Zoser 5 20 12.72 16.18 19.02 400 647.2 360 7200
(strâmbă) 7 Amoq 25 100 63.6 80.9 95.1 10.000 16.180 9800 1960000
6 Seneferu a 4-a 219,15 139.38 177.29 208.41 48.026,723 77.708,86 8 Keops 57,6 230.365 146.51 186.36 219.08 53.068,03 85.864,03 52.607,233 10521446
7 Keops a 4-a 230,42 146.55 186.41 219.13 53.039,376 85.906,88
8 Djedefre a 4-a 97,53 62.03 78.90 92.75 9.512,101 15.390,90
9 Kefren a 4-a 215,79 137.24 174.57 205.21 46.565,324 75.344,27
10 Mikerinos a 4-a 108,50 69.01 87.78 103.19 11.722,250 19.047,90
11 Userkaf a 5-a 75,28 47.88 60.90 71.59 5.667,078 9.169,52
12 Sakure a 5-a 78,33 49.82 63.37 74.49 6.135,589 9.927,59
13 Neferirkare a 5-a 109,72 69.78 88.76 104.34 12.038,478 19.478,67
14 Niuserre a 5-a 83,51 53.11 67.56 79.42 7.009,038 11.340,86
15 Isesi a 5-a 80,77 51.37 65.34 76.81 6.523,793 10.555,72
16 Unas a 5-a 67,00 42.61 54.20 63.71 4.489,000 7.263,35
17 Teti a 6-a 67,00 40.70 51.77 60.86 4.096,000 6.627,47
18 Pepi I a 6-a 76.20 48.46 61.64 72.46 5.806,440 9.395,02
19 Menenre a 6-a 80,16 50.98 64.85 76.23 6.425,626 10.396,88 ANEXA 4
20 Pepi II a 6-a 75,59 48.08 61.16 71.90 5.713,848 9.245,20
21 Ibi a 8-a 31,08 19.77 25.15 29.56 965,966 562,97 TABEL III.2
22 Neb-Hepet-Re a 11-a 21,32 13.56 17.25 20.28 454,542 735,46
(Mentu Hotep) Distanţa faţă de soare Durata
23 Ammenemes I a 12-a 90,22 57.38 72.99 85.80 8.139,648 13.170,23 Nr. Planeta Raza km Circumfe În zile Echivalent Obs.
crt Mil.km U.A. rinţa terestre U.A/zi* (5:7)
24 Sesostris I a 12-a 107,28 68.23 86.79 102.02 11.508,998 18.621,95
U.A.
25 Ammenemes a 12-a 80,16 50.98 64.85 76.23 6.425,626 10.396,88
0 1 2 3 4 5 6 7 8
II
1 Mercur 58 0.38666 2.440 2.43186 88 0.244444 9.95
26 Sesostris II a 12-a 105,76 67.26 85.56 100.58 11.185,177 18.097,99
2 Venus 108 0.72 6.200 4.52829 255 0.708333 6.39
27 Sesostris III a 12-a 106,68 67.85 86.31 101.46 11.380,622 18.414,23
3 Terra 150 1 6.371 6.29 365 (-5) 1.013888 6.20
28 Ammenemes a 12-a 101,80 64.74 82.35 96.80 10.363,240 16.758,07
III 4 Marte 228 1.52 3.394 9.56 687 1.908333 5.01
29 Khendjer a 13-a 51,81 32.95 41.91 49.27 2.684,276 4.344,25 - Centura de asteroizi 300 2-3 - 12.58
5 Jupiter 779 5.19333 71.400 32.66 4.332 12.033333 2.71
* Latura bazei (LB) pentru piramida lui Zoser a fost considerată de 117,135 metri (valoare medie). În funcţie de aceasta s-au 6 Saturn 1.427 9.515333 60.300 59.83 10.779 29.941666 1.99
efectuat calculele pentru ceilalţi parametri. 7 Uranus 2.869 19.12666 25.900 120.29 30.705 85.291666 1.41
** Piramida (strâmbă) a lui Seneferu a fost considerată normală (model Keops) 8 Neptun 4.504 30.02666 24.300 188.85 60.198 167.21666 1.13
9 Pluto 5900 39.3333 2.935 247.38 90.760 252.111111 0.98
10 Planeta X 1.296.000
1.314.000 3.600

*Anul – standard cuprinde 360 zile (şi 360 grade sexagesimale).

Ziua – standard are un grad sexazeimal.

135 136
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq

ANEXA 5
TABEL IV.1 BIBLIOGRAFIE
Nr. STATUL Populaţia Suprafaţa Densitatea S.C.V* % S.C.V**
Crt. (mii loc.) (kmp) (loc./kmp) (kmp) din supr.
totală ARENDT, Hannah - Între trecut şi viitor – Opt exerciţii de gândire politică,
0 1 2 3 4 5 6 Penguin Books, U.S.A – Antet, 1998
1 Austria 8.100 83.853 96,6 3600 4,3
2 Belgia 10.200 30.519 334,2 4533 14,9 ARIES, Philippe& - Sexualităţi occidentale – Antet, 1998
3 Danemarca 5.300 43.077 123,0 2355 5,5 BEJIN, André
4 Finlanda 5.100 338.127 15,1 2266 0,67
5 Franţa 58.400 551.500 105,9 25.955 4,7
6 Germania 81.900 356.945 229,4 36.400 10,2 AUREGAN, Pierre & - Zeze etape ale gândirii occidentale – Antet, 1998
7 Grecia 10.500 131.990 79,6 4.666 3,5 PALAYRET, Guy
8 Irlanda 3.600 70.284 51,2 1.600 2,3
9 Italia 57.400 301.268 190,5 25.511 8,5
BAUMAN, Zygmund
10 Luxemburg 412 2.586 159,3 183 7,1 - Modernitatea lichidă – Globalizarea şi efectele ei sociale, Antet, 1998
11 Olanda 15.500 40.844 379,5 6.888 16,9
12 Portugalia 9.800 90.389 106,1 4.355 4,7 CARLIER, Pierre
13 Regatul Unit 58.100 244.100 238,0 25.822 10,6
- Secolul al IV-lea grec – Teora, 1998
14 Spania 39.300 504.782 77,9 17.466 3,5
CELAN, Eugen - Sfidările parapsihologiei – Samizdat, 2000
15 Suedia 8.800 449.964 19,6 3.911 0,87

1 Andora 71 453 156,7 31,5 6,95 DEVEREUX, Godfrey

- Elemente de Yoga – Teora, 1999
2 Liechtenstein 31 160 193,8 13,7 8,56
3 Malta 368 316 1164,6 163,5 51,7 DIMDE, Manfred
4 Monaco 32 1,95 16410,3 14,2 728,2 - Puterea vindecătoare a piramidelor, SAECULUM I.O, 2000
5 San Marino 25 61 409,8 11,1 18,2
6 Vatican 1 0,44 2272,2 0,44 100,0 ELIOT, Anthony&Cie
- Freud 2000 – Antet, 1999
1 Polonia 38.600 312,550 123,5 17.155 5,5 FLECKENSTEIN, Josef
2 Cehia 10.300 78,866 130,6 4.577 5,8
- Istoria Germaniei – Teora, 2000
3 Slovacia 5.400 49,046 110,1 2.400 4,9
FONTAINE, Janine
4 Ungaria 10.200 93,065 109,6 4.533 4,9 - Medic de trei corpuri – Medicina chakrelor, Teora, 2000
5 România 22.600 238,391 94,8 10.044 4,2
6 Bulgaria 8.500 110.912 76,6 3.777 3,4 FUKUYAMA, Francis
- TRUST (ÎNCREDERE) – Antet, 2000
7 Estonia 1.500 45.100 33,3 666 1,5
8 Letonia 2500 64.500 38,8 1.111 1,7 GIDDENS, Anthony
9 Lituania 3500 65.200 53,7 1.555 2,4 - Trasformarea intimităţii – sexualitatea, dragostea şi erotismul în
10 Slovenia 2000 20.251 98,8 889 4,4 societăţile moderne, Antet, 1998
11 Cipru 756 9.251 81,7 336 3,6
GOOD, Timothy
- Ei sunt aici, Valdo&Savas Press, 1993
1 Norvegia 4.400 323.895 13,6 1,955 0,60
2 Islanda 271 103.100 2,6 120 0,12 HAYEK, Friederich
3 Elveţia 7.100 41.293 171,9 3.155 7,6 - Infatuarea fatală – Erorile socialismului, Antet, 2000
August

*Suprafaţa Concavă Virtuală (S.C.V) = populaţia statului / 2250 *** densitatea minimă KAPLAN, Robert
**Procentul suprafeţei concave din suprafaţa totală = S.C.V x 100% / suprafaţa statului - Imperiul sălbăticiei, Antet, 2000
LALLEMENT, Michel
2250*** = densitatea minimă a „LUMII CONCAVE” exprimată în locuitori pe kmp - Istoria ideilor sociologice, Antet, 1999
LIKENS, Paul - Efectul de piramidă, SAECULUM I.O, 1994
MESSENGUÉ, Maurice
- Mon Herbier de cuisine – Robert Laffont SA 1975/ Venus, 1998

137 138
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq
MAXIMILIAN,
Constantin - Aventura geneticii – Bucureşti, 1978

OHMAE, Kenichi
- Inteligenţa strategului – Arta afacerilor în Japonia – Teora, 1998

PAZ, Octavio
- Dubla flacără – dragoste şi erotism, Humanitas, 1998
PIATKOWSKI, Adelina
- O istorie a Greciei Antice – Bucureşti, 1988
PFEIFFER, Vera
- Gândirea pozitivă – Teora, 1998
ROUSSEAU, Jean-
Jacques - Contractul social – Antet, 1999

RAWLINSON, Geoffrey
- Gândirea creativă şi Brainstorming, Codecs, 1998
SAVAGE, Marshall T.
- Proiectul Millenium – Elit, 1997
SERIZAWA, Katsusuke
- Tsubo – puncte vitale în terapia orientală, Teora, 2000
STROMINGER, Ludwig
- Psihologia sexuală a copilului, a bărbatului şi a femeii, Antet, 2000
THOMPSON, John
- Media şi modernitatea – Antet, 2000
TOTH, Max&
NIELSEN, Greg
- Energia secretă a piramidei, SAECULUM I.O, 2000
WEBER, Max
- Sociologia religiei – Teora, 1998

139 140
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq

141 142
Lumea concavă Alex Amoq Lumea concavă Alex Amoq

143 144
SECRETE ÎN OBIECTIV

ADEVĂRUL
EXPLOZIV !
 NOTELE EDITURII

LUCIAN COZMA • „OBIECTIV” este marcă înregistrată la OSIM din 1995, cu toate
drepturile ce decurg din Lege (tipărituri, distribuţie, site).
Editura OBIECTIV nu are nimic în comun cu următoarele publicaţii
apărute fără acordul nostru: „Euro Obiectiv (2000)” Hunedoara, „Obiectiv
mehedinţean”, „Obiectiv de Gorj”, „Obiectiv de Vâlcea”, „Obiectiv de
Dâmboviţa”,„ZiarulObiectiv”-Sibiu, „Cotidianul Obiectiv” Braşov, „Obiectiv
jurnal de Tulcea”, „Obiectiv Vocea Brăilei”, „Obiectiv” Vaslui, „Obiectiv de
Suceava”, şi nici cu site-urile/blogurile autointitulate ilegal „Obiectiv”.
Am rugat inutil procurorii să se autosesizeze (10 ani) iar de 2,5 ani nu
fac nimic!...
• Aşteptăm cititorii să ne comunice dacă n-au primit cărţile comandate.

DIFUZORI „ŢEPARI”
•„CALYPSO” SRL Bucureşti (fam. Lupaşcu) - str. Pascal Cristian 4-6,
Sector6; tel. 01/627.24.80; 094.553.546-dna L; 094.658.747-dl. L;
•„MEDIAPRESS Invest” SRL Craiova - str. Câmpia Islaz 58; 0251/510.775;
Vanţă - 0788.313.890; proces câştigat (definitiv);
•„LIBRI MARIS/CARTEA MĂRII” SRL Constanţa - str. Tulcei 10, bl. TM3;
0241/545.355; 511.380; proces câştigat (definitiv);
•„ALVIS” SRL Giurgiu - str. Piaţa Comerţului, bl. 32, parter; 0246/310.837;
Paraschiv Petra - 0726.964.418;
•„MARICON Press” SRL Bucureşti - str. Abanosului 4, bl. 2, se. A, ap. 9,
S 2; 021/241.52.78; fam. Simion - 0723.697.770;
•„XHRISTIAN '94” S.R.L. Bucureşti - Daniel Mureşan - 021/222.18.32;
0722.500.540) - str. lacob Negruzzi 46, S1;
•„SEVERIN" S.R.L. Dr.T.Severin - str. Traian 60; tel.0252/317.192; 312.205
(dna. A. Păiş); proces câştigat (definitiv);
•„COMPRESS” S.R.L. Suceava - str. Luceafărului nr.3, bl.E53, Sc.B, ap.4;
tel.0230/51.51.09; 0744.504.131,0745.624.750 (Bogdan Strutinsky).
•„OANA PRESS” S.R.L. Bucureşti - str. Grădiştea 14, bl.B14, Sc.5, ap.59,
S4, Bucureşti; tel.021/450.21.00; 0723.397.081 (Ghiţă Ion),
în atenţia celor în drept şi a Celor interesaţi...

Tel./Fax: 0251/418.943; 0351/402.390;

Mobile: 0744.708.957; 0771.689.439 (RDS)
O.P.8, CP 812 - Craiova, cod 200.940, Dolj
Web: www.edituraobiectiv.ro
E-rnail: edituraobiectiv@rdslink.ro

I.S.B.N. 978-973-7974-81-5
 CUVÂNTUL AUTORULUI
Atât pe timpul celui de-al doilea război mondial, cât mai ales după
încheierea acestuia, spaţiul aerian terestru, cât şi spaţiul cosmic perite-
restru au reprezentat deseori mediul de zbor al unor aparate bizare pe
care nu şi Ie-a revendicat niciuna din „forţele aeriene" ale Pământului...
Începând cu 1947 a fost lansat public şi ulterior consacrat terme­
nul de „flying saucer" (farfurie zburătoare) şi mai târziu rapoartele
despre UFO (unidentified flying objects - obiecte zburătoare neiden­
tificate) sau OZN, au devenit alarmant de dese, în toate colţurile
planetei. Nu vom discuta acum despre teoriile privind civilizaţiile ultra-
avansate care au precedat actuala civilizaţie umană şi nici despre con­
tactele cu alte civilizaţii, care s-ar fi putut face într-un trecut mai mult
sau mai puţin îndepărtat, ci despre ştiinţa şi tehnica actualei civilizaţii...
Însă, acele părţi ocultate ale ştiinţei şi tehnicii, care deşi nu au
făcut niciodată obiectul unei stricte secretizări, au fost şi sunt totuşi
menţinute în umbră, fără aplicaţii publice şi fără ca publicul să fie fa­
miliarizat cu tehnologiile ce ar putea fi denumite „neconvenţionale”.
Lucrarea de faţă, care se vrea a fi prima dintr-o serie de lucrări
de popularizare a informaţiei tehnico-ştiinţifice legate de aceste „teh­
nologii neconvenţionale”, conţine o listă de 35 de lucrări întocmite,
începând cu 2004, de către subsemnatul şi care reprezintă punerea
cap la cap a activităţii de cercetare-dezvoltare duse de anumite colec­
tive de cercetători începând cu sfârşitul anilor '50, la care s-au adă­
ugat rezultatele deosebite ale muncii individuale de cercetare purtate
de unii savanţi şi inventatori români, indiferent dacă au activat în Ro­
mânia sau pe alte meleaguri.
Seria lucrărilor de popularizare ce s-ar vrea începută prin lucra­
rea de faţă îşi propune să familiarizeze publicul larg cu o serie de no­
ţiuni şi date tehnico-ştiinţifice sau din istoria ştiinţei şi tehnicii, care
altminteri sunt evitate prezentării publice, din varii motive... Să menţio­
năm totodată că tehnologiile despre care se va face vorbire, nu sunt
stricto sensu „secretizate", ci doar ţinute, într-un fel sau altul, în afa­
ra atenţiei publicului şi împiedicate să iasă pe piaţă sub formă de
aplicaţii. Dacă analizăm aceste tehnologii, vom descoperi o bună
parte din „comportamentul" OZN-urilor dar şi dispozitive tehnice
capabile de performanţe pe care tehnologia clasică nici măcar nu le
poate concepe...
Această lucrare nu este o analiză asupra unei anumite tematici,
ci o simplă trecere în revistă a unor tehnologii. Cele 35 de lucrări (re­
ferate) nu au caracter public, dar vom face o trecere în revistă a conţi­
nutului lor iar pe marginea acestora vom face unele analize şi comentarii.
Am selectat aceste lucrări, pentru a da publicului un punct de ple-
3 4
care în cadrul a ceea ce vom analiza pe larg şi pe îndelete în următoa­
rele preconizate volume.Totodată, cititorii vor putea intui cu această
ocazie cam la ce nivel a ajuns activitatea de cercetare secretă, care
lucreează paralel faţă de cea publică, dezvoltând tehnologii com­
plet diferite cel mai adesea... Fiecare este liber să selecteze ceea ce-l
interesează din această listă, pe viitor intenţia autorului fiind aceea de
a trata mult mai pe larg subiectele ce se vor dovedi de mare interes.
În preambulul acestei lucrări, vom face o prezentare a unor so­
luţii tehnice care practic se regăsesc în mare parte în cadrul tehno­
logiei aşa-numitelor OZN-uri. Am decis să pornesc lucrarea de faţă
cu o astfel de prezentare, tocmai pentru a demonstra din capul locului
că, de fapt, tehnologiile aplicate în cazul OZN-urilor sunt... vechi şi
avute în vedere pentru diverse aplicaţii practice încă de acum...
100 de ani, în anumite cazuri !
De multe ori, atunci când vine vorba de tehnologii neconvenţi­
onale sau pagini mai puţin cunoscute din istoria Omenirii, vor apă­
rea imediat „lătrătorii” care vor pretinde „dovezi”. Evident că nu o vor face
într-un mod civilizat, ci căutând în mod clar să insulte, comportându-se
bădărăneşte şi stupid şi în felul acesta închizând din start orice chef
de discuţie.
Pe de altă parte, cea mai mare parte a dovezilor nu se află în
cadrul unor surse publice şi nu pot fi publicate pur-şi-simplu. Se
poate atrage atenţia publicului asupra anumitor lucruri, astfel încât să-i
fie direcţionată atenţia şi curiozitatea către anumite chestiuni, prin cer­
cetarea şi analiza cărora se pot găsi răspunsurile la anumite întrebări,
se pot elucida unele din misterele acestei lumi etc.
Lucrările mele nu declasifică programe secrete, pentru că de-
clasificările se fac doar de către persoane şi instituţii abilitate, cu res­
pectarea anumitor proceduri. Dar pot, totuşi, să atrag atenţia asupra
unor evenimente şi persoane despre care publicul nu a cunoscut
nimic şi, de asemenea, să pun în vederea publicului principiile de
funcţionare utilizate de sisteme de propulsie ori energetice, care nu
sunt public utilizate şi de care nu s-a discutat niciodată, nefiind deloc
cunoscute oficial.
Am expus mai ales în cadrul lucrării „România şl Arma Supre­
mă" - vol. II, principiul de funcţionare al sistemului de conversie, foca­
lizare, direcţionare şi transmitere la mare distanţă a energiei (electrice,
în principiu) dar şi alte lucruri despre care nu s-a mai discutat în
public până acum (vacuumpropulsia inventată şi aplicată de Rudolf Liciar,
resocierea catalitică a radicalilor atomici de oxigen sub acţiunea azotu­
lui activ etc). Am atras de asemenea atenţia asupra faptului că docu­
mentaţia tehnică prezentă în mediul public referitoare la invenţiile
lui Coandă, este incompletă şi chiar eronată, şi multe altele... Dar
atât pot face - să spun; nu voi publica documente sau detalii pe care şi o serie de episoade mai puţin cunoscute din cadrul istoriei relativ recen­
nu am voie să le public. te a ştiinţei şi tehnicii. Aşa cum v-aţi obişnuit probabil, lucrările subsemna­
Voi face o trecere în revistă a tehnologiilor utilizate în dome­ tului nu sunt simple înşiruiri de susţineri, ci conţin şi prezentări de date
niul aerospaţial (şi al energeticii...) în ultima sută de ani, concomi- tehnice, prezentări grafice diverse însoţite uneori şi de explicaţii, informa­
tent cu evenimentele şi evoluţia istorică a acestei perioade, pentru a ţii istorice, numere de brevet, indicarea unor date de pornire pentru cei
vedea sau a înţelege ce se întâmplă de fapt în lume la ora actuală. care doresc să facă pe cont propriu „investigaţii” mai detaliate etc.
Această lucrare a selectat un număr de 35 de titluri din cadrul unor Nutresc speranţa că voi reuşi să clarific măcar o parte din necla­
programe de cercetare ştiinţifică desfăşurate în regim mai mult sau rităţile pe care le are publicul românesc amator de ştiinţă şi tehnică, fa­
mai puţin public, pentru ca în conţinutul cărţii să facă o scurtă prezen­ ţă de datele şi informaţiile legate de „tehnologiile neconvenţionale”.
tare dar şi o serie de comentarii pe marginea acestora. Pentru acest Ştiu că unora ar putea să li se pară plictisitor acest început, dar
prim volum, s-au ales mai ales lucrări de cercetare care au trecut este bine totuşi să-l lectureze atent, pentru că informaţiile tehnico-ştiin-
şi prin mediul public, aceasta tocmai pentru a atrage atenţia asupra ţifice sunt concentrate şi importante pentru înţelegerea pe mai departe
faptului că ştiinţa şi tehnica pe care le cunoaştem OFICIAL sunt a multora dintre aşa-zisele „mistere” ale lumii actuale. „Soluţiile” înşi­
doar o fărâmă din cadrul unei ştiinţe dezvoltate departe de ochii rate în paginile următoare vin practic să „deconspire” o bună parte
publicului şi la îndemâna unui grup restrâns de oameni, a căror loca­ din tehnologiile OZN...
lizare, provenienţă şi evoluţie în istorie sunt foarte dificil de precizat.
Ar fi o sarcină mult prea dificilă a încerca să determin care sunt Autorul
grupurile de interese ori de persoane care au monopolizat adevă­
rata ştiinţă, sau a încerca să stabilesc evoluţia istorică a acestor gru­
pări oculte începând din timpuri imemoriale, trecând prin preistoria Uma­
nităţii şi apoi de-a lungul epocilor istorice pretins a fi „cunoscute” de
către istorici...
Ar însemna să întocmesc o vastă lucrare de istorie universală, cu
multe „accente” pluridisciplinare - în domeniul arheologiei, antropologiei,
studiului asupra fenomenului vieţii şi a legităţilor evoluţiei (care nu
s-au aplicat de fel în cazul lui Homo Sapiens Sapiens, spre deose­
bire de multe alte vieţuitoare de pe Terra...), a naşterii şi dinamicii civili­
zaţiei umane, a limbajelor şi a scrierii, istoria ştiinţei şi tehnicii, evoluţia
discontinuă a ştiinţei de-a lungul unei perioade foarte mari de timp etc.
Nu sunt încă pregătit pentru a întocmi o astfel de lucrare pluri­
disciplinară şi oricum, aceasta ar fi o adevărată enciclopedie care nu
se poate face bine decât cu o foarte bună documentare. Drept pentru
care am decis ca, pentru început, să abordez strict domeniul tehnico-
ştiinţific, selectând diverse tematici din perioada ultimei sute de ani din
istoria Omenirii. Tehnologiile care au fost scoase din domeniul pu­
blic precum şi acele părţi ale ştiinţei şi tehnicii care niciodată nu
au mai fost aduse la cunoştinţa publicului vor fi luate în discuţie,
analizate şi prezentate într-un mod care să fie, pe cât posibil, pe înţelesul
tuturor.
Scopul acestei serii de cărţi este acela de „popularizare” a unor
informaţii tehnico-ştiinţifice care nu sunt prezentate în general de lite­
ratura tehnică „oficială”, tematici evitate sau chiar ocultate de cei care
stabilesc „ştiinţa oficială” (şi care... nu sunt oameni de ştiinţă), precum
5
 OZN-urile - extraterestre sau... terestre ?
Imediat după cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat o am­
plificare a numărului de observaţii şi întâlniri cu aşa-numitele OZN-uri
(obiectele zburătoare neidentificate), provenienţa acestora fiind cel mai
adesea foarte dificil de stabilit! Părţile beligerante se bănuiau reciproc,
dar obiectele zburătoare bănuite a fi „arme secrete” ale adversa­
rului nu s-au pus în valoare ca arme, ci poate doar ca aparate de
cercetare-recunoaştere sau de curăţare a atmosferei de... deşeuri,
În special deşeurile radioactive fiind cele colectate, dar şi alte ele­
mente care ar fi putut pricinui alterarea gravă a factorilor de mediu.
Mai mult, pentru o lungă perioadă de timp, un satelit cu proprie­
tăţi interesante s-a deplasat pe o traiectorie ciudată, gravitând parcă în
spaţiul cosmic dintre Soare, Terra şi Lună, dar fără a fi satelitul nici-
unui corp ceresc.
În februarie 1942, OZN-uri de mari dimensiuni au survolat te­
ritoriul SUA, apariţiile lor intensificându-se odată cu debutul tes­
telor nucleare şi cu realizarea primelor bombardamente nucleare
în anul 1945.
Cum din majoritatea rapoartelor rezulta că astfel de aparate de
zbor ar proveni din regiunile izolate ale planetei (în special din regi­
unea polară sudică), în 1947 s-a organizat chiar şi o campanie mili­
tară de mari proporţii a unei „mari unităţi de arme întrunite” sau „corp
expediţionar” - cum se numeşte în limbajul militar anglo-american.
Din câte se pare, în urma acestei operaţiuni militare de mari pro­
porţii s-a ajuns la simpla concluzie că nu există o ameninţare mili­
tară şi nu se pune problema intrării în conflict cu posesorii ciudatelor
aparate de zbor.
Ipoteze despre provenienţa acestor aparate şi a ocupanţilor lor
s-au emis mai multe, dar în principal au fost reţinute trei variante:
- că ar fi fost vorba despre rămăşiţele elitei naziste, care s-a
retras în baze izolate şi a solicitat armistiţiul în 1947, acesta încheindu-
se abia în 1952;
- că ar fi fost vorba de fiinţe din cadrul unei civilizaţii extrate­
restre, atrase aici de evenimentul războiului;
- că ar fi fost vorba de reprezentanţii unei străvechi civilizaţii
terestre care uneori monitorizează activitatea sălbaticei civilizaţii te­
restre actuale.
Susţinătorii acestor ipoteze au adus diverse argumente în spri­
jinul acestor teorii, fiecare construind un anumit tip de scenariu şi în­
cercând să dea o explicaţie logică evenimentelor de atunci.
Aparatele de zbor care au survolat diverse regiuni ale planetei
înainte de ultimul război mondial, în timpul sau după acesta, este foarte
7 8
probabil să nu aibă una şi aceeaşi provenienţă... Oricum, în special
după terminarea războiului, activitatea terestră de cercetare (pornind
în special de la rezultatele deja obţinute ale cercetării secrete ger­
mane) din cadrul statelor foste „aliate” în decursul războiului - a obţinut
o serie de interesante rezultate prin care am putea recunoaşte total
sau parţial comportamentul sau caracteristicile misterioaselor OZN-uri.
Vom enumera în continuare o parte dintre acestea, cu titlu exem­
plificativ...
Vehiculele spaţiale neconvenţionale - o realitate tehnică
În decursul ultimelor decenii, în cadrul activităţii de cercetare rea­
lizate în condiţii mai mult sau mai puţin publice, au fost reţinute o serie
de soluţii tehnologice destinate îmbunătăţirii vehiculelor aerospa-
ţiale, aceste soluţii tehnologice fiind cel mai adesea considerate „ne­
convenţionale”.
Astfel, pentru exemplificare, am putea trece aici în revistă o parte
din aceste soluţii tehnologice propuse:
• sustentaţia aerodepresivă şi vacuumpropulsia, se referă la utili­
zarea caracteristicilor fizice ale mediului ambiant în cadrul atmosferei
dense, mediul atmosferic (gazos) sub presiune prezentând o importantă
energie potenţială care poate fi, în anumite condiţii, pusă în valoare pen­
tru asigurarea sustentaţiei sau/şi propulsiei unui vehicul aerospaţial.
Sunt cunoscute instalaţiile de suflare a stratului-limită de pe ex-
tradosul suprafeţelor portante, aşa cum au fost puse la punct de către
Henri Coandă, acestea realizând un puternic suflaj al stratului-limită
pe extradosul unor suprafeţe special destinate în acest scop (prevă­
zute cu fante, voleţi etc) şi asigurării în acest fel a condiţiilor de apariţie
a tracţiunii aerodepresionare, adică a mişcării controlate (dezvoltare
de energie cinetică) a unui fluid într-un mediu fluid prin realizarea unor
regiuni depresionare între fluidele angrenate, diferenţa de presiune
fiind de regulă rezultatul deplasăriii a cel puţin unuia dintre fluide.
Această dinamică a fluidelor în jurul unei zone de contact
depresionare creează tracţiune, forţă care, în cazul particular al orien­
tării pe axa verticală a aparatului de zbor, devine o forţă de susten-
taţie. În anumite condiţii, pe unele suprafeţe ale aparatului de zbor se
poate realiza chiar vacuum, caz în care, din cauza diferenţelor de pre­
siune dintre extradosul şi intradosul (suprafaţa de deasupra şi cea de
dedesubt) elementului respectiv, se poate obţine forţa maximă de
tracţiune/sustentaţie.
În privinţa tehnologiei sustentaţiei şi propulsiei aerodepresive, cu­
noaştem în special ejectoarele (interioare şi exterioare) de tip Coandă
dar şi multe alte aplicaţii ale aceluiaşi principiu de funcţionare, acesta
 fiind de altfel rezumat în cadrul brevetului FR 762688 (solicitat în 1932),
cel care a consacrat oficial ceea ce astăzi numim „efectul Coandă”.
În domeniul tehnicii vacuumpropulsiei, lucrări importante au rea­
lizat Rudolf Liciar şi Viktor Schauberger, aceştia punând de altfel şi ba­
zele aerodinamicii suprafeţelor poroase şi tehnologiei absorbţiei stra-
tului-limită în anumite condiţii:
Cu astfel de tehnologii s-au putut crea, în regim secret, aeronave
de mare performanţă (de obicei supersonice), capabile a se depla­
sa (exclusiv) în interiorul păturilor dense ale atmosferei (0 -10.000 m) cu
viteze foarte mari dar în regim economic şi silenţios, fără impedimen­
tele specifice frecării cu aerul (rezistenţă aerodinamică mare, încălzirea
celulei aerodinamice, formarea undelor de şoc şi a bangului sonic etc).
Primele aeronave de acest gen au fost realizate în perioada
1944-1945, deşi experimentele debutaseră din anii '20. Primele
modele experimentale de dimensiuni, reduse au foat realizate în
Austria şi România pe la finele anilor '30, iar primele variante expe­
rimentale de vehicule aeriene militare bazate pe astfel de tehnologii,
au fost realizate cu începere din 1942, fiind în fine create şi mai multe
prototipuri „finite” între 1944-1945.
• propulsia magnetohidrodinamică (MHD), prin formarea şi ac­
celerarea unui jet de plasmă sau gaze intens ionizate, cu ajutorul unui
câmp magnetic exterior (aplicat) sau interior (propriu) îndeajuns de puter­
nic, eventual prin acţiunea unor câmpuri încrucişate (electric şi magnetic).
Problema sursei de plasmă în principiu nu este dificil de rezolvat,
dar asigurarea sursei de energie electrică şi a câmpului magnetic de
confinare/accelerare a agentului de lucru a ridicat de la bun început
probleme destul de greu de rezolvat.
Modelele teoretice ale unor astfel de sisteme de propulsie au fost sta­
bilite încă de la finele secolului XIX, primele modele experimentale fiind
realizate în perioada interbelică, în special de către germani, cercetătorul şi
inventatorul (austriac) Karl Nowak având în acest sens rezultate deosebite.
Primele prototipuri destinate echipării vehiculelor aerospaţiale
de dimensiuni mari au fost realizate în 1943 iar după cel de-al doilea
război mondial, rareori au fost public declarate cercetările din acest
domeniu. Utilizând astfel de sisteme de propulsie aerospaţială, se pot
atinge viteze cosmice şi distantele interplanetare pot fi parcurse rapid.
• propulsia electrodinamică (electrocinetică);
Este realizată de obicei prin utilizarea mediului ambient, indife­
rent dacă este vorba de o atmosferă planetară sau mediul cosmic inter­
planetar ori interstelar.
Agentul de lucru al unui astfel de sistem de propulsie îl con­
stituie cel mai adesea electronii şi în mai mică măsură ori deloc, ionii;
tot de obicei, viteza de lucru a agentului de lucru este apropiată de
9 10
viteza luminii în vid (regim de lucru relativist). Studiile pe marginea
unor astfel de sisteme de propulsie au debutat încă de la finele sec.
XIX, prin intermediul binecunoscutului Nikola Tesla, şi au continuat în
perioada interbelică, în special cercetătorii germani având rezultate
deosebite şi în acest domeniu.
Pentru realizarea propulsiei electrocinetice, s-au reţinut mai
multe metode, de pildă realizarea unor sisteme incorporate în structura
navei şi care acţionează ca un fel de „antenă radio”... propulsivă, în
interiorul atmosferei creând un strat-limită bogat în ioni şi mai ales
electroni, pe care-i şi accelerează prin undă electromagnetică direcţio-
nalizată. De asemenea, s-a mai aplicat şi fenomenul „vântului elec­
tric” dar şi acela al apariţiei unei forţe de o anumită direcţionalitate, în
cazul condensatorilor cu armături asimetrice (aşa-zisul efect „Biefield-
Brown”, deseori confundat la ora actuală cu „antigravitaţia”...),
• suprafeţele active şi comenzile vectoriale simplificate;
Pentru asigurarea unui bun dar facil control manual sau automat
al unui vehicul aerospaţial capabil să evolueze la orice altitudine, în
atmosferă ori spaţiul cosmic, s-a pus problema stabilirii unor sisteme
de comandă/control cât mai simple, mai sigure şi eficiente.
Deoarece, voleţii gazodinamici şi ajutajele orientabile sunt nişte
soluţii limitative şi care ridică şi o sumedenie de probleme tehnologice,
au fost reţinute cu timpul următoarele soluţii mai puţin convenţio­
nale: utilizarea de suprafeţe portante dotate cu voleţi şi canalizaţii spe­
ciale de scurgere prin interiorul celulei aerodinamice (indiferent dacă
este vorba de fuselaj sau mai ales aripă...), inclusiv prin utilizare de
instalaţii de electrizare şi accelerare a fluidelor ionizate; utilizare de
instalaţii conţinând miniajutaje orientate sau orientabile (mobile) care
funcţionează cu amestecul de gaze din atmosfera planetară sau cu un
agent de lucru ieftin şi stocabil, de pildă apă; s-au realizat de pildă,
aşa-numitele motoare de orientare-stabilizare cu aburi de suprapre-
siune, care utilizează ca agent de lucru minijeturi de aburi lucrând la
presiune înaltă (cca 200 atm), în această schemă fiind implicat şi gene­
ratorul de aburi de tip Vuia, în variantele sale perfecţionate.
• instalaţia de microclimat electrolitic-regenerativă,
Observându-se că prin metoda clasică a stocării sub presiune (în
stare lichefiată) a gazelor vitale (în special oxigenul) se limitează
drastic autonomia vehiculului aerospaţial şi în plus se ridică şi o serie
de dificile probleme tehnologice, ca să nu mai vorbim de masa ridicată
a instalaţiei de stocare, s-a ales, la un moment dat, soluţia obţinerii
gazelor vitale (destinate microatmosferei de bord) direct ia bordul
vehiculului aerospaţial, pe cale electrolitică.
 Motorul magnetic - fabricat în România din 1973 !
- poate supravieţui o perioadă foarte mare de timp, fără ca la bord
Fireşte, o utilizare a electrolizei ridică problema necesitaţii unei sur­
se de energie electrică şi încă una capabilă de a genera curent foarte
puternic (amperaj crescut), pentru aceasta utilizându-se modele perfec­
ţionate de generator homopolar. Acţionarea acestui generator s-a făcut
cu ajutorul motorului magnetic, deci prin utilizarea energiei magnetice.
Chestiunea „motorului magnetic” este foarte controversată în
mediul public, existând foarte mulţi detractori, dintre care unii chiar
neagă existenţa „energiei magnetice” (deşi noţiunea este clar recu­
noscută de către ştiinţa „clasică”, fiind în teorie clar definită fizic şi ma­
tematic...) iar alţi comentatori neagă capacitatea unei „energii conser­
vative” (cum este cazul energiei gravitaţionale sau magnetice) de a
dezvolta lucru mecanic „fără un aport de energie din exterior”...
Chestiunea aceasta merită însă discutată separat şi mult mai pe
larg... Să mai notăm totuşi doar că, dacă în public problema acestui
„motor magnetic” este intens dezbătută pro şi contra, în mediul de cer­
cetare nepublic, de cel puţin 40 ani, problema este clarificată în mod
pozitiv iar motoarele magnetice sunt deja în faza de perfecţionare
succesivă.
În România, primul motor magnetic a fost proiectat între 1967 şi
1969, fiind realizat în regim de prototip în 1973 şi perfecţionat în 1976,
când s-au executat şi experimente concrete prin motorizarea unei auto­
utilitare ce a executat un drum Bucureşti-Oradea şi retur; apoi perfecţi­
onat succesiv în 1983 şi 1984 (când s-a motorizat o Dacia 1300) şi 1992.
Autorul acestei lucrări a construit „în regie proprie” un mic mo­
del demonstrativ de „motor magnetic”, utilizând documentaţia moto­
rului experimentat din 1973, acest model fiind cel mai simplu şi mai ac­
cesibil d.p.d.v. tehnologic.
În cazul instalaţiei electrolitice-regenerative, motorul magnetic
este utilizat pentru acţionarea părţii rotorice a generatorului homopolar
care asigură un curent foarte puternic pentru băile electrolitice în care
este generat oxigenul dar şi azotul.
Este ştiut faptul că, la bordul unei nave cosmice, un individ de
constituţie fizică normală, având greutatea de 70 kg, consumă zil­
nic minim o cantitate de 2,2 kg apă, 0,8 kg oxigen, 0,75 kg alimente - din
care min. 300 gr. protide şi lipide, la care se vor adăuga şi cel puţin 2
kg de apă în scopuri igienice („Cosmonautul - un supraom ?”, de FI.
Zăgănescu, Ed. Albatros 1985, pag. 168).
Pentru rezolvarea acestor necesităţi, la bord a fost prevăzută o
instalaţie electrolitică-regenerativă, care utilizează o cantitate dată
de apă, stocată la bord, aceasta fiind descompusă, utilizată în cadrul
atmosferei de bord iar apoi parţial (cca 80%) regenerată şi recirculată,
11
astfel încât, prin utilizarea aceleiaşi cantităţi de apă, echipajul uman
să fie stocat altceva decât apă.
În anumite cazuri, s-a dorit şi asigurarea de azot, pentru acesta
fiind nevoie de alţi electroliţi.
OZN-urile din Belgia - o tehnică terestră...
• motoarele aeroreactoare electrotermice;
Sisteme de propulsie bazate pe utilizarea exclusivă a aerului
din cadrul atmosferei, fără ca acesta să fie folosit drept „comburant” în
cadrul vreunui proces de combustie, ci prin electrizarea şi accelerarea
gazelor din componenţa aerului.
Pentru aceasta s-au utilizat camere speciale ori pereţi speciali pe
suprafaţa cărora aerul se scurge, prin aceşti pereţi acţionând câmpul
electric de foarte înaltă frecvenţă (microunde) şi de putere crescută.
Curentul electric de înaltă frecvenţă a putut fi destul de simplu obţi­
nut cu ajutorul aşa-numitelor ,,bobine Tesla” dar şi prin utilizarea unei
alte invenţii preconizate tot de către Tesla - klystronul, în acest caz
funcţionarea fiind sub formă de impulsuri.
(Vă amintiţi de misterioasele OZN-uri din Belgia, Marea Brita-
nie, Norvegia - anii 1991-1992 - când OZN-uri au străbătut spaţiul ae­
rian al acestor state, impresionând radarele prin funcţionarea pulsa-
tivă a motoarelor, în situaţia în care doar o emisie de gaze puternic
ionizate ar fi putut impresiona ecranul radar în asemenea măsură...?!)
S-au realizat mai multe scheme de motoare aeroreactoare electro­
termice, cu funcţionare exterioară sau interioară (scurgerea aerului
ionizat se face în interiorul fuselajuiui, în cadrul unor motoare, sau
chiar în exterior, pe suprafaţa fuselajuiui).
• motoarele rachetă cu laser îmbarcat,
După cum se cunoaşte, cel puţin în ultimii 20 ani, toate pro­
iectele de vehicule aerospaţiale propulsate cu ajutorul laser-ului, utili­
zează diferite scheme de aplicare a fascicolului laser, dar instalaţia
laser propriu-zisă NU este amplasată la bordul vehiculului aero-
spaţial în cauză, ci fie pe sol, fie la bordul unei aeronave de mari
dimensiuni, fie la bordul unei staţii orbitale circumterestre...
Odată cu realizarea şi perfecţionarea Laserului cu Electroni Liberi
(FEL-„free electrons laser”) s-a putut pune problema îmbarcării lase­
rului chiar la bordul vehiculului aerospaţial, indiferent dacă acest
laser este utilizat ca armă sau în cadrul unui sistem de propulsie. În
acest din urmă caz, agentul de lucru l-ar constitui... apa sub formă de
gheaţă, stocată la bord.
Desigur, în varianta publică, FEL este încă de putere relativ
12
,,mică” dar în cadrul activităţii de cercetare militară s-au realizat ast-
fel de lasere deosebit de puternice, care s-ar preta inclusiv la utili-
zare în cadrul unui sistem de propulsie termolaser, „cu cameră focală
pelicular-centrifugată”.
În acest caz, agentul de lucru este apa (care este de asemenea
agent de răcire), aceasta fiind injectată centrifugal prin intermediul
porozităţilor camerei focale a laserului (pata focală a laserului se for­
mează în interiorul unei camere cilindrice rotative prevăzută cu pereţi
poroşi) în care se poate atinge o temperatură de peste 20.000° C (asta
doar în „pata focală”), în vreme ce pereţii camerei sunt protejaţi prin
,,răcire peliculară” de către apă, tot apa fiind şi agentul de lucru al
motorului, descompunându-se termic în hidrogen şi oxigen atomic.
Motorul laser fotonic - un concept Nikola Tesla
• motorul laser-fotonic prin colectare de bremsstrahlung;
Un astfel de motor a fost conceput în forma sa teoretică, la înce­
putul secolului XX, de Nikola Tesla, care a constatat producerea aces­
tui interesant şi aparent straniu fenomen fizic, fiind totodată şi primul
care a intuit aplicaţiile sale în materie de energetică şi propulsie.
- Bremsstrahlung este un termen care provine din cuvântul com-
pus german ,,bremsen” („a frâna”) şi „strahlung” adică „radiaţie”, în­
semnând aşadar „radiaţie de frânare”.
Aceasta este o radiaţie în principiu electromagnetică produsă
de frânarea particulelor încărcate electric în momentul în care acestea,
în mişcarea lor sunt deflectate de către acţiunea altor particule. De
obicei, este vorba de frânarea/ deftectarea electronilor cinetici de către
nucleele atomice, având ca efect eliberarea în special de fotoni din
partea electronilor frânaţi. Se ştie faptul că acest fenomen a fost des­
coperit de Nikola Tesla în timpul experienţelor de laborator cu curenţi
de foarte înaltă frecvenţă, desfăşurate între 1888 şi 1897.
Bremsstrahlung nu se referă însă doar la radiaţia fotonică a elec­
tronilor cinetici deflectaţi de prezenţa altor particule, ci şi la orice emi­
sie a unor particule încărcate electric şi cauzată de deflectarea acestor
particule din cauze exterioare lor, iar „radiaţia sincrotron” (emisie a
particulelor care se deplasează la viteze relativiste fiind deflectate cu
ajutorul aplicării unor câmpuri încrucişate şi emiţând unde radio) este
radiaţie gamma (emisă de nucleele atomice radioactive), radiaţie X
(cu lungimea de undă mai mare decât cea a radiaţiei gamma) dar şi
radiaţie luminoasă din spectrul vizibil, ultraviolet sau infraroşu.
Multă vreme, această radiaţie a fost considerată o problemă „ca­
re face dificilă sau imposibilă realizarea fuziunii termonucleare contro­
late”...! Or, în realitate, tocmai acest fenomen de bremsstrahlung
13
face posibilă d.p.d.v. tehnologic realizarea generatoarelor de fisiune
nucleară, iar acest lucru a fost mai întâi preconizat de către Tesla, pre­
luat apoi şi experimentat de fizicianul şi inventatorul austriac Karl Nowak.
Acesta a lucrat multă vreme sub tutela SS în perioada regimului
nazist, fiind inventatorul motorului cu resociere atomică în varianta
catalizată de azotul activ, dar şi inventator al unor generatoare bazate
pe fisiunea nucleară controlată, a unor instalaţii de lichefiere/ separare
- a aerului, a bombelor cu aer lichid pe care germanii ar fi trebuit să le
utilizeze în război prin 1945 etc.
Cu ajutorul unui fascicol laser de înaltă frecvenţă (condiţie pe
care d.p.d.v. tehnologic la ora actuală doar „laserul cu electroni liberi” o
poate îndeplini cu uşurinţă) se face colectarea radiaţiei de frânare,
focalizarea şi direcţionalizarea acesteia, cu aplicaţii deosebite în do­
meniul enegeticii şi al sistemelor de propulsie aerospaţială.
În acest din urmă caz, se poate obţine „motorul laser-fotonic”,
al cărui agent de lucru are viteză relativistă. Un astfel de motor utili­
zează apa ca agent de lucru stocat la bord, din care, prin acţiunea
microundelor obţine o plasmă de hidrogen şi oxigen (în cadrul unei ca­
mere de radioînaltăfrecvenţă fără electrozi) iar aceasta este supusă
confinării magnetice (de pildă, prin aplicarea efectului de Z-Pinch), în
care perioadă această plasmă va emite radiaţie de frânare.
Colectarea radiaţiei de frânare de către unda laser de înaltă frec­
venţă va conduce la formarea unui fascicol axial de uriaşă putere,
de ordinul terrawaţilor...
Motoarele-rachetă cu radicali atomici.
De oxigen şi hidrogen...
• metoda răcirii bobinajelor în câmp electrostatic,
Această metodă a atras atenţia pe timpul experimentelor menite
a găsi o soluţie pentru obţinerea de acceleratoare magnetohidrodina-
mice simple şi eficiente destinate accelerării jeturilor de particule
încărcate electric până la mari viteze, eventual viteze relativiste.
Utilizarea bobinajelor masive de genul acelora care s-au folosit la
construirea Stelerator-ului sau a Tokamak-ului (instalaţii experimentale
de fuziune termonucleară controlată, realizate de americani respectiv
de sovietici cu începere din anii '50) sau a supraconductorilor (crio­
genia ori nu) din capul locului a fost respinsă, din cauza numeroaselor
probleme tehnologice şi de cost...
Astfel, pentru obţinerea de bobinaje uşoare, compacte dar ca­
pabile de a lucra la curent puternic, s-au urmat în principal două căi:
găsirea unei noi metode de răcire a bobinajului clasic realizat din cupru,
14
aluminiu sau oţel; găsirea unor metode de realizare a supraconductibi-
lităţii dar cu material ieftin şi tehnologie simplificată.
În ambele cazuri au fost obţinute rezultate interesante prin apor­
tul adus de o serie de inventatori cum ar fi Oscar C. Blomgren, cu bre­
vetele sale publice. În domeniul supraconductibilităţii, lista de patente
este foarte mare, mal ales dacă este vorba de materiale (fero) poli­
merice utilizate drept conductori electrici.
• motoarele rachetă cu radicali atomici;
Deşi menţionate de literatura de specialitate încă din anii' 50, re­
zultatele cercetării privind realizarea şi perfecţionarea unor astfel de
sisteme de propulsie, nu au fost date publicităţii până în prezent. Ştim
că, în cadrul activităţii de cercetare, un accent deosebit s-a pus pe urmă­
toarele aspecte: obţinerea facilă de hidrogen atomic îndeajuns de
stabil pentru a fi injectat în camera de ardere a motorului sub această
formă (starea de radical atomic este foarte instabilă, radicalii tinzând în
mod aproape instantaneu spre resociere atomică); obţinerea de oxi­
gen atomic sau de ozon.
Din cadrul acestei categorii de motoare-rachetă, cele mai efici­
ente şi mai abordabile d.p.d.v. tehnologic sunt următoarele două: moto­
rul cu hidrogen atomic şi ozon (capabil de realizarea unor viteze de
lucru de ordinul 30-35 km/sec) dar mai ales motorul cu oxigen atomic
şi azot activ, care de fapt este un motor cu aer (aerul fiind compus
din azot şi oxigen).
Să mai menţionăm şi că astfel de motoare nu poluează absolut
deloc, ele ejectând apă şi respectiv... aer. Viteza de lucru a acestor
motoare în condiţii minimale poate fi de cca 10 ori mai mare decât
aceea a navetei spaţiale americane, dar acest tip de motor are şi avan­
tajul de a permite utilizarea unui accelerator magnetohidrodinamic care să
preia şi accelereze jetul de gaze intens ionizate. În acest caz, se pot
atinge cu destulă uşurinţă viteze de lucru de ordinul 1.500 km/sec,
adică de peste 330 de ori mai mari decât viteza agentului de lucru la
actuala naveta spaţială.
În afară de hidrogenul şi oxigenul atomic, teoretic mai există şi
heliul atomic, însă acesta este greu de obţinut şi de utilizat.
Viitorul navigaţiei cosmice - motoarele cu apă !
• optimizarea motorului-rachetă chimic,
Lucrându-se pe schema generală a motorului-rachetă chimic clasic,
s-au trasat o serie de direcţii de dezvoltare, prin care s-a urmărit creş­
terea performanţelor dar şi simplificarea şi economizarea acestui tip
de motor. Pe lângă utilizarea de agent de lucru în stare de radical
atomic s-au mai propus şi experimentat următoarele trei metode:
15
- simplificarea instalaţiilor auxiliare ale motorului-rachetă chimic
prin utilizarea nu a unor carburanţi şi comburanţi, ci a unui singur
agent de lucru care să fie ieftin, stocabil, neimflamabil, netoxic, nepe-
riculos de manipulat şi necoroziv - APA.
Apa poate fi preîncălzită cu ajutorul unui generator de tip Vuia
sau a unui dispozitiv bazat pe sonicitate (invenţiile lui Gogu Constan-
tinescu). Acest abur urmează a fi injectat în camera electrotermică re­
prezentată de tubulaturi de grafit încinse la roşu (rezistoare de grafit),
în care apa se descompune electrotermic formând hidrogen şi mono-
xid de carbon, acesta din urmă fiind reţinut de nişte filtre electrostatice.
Performanţele acestui tip de motor sunt relativ modeste (viteza
de lucru de cca 2.500 - 3.000 m/sec cu un debit de ordinul 10-15 kg/sec,
ceea ce corespunde unei tracţiuni de ordinul 2.600 - 4.600 kgf) dar se
compensează prin simplitatea constructivă a motorului şi raportul
foarte bun dintre tracţiunea dezvoltată şi masa totală a motorului. El
utilizează un generator homopolar de mici dimensiuni antrenat de un
motor magnetic.
- utilizarea de hidruri metalice şi amestecuri de combustie
multicomponente, conţinând nanopulberi metalice în suspensie (alu­
miniu, beriliu, magneziu) şi hidruri metalice.
De pildă, dacă la amestecul utilizat actualmente de naveta spa­
ţială americană (oxigen şi hidrogen lichid) adăugăm şi hidrura de be­
riliu, vom avea un impuls specific la nivelul mării de 560 sec, ceea ce
înseamnă capacitatea de a dezvolta o viteză de lucru de ordinul a
5.500 m/sec la nivelul mării, putând ajunge până la 6.500 - 7.000 m/sec la
altitudini mari, dacă se lucreează în regim de destindere adaptat, cu
un optim coeficient de tracţiune.
Din păcate, prin construcţia sa, greoiul motor SSME al navetei spa­
ţiale americane nu permite adaptarea pentru acest nou tip de com­
bustibil. Interesant de precizat faptul că motorul-rachetă rusesc RD-140
ar putea admite o adaptare la astfel de noi amestecuri combustibile...
- utilizarea ejectoarelor depresionare Coandă şi a instalaţiilor
de injecţie bazate tot pe efectul Coandă, în schema motorului-rachetă,
pentru obţinerea detentei reglabile şi chiar a unor efecte de combustie
completă, prin realizarea unui bun amestec, reducere până la anulare
a scurgerilor turbulente din regiunea ajutajului de evacuare (acestea
conducând la mari pierderi de randament în cazul tuturor motoarelor-
rachetă clasice) etc.
• utilizarea unor compresoare/turboagregate diferite de mo­
delele clasice, cu performanţe mai bune;
În cadrul acestor activităţi de cercetare au fost reţinute mai multe
interesante soluţii tehnologice, printre care:
16
 - turbina aerodepresivă de tip Coandă, prevăzută cu palete su­
flate, deci palete depresionare; interesant este mai ales modelul de
asemenea turbină prevăzut cu suprafeţe aerodinamice poroase ;
- compresorul/turbina de tip Tesla (aşa-numita turbină „disco-
idală”) care a demonstrat încă din perioada interbelică performanţe im­
presionante ;
- alte tipuri de compresoare/turbine (printre care şi turbina Văideanu)
ce au făcut obiectul unor brevete şi aplicaţii.
• utilizarea apei drept combustibil;
Având în vedere faptul că apa conţine hidrogen (carburant) şi oxi­
gen (comburant), ideea utilizării apei drept combustibil a fost de multă
vreme în atenţia cercetătorilor.
Fatalmente însă, apa este foarte stabilă fizico-chimic, neputând
fi disociată cu uşurinţă, fiind deci nevoie de un mare aport energetic
din exterior pentru a obţine o disociere completă a apei, iar resocierea
acesteia evident că nu va aduce un surplus de energie, ci o energie
puţin mai mică decât aceea cheltuită !
Cel care a găsit soluţia transformării apei în combustibil a
fost chiar inventatorul Traian Vuia, cel care a realizat motoare cu aer
cald şi cu aburi, cel care a realizat generatoarele de aburi „cu circulare
forţată” şi dispozitive de carburaţie, precum şi adaptarea generatoa­
relor de aburi pentru a lucra în cadrul unor grupuri de forţă destinate
tracţiunii mototerestre sau chiar pentru motoarele de aviaţie.
Avioanele puteau zbura cu motoare pe a b u r i !
Dacă tot am ajuns la această chestiune a utilizării motoarelor cu
aburi în aviaţie, merită să facem aici o mică paranteză pentru a men­
ţiona că, după ce, la începuturile aviaţiei, ideea utilizării motorului
cu aburi a fost abandonată în favoarea motoarelor de combustie
internă (care la acea dată se dovedeau mai compacte şi mai puter­
nice), după o anumită perioadă, odată cu dezvol­
tarea tehnologiei s-a pus problema reintrodu­
cerii în formă perfecţionată a motorului cu
aburi în aviaţie. Tot Vuia a propus şi primele
aplicaţii de mare importanţă ale propriului său
generator de aburi pentru propulsia mototerestră
din toate categoriile de gabarit
Dacă astăzi s-ar aplica motorul de auto­
mobil propus de Vuia, consumurile de carbu­
rant petrolier s-ar reduce drastic, tocmai acesta
fiind motivul pentru care se preferă ca această
parte a activităţii lui Vuia să nu prea fie cunoscută
17
de către publicul larg.
În perioada interbelică în special, dar chiar şi după ultimul război
mondial, o serie de inventatori au propus mai multe scheme pentru
motoare cu aburi care să fie competitive faţă de motorul cu explo­
zie: Vorkauff şi Huttner, Besler, W.J. Still, M. Pescara, M. Bechard, W.
Haberle, O. Schaefferşi alţii...
Astfel, în anii '30, William Besler a inventat şi construit un mo-
noplan echipat cu un motor cu aburi, dar acest motor s-a dovedit a
fi totuşi prea greu şi voluminos în raport cu puterea dezvoltată, astfel
încât realizarea sa nu a stârnit atenţia constructorilor militari. Motorul
cu aburi al lui Besler era fragil şi prea voluminos din punctul de
vedere al constructorilor de avioane militare.
Tocmai de aceea, invenţia lui Besler a fost privită mai curând ca
o curiozitate sau un motor inedit dar lipsit de aplicaţii practice, mai
ales că, în momentul apariţiei sale, nimeni nu-şi făcea probleme legate
de economisirea combustibililor petrolieri iar temerea începerii unui
război nu exista încă şi cu atât mai puţin perspectiva unei crize a com­
bustibililor petrolieri.
În primul rând, prezenţa recipientului sub
presiune (cazanul de aburi) şi a condensatorului
de dimensiuni relativ mari aducea cu sine o fra­
gilitate deosebită a motorului în faţa gloan­
ţelor, fiind aproape imposibilă blindarea unor
dispozitive având volum atât de mare.
Mulţi ani mai târziu, problema aceasta
avea să fie rezolvată de germanul Wilhem Haberle, acesta utilizând
un motor de combustie internă sau externă şi recuperând cu un bun
randament energia termică degajată de acest motor, prin utilizarea
atât a blocului-motor, cât şi a gazelor eşapate pentru încălzirea apei
utilizate ca agent de lucru principal. Motorul Haberle este simplu,
ieftin, compact şi reduce de cca 4 ori consumul de carburant.
Revenind în perioada interbelică la W. Besler, el concepuse acest
motor (în cele două imagini) pentru a funcţiona cu aburi în circuit
închis, în schemă fiind prevăzut şi un
condensator, precum şi circuitul de
refulare a apei, acestea dând funcţi­
onării motorului o bună autonomie în
comparaţie cu motorul de explozie.
Motorul lui Besler era la acea vreme
în directă competiţie cu motorul
realizat de germanul Huttner, la care
totul era mult mai compactizat şi mai
uşor întrucâtva.
18
 Cu toate acestea, datorită utilizării unui model neperformant de
generator de aburi, în ansamblu, motorul realizat de Bessler a fost
considerat de eficienţă relativ scăzută, precum şi prea complicat d.p.d.v.
tehnologic şi nu a fost adoptat de aviaţia militară a vremii. Orga­
nizarea acestor motoare se poate vedea chiar din planşele următoare,
atât în cazul lui Besler, cât şi al lui Huttner.
Motoarele cu abur sunt cele mai vechi motoare cunoscute de
această civilizaţie umană, încă din sec. III î. Hr. Binecunoscutul Arhi-
mede a imaginat un tun acţionat de abur iar în operele antice ale lui
Heron se face, de asemenea, descrierea destul de detaliată a unor an­
grenaje care erau acţionate de abur. Deci, se utiliza în mod curent ener­
gia aburului pentru producerea de lucru mecanic.
În cazul motorului lui Besler (SUA), gazele arse erau generate
de un motor de combustie internă cu cilindrii în V iar cazanul de aburi
lucra la 75 kg/cmp şi la o temperatură de 450°C, tracţiunea utilă dez­
voltată în elice fiind de 100 CP la o turaţie medie de 1.300 rot/min.
În cazul turbomotorului cu aburi inventat şi construit de Huttner,
era utilizată printre altele şi acţiunea
forţei centrifuge, pentru o mai bună
dinamică a apei în cadrul motorului.
Atât aburul în cadrul cazanului, cât şi
turbina erau rotative, în sensuri anta­
goniste iar condensarea aburului re­
fulat din turbina reactivă se făcea mult
mai eficient decât la motorul cu aburi
inventat de Besler.
Din punct de vedere al gradului de compactizare, motorul cu
aburi destinat aviaţiei, aşa cum a fost construit de Huttner, era supe­
rior motorului Besler. Cu toate aces­
tea, eficienţa cazanului de aburi încă
lăsa de dorit. Oricum, motorul german
realizat de Huttner se preta mult mai
bine aplicaţiilor în cadrul aviaţiei
militare, oferind avioanelor militare
nu doar o putere destul de bună, dar
mai ales o autonomie foarte mare,
precum şi capacitatea de a funcţiona
într-un regim aproape omogen pe o marjă largă a altitudinii de zbor, re­
ducând foarte mult sensibilitatea motorului funcţie de scăderea pre­
siunii ambientale, precum şi o mai mare rezistenţă a structurii motorului.
În ceea ce priveşte motorul lui Besler, spre comparaţie cu motorul
de aviaţie realizat de Vuia, acesta nu lucra decât la o presiune de
75 kg/cmp şi nu dezvolta mai mult de... 100 CP, deşi avea volumul
19
total de peste trei ori mai mare decât acela ocupat de motorul de
avion Vuia şi evident o greutate cu mult mai mare.
Motorul cu aburi Vuia producea 1.200 CP !!
În aceste pagini am trecut în revistă câteva realizări demne de luat
în seamă, prin care se căuta utilizarea apei/aburului pentru producerea
de lucru mecanic, dar am ocolit deocamdată problema de bază urmărită
în activitatea de cercetare şi inventică a lui Vuia: utilizarea apei drept
combustibil, nu doar ca agent (termic) de conservare a energiei poten­
ţiale şi eliberare în cadrul unui turboagregat, sub formă de energie cinetică.
Din păcate, abia către finele vieţii sale, Vuia a fost în măsură să
pună la punct motorul care să utilizeze apa drept combustibil.
În ceea ce-l priveşte pe germanul Huttner, contemporan cu Vuia,
acesta a conceput şi utilizat un cazan de o configuraţie complet atipică
pentru epoca aceea, înăuntrul căruia aburul desfăşura o mişcare de ro­
taţie şi, deci, în schema dinamică participa şi
forţa centrifugă.
Imaginea de aici ne prezintă turboagre-
gatul Huttner fără a fi cuplat la motor, deci
fără circuitul de recuperare a aburilor, refu­
lare şi condensare a acestora pentru a putea
fi recirculaţi în cadrul motorului.
Totuşi, randamentul termic al caza-
nelor Huttner şi Besler era încă necores­
punzător pentru aplicaţii în cadrul motoarelor de aviaţie, ca să nu
mai vorbim de puterea relativ mică a acestor două motoare necon­
venţionale. Ele au avut totuşi menirea de a atrage atenţia asupra exis­
tenţei unor soluţii tehnice realiste în vederea economisirii carburantului
petrolier.
Ceva mai târziu, în preajma celui de-al doilea război mondial, un
alt inventator, Traian Vuia, realiza un model compact şi de mare pu­
tere al unui motor cu aburi destinat echi­
pării avioanelor militare Din păcate, s-au
păstrat foarte puţine informaţii referitoare
la acest motor, ele fiind extrase din cadrul lu­
crării „Generateurs â vapeurs â tres hautes
pressions", de G. Brola, Paris 1942, pag.163.
Evident, motorul cu aburi în circuit închis
propus de Vuia era mult mai performant
decât acela realizat de Besler sau de alţi inventatori, fiind din câte afirmă
G. Brola, capabil de a realiza o tracţiune nominală de cca 1.200 CP, la
o turaţie a turbinei acţionate de aburi de 30.000 rot/min, în care se lucra
20
la o presiune de 130 kg/cmp, cu un raport de tracţiune/greutate motor de
1 CP la 1,15 kg, faţă de 1 CP/2,4 kg în cazul motoarelor Diesel din epocă
sau 1 CP/0,6 kg în cazul motoarelor de explozie din aceeaşi perioadă.
Naziştii se pregăteau să bombardeze SUA !!
Să mai menţionăm şi cercetările făcute de inginerii germani de la
Messerschmitt (Germania nazistă) în vederea realizării unui bombar­
dier de mare capacitate, în cadrul aşa-numitului „Projekt 1061”, care
urmărea punerea la punct a unui bombardier de mare autonomie, cu
raza de acţiune cuprinsă între 12.000-20.000 km, capabil să trans­
porte o încărcătură de luptă de minim 5.000 kg. Era un bombardier
destinat atacului aerian asupra SUA, peste Oceanul Atlantic, dar
într-o altă operaţiune decât „Elster”.
Am făcut această precizare pentru că unii autori confundă ope­
raţiunea Elster (o tentativă de desant pe teritoriul american la bordul
submarinelor de lungă croazieră) destinată sabotării „Proiectului
Manhattan” cu operaţiunea preconizată de bombardare a SUA cu
ajutorul unor avioane speciale ce erau testate în perioada 1944-1945.
Soluţia quasi-clasică a fost practic Me264, conceput pentru mai
multe variante de motorizare, inclusiv pentru motoare turboreactoare
şi motoare cu ciclu combinat. Cum nu se putea pune problema trans­
portării unor rezerve de carburant pentru o asemenea rază uriaşă de
acţiune, inginerii germani au trebuit să caute soluţii pentru a obţine
tracţiunea necesară pe o durată cât mai mare de timp dar cu un con­
sum cât mai redus cu putinţă.
Nici cele mai avansate modele de motoare cu explozie nu au putut
corespunde unor astfel de cerinţe iar motorul turboreactor german JUMO
era... un mare consumator de carburant ! Practic, în anii' 40, ger-
21
manii au studiat în paralel cel puţin patru soluţii diferite pentru
realizarea „bombardierului intercontinental”: perfecţionarea motoarelor
şi concepţiilor aerodinamice clasice (în această categorie a intrat şi
acest Me264); realizarea unui avion-rachetă intercontinental, capabil
chiar de inserţie orbitală, în anumite condiţii acest avion-rachetă tre­
buind să fie capabil să revină cu bine la baza de lansare şi având posi­
bilitatea de a naviga autonom pe distanţe intercontinentale; utilizarea
unor concepţii aerodinamice complet neconvenţionale (celule aero­
dinamice de tip „aripă zburătoare” sau de tip discoidal) dar şi a unor sis­
teme de forţă ieşite din comun, cum a fost cazul motoarelor turbo­
reactoare ori a motoarelor reactive hibride sau „cu ciclu combinat”.
„Aripile zburătoare delta” au fost realizate şi perfecţionate de fraţii
Horten, de A. Lippisch dar şi de către unele mari uzine germane de
avioane, cum ar fi Messerschmitt.
Prototipurile naziste - superioare... avioanelor de azi
Din categoria avioanelor quasi-convenţionale, făcea parte şi
Me264 cu ale sale motoare hibride care utilizau aburii în circuit
închis, consumau doar cantităţi mici de carburant petrolier (şi acela
carburant mixt, amestecat cu pulbere de cărbune...) pentru a avea o
autonomie foarte mare. De altfel, germanii au testat multe reţete de
„combustibil mixt”...
Din categoria avioanelor de tip „aripă zburătoare” am trecut aici
cu titlu exemplificativ, aparatele Gotha P.60A şi Gotha-229 Horten IX.
Acestea au fost nişte „bijuterii inginereşti”, însă nu aveau decât o auto­
nomie redusă, datorită consumului mare al motoarelor aeroreactoare.
22

Astfel de aparate ar fi putut atinge viteze supersonice în anumite
condiţii, de altfel aerodinamica lor fiind conceptual superioară mul­
tor aeronave din ziua de astăzi...
Aceste aeronave de tip „aripă zburătoare delta" au constituit mul­
tă vreme modelele de bază în cadrul cercetării secrete destinate
punerii la punct a unor avioane de luptă capabile să execute misiuni la
înălţime şi viteză foarte mare.
De pildă, din categoria aceasta conceptuală face parte şi vestitul
bombardier stealth B-1 „Spirit”, însă acesta nu este decât „partea
vizibilă a iceberg-ului”, fiind nimic altceva decât cea mai rudimentară
dintre aeronavele de acest tip. B-1 a fost proiectat pe la finele anilor 70,
testat şi introdus în serviciul operativ în prima jumătate a anilor '80, dar
recunoscut oficial abia în 1989 şi utilizat în 1990 în cadrul Războiului
din Golf, ocazie cu care a şi fost prezentat presei.
În fine, alături de rachetele-proiectil V-1 şi V-2, precum şi de o
serie de alte proiectile reactive sau avioane de vânătoare cu echipaj,
germanii au mai avut în vedere şi „bombardierul intercontinental” de­
numit „Pasărea de argint”, acesta fiind chemat să asigure zborul la
limita spaţiului cosmic şi în regim de viteză hipersonică (a existat şi o
variantă pentru inserţie orbitală).
Aşa cum am mai precizat, acest aparat de mare viteză era con­
ceput pentru a fi cât mai uşor (realizat din aluminiu) şi avea pereţii
cu structură-fagure prin care era circulat un lichid format din apă
conţinând un fel de „antigel”. În această compoziţie, apa de răcire do­
bândea o temperatură de îngheţ mult mai scăzută dar şi o temperatură
de vaporizare mult mai înaltă.
23
Reintrarea aparatului în atmosfera densă se făcea prin metoda
ricoşeurilor succesive, iar apa care se evapora era evacuată în ex­
terior prin pereţii poroşi ai avionului la regiunea de contact cu atmos­
fera, asigurând în acest fel ceea ce se numeşte „protecţia peliculară”.
Cum acest proiect de avion cosmic era mult prea îndrăzneţ, el nu
a fost susţinut din timp, în special Adolf Hitler fiind cel care s-a opus iar
în anii 1944-1945 deja situaţia Germaniei era disperată, nemaifiind nici
timp, nici resurse industriale pentru realizarea unui astfel de proiect.
În ceea ce priveşte proiectul mult mai convenţional al bombar­
dierului Me264, la acesta inginerii germani au căutat multă vreme o
soluţie optimă pentru motoare, dar în momentul în care au descoperit
finalmente posibilitatea de a antrena elicele cu... aburi, deja Reich-ul
avea disponibile alte aparate de zbor, de o concepţie mult mai avan­
sată. Şi în plus, războiul era deja pierdut, astfel încât nu mai erau
necesare aceste bombardiere, nemaiexistând niciun sens pentru rea­
lizarea lor... Caietul de sarcini al Me264 cerea ca aparatul să poată
parcurge minim 12.000 km fără escală şi realimentare.
În aceste condiţii s-a preferat adaptarea motoarelor principale,
indiferent de tipul acestora, astfel încât să poată utiliza în circuit închis
şi aburul, cercetarea inginerilor de la Messerschmitt obţinând rezultate
interesante.
Datorită României, Hitler a fost învins la timp !
Fatalmente însă, alte rezultate ale cercetării germane din ace­
­aşi perioadă s-au dovedit mult mai avansate d.p.d.v. tehnologic:
- avionul orbital-bombardier proiectat de Eugen Sanger, a cărui
structură era realizată din pereţi poroşi de... aluminiu, prin care era
circulată apă; în acest fel era evitată greoaia soluţie a scutului termic
realizat din materiale ablative (aşa cum foloseşte naveta spaţială de
astăzi, „eficienţa” acestui scut termic în greutate de mai bine de 7 tone
fiind evidenţiată în 2003, cu ocazia catastrofei navetei Columbia...);
- vehiculul aerospaţial discoidal realizat, sub conducerea lui
Richard Miethe, de către inventatorii H. Coandă şi K. Nowak;
24
 - aparatele de zbor electrocinetice de tip Haunebu, precum şi
alte prototipuri de vehicule aerospaţiale neconvenţionale.
Pentru Me 264 s-au încercat mai multe variante de motori­
zare,- inclusiv turboreactorul german Jumo 004C, apoi s-a mai încer­
cat şi varianta cu două/patru turbopropulsoare de tip BMW 028 dar şi
o altă variantă cu câte două turboreactoare BMW 018. La un moment
dat s-a testat şi utilizarea unor schimbătoare de căldură de tip Ritz. De
aici s-a ajuns la ideea utilizării unui model avansat de motor cu aburi
funcţionând în circuit închis şi capabil să dezvolte peste 6.000 CP, ac­
ţionând o elice de mari dimensiuni cu diametrul de 5,334 m.
Pentru carburant s-a ales un amestec de benzină şi cărbune-
pulbere, iar un astfel de motor dovedea o funcţionare bună, fără fluc­
tuaţii de putere indiferent de altitudinea de zbor, putând asigura zbo­
rul de croazieră în stratosferă, departe de pericolul aviaţiei de vână­
toare americane.
Acest proiect a fost de fapt devansat de realizarea altor tipuri
de vehicule aerospaţiale mult mai performante decât acest avion de
lungă-croazieră.*
În ceea ce priveşte motorul de aviaţie (cu aburi) al lui Traian
Vuia, acesta nu a putut fi realizat în timpul războiului de către soci­
etatea Breguet iar după încheierea războiului s-a trecut deja la
motoarele turboreactoare care au acaparat atenţia constructorilor de
motoare şi aeronave. În perioada primei jumătăţi a sec. XX au existat
mai mulţi inventatori care au propus şi chiar realizat motoare de aviaţie
cu aburi.
La finele anilor '40, deja Vuia stabilise o metodă (metoda
„arderii termoionice”) prin care să rezolve problema depunerilor pe
pereţii interiori ai focarului (la cazanul Vuia) şi, totodată, prin care re­
ducea în mare proporţie carburantul petrolier din cadrul amestecului
combustibil. Astfel, s-a ajuns la utilizarea unui amestec format din
80% apă, 10% un carburant clasic oarecare (solid sau lichid) şi, în
fine, 10% „aditivii termoionici”. Acesta a devenit adevăratul „motor
cu apă”, preluat ulterior şi perfecţionat de inventatorul Nicolae Moraru.
* N. edit.: Insurecţia de la Bucureşti (23.08.44) a scurtat războiul cu 6 luni.
Exact termenul dorit de Hitler pentru a câştiga războiul! Acum vedem şi de ce...
25
„OZN-urile trabuc” - (şi) tehnică de spionaj terestră !
• optimizarea balonului cu aer cald;
Deşi poate părea hilar unora, în cadrul activităţilor secrete de cer­
cetare a fost acordată atenţie chiar şi optimizării balonului cu aer cald
şi aceasta deoarece balonul cu aer cald putea să asigure o serie de
posibilităţi interesante:
- realizarea de aeronave economice, simple, uşoare, capabile de
a zbura la înălţimi foarte mari, ajungând până în regiunea spaţiului
cosmic periterestru, unde se pot menţine pentru durate mari de timp
fără a fi detectate de aparatura radar;
- realizarea unor aparate (automate cel mai adesea) capabile
să zboare cu viteze foarte mari la diverse înălţimi dar fără să ne­
cesite echiparea cu sisteme de propulsie grele şi costisitoare;
- realizarea unor vehicule aerospaţiale uşor de camuflat radar
şi optic, prin utilizarea de ţesături şi nanofibre cu proprietăţi optice
speciale, inclusiv reţele de fire conductoare de electricitate formând o
„ţesătură electromagnetică” cu interesante proprietăţi anti-radar.
Cu astfel de aeronave bazate pe tehnologia aerostatului cu aer
cald s-au putut realiza vehicule aerospaţiale de spionaj capabile de
a se deplasa foarte lent sau chiar staţiona deasupra unui teritoriu care
trebuia monitorizat, şi aceasta de la înălţime foarte mare, aproape de
limita spaţiului cosmic; în plus, astfel de aeronave mai au şi capaci­
tatea de a se deplasa cu ajutorul curenţilor-jet din cadrul stratosferei.
S-au realizat, de asemenea, aparate dotate cu înveliş electro­
magnetic capabil să realizeze propulsia magnetohidrodinamică şi prin
aceasta deplasarea cu viteze foarte mari indiferent de altitudine.
De asemenea, tot pe baza acestei tehnologii s-au pus la punct şi
sistemele pliante de ţesături capabile să realizeze mascarea optică şi
radar a obiectelor aflate în interior.
După cum se ştie, ideea ascensiunii cu ajutorul aerului cald se
confundă cu naşterea aviaţiei şi perioada timpurie a „epocii industriale”
în cadrul acestei civilizaţii. Însă, de la Montgolfier şi până astăzi nu
s-au adus mari modificări în tehnologia balonului cu aer cald, cel
puţin nu în plan public. În perioada 1782-1783, fraţii Montgolfier au
realizat mai multe ascensiuni utilizând balonul cu aer cald.
Secole mai târziu, s-a revenit cu ideea realizării aşa-numitelor
„termodirijabile”, acestea fiind aeronave de dimensiuni mari, dar si­
gure în funcţionare şi care nu necesită piste amenajate pentru deco­
lare/aterizare, nici asistenţa unor dispozitive aflate la sol. Aceste aero­
nave sunt capabile să decoleze/aterizeze lin şi vertical, pot urca la înăl­
ţimi foarte mari şi, de asemenea, pot atinge viteze foarte mari. Pentru
sustentaţie, ele utilizează un volum în care se află aer pe care îl încăl-
26
zeşte o instalaţie specială până la o temperatură de ordinul 600-700° C.
Pentru aceasta, se utilizează ţesături speciale realizate din ma­
teriale uşoare şi termorezistente, ele formând aşa-numitele „camere
termice de sustentaţie”, iar la o asemenea temperatură aerul oferă
aceiaşi forţă portantă ca şi hidrogenul... Astfel de aeronave s-au rea­
lizat încă din anii '50, de altfel parţial acest lucru fiind destul de recent
recunoscut de către americani, fără însă a se oferi detalii.
La ora actuală, odată cu dezoltarea nanotehnologiilor, se pot rea­
liza ţesături din nanofibre cu proprietăţi speciale, cu ajutorul cărora
se poate realiza o aeronavă de dimensiuni mari, cel mai adesea în
formă de trabuc sau piramidă, capabilă de invizibilitate optică şi
radar. De asemenea este capabilă să se deplaseze prin masele de
aer fără a avea contact cu acestea, prin intermediul tehnologiei mag-
netohidrodinamice şi electrocinetice, reţeaua de conductori electrici fiind
în cadrul ţesăturii...
Interesant de precizat este şi faptul că, folosind astfel de tehno­
logii, se pot realiza voaluri pliante din ţesături ultrauşoare cu proprietăţi
speciale, acestea putând fi utilizate pentru mascarea unuia sau mai
multor vehicule aerospaţiale care nu sunt prevăzute cu mijloace anti-
radar proprii.
• motorul sonic şl alte aplicaţii ale sonicităţii;
Aplicaţiile sonicităţii în materie de propulsie şi de tehnică de luptă,
sunt de multă vreme (o sută de ani deja !) incontestabile şi le voi de­
dica la un moment dat cel puţin un capitol aparte în cadrul unuia dintre
volumele acestei serii.
Alte direcţii interesante de cercetare au mai fost: captarea elec­
tricităţii atmosferice; transportul aerodepresiv de tip Coandă (în tuburi);
alice şi turboagregate fără contact mecanic, sustentate magnetic; aero­
dinamica structurilor piramidale; aplicaţii speciale în tehnica feroflui-
delor şi a fluidelor magnetice (magneţii lichizi); realizarea de surse electro-
chimice perfecţionate; grupurile de forţă bazate pe energia magnetică.
Cercetarea secretă - transformarea SF în realitate
În cadrul tehnicii aerospaţiale de propulsie sunt în special reţi-
nute următoarele:
1. - motoarele aeroreactoare electrotermice, bazate în special
pe utilizarea microundelor şi folosind aerul ca agent de lucru; repre­
zintă sisteme de propulsie utilizate în atmosfera terestră densă şi care
nu poluează, nu utilizează combustia, nu transportă deci niciun fel de
carburant la bord, sunt supersilenţioase şi, în anumite condiţii, cu o
amprentă termică foarte redusă;
2. - micromotorul-rachetă cu aburi de înaltă presiune şi celula
27
aerodinamică prevăzută cu deflectoare interne de scurgere, fante
de suflaj sau absorbţie a stratului-limită, canalizaţii pentru circu-
larea jeturilor de suflaj sau destinate comenzilor vectoriale; astfel
de sisteme sunt destinate vehiculelor aerospaţiale chemate să acţio­
neze preponderent în interiorul atmosferei dense, pentru a realiza de­
colarea/aterizarea lină şi verticală în condiţii de mare economicitate,
fără a lăsa o pronunţată amprentă termică şi radar etc;
3. - motorul-rachetă termolaser activ, adică dispunând de sursă-
laser îmbarcată; poate realiza o bună tracţiune, utilizând apa drept agent
de lucru; destinat mai curând lansatorilor orbitali grei;
4. - motorul-rachetă MHD cu detonator coaxial Z-Pinch şi ac­
celerator cu undă progresivă; sistem de propulsie destinat vehicu­
lelor aerospaţiale militare, oferind acestora capacitatea de a străbate
rapid mari distanţe la viteze ce pot atinge câteva zeci de kilometri pe
secundă (în afara atmosferei), în situaţia în care viteza de lucru a
motorului este cuprinsă între 1.500 - 75.000 km/sec (depinde de acce­
leratorul utilizat);
5. - motorul-rachetă laser-fotonic; capabil să utilizeze jeturi foto-
nice de o putere uriaşă, capabile de a dezvolta tracţiuni foarte mari în
ciuda raportului mic de valoarea 3,3 x 10-6 Newtoni/KW; ceea ce în­
seamnă că la o putere de 1 MW (un milion de waţi) abia dacă poţi
dezvolta... 3,3 Newtoni, adică abia de a-i putea mişca... o foaie de hâr­
tie cu ajutorul jetului fotonic;
6. - motorul-rachetă cuantic (în această categorie intrând şi
motorul-rachetă electrocinetic cu fantă-inelară de tip Coandă-Bursuc),
acesta fiind bazat în special pe accelerarea unor jeturi de electroni,
utilizarea efectului Compton etc; sistem de propulsie care de obicei
este integrat în chiar structura (pereţii) vehiculului aerospaţial, dezvol­
tând viteze relativiste fără ca vehiculul respectiv să poată intra în
contact cu particulele mediului ambient; tot în această categorie ar
intra şi sistemul de propulsie aeroelectronic bazat pe ionizarea şi se­
pararea după sarcină a unui fluid (de obicei aer şi apă), urmată de
accelerarea particulelor ionizate într-un canal de radiaţie ultraviolet, pe
un ghid de undă radio;
7. - sistemele de propulsie şi sustentaţie bazate pe tehno­
logia aerodepresivă şi a vacuumpropulsiei; sunt sisteme care utili­
zează energia potenţială a atmosferei dense pentru realizarea susten-
taţiei şi propulsiei.
O atenţie deosebită a fost acordată, în cadrul cercetării secrete,
următoarelor fenomene: efectul LASER, efectul Coandă, efectul
Compton, efectul Peltier, efectul Ranque, efectul Lenard, efectul Ce-
renkov, efectul de bremsstrahlung şi de bremsstrahlung-invers, efectul
Pinch, efectul Biefield-Brown, efectul Hall, fenomenul sonicităţii, feno-
28
menul torsiunii de câmp, fenomenul electrizării prin influenţă, efectul
Faraday, efectul Comoroşan, fenomenul transportului aeroelectronic
din cadrul atmosferei terestre, forţa Lorentz, efectul Knoller-Beltz ş.a...
Propuneri pentru... înălţarea României
Pornindu-se de la aceste mari direcţii de cercetare şi ţinându-se
cont de rezultatele înregistrate în cadrul bazelor de date, încă din 2004,
autorul a întocmit o serie de lucrări şi a propus următoarele aplicaţii:
1 - „Motorul aeroreactor electrotermic - metodă şi sistem”
Lucrarea prezintă un sistem propulsiv simplificat destinat ae­
ronavelor şi care se bazează pe încălzirea şi accelerarea aerului într-o
cameră inelară prin acţiunea conjugată a microundelor (RIF) şi a unui
câmp magnetic călător. Alimentarea motorului se face cu ajutorul unui
transformator Tesla (de înaltă frecvenţă) şi a unui mic generator ho­
mopolar perfecţionat (după o schemă specială, oarecum diferită de cea
a generatoarelor homopolare clasice). Pentru alimentarea transforma­
torului Tesla sunt acceptabile alternatoarele clasice de aviaţie, cu
puteri de ordinul 125 - 175 KW, iar acţionarea elementelor rotorice - atât
în cazul alternatorului, cât şi în cazul generatorului homopolar - ar
cădea în sarcina motorului magnetic.
Aplicaţiile sunt în primul rând în aviaţie, pentru multe categorii
de aeronave. De menţionat consumul energetic mare pe care un astfel
de motor îl necesită la decolare dar şi reducerea importantă a acestui
consum atunci când aeronava este în viteză.
Motorul dă cele mai bune randamente mai ales dacă nu este che­
mat să participe la sustentarea aeronavei, ci doar la propulsia acesteia -
cum este cazul aeronavelor sustentate de către sisteme de tip Coandă.
Un asemenea sistem propulsiv nu presupune compresor şi turbină
fiind relativ simplu d.p.d.v. tehnologic, costurile fiind mai ales în seama alter­
natorului (Lucas) şi pentru materialul magnetic al generatorului homopolar.
2 - „Motorul turboreactor electrotermic”
Lucrarea prezintă un sistem propulsiv de mare putere, care -
spre diferenţă de modelul de mai sus - poate dezvolta forţe de trac­
ţiune mari încă de la decolare. Ceea ce diferă faţă de motorul turbo­
reactor clasic reprezintă: tipul compresorului, tipul turbinei, metoda de
încălzire a fluidului de propulsie.
Pentru compresorul de aer, atenţia a fost atrasă în cadrul cercetării de
modelele discoidale propuse de Nikola Tesla. De asemenea, s-au reţi­
nut prizele de aer depresionare propuse de Henri Coandă (ejectoarele
interioare Coandă) şi s-a stabilit o schemă de hibridizare a acestor invenţii.
Pentru turbină, s-au reţinut modelele propuse de Henri Coandă
(turbina depresivă), de Nikola Tesla (turbina discoidală) şi de Nicolae
29
Văideanu, oprindu-se asupra modelului propus de Nikola Tesla. Adică,
s-au contopit practic compresorul cu turbina.
Acţionarea sistemului contopit de tip compresor-turbină se va
face de către o instalaţie de aburi de suprapresiune în circuit închis.
Pentru realizarea schemei acestei instalaţii, ce trebuie să dezvolte un
randament deosebit de ridicat, s-a reţinut modelul de generator de
aburi propus de Traian Vuia şi perfecţionările aduse mai târziu de
Nicolae Moraru (cel care a inventat şi motorul cu energie pur mag­
netică) la acest tip de generator.
Sistemul contopit compresor/turbină este acţionat cu aburii de
înaltă presiune circulaţi în regim închis iar o parte din aerul comprimat
este dirijat către fanta inelară a prizei aerodepresive de tip Coandă
(situată în faţa compresorului), pentru sporirea randamentului general
de aspirare a aerului, în final acesta fiind injectat într-o cameră elec­
trotermică de genul celei descrise la punctul anterior.
De menţionat că în cazul turboreactorului electrotermic ar putea
fi eliminat din schemă motorul magnetic, deoarece acţionarea com­
ponentelor rotorice alternator/generator homopolar se poate realiza de
către turbina compresorului Tesla.
Aplicaţiile principale sunt în aviaţie, în special în aviaţia de
mare viteză sau pentru aeronavele grele de transport. O aseme­
nea lucrare este mai pretenţioasă şi costurile sunt destul de mari.
Motor aeroreactor cu schimbător de căldură
pentru înbunătăţirea randamentului
3 - „Motorul statoreactor electrotermic”
Lucrarea respectă în mare principiul de funcţionare descris la
punctul (1), însă urmăreşte o serie de aplicaţii speciale, cum ar fi mo­
torizarea proiectilelor reactive aer-aer, aer-sol cu rază medie şi mare
de acţiune, precum şi ca sistem propulsiv destinat vehiculelor hiper-
sonice ce străbat stratosfera. În toate aceste cazuri, o atenţie deo­
sebită este acordată profilelor aerodinamice ale prizelor de aer (la ad-
misie şi în interiorul acestora) şi conurilor de transformare a undei de şoc.
4 - „Vacuumpropulsorul electrotermic”
Sistem propulsiv simplificat care utilizează o miniinstalaţie ge­
neratoare de aburi. Camera electrotermică este alimentată cu aer de
un ejector interior tip Coandă al cărui circuit depresionar este asigurat
de aburii sub presiune.
30
 model mai performant şi de dimensiuni mult mai mari, capabil să dez­
Schema prezintă dezavantajul consumului de aburi (apă) dar
volte 200-220 CP, pentru a putea echipa un automobil.
avantajul compactizării agregatelor motorului. Este prevăzută pen­
7 - „Instalaţia de climatizare electrolitică-regenerativă”
tru aplicaţii în aviaţie, mai ales în cazul aeronavelor de dimensiuni
Lucrarea se referă la un nou tip de instalaţie în circuit închis, des­
mici şi medii.
tinată navelor spaţiale şi submarine chemate să execute misiuni
5 - „Generatorul electrostatic cu antrenare magnetoinerţială”
de lungă durată în mediile anaerobe, fie că este vorba de apă sau
Generator electric simplificat în schema căruia sunt conexate:
vidul cosmic. Aşa cum este cazul unor submarine nucleare existente
generatorul electrostatic de tip Wimshurst, motorul magnetic Moraru şi
în prezent, gazele necesare microatmosferei de bord sunt obţinute pe
o volantă destinată antrenării inerţiale.
cale electrolitică, folosindu-se un electrolit stocabil, ieftin sau uşor de
Componentele sunt ieftine şi lucrarea este relativ uşor de rea­
găsit în mediul ambient. De pildă... apa, dar şi metanul, amoniacul etc.
lizat dar prezintă dezavantajul necesităţii mecanismelor de inversare a
Diferenţa constă în aceea că schema utilizează generatorul
sensului de rotaţie, a numărului relativ mare de discuri necesare gene­
homopolar pentru alimentarea bazinelor de electroliză, reţinând ca
ratorului Wimshurst pentru o putere de valoare rezonabilă şi a masei
utile unele invenţii şi inovaţii referitoare la bazinele de electroliză de
destul de ridicate a volantei. Totuşi, schema se pretează destul de bine
randament sporit şi prevăzând instalaţia cu senzori automaţi care să
aplicaţiilor casnice, pentru puteri mici.
comande pornirea sau oprirea generatorului, dar şi instalaţie auxiliară
6 - „Motorul cu energie magnetică”
de ventilaţie, filtre pentru bioxid de carbon, aparatură de reglare a umi­
Motor prevăzut cu perechi statorice şi rotorice de miez magnetic
dităţii şi temperaturii aerului;
care îşi schimbă secvenţial polarităţile potrivit unei scheme dinamice
Pentru acţionarea generatorului homopolar s-ar utiliza motorul
originale, fără a genera forţe contraelectromotoare sau timpii morţi ca­
magnetic. Instalaţia aceasta prezintă avantajul de a fi mult mai com­
uzaţi de inducţia remanentă, pierderile specifice circuitului inductor-
pactă, se elimină complet metoda stocării de gaze sub presiune ori li­
indus ori alte limitări specifice schemelor clasice.
chefiate, se măreşte foarte mult autonomia şi fiabilitatea etc.
Pentru că aparatura de comutaţie secvenţială nu ar putea asigura
Costurile sunt destul de ridicate, fiind vorba de o instalaţie „de
o frecvenţă de comutaţie mai mare de o anumită valoare-limită, pere­
aer condiţionat”, cu toate problemele şi costurile specifice.
chile stator-stator sunt aşezate defazat pe axul-motor, cu un unghi ales
Interesant este faptul că pe multe din corpurile cereşti ale siste­
corespunzător vitezei de rotaţie dorite.
mului solar se găsesc cantităţi mari de apă, gheaţă carbonică, metan,
În acest mod, pentru anumite valori ale curentului de excitaţie (am-
amoniac etc; adică substanţe din care se pot disocia fie oxigenul, fie
peri-spire) şi dacă miezul magnetic are proprietăţi magnetice bune, se
azotul. În viziunea aceasta, microatmosfera de bord trebuie să res­
poate atinge un raport putere/masă miez magnetic de cca 7 CP/kg, iar vite­
pecte parametrii atmosferei terestre din toate punctele de vedere: pre­
zele de rotaţie pot atinge chiar şi valori de ordinul 15.000-20.000 rot/min,
siune, densitate, compoziţie chimică etc.
fără ca aparatura de comutaţie să-şi depăşească limitele tehnologice.
Aplicaţiile sunt multiple în variate domenii, pornind de la nive­ Pornind de la această lucrare s-au putut face studii pentru îm­
lul micromotoarelor şi ajungând până la motoare gigantice de utilitate bunătăţirea scafandrierului autonom destinat scufundătorilor sau per­
industrială. Dezavantajul: necesită materiale speciale, prelucrări spe­ sonalului de bord al vehiculelor aerospaţiale. În privinţa aparaturii de
ciale de precizie şi o sursă auxiliară de alimentare a bobinajului de ex­ scufundare, există o foarte interesantă bibliografie de inventică privind
citaţie. Costurile sunt în general ridicate dar oricum mai mici decât în aşa-numitele „branhii artificiale”.
cazul motoarelor electrice clasice. 8 - „Instalaţie de alimentare cu aer comprimat”
Autorul a reuşit realizarea unui astfel de motor, tehnologia aces­ Instalaţie compactă şi relativ uşoară destinată generării unor de­
tuia fiind îndeajuns de accesibilă pentru a permite construirea unui motor bite mari de aer comprimat la presiuni mari sau foarte mari. O ase­
de acest gen chiar cu resursele modeste ale unei persoane private. menea instalaţie poate servi alimentării unor minisisteme de propulsie
Motorul ce a fost realizat are dimensiuni reduse (diametrul 115 mm, fluidică sau alte aplicaţii care necesită debite mari de aer comprimat.
lungime 250 mm) şi poate dezvolta cca 10 CP, pornind de la o putere Schema conţine în fapt un motor magnetic de antrenare şi un
de alimentare nominală de 72 Watt (24V, 3A), lucrul mecanic fiind compresor multidiscoidai de aer, de tip Tesla. Pentru anumite dimen­
dezvoltat de către energia magnetică din cadrul pieselor polare. siuni ale compresorului şi valori ale presiunii, debitului şi raportului de
Autorul are în continuare în vedere planul de realizare a unui destindere din ajutaj, o asemenea instalaţie (sub formă de raniţă)

31 32
poate deveni aparat de zbor individual portativ, asemănător (doar
ca aspect...) rucsacului zburător al lui Justin Capră.
Totul porneşte de la capacitatea deosebită a compresorului dis-
coidal de tip Tesla de a genera debite relativ mari de aer comprimat la
presiune destul de mare, în condiţia antrenării discurilor rotorice la o
viteză foarte mare.
Masa şi volumul motorului de antrenare au reprezentat problemele
care au limitat aplicaţiile acestui tip de compresor. Dacă vom utiliza însă ca
sursă motrice un motor magnetic de tip Moraru putem obţine o instalaţie
compactă şi îndeajuns de uşoară pentru a fi luată într-o raniţă...
În privinţa aerului comprimat, acesta poate fi utilizat şi pentru
antrenarea grupurilor de forţă destinate propulsiei rutiere. Merită
să amintim cu această ocazie realizarea firmei Motor Development
International SA (MDI) din Luxemburg, care prin 2002 propunea o ma­
şină cu sistem hibrid, acţionată de energia înmagazinată de către un
rezervor de aer comprimat.
Soluţia este foarte interesantă, fiind de altfel şi protejată prin bre­
vetul US2004 237517 acordat pentru „vehicul hibrid electropneu-
matic”. În imagini se poate observa micuţul vehicul MDI Tata OneCat
acţionat de aer comprimat, alături de un desen prezentând motorul hibrid.
9 - „Motor rotativ cu aburi şi antrenare inerţială”
Sistem propulsiv destinat mijloacelor terestre de locomoţie -
în special automobile - şi care conexează câteva invenţii existente: ge­
neratorul de aburi Vuia în circuit închis, perfecţionările la generatorul
Vuia aduse de Nicolae Moraru (care a stabilit o reţetă pentru un ames­
tec combustibil mult mai energetic şi mai ieftin decât combustibilii pe­
trolieri), turbina depresionară de tip Coandă sau turbina discoidală de
tip Tesla (funcţie de aplicaţie se va alege tipul de turbină optim) şi o
volantă de dimensiuni relativ mari (de preferinţă dispusă orizontal)
pentru antrenare inerţială.
Fiind vorba de aplicaţii în domeniul automobilistic, costurile sunt
ridicate, presupunând o serie de elemente costisitoare în afara siste­
mului propulsiv: caroserie, cutie de viteze, sistem de comenzi, apara­
tură de bord, amenajarea cabinei, costuri de omologare legală, etc.
33
10 - „Motorul-rachetă chimic cu radicali atomici”
Tip de motor-rachetă chimic perfecţionat, ale cărui performanţe
să fie împinse până la limita teoretică. Pentru aceasta, însă, trebuie să
se poată obţine uşor ozonul şi radicalii atomici de hidrogen care să fie
îndeajuns de stabili pentru a avea timpul necesar de a fi injectaţi în
camera de ardere.
Vehiculul astfel motorizat va stoca la bord apă distilată (caz în
care instalaţiile de bord necesare disocierii sunt mult mai complicate)
ori hidrogen şi oxigen lichid (soluţie care ridică şi aceasta proble­
mele ei specifice), pentru obţinerea hidrogenului atomic fiind utilizată o
cameră de descărcare coaxială de tip Z-pinch, ozonul fiind obţinut cu o
instalaţie ultraviolet de tip Ciplea-Manoliu şi fiind injectat transversal
(radial) faţă de axul instalaţiei de descărcare. Zona (camera) de reac­
ţie ar fi magnetorotativă, adică o cameră de confinare magnetică an­
trenată într-o rapidă mişcare de rotaţie pe axul longitudinal.
Desigur, motorul este puternic reprezentând probabil maxi­
mul tehnologic ai motoarelor-rachetă chimice, însă la un moment
dat - pe măsură ce a fost abordat domeniul propulsiei ionice, electroci-
netice, laser-fotonice etc - ş-au abandonat cercetările pe marginea
perfecţionării motoarelor-rachetă chimice. Aceasta nu scade însă ca-
racterul interesant şi inedit al unei asemenea lucrări.
În ultimii ani au apărut o serie de brevete privind instalaţii simplifi­
cate de producere a hidrogenului dar nu numai a acestui gaz, ceea
ce ar putea rezolva problema/instalaţiei de alimentare cu agent de lucru
O altă soluţie avantajoasă, care a necesitat un studiu complet
independent, a fost aceea a utilizării aerului atmosferic, printr-un
proces de lichefiere şi separare a acestuia, pentru ca oxigenul să fie
ulterior ionizat şi transformat în radicali atomici iar azotul urmând a fi
folosit pentru răcirea instalaţiei dar şi resocierea catalitică a oxigenului
atomic, în cadrul unui proces fizico-chimic de mare energie (peste
200.000 kcal/kg).
11- „Motorul-rachetă termolaser cu sursă laser îmbarcată”
Perfecţionare adusă schemelor deja existente de motoare-rachetă
termolaser. Este vorba de navele cosmice care stochează apă supra-
răcită (cu ajutorul azotului lichid) asupra căreia este direcţionat un fas­
cicol laser de mare putere. Problema a fost aceea a imposibilităţii obţi­
nerii de lasere atât de puternice fără a fi necesare surse de putere elec­
trică gigantice, nerealiste. Deci oricum, lasere aflate pe sol, nu îmbarcabile.
Bibliografia de inventica a demonstrat că există mai multe soluţii
pentru generatoare şi multiplicatoare de tensiune, capabile să gene­
reze tensiuni foarte înalte.
Aceste modele perfecţionate sunt îmbarcabile. Pentru accelera­
rea de particule elementare (electroni în speţă) există mai multe sche-
34
 me şi soluţii, unele dintre acestea fiind ca masă şi dimensiuni apte de
a fi îmbarcate.
Avem aşadar la bord o sursă de electroni cinetici. Free Electrons
Laser utilizează aşa-numitul oscilator longitudinal, pentru ca, prin efec­
tul de bremsstrahlung, să smulgă electronilor energetici câte un foton,
amplificând fascicolul laser. Pentru puteri mari ale laserului este nece­
sar un oscilator longitudinal cu câmp magnetic extrem de puternic.
S-a propus însă altceva: o sursă inelară de plasmă rece va emite
un fascicol de plasmă de temperatură relativ scăzută în interiorul unei
camere coaxiale de descărcare de tip Z-pinch. Electrodul interior al
circuitului coaxial va fi gol în interior, pe axul său fiind emis fascicolul
laser de tip FEL, dar unul de putere redusă, care este emis, deci, de o
instalaţie FEL de dimensiuni rezonabile.
Descărcarea de tip Z-pinch va ioniza şi focaliza jetul de plasmă
ce va fi supus unui câmp magnetic extrem de puternic. Plasma termo­
nucleară obţinută este caracterizată prin energie şi frecvenţă. Fasci­
colul laser axial va trebui doar să aibă o frecvenţă proprie mai mare
decât cea a plasmei (altminteri, plasma devine opacă, impenetrabilă)
iar în atari condiţii, fenomenul de bremsstrahlung este mult mai puter­
nic, conducând la obţinerea unui laser de ordinul giga- şi terrawaţilor.
Costurile sunt mari, asemenea proiecte neputând fi abordate
decât în regim industrial.
12- „Motor-rachetă magnetohidrodinamic cu sursă laser îm­
barcată”
Lucrarea se referă la un Free Electrons Laser de putere mică, deci
de dimensiuni relativ reduse, combinat cu un fascicol inelar de plasmă
„rece”, în cadrul unui accelerator cu câmp magnetic călător,
Aplicaţia ar putea interesa motoarele-rachetă destinate navelor
cosmice de lungă-croazieră, care ar dezvolta forţe de tracţiune mici
dar viteze de ejecţie mari şi ar funcţiona perioade îndelungate de timp.
Practic, în interiorul acceleratorului magnetic ar fi aplicat aceiaşi efect
de bremsstrahlung dar şi de accelerare în câmp magnetic a particu­
lelor ionizate.
13- „Instalaţie autoîntreţinută de protecţie anticosmică”
Instalaţie de bord specifică navelor cosmice, în special acelea
chemate să desfăşoare misiuni îndelungate în spaţiul cosmic. Insta­
laţia anticosmică reprezintă practic un scut electromagnetic de mare
putere, ceea ce implică utilizarea de curenţi intenşi. Asemenea curenţi
pot proveni de la un generator homopolar iar frigul spaţial ar facilita mult
funcţionarea unui asemenea circuit. Pentru autoîntreţinerea instalaţiei
se poate folosi diferenţa deosebit de mare de presiune şi temperatură
dintre interiorul unei nave cosmice şi mediul ambient (spaţiul cosmic).
Un circuit fluidodinamic utilizând de pildă mercur ca agent de lucru ar
35
putea realiza un eficient motor fluidic (termodinamic) care ar merge „de
la sine” practic şi ar putea antrena rotorul generatorului homopolar.
Evident, se pune întrebarea dacă un asemenea motor termodina­
mic ar putea fi îndeajuns de puternic pentru a acţiona un generator ho­
mopolar. Ţinând cont de diferenţele mari de presiune şi temperatură
dar şi în condiţiile unei bune concepţii (Vuia şi Stirling au propus sche­
me foarte interesante în această privinţă), se poate realiza un motor
de puterea necesară. Nu s-a insistat în aceste domenii de cercetare,
deoarece în România suntem încă departe de necesitatea proiectării
unor instalaţii de bord pentru... navele interplanetare de long-marche.
Rezultate foarte bune se pot obţine şi cu schemele ce utilizează
aşa-numitele „fluide magnetice”. Sunt interesante de asemenea unele
din aplicaţiile sonicităţii, precum şi schemele de hibridizare ce s-ar putea
concepe între toate aceste tehnologii menţionate...
14 - „Sistem autoîntreţinut de microgravitaţie”
Sistem de microgravitaţie care să nu presupună rotaţia întregii nave
cosmice, ci doar a unor componente interioare ale ei. În această con­
cepţie, cuşetele echipajului ar trebui să fie rotative, pentru a asi­
gura gravitaţia normală în perioada critică a somnului, precum şi unele
compartimente ale navei, care printr-o anumită destinaţie a lor (bucă­
tărie, sală de mese, baie etc), nu se pretează imponderabilităţii.
Acestea pot fi concepute ca nişte elemente rotative; pentru acţi­
onare s-au avut în vedere motorul magnetic dar şi acelaşi soluţii ca şi
la pct. precedent, cu aceleaşi observaţii generale.
15 - „Motor-rachetă cu sursă laser amplificată în plasmă”
Prima schemă realistă d.p.d.v. tehnologic a unui motor-rachetă foto-
nic. În schemă intră: un Free Electrons Laser de mică putere, o cameră
Z-Pinch de mare putere, o sursă inelară de plasmă rece.
Aşa cum s-a descris şi la punctul 11, motorul utilizează efectul de
bremsstrashlung, însă, de această dată, fascicolul obţinut este de di­
mensiuni şi energie mult mai mare, nefiind utilizat pentru bombarda­
rea unei încărcături de apă suprarăcită, ci pentru realizarea directă a
propulsiei, jetul fiind de fapt unul fotonic.
Aplicaţia este destinată navelor cosmice interplanetare şi in­
terstelare, pentru realizarea de viteze deosebit de mari.
16 - „Vehicul aerospaţial de patrulă înaltă”
Vehicul aerospaţial neconvenţional capabil să patruleze în at­
mosfera înaltă a Pământului, cu o mare autonomie şi capacitatea
de a zbura cu viteze mari sau chiar la punct fix. Reclamă utilizarea de
tehnologii secrete dar s-au luat în calcul o mare parte din soluţiile de
sustentaţie şi propulsie desprinse din bibliografia publică de inventică.
Necesită investiţii speciale şi un cadru instituţional adecvat.
36
 17 - „ Vehicul aerospaţial destinat intervenţiei rapide în spaţiu”
Lucrarea se referă la un vehicul militar strategic, de superiori­
tate aeriană. Practic, se face trecerea în revistă a tuturor soluţiilor posibile,
pentru design-ul celulei, pentru sustentaţie şi propulsie, avionică, sis­
teme de comandă şi control, armament de bord, instalaţii speciale etc.
Se încearcă practic hibridizarea efectului Coandă cu alte fenomene de
natură electrodinamică sau electromagnetică, în sensul obţinerii unor
instalaţii hibride care să poată acţiona în mod consecutiv sau conco­
mitent în regim fluidodinamic sau/şi electrocinetic. Lucrarea este de­
osebit de importantă datorită rolului strategic pe care l-ar avea în
cadrul unui program de refacere a Sistemului de Apărare Naţională.
În anii '40, România putea fi o Mare Putere !
În momentul în care discutăm despre înzestrarea României cu
vehicule orbitale, gândul fuge automat către Nicolae Văideanu, cel
care, încă din perioada 1937-1944 (!), propunea autorităţilor epocii
realizarea unei flotile de aparate de mare viteză, inclusiv cosmice.
Propuneri însoţite de invenţii de o excepţională valoare trimise unor
autorităţi române surde şi incapabile să înţeleagă adevărata valoare a
acestor invenţii, precum şi importanţa aplicaţiilor imediate pe care le-ar
fi putut avea. România ar fi avut controlul militar mondial încă di­
nainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial!
Pare incredibil, nu-i aşa? Dar totuşi este adevărat, juristul Nicolae
Văideanu (nu era inginer...) a inventat sistemele de propulsie apli­
cate imediat după război de către sovietici, rachetele inventate de
Văideanu (aşa-numitele rachete „sovietice" SL-IV Semiorka) fiind cele
care de mai bine de 50 ani încoace s-au dovedit cele mai sigure şi
mai rentabile din lume...
În imagine, Nicolae Văideanu şi Yuri Gagarin,
cel care a ajuns celebru după ce a fost lansat în Spaţiu
cu racheta inventată de Văideanu...
37
Brevetele R033354/19.05.1942, RO33269/05.12.1941, R037723
din 23.12.1944, RO38083/10.10.1945 etc au fost rodul unei munci in­
tense şi foarte productive, care a culminat cu punerea la punct a
„Udovilului” ca mijloc reactiv de transport pe apă şi prin aer.
1. Cornetele expansiune. 2, Conducte derivaţie şi răcire. 3. Camere de ardere mul­
tiple. 4. Aprinderea. 5. Conducte de combustibil şi carburant. 6. Conducte scurt­
circuit de substanţe. 10. Pompele de substanţe. 11. Turbina motrică. 12. Carcasa.
13. Rezervoare substanţe.
Schema simplificată a rachetei inventate de Văideanu,
sau „Udovilui”, cum a botezat-o el...
Aplicaţiile militare ale acestor brevete de invenţie sunt incontesta­
bile, iar importanţa strategică a acestora este evidentă. O eventuală înzes­
trare a armatei române cu astfel de mijloace de luptă ar fi avut un im­
pact dur în cadrul mediului geopolitic interbelic. Brevetarea acestor
sisteme de propulsie şi vehicule maritime/ aerospaţiale s-a făcut după înce­
perea războiului mondial, dar chiar şi-aşa, aplicarea lor în cadrul „ma­
şinii de război” ar fi putut conduce la surclasarea tuturor celorlalte părţi
combatante, dacă astfel de mijloace ar fi fost corespunzător utilizate...
„Udovilui” destinat transportului rapid pe apă
După încheierea războiului, Nicolae Văideanu nu s-a bucurat
oficial de atenţia autorităţilor de la Bucureşti, în schimb autorită­
ţile de la Moscova au fost foarte interesate...
Există multe similitudini între activitatea inventatorului Nicolae
Văideanu şi activitatea autorului acestei cărţi... Deşi n-aş îndrăzni
38
să mă compar cu un asemenea genial inventator, nu pot să nu remarc
totuşi faptul că în ambele cazuri este vorba despre... jurişti (nu ingi­
neri) iar roadele activităţii s-au dus către ruşi (ucrainieni), autorităţile
române manifestând o indiferenţă de-a dreptul criminală... Crimi­
nală nu atât faţă de cei care elaborează lucrări importante şi destinate
unor aplicaţii concrete, dar mai ales faţă de interesele României şi
soarta poporului român...
În vreme ce Văideanu inventa şi proiecta aparate capabile să re­
alizeze deplasarea rapidă în mediul (sub) marin şi aerospaţial, sovie­
ticii dar şi americanii profitau din plin de aceste invenţii, iar ro­
mânii zăceau chirciţi sub talpa dictaturii bolşevice iar resursele natu­
rale ale României erau sistematic furate de sovietici. După decembrie
1989, la acest proces de spoliere a resurselor naţionale româneşti şi-au
adăugat aportul şi statele occidentale aşa-zis „aliate” şi „eliberatoare”...
Să mai menţionăm şi faptul că Nicolae Văideanu a pus la punct, încă
din perioada celui de-al doilea război mondial, o serie de vehicule poli­
valente, capabile să se deplaseze cu uşurinţă în medii diferite, dintre
care în special în mediul aerospaţial, dar şi maritim, cu posibilitatea na­
vigării în imersiune dar la adâncime redusă. Încă din 1942, pentru
germani, Nicolae Văideanu a pus la punct un vehicul capabil de
deplasare rapidă la suprafaţa mării, în imersiune „la adâncime pe-
riscopică”, dar la fel de bine şi în aer sau atmosfera înaltă, cu
viteze depăşind 6.000 km/h. Din păcate pentru Văideanu, în paralel cu
românii Coandă şi Liciar (germano-român din Braşov), sau Karl Nowak
ori Viktor Schauberger. Coordonarea tuturor acestor activităţi a fost rea­
lizată, între 1943 şi 1945, de către Richard Miethe, realizările acestora
surclasând modelul propus de Văideanu...
Submarinul-avion - o invenţie românească
În continuare, vom vedea un model de avion submersibil ame­
rican, testat la începutul anilor '60, dar care era mult mai rudimen­
tar, net inferior „udovilului” (sub)marin şi aerospaţial propus de
Nicolae Văideanu.
Avionul submersibil propus în 1963 pentru înzestrarea US Navy şi renun­
ţarea la portavioane (!) prin crearea de flote formate din « submavioane ».
39
Centrajul şi organizarea internă a acestui aparat erau realizate de
aşa natură, încă să permită flotabilitatea dar şi navigaţia în imersiune
la mică adâncime (aşa-numita „adâncime periscopică”), la care tubul
Pitot al avionului putea fi utilizat ca periscop.
În acest regim de funcţionare, compresorul lucra ca elice hidrau­
lică aspirând şi ejectând apa de mare şi în acest fel realizând propul­
sia maritimă dar şi submarină.
La comanda pilotului, aparatul ieşea din imersiune şi accelera
la suprafaţa apei până la o anumită viteză la care se punea în valoare
aşa-numitul „efect de sol”(aplicat aici la luciul apei), moment din care
se trecea în regimul de funcţionare aeroreactor iar aparatul, prinzând
viteză, decola rapid (deoarece alunecarea pe apă generează o fre­
care mult mai redusă decât aceea de la rulajul avionului pe sol) pentru
aceasta fiind utilizată un fel de „sanie” de rulaj pe apă (escamota-
bilă), dispusă în regiunea ventrală a avionului.
La amerizare, aparatul de zbor îşi scotea „schiurile” de rulaj pe
apă, venea normal (asemănător cu aterizarea clasică) pe suprafaţa
apei şi, după un scurt „rulaj pe schiuri”, era gata de navigaţie maritimă
şi intrare în imersiune la adâncimea periscopică.
Important de menţionat este şi faptul că acest „submavion”
chiar a fost testat, nu doar adus ca idee. Rezultatele oficiale au fost
neconcludente, însă ceea ce s-a arătat oficial este departe de adevă­
rata tehnologie aplicată la un astfel de aparat polivalent.
Am arătat mai înainte „udovilul” lui Nicoale Văideanu, acela con­
ceput pentru navigaţie pe apă şi sub apă, dar tot Văideanu a con­
ceput şi varianta polivalentă a Udovilului: aceea care putea intra
în imersiune dar şi accelera în păturile superioare ale atmosferei
până la uriaşele viteze hipersonice.
Nota bene: sistemele imersibile inventate de Coandă se bazează
pe absorbirea şi evacuarea apei, fără dispozitive „batante” (elici) care
să provoace unde de şoc în mediul fluid, acestea putând fi atât de
uşor captate de sonarele vaselor inamice...
lată de pildă sistemul de propulsie propus de Henri Coandă în
cadrul brevetului american nr. 2.699.644 (cu titlul „Hidropropulsor")
din 18.01.1955.
40
1- admisia apei în cadrul unei conducte axiale având profilul tipic ajuta­
jului de tip Laval(convergent-divergent); 2 - elicea internă; 3 - jeturile de
apă antrenate de elice în cadrul unui dispozitiv inelar; 4 - axul elicei prin
care se face antrenarea acesteia; 5 - fanta inelară prin care apa antrenată
de elice este suflată în exterior; 6 - porţiunea de perete curbat, pentru
aplicarea efectului Coandă (jeturile de apă suflate prin fanta inelară ade­
ră la carenajul dispozitivului submarin şi se deplasează chiar pe supra­
faţa acestuia, ca şi cum ar curge pe acest perete); 7 - datorită depresiunii
formate în jurul corpului fuselat imers, este antrenată şi apa din mediul
ambient.
Un astfel de sistem hidropropulsiv aduce cu sine următoarele mari
avantaje:
- este perfect silenţios, nedetectabil de către sonar;
- corpul imersat are o minimă rezistenţă la înaintare, deoarece
în jurul acestuia se creează un strat-limită depresionar; aceasta con­
duce la obţinerea de viteze mari şi reducerea cosumului energetic;
- apa din mediul ambient, în loc să acţioneze ca un impediment,
opunând rezistenţă deplasării vehiculului, participă la propulsarea
acestuia!
Submavionul testat de US Navy în prima jumătate a anilor '60
ar fi trebuit să reprezinte soluţia tehnologică pentru renunţarea la costisi-
toatele portavioane în favoarea unor... platforme submarine, mult mai
ieftine şi mai rentabile decât portavioanele.
S-a dorit ca acestea să poată purta întregi flotile de avioane cu
rază de acţiune nu prea mare (spre deosebire de avioanele de luptă ac­
tuale) dar care să se fi putut infiltra până în relativa apropiere a ţăr­
mului inamic pentru a declanşa masive atacuri-surpriză, urmate de... retra­
gerea avioanelor de atac şi ascunderea lor înapoi sub valurile Oceanului!
Spre deosebire de modelul oficial american, vehiculele inventate
de Coandă şi Văideanu aveau o multitudine de avantaje, fiind net supe­
rioare în performanţe şi capacitate de navigaţie în aer ori în imersiune.
Având în vedere faptul că URSS a preluat lucrările lui Văi­
deanu iar SUA lucrările lui Coandă (...şi pe Coandă însuşi) este les­
ne de bănuit faptul că în ambele „imperii” ale Războiului Rece s-au
creat aparate polivalente capabile de deplasare în imersiune, pe su­
prafaţa apei, în aer şi spaţiul cosmic.
41
l-compresorul motorului, turboreactor; 2-rezervorul spate pentru balast;
3-motoruI de start; 4-admisia apei la motor; 5-tambuchiul; 6-ecranul
radar; 7-aparatura de navigaţie; 8-perete dublu; 9-rezervor faţă pentru
balastul de asietă; 10-rezervorul de aer comprimat; 1 l-pompa de asietă;
12-camera foto; 13- periscopul; 14-aparatul optic; 15-mecanismul de ma­
nevrare a periscopului; 16-antena radio; 17-radarul; 18-priza de admisie
pentru apă; 19-volet comandabil pentru aer/apă; 20-priza de admisie
aer; 21- proiectorul pentru navigaţie submarină; 22- rezervorul de com­
bustibil; 23-suprafeţe de comandă pentru zbor şi lucrul în imersiune;
24-dublu volet posterior; 25-motor electric pentru deplasarea în imer­
siune; 26-motorul aeroreactor; 27-deriva cu direcţia.
Este clar că tehnologia necesară există de cel puţin 60 ani şi
la fel de clar faptul că, încă de la finele anilor '50 se făceau teste ale
unor astfel de vehicule având capacităţi uimitoare de deplasare.
Ar mai trebui să precizăm şi faptul că marile aparate cilindrice de
care se vorbeşte în această lucrare, ca fiind capabile de zbor la mare înăl­
ţime şi în spaţiul cosmic cu ajutorul învelişului magnetohidrodinamic, pot la
fel de bine să navigheze în acelaşi regim MHD şi în mediul submarin,
apa de mare fiind un fluid natural ionizat dar şi lesne ionizabil...
Războiul rece - dus cu... invenţiile românilor
La începutul anilor '80 în SUA au apărut o serie de modele
experimentale care au atras atenţia prin tehnologiile utilizate. Pentru
cei capabili "să citească printre rânduri”, aceste informaţii dădeau mult
de înţeles cu privire la ceea ce se făcea în regim secret, bazat pe
tehnologia voleţilor aerodepresivi Coandă dar şi pe sistemele de
propulsie aerodepresionară inventate şi realizate de Coandă.
Să vedem în continuare o serie de avioane experimentale ame­
ricane realizate în perioada Războiului rece, fiind de altfel şi pre­
zentate public chiar din acea perioadă...
42
 1 - Configuraţia de zbor; prizele de aer deschise şi
turboreactorul în funcţiune
2 - Configuraţia pentru imersiune; prizele de aer închise iar
cele de apă deschise; funcţionează doar motorul electric
Este evident că aparatele inventate şi testate experimental de in­
ventatori precum Coandă, Schauberger, Văideanu, erau cu mult su­
perioare acestui „submavion” american.
Să mai notăm totodată invenţiile similare realizate de llarion Vâlcu,
cel care de asemenea inventa şi experimenta un vehicul polivalent
capabil să se deplaseze pe sol, prin aer, pe apă şi pe sub apă,
utilizând o elice de configuraţie cu totul şi cu totul inedită, care lu­
crează d.p.d.v. al principiului fizic oarecum asemănător cu „elicea de
vacuumpropulsie" a inventatorilor Liciar şi Schauberger.
Să mai notăm şi că o parte din tehnologiile propuse de Coandă,
s-au regăsit în programele speciale ale SUA din anii '80, în plină
desfăşurare a „Războiului Stelelor”(SDI). lată câteva exemple care
suntmai mult sau mai puţin legate de Coandă:
Avionul cu decolare-aterizare orizontală conceput de societa­
tea Rockwell International pentru aviaţia Marinei militare americane
(US Navy) era mai precis destinat portavioanelor, fiind chemat să în­
locuiască greoaiele şi periculoasele sisteme de lansare/apuntare cu
ajutorul catapultei şi sandow-urilor de oţel, sisteme utilizate şi la ora
actuală pe portavioane.
43
Avion supersonic de vânătoare de tipul VTOL (vertical take-off landing -
„decolare şi aterizare verticală”), acesta dispunea de aripă cu dublu-derivă/
winglet şi ampenaj canard prevăzute cu voleţi-deflectori şi suprafeţe interne
de scurgere, cu o capacitate de a dirija pe direcţiile dorite, atât gazele arse de
la motor (jeturi de suflaj), cât şi aerul aspirat din ambient.
La decolare, (1) ampenajele pivotante erau poziţionate vertical iar voleţii
deflectori dirijau gazele arse de la motor, precum şi aerul aspirat din am­
bient înspre sol; după decolare, (2) ampenajele pivotau gradual la orizon­
tală iar avionul accelera orizontal pentru a intra în zbor supersonic (3).
Acest avion experimental dispunea de un sistem compus din
voleţi gazodinamici deflectori dispus pe toată anvergura aripii şi com­
binat cu deflectoare dispuse la evacuarea gazelor din motor, la cape­
tele aripilor, el mai dispunând şi de corpuri fuselate de tip winglet, care
purtau pe ele câte o derivă cu prelungire ventrală sub forma unui cuţit
aerodinamic de dimensiuni mari, dar avea şi ampenaje de tip canard
(concepţie aerodinamică modernă, al cărei începător a fost ingi­
nerul Aurel Vlaicu, la începutul sec. XX !).
44
 HIMAT - avioane cu... tehnologie OZN
În paralel, în aceeaşi epocă au fost dezvoltate tehnologiile HIMAT,
adică "high maneuvrable aircraft technology” (tehnologii destinate avi­
oanelor de mare manevrabilitate), acestea cuprinzând printre altele:
- conceperea unor avioane având structură flexibilă, nu rigidă;
- utilizarea unor materiale şi structuri de aşa-natură încât aparatul
de zbor să poată funcţiona în regim magnetohidrodinamic şi elec-
trodinamic, inclusiv cu învelişuri capabile să emită electroni cinetici
(radiaţie beta); de altfel, învelişurile electroemisive pentru aeronave au
fost propuse pentru prima oară, în 1914, de Vasile Dimitrescu;
- punerea la punct a unor aparate de zbor cu tracţiune vecto­
rială, capabile să orienteze în orice direcţie jeturile provenite de la sis­
temul de propulsie;
- realizarea unor aparate de zbor capabile să decoleze/ aterizeze
lin şi vertical, fără să necesite aerodrom sau altfel de spaţii amena­
jate, instalaţii de sol etc;
- posibilitatea ecranării câmpului gravitaţional dar şi a realizării pe
cale artificială a unor câmpuri gravitaţionale cu sens de aplicaţie co-
mandabil; astfel încât aparatele de zbor să poată executa orice fel
de evoluţii, chiar şi cele imposibil de realizat în câmp gravitaţi­
onal, cum ar fi virajele bruşte executate la viteze de zbor foarte mari,
acceleraţiile şi deceleraţiile bruşte etc;
- realizarea de sisteme integrate în structura celulei aerodinamice
prin care să fie obţinută invizibilitatea radar şi chiar şi invizibilitatea
optică, astfel încât aparatul de zbor să nu poată fi sesizat chiar dacă
se află pe timp de zi la o înălţime joasă de zbor, el putând survola nes­
tingherit spaţiul aerian al unor aerodromuri sau unităţi militare şi chiar
al localităţilor dens populate, fără a fi câtuşi de puţin sesizat de către
observatori sau aparatura radar.
În imagine avem unul dintre aparatele „HIMAT” cele mai rudimen­
tare sau, cum s-ar zice, tehnologia HIMAT la nivel „basic”: 1- panou de
45
bord eleetronizat prevăzut cu echipamente video de afişare a imaginilor
din exteriorul aparatului şi comenzi digitale, inclusiv comenzi neuronale
(sisteme de senzori montaţi pe epidermă, în special în regiunea capului,
pentru a prelua semnalele electrice de la creier) prin care se decriptează
comenzile transmise de creierul pilotului; aceste comenzi sunt deci direct
executate de aparatura de bord, fără ca pilotul să mai acţioneze cu ajutorul
mâinilor sau picioarelor; 2- ampenaje canard destinate amplificării fileu-
rilor de aer care ajung la aripi dar şi îmbunătăţirii comenzilor de zbor;
3- aripi cu geometrie variabilă dispunând de segmente capabile să-şi mo­
difice automat unghiul săgeată, unghiul diedru şi unghiul de atac; aripi
capabile să descrie un unghi săgeată negativ foarte pronunţat dar cu posi­
bilitatea de a-şi autoregla funcţionarea, deci parametrii aerodinamici;
4- aripioare destinate creşterii stabilităţii în zbor, micşorării rezistenţei
aero-dinamice dar totodată şi creşterii valorii forţei portante; 5- dublu-
derivă destinată asigurării unei bune stabilităţi transversale dar şi bunei
maniabilităţi direcţionale a aparatului de zbor; 6- ajutaj orientabil de tip
„fantă”, cu posibilitatea realizării propulsiei vectoriale, capabil de a fi pozi­
ţionat cel puţin sub un unghi 20° sus-jos; 7- volet gazodinamic deflector de
jet utilizat cu precădere pe timpul luptelor aeriene, pentru obţinerea schim­
bărilor bruşte de direcţie şi frânărilor bruşte în timpul evoluţiilor aeriene.
De altfel, cam în aceeaşi perioadă au mai fost date publicităţii
şi o serie de alte tehnologii „aflate în testare”, acestea dând şi mai
mult de înţeles în privinţa nivelului la care a ajuns cercetarea secretă.
Socotiţi faptul că prezentarea publică nu se face niciodată decât
pentru tehnologii care sunt deja depăşite cu cel puţin... 50 ani*,
pentru a intui astfel cam unde ajunseseră deja la nivelul anilor '80,
dacă şi-au permis să prezinte astfel de informaţii.
„Avioanele viitorului” - tehnica... anilor '50 !
Vom vedea în cele ce urmează un alt interesant concept ingine­
resc: LRIPP sau „Low Radar and Infrared Profite Penetrator”, adică „avion
de infiltrare cu amprentă radar şi infraroşu foarte scăzută”.
Acesta a reprezentat de fapt, la nivelul anilor '70, un model „de
tranziţie” între tehnologia clasică a aparatelor de zbor de tip „aripă
zburătoare delta” (realizate de germani încă din perioada interbelică
şi perfecţionate în perioada 1943-1945) şi tehnologiile magnetohidro-
dinamic/electrodinamic la care s-a trecut masiv încă din a doua par­
te a anilor'60, la nivelul programelor secrete.
* N. edit.: A se vedea şi Cuvântul editorului la o lucrare publicată în urmă
cu doi ani, cu aceeaşi constatare...
46
 unghiulară (în proiecţie pe sol) şi probabil că prin anii '90 se aflau
încă în serviciul operativ.
În aceste pagini vom vedea câteva planşe ce prezintă o parte a
tehnologiilor pretinse „de ultimă oră” şi prezentate publicului. Din
analiza acestora este evident pentru cunoscători că nu este vorba, de
fapt, decât de o serie de concepte vechi „cosmetizate”, „revopsite”
şi prezentate pe post de „avioane ale viitorului”.

Niciuna din tehnologiile aplicate aparatului hipersonic şi se-

micosmic din această imagine, nu este tehnologie „nouă” (nu era
nici măcar la nivelul anilor '80). Se utilizează profilul de tip „caret” al
aparatelor hipersonice de tip „waverider” (care-şi realizează în mare
măsură portanţa şi propulsia cu ajutorul undei de şoc create în jurul
său de către vehiculul de mare viteză) iar sistemele de propulsie
aplicate (scramjet) sunt cele de la nivelul anilor '50, cum este cazul
aparatelor waverider cu ardere externă şi prize de admisie situate la
extradosul celulei aerodinamice.
Toate acestea sunt de fapt o serie de vechi tehnologii, tes­
tate în anii ulteriori încheierii războiului al doilea, chiar dacă pre­
zentarea acestora şi consacrarea unor noţiuni cum ar fi „ramjet”,
„scramjet”, „profil caret”, „waverider” etc s-a făcut abia în anii '80, la
data la care tehnologiile acestea erau deja învechite şi ieşite din
atenţia colectivelor de cercetare secretă.

Pentru nimeni, la ora actuală, aceste aparate de tip „waverider”

nu mai reprezintă un secret tehnologic, ele fiind „discutate public” şi
testate în secret încă din 1948-1953. Şi în punerea bazelor acestei
tehnologii, tot germanii au avut un cuvânt greu de spus... Interesant de
asemenea de notat că aceste avioane invizibile sunt de formă tri-
47
Ce vedem în aceste aparate de zbor ?! Sistemele de propulsie
clasice, formele perfecţionate ale turboreactoarelor realizate de ger­
mani în anii 1944-1945; celulele aerodinamice relativ obişnuite, cu am-
penaje canard (concepţia „ampenajelor canard” fiind opera lui Aurel
48
Vlaicu...) şi aripi cu unghi săgeată negativ (idee a cărei origine este...
interbelică). Nimic deosebit ia aceste avioane care sunt mai mult ale
trecutului decât ale viitorului...
Nimic din aceste 4 planşe de pretinse „avioane ultramoderne”
nu este câtuşi de puţin modern. Un bun cunoscător al tehnicii aero-
spaţiale recunoaşte fără probleme tehnica anilor '50 adaptată anilor '90..,

1,- Bombardier prevăzut cu aripă având profil supracritic, conceput de firma

Boeing pentru înlocuirea masivului bombardier B-52, - bombardierul din
imagine era trimotor (unul din motoare fiind amplasat în cadrul fuselajului
sub derivă) şi prevăzut cu un mic ampenaj canard; ar fi fost destinat zborului
subsonic de mare altitudine, având aproximativ aceeaşi capacitate utilă ca şi
B-52, în plus fiind mult mai versatil şi mai economic; apariţia şi dezvoltarea
bombardierelor invizibile a redus la inutil acest proiect...
2,- Proiect al Rockwell International - bombardier subsonic având motoarele
încastrate în aripă, cu dublă derivă având şi rolul de winglet
3,- Tot de la Rockwell International - bombardier hipersonic prevăzut cu o
aripă rabatabilă (aici in poziţia rabatabilă). Aproximativ aşa arată adevăratul
X-33 Aurora...

49 50

Aşa cum am mai arătat, aşa-zisul X-33 Aurora este, pentru au­
torul acestor rânduri, un model de vehicul aerospaţial hibrid, rezul­
tat al îmbinării unor tehnologii care în mod normal nu au nicio legătură,
sau este de presupus că n-ar trebui să aibă: propulsia şi sustentaţia
magnetohidrodinamică, bazată în special pe fenomenul de Z-pinch,
poate şi bremsstrahlung şi în general pe legile ce aparţin acestei ra­
muri a fizicii; pe de cealaltă parte, sustentaţia şi propulsia bazată pe
tehnologia vacuumpropulsiei, în concordanţă cu invenţiile lui Schau-
berger, Coandă, Liciar...
„Tehnica secretă” - publică după 50 ani...
Toate aparatele prezentate în aceste planşe nu sunt, în opinia
autorului, decât o jalnică prezentare a unor tehnologii învechite,
concepţii inginereşti „răsuflate”, unele dintre acestea conţinând chiar
erori majore de proiectare.
51
Când s-au publicat asemenea imagini, unii s-au lăudat că au pus mâ­
na pe proiectele „secrete” ale americanilor, crezând că au început să in­
tuiască modul în care aceştia îşi concep vasele aerospaţiale secrete...
Nici vorbă! Dacă asemenea imagini au ajuns la îndemâna pre­
sei şi au început să suscite discuţii este tocmai pentru serviciile de
contraspionaj au dorit aceasta şi au direcţionat analiza curioşilor
către „piste false”.
Fiţi siguri că adevăratele proiecte secrete americane nu arată nici
pe departe aşa! Nu veţi găsi „secretele” americane în tehnologiile in­
tuite de nemţi în anii '40 şi experimentate de Aliaţi imediat după război.
După cum s-a mai menţionat, aceste tipuri de motoare sunt de mult
depăşite, încă din anii '40, nemaifiind deci de interes/decât... pentru
ochii proştilor.
Adevăratele aparate de zbor secrete s-au dezvoltat pe baza
altor tehnologii de sustentaţie/propulsie, cum ar fi tehnologia de utili­
zare a aerului lichefiat şi separat, tehnologia propulsiei electrocinetice după
modelele propuse doar principial de T.T. Brown dar şi mulţi alţi inven­
tatori, printre care şi la fel de mediatizatul Alexander DeSeversky.
După cum s-a arătat şi cu alte ocazii, cercetările secrete s-au
îndreptat către căutarea de mijloace şi metode care să permită utili­
zarea în cadrul propulsiei a radicalilor liberi, aceştia fiind în măsură
să asigure impulsul specific maxim pentru motoarele-rachetă chimice.
În acest sens, laboratoarele de cercetare au căutat să obţină un
model de motor care să poată produce şi utiliza cu mare uşurinţă
radicalii atomici; s-au avut în vedere în special radicalii de hidrogen,
oxigen şi azot.
În cele din urmă au fost reţinute trei tipuri de motoare: cu ra­
dicali de hidrogen şi oxigen, cu radicali de hidrogen şi ozon molecular,
cu radicali de oxigen şi azot activ (iniţial în stare de azot molecular).
Altminteri, de mare interes în cadrul cercetări secrete a fost, încă de
acum cca 40 de ani, utilizarea fenomenelor de ecranare a câmpu­
lui gravitaţional şi chiar crearea de câmpuri gravitaţionale arti­
ficiale care să acţioneze antagonist faţă de cele naturale.
Aceste tehnologii sunt la ora actuală considerate de ordinul „SF”-
ului şi „inexplicabile ştiinţific”. Nici vorbă ! Astfel de tehnologii reprezintă,
sub semnul obiectivitătii, nişte realităţi ştiinţifice perfect explicabile
dpdv fizic şi capabile de a fi determinate matematic.
Într-o viitoare lucrare din această serie, vom oferi cititorilor un
model simplu de dispozitiv antigravitaţional, care poate fi realizat
şi de amatori, sub forma unui interesant experiment prin care se
poate crea antigravitaţie locală, într-o arie strict determinată.
52
 Anii '60 - amintiri din viitor!
În fine, să mai menţionăm şi alte realizări interesante din anii
'50-60, care au fost premergătoare tehnicii spaţiale utilizate astăzi, şi,
în mod interesant au fost chiar superioare tehnicii anilor '80... Cu
atât mai mult cu cât, începând chiar de după încheierea războiului, s-a
produs o importantă schismă între tehnologia oficială şi cea „neagră”,
ţinută cât mai departe de ochii publicului.
Interesant este că, prin anii '50-'60 încă, în mediul public mai scă­
pau anumite informaţii. De pildă, chiar Henri Coandă, afirma în mod
categoric, în perioada 1965-1969, că la acea dată se afla în fază avan­
sată de testare „aerodina lenticulară” inventată de el....
Să aruncăm acum o privire asupra celui mai rapid avion public ce
a fost construit în sec. XX, (repet, este vorba doar de aparatele de
zbor care sunt cunoscute de public), anume avionul-rachetă sub-
orbital X-15 North American. În cadrul istoriei oficiale, este primul
avion pilotat care a ieşit în spaţiul cosmic periterestru, depăşind
altitudinea de 100 km în regim de viteză hipersonică.
1- este tabloul cu aparatele de bord, 2- este pilotul echipat în scafandrier cos­
mic, 3- compartimentul etanş de stocare a carburantului, 4- peretele despăr­
ţitor din interiorul rezer-vorului, 5- conductele centrale de alimentare, 6- ele-
ron (suprafaţa aerodinamică de comandă pentru controlul înclinării
laterale - ruliu), 7- compartimentul etanş pentru oxigen lichid, 8- balon cu
gaze sub presiune, 9- servomotorul pentru comanda direcţiei, 10- direcţia
monobloc, 11- ampenajul ventral cu rol de cuţit aerodinamic, 12- ampenajul
orizontal; 13- bordul de fugă al planului trapezoidal de mică alungire,
14- apex, 15- miniajutajele sistemului de poziţionare şi comandă pentru
zborul în mediul foarte rarefiat.
North American X-15 a fost un avion-rachetă experimental, mono­
log, monoplan cu aripa mediană trapezoidală de alungire foarte redusă
şi având un pronunţat diedru negativ, monomotor (un motor principal
şi mai multe auxiliare dar de dimensiuni şi tracţiune mult mai redusă)
echipat cu un Thiokol XLR99-RM-2 (motor-rachetă cu combustibil lichid)
53
care dezvolta o tracţiune de 26 tone-forţă, la altitudinea de 30 km.
Avea o lungime totală de cca 15,5 m, alungirea aripilor de 6,8 m,
înălţimea maximă de 4,12 m, suprafaţa portantă de 18,6 m2, masa gol
de 6.620 kg, masa la start de cca, 15.500 kg, fiind capabil să atingă o
viteză de peste 7.200 km/h la o înălţime de peste 80 km (în atmos­
fera înaltă), cu o rază de acţiune de cca 450 km.
În paralel, sovieticii au lucrat cu o serie de concepţii aero­
dinamice mult mai avansate, dar fatalmente programele sovietice nu
au fost publice şi nici astăzi rezultatele lor nu sunt date publicităţii...
Omologul sovietic al avionului-rachetă X-15;
rezultatele obţinute în urma testelor nu s-au dat niciodată publicităţii...
Recordul (oficial) de viteză al X-15 a fost depăşit abia în
16.11.2004, de către avionul hipersonic X-43A (al NASA), echipat
cu un motor aeroreactor de tip scramjet (statoreactor pentru combustie
supersonică), fiind de asemenea lansat de pe acelaşi tip de purtător
stratosferic B-52 dar şi accelerat la mare viteză cu ajutorui unei rache­
te purtătoare Pegasus.
Dar la debutul anilor '60, ideea pe care o aveau atât sovieticii, cât
şi americanii era aceea de a construi un avion purtător capabil de a
atinge cel puţin o viteză de două ori mai mare decât cea a sunetului (2
Mach), dacă nu chiar 3 Mach sau mai mult. şi aceasta cu o sarcină
utilă mult mai mare decât „bătrânul” B-52, care nici nu putea depăşi
835 km/h...
De pe un purtător supersonic urma să fie lansat un avion-rachetă
perfecţionat, acesta ieşind pe orbita circumterestră joasă fără un
consum prea mare de combustibil, repede şi ieftin. Pentru aceasta, so­
vieticii au realizat Tupolev Tu-144, similar cu vest-europeanul „Concorde”,
descris în imagine;
54

1- radar, 2- termoportecţie escamontabilă, 3- echipaj, 4 şi 12-cabinele
pentru pasageri sau/şi sarcină utilă, 5 şi 13- trenul de aterizare, 6- aripa
dublu-delta conţinând rezervoarele de carburant; 7- servosistemele su­
prafeţelor de comandă, 8- trapă compartiment încărcătură, 9- rezervoa­
rele posterioare de echilibrare/centraj, 10- ajutajele cu destindere regla­
bilă, 11- motoarele turboreactoare, 14- hublouri, 15- aparatura radio.
Acest aparat de 130 tone era capabil să transporte, la o viteză su­
personică, sarcina utilă de max. 19 tone cu o viteză maximă de 2,20 Mach.
Alăturat este proiectul SST Boeing 2707, care a fost dus până
într-o fază avansată de construcţie şi abandonat brusc şi aproape
inexplicabil în situaţia în care era aproape terminat. Ar fi avut 93,3 m
lungime, anvergura minimă de 32,3 m, anvergura maximă de 53,1 m,
înălţimea de 14,6 m, sarcina utilă de 34 tone, distanţa de zbor - 6.400
km la o altitudine de croazieră de 19.500 m, cu viteza de 2.900 km/h
(2,7 Mach!).
Boeing 2707 ar fi fost un avion aproape trisonic, cu geometrie varia­
bilă capabil să lanseze, de la o înălţime de cea 20.000 m, un avion-ra-
chetă în greutate de cea 35 tone, de la o viteză iniţială de aproape 3.000
km/h, spre diferenţă de Tupolev Tu-144, care ar fi fost ceva mai „lent" dar
şi cu o capacitate de a lansa o sarcină utilă de „doar” 18-19 tone...
SUA nu au construit acest Boeing trisonic, în schimb au realizat un
bombardier supersonic denumit B-1A (construit de Rockwell Inter­
national), capabil să transporte o sarcină utilă mai mare de 15.000 kg
la o altitudine de peste 15.000 m cu viteza de 2,2 Mach (2.333 km/h).
Cu toate acestea, public nu s-au făcut niciun fel de teste în
cadrul cărora aceste avioane supersonice (Concorde, Tupolev 144,
B1-A) să poarte în stratosfera şi să lanseze, pe o traiectorie de inserţie
orbitală, vreun prototip de avion-rachetă.
Desigur, tehnologic aceasta ar fi fost posibil încă de la jumă­
tatea anilor '60, însă, din câte se pare, în virtutea schismei dintre
tehnologia oficială, publică, şi aceea secretă, s-a decis ca în plan
55
public o astfel de tehnologie destinată ieftinirii masive a zborului
cosmic (orbital), să nu fie susţinută, ci s-a optat pentru susţinerea
programelor publice care vizau tehnica propulsiei reactive deja
consacrată încă din anii finali ai ultimului război mondial (1944-1945).
Şi anume: motorul turboreactor cu compresor axial şi centrifugal, dar
şi motorul-rachetă cu combustibil solid sau lichid, cele mai avansate
dintre acestea fiind, la nivelul anului 1945, renumitele (şi temutele) V-2.
Astfel, programul spaţial american (cel oficial...) a luat ca mo­
del de bază racheta V-2, pe care a supradimensionat-o până la ni­
velul de 110 m înălţime cât avea Saturn V, racheta purtătoare a navei
lunare Apollo. De altfel proiectată de acelaşi Werner von Braun, care
proiectase V-2...
OZN - marele secret. Militar...
În paralel, programele secrete de cercetare au abordat alte
tehnologii decât acelea relativ rudimentare ale rachetelor V-1 sau V-2:
- tehnologia sustentaţiei şi propulsiei aerodepresive şi a va-
cuumpropulsiei, în acest domeniu „maeştrii” fiind Henri Coandă şi Rudolf
Liciar (ambii din România...), iar realizări demne de menţionat au fost
obţinute încă din anii '50, mai ales cu ajutorul tehnologiei vacuumpro-
puisiei.
Când, în cadrul acestei serii de cărţi, vom ajunge să discutăm des­
pre Rudolf Liciar şi Viktor Schauberger, am să prezint cu lux de amă­
nunte ceea ce ei au inventat în realitate, modul de funcţionare, sche­
mele aparatelor de zbor construite încă din anii '50 (de altfel, unele au
fost experimentate chiar pe cerul României...) şi destinaţia acestora;
- tehnologia propulsiei pe bază de resociere catalitică a radi­
calilor atomici de oxigen, în prezenţa azotului activ, precum şi cea a
obţinerii facile şi rapide a aerului lichid utilizând efectul Ranque (răcirea
rapidă dar şi separarea centrifugală a gazelor din componenţa aerului);
În imagine, temperaturile înregistrate la suprafaţa fuselajului
pentru un avion trisonic ce zboară la altitudinea de 11.000 m cu
o viteză de 3.200 km/h; la astfel de temperaturi, aluminiul devine moale...
- sustentaţia şi propulsia magnetohidrodinamică şi electroci-
netică, utilizarea proprietăţii Globului de a fi un imens condensator na-
56
tural încărcat electric.
Şi în cadrul activităţii desfăşurate pe marginea acestei tehnologii,
zborurile realizate au dat naştere unei multitudini de observaţii
OZN în anii '60-'70, fiind cel mai adesea vorba de aparate de zbor
capabile să accelereze până la viteze imense chiar şi în interiorul pă­
turilor (relativ) dense ale atmosferei, situaţie în care orice aparat clasic
de zbor s-ar fi topit fără nicio îndoială...
Acele aparate de zbor „neidentificate” erau capabile să se depla­
seze, cu viteze hipersonice chiar şi în atmosfera densă, deoarece
nu aveau contact cu aerul, ci se deplasau înconjurate de stratul-limită
vidat care se forma în jurul lor prin acţiunea câmpului magnetic asupra
particulelor ionizate de aer.
Mai mult, misterioasele aparate crează în jurul lor un halo de
lumină aproape „ireală” (din cauza particulelor ionizate şi a norului
de plasmă format în jurul carenajului), având capacitatea de a se
deplasa absolut silenţios chiar şi la viteze foarte mari de zbor.
În imagine este un avion supersonic clasic aflat (de la stânga la
dreapta) în regim de zbor subsonic, la atingerea vitezei sunetului şi res­
pectiv după depăşirea vitezei sunetului. Se pot vedea undele de şoc care
se formează în jurul aparatului de zbor dar şi felul în care acestea se des­
prind de vehicul după depăşirea vitezei sunetului, moment în care se
produce vestitul „bang sonic”, sub forma unui bubuit de mare intensitate.
Pe măsură ce aparatul de zbor se apropie de viteza sunetului,
undele de şoc se comprimă în faţa acestuia, dând impresia unui „zid”
invizibil de care vehiculul aerian pare a se izbi, „zidul sonic”.
Aparatele de zbor bazate pe tehnologia magnetohidrodina-
mică (MHD) şi electrocinetică nu formează astfel de unde de şoc,
aerul scurgându-se laminar în jurul aparatului MHD. Aşadar, zborul
acestora este perfect silenţios, chiar dacă se desfăşoară în regim su­
personic ori... hipersonic.
- sustentaţia şi propulsia bazată pe ecranarea câmpului gravi­
taţional sau formarea unui câmp gravitaţional artificial antagonist celui
terestru (antigravitaţia propriu-zisă) dar şi utilizarea fenomenului
„distorsiunii de câmp”.
NASA - o Agenţie... preistorică !
lată că cel puţin aceste tehnologii au fost copios testate şi apoi utili­
zate în regim secret, majoritatea dintre ele fiind bazate pe principii complet
57
„neconvenţionale” şi nemaiavând deja nimic de-a face cu „tehnologiile
petroliere” sau alte tehnologii „clasice”. Menţionam şi mai devreme pro­
ducerea unei „schisme” între tehnologia oficială şi cea secretă...
Bunăoară, în această imagine avem un proiect de lansator orbi­
tal de prin 1965 (în stânga imaginii), care era conceput pentru a fi
integral recuperabil. O rachetă purtătoare în formă de trunchi de con
(a se vedea mai departe rachetele de formă piramidală proiectate tot la
începutul anilor '60 şi care erau foarte performante!) cu o singură treap­
tă (SSTO - Single Stage to Orbit), realizată prin îmbinarea unor compo­
nente, deci fără asamblări prin nituire ori sudură, capabilă să zboare în
Cosmos de mai multe ori zilnic. Era alimentată cu hidrogen şi oxigen
lichid, combustibilul fiind dispus în cadrul a opt rezervoare laterale de­
taşabile rând-pe-rând (se recuperau prin paraşutare), fiind capabilă de
inserţia orbitală a unei sarcini utile de cca 10 tone.
În partea dreaptă a imaginii este o propunere de avion orbital
venită de la British Aircraft Corporation (BAC), trei avioane-delta iden­
tice care decolau vertical şi se desprindeau unul-câte-unul, astfel încât
ultimul dintre ele se plasa pe orbita cirumterestră joasă.
Dacă avionul-rachetă american X-15 era capabil să se apropie
de viteza de 6 Mach, aceasta era graţie motorului Thiokol alimentat
cu un carburant compus din amoniac calcinat, la care se adăuga oxi­
genul lichid, în interiorul avionului fiind înmagazinaţi 9.084 litri de com­
bustibil, la care se mai puteau adăuga încă 6.900 litri de combustibil
suplimentar în cadrul a două rezervoare exterioare (largabile), care se
prindeau lateral, sub aripi.
Cabina şi aparatele de bord erau răcite prin circularea de azot
lichid iar manevra în cadrul mediului rarefiat ori în spaţiul cosmic se
făcea cu ajutorul unor mici ajutaje orientate/orientabile, dintre care 8
dispuse pe fuselaj şi alte 4 la extremităţile planurilor.
După experimentarea acestui aparat devenea clar că trebuie gă-
58
sită o tehnologie care să permită menţinerea unor astfel de vehicule
aerospaţiale mult mai mult în atmosfera înaltă dar şi găsirea unor
mijloace care să camufleze prezenţa acestora.
Ideea de la care s-a pornit a fost aceea a protejării avioanelor
rapide de către un aparat de zbor de dimensiuni mult mai mari, ca
un fel de „cloşcă cu pui” care să poată străbate atmosfera terestră. În
imagine este un avion cisternă Boeing-707 (modificat) alimentând
în zbor trei avioane de vânătoare F-15, însă aplicarea acestei idei
nu s-a oprit aici, ci a mers mai departe.
Au fost concepute vehicule aerospaţiale de foarte mari di­
mensiuni capabile să adăpostească în interiorul lor... escadrile
întregi, în situaţia în care învelişul protector al „navei-mamă” poate
oferi ecranarea optică şi antiradar a avioanelor dinăuntru.
Pare cu neputinţă, nu-i aşa !? Şi totuşi a fost cu putinţă! Şi
aceasta prin realizarea unor aeronave care reprezentau un hibrid
între... baloanele cu gaze mai uşoare ca aerul (heliul de pildă) sau
cu aer cald, şi sistemele de propulsie magnetohidrodinamică sau
electrocinetică, perfecţionate mai ales odată cu realizările din dome­
niul supraconductibilităţii şi punerea la punct a unor materiale uşoare,
flexibile, care puteau avea o rezistenţă electrică foarte scăzută.
Observarea fenomenului supraconductibilităţii este atribuită lui
Heike Kamerlingh Onnes în 1911, dar abia pe la mijlocul anilor '60 au fost
public prezentate o serie de modele de cabluri ori folii supraconductoare,
Printre altele, deja la nivelul anului 1965 era în dotare (atât în
SUA cât şi în URSS) un material supraconductor sub formă de folie
subţire şi flexibilă, aceasta având capacitatea de a realiza un fel de
„ţesătură” supraconductoare, în anumite condiţii ea fiind de dimen­
siuni... nanometrice.
Cu ajutorul acestor folii, s-au realizat aşa-numitele „termodirija-
bile”, care erau nişte structuri imense ce posedau camere în care aerul
era încălzit până la 700° C (!), asigurând ascensiunea aparatului în
59
păturile superioare ale atmosferei, acolo el fiind în măsură să-şi asigure
sustentaţia şi propulsia cu ajutorul învelişului său magnetohidrodinamic.
Astfel de vehicule, de formă cilindrică cel mai adesea, asigurau
un adăpost pentru alte aparate de zbor (neconvenţionale) de dimensi­
uni mult mai reduse, în special în păturile superioare ale atmosferei.
Sovieticii au realizat bombardierul supersonic (2,2 Mach) Tupolev
Tu-160 dar şi avionul de transport supersonic Tupolev Tu-144. În ima­
ginea din dreapta avem Tu-144 (1968), ale cărui patru motoare NK-144
puteau dezvolta o tracţiune totală de 52.000 Kgf în regim nominal dar
72.000 Kgf în forţaj, fiind capabil să atingă o viteză maxim admisibilă de
2,3 Mach (!), ceea ce reprezenta foarte mult ţinând cont de dimensiunile
sale de 56 m lungime, cca 14 m înălţime şi anvergura sa de 27 m...!
În ceea ce priveşte temutul bombardier strategic Tupolev Tu-160
„Blackjack”, acesta a intrat mai târziu în serviciul operativ (1981) şi
era propulsat de 4 motoare Kuzneţov NK-32, avea dimensiuni foarte
apropiate de cele ale Tupolev-ului 144 şi putea atinge 2200 Km/h (2,1
Mach) în plus fiind un avion cu geometrie variabilă. Deci, viteză de de­
colare/aterizare relativ mică, dar cu o sarcină utilă de „doar” 16.330 kg.
Sistemele de propulsie erau reprezentate de motoarele turbo­
reactoare cu dublu-flux şi camere de postcombustie, capabile să dez­
volte tracţiuni mari şi să reziste condiţiilor zborului supersonic.
Racheta piramidală... plutitoare şi ajutajul Coandă-Bursuc
Rămânând tot în domeniul informaţiilor publice, merită să mai
amintim acum de un alt proiect de lansator orbital de mari dimen-
60
siuni şi de mare performanţă, care putea fi realizat încă de la jumă­
tatea anilor '60 şi în schema căruia se utiliza un sistem de propulsie cu
totul special, cu aplicarea efectului Coandă.
Era vorba de o rachetă cu totul neobişnuită, de formă pirami­
dală, ce putea fi lansată de pe un cadru simplu (eliminând costisi­
toarele rampe de lansare) iar în mod optim acest cadru era plutitor.
Deci, lansarea se făcea de pe apă.
Am ales să trec aici povestea acestei rachete piramidale, deoa­
rece nicăieri în bazele actuale de date nu se mai găsesc menţiuni
referitoare la aceasta, deşi iniţial (în a doua jumătate a anilor '60)
s-au publicat unele imagini şi date tehnice.
Pentru a găsi aşadar informaţii, este necesar să scotociţi arhivele
publicaţiilor vechi de 40-50 ani. Şi aceasta nu este totul, mai trebuie să
analizaţi informaţiile respective şi să le puneţi în legătură cu alte infor­
maţii provenite din alte surse, mai puţin publice, exact aşa a şi proce­
dat autorul acestei lucrări.
Racheta „Neptun” era constituită dintr-o platformă navigabilă
auto-propulsată, capabilă să se deplaseze oriunde pe suprafaţa Ocea­
nului Planetar. Această platformă era echipată, într-una din variante, cu
generatoare de înaltă tensiune alimentate de la o baterie nucleară, iar
tensiunea înaltă era utilizată pentru alimentarea unor grupuri de forţă de
tip electrocinetic. Acestea, la rândul lor, acţionau generatoare homo-
polare prin intermediul cărora se făcea disocierea electrolitică a apei de
mare şi obţinerea hidrogenului şi oxigenului, gazele fiind lichefiate şi
înmagazinate tot la bordul acestei platforme maritime-uzină.
Într-o altă variantă se utiliza energia ambientală pentru acţiona­
rea generatoarelor homopolare.
Varianta publică prezentată aici a fost realizată de Universi­
tatea Tehnică din Berlin (RFG) iar în prezentarea lor nu se ofereau
informaţii despre platforma maritimă, precizându-se în schimb că ra­
cheta avea 69 m înălţime, cu o latură a bazei de cca 65 m, în formă
de piramidă hexagonală, cu două trepte.
61
Racheta aceasta era integral recuperabilă, având o structură de
rezistenţă mult mai simplă şi mai uşoară decât la orice altă rachetă cla­
sică. La baza acestei insolite rachete se aflau rezervoarele de combus­
tibil pentru ambele trepte ale rachetei. Se utilizau motoare-rachetă
multiple, de dimensiuni mici, fiind imaginat un ingenios sistem (a se
vedea şi comentariile pe marginea programului spaţial german O.T.R.Ag.)
de alimentare cu combustibili dar şi de răcire a camerelor de ardere,
eliminându-se din schemă clasicele şi greoaiele turbopompe.
Inginerii germani de la Universitatea Tehnică din Berlin nu au
oferit nicio informaţie relativ la motoare, dar autorul are cunoştinţe
avansate în domeniu, astfel încât, din cercetarea desenului, poate
recunoaşte cu uşurinţă utilizarea ajutajului de tip Coandă-Bursuc,
ce a făcut obiectul cererii de brevet 96-01554A din 1996 (invenţia fiind
de fapt mult mai veche). Mai precis, este o variantă a motorului de
tip „aerospike”, despre care, la ora actuală, autorităţile americane
pretind că ar reprezenta „motorul viitorului”, deşi variantele de „aeros­
pike” prezentate public sunt... de cel mai prost randament.
Deci nu variantele optimale, ca să nu mai vorbim de faptul că
acest motor este în realitate utilizat de aproape... 50 ani, fiind dez­
voltat în cadrul cercetării secrete cam în acelaşi timp cu „aero-
dina lenticulară” Coandă...
În cadrul rachetei piramidale din imagine se utilizează o cameră
de colectare a gazelor arse, aceasta fiind un tub care încadrează
piramida pe toate cele 6 laturi ale sale, iar grupurile de mici motoare-
rachetă montate pe toate cele 6 laturi ale piramidei asigură umplerea
tubului colector cu gaze arse de temperatură şi presiune mare, prin
intermediul unei fante (deci nu clasicul ajutaj divergent, de tip „pâlnie”).
Gazele arse se scurg în regim de curgere laminară, lipindu-se de
peretele de intrados al rachetei. Aşa cum se poate vedea, acest
perete de scurgere este convergent iar jeturile de gaze, urmându-i
linia, în loc să expandeze, converg către axul longitudinal. Cercetările
şi experimentele realizate de Coandă, Constantin Bursuc dar şi de
către specialiştii NASA au condus la aceeaşi configuraţie.
Nava... profetului Ezekiel - inspiraţie pentru NASA
Vă recomand printre altele lucrarea „The Spaceships of Ezekiel”
(1972), de Josef F. Blumrich, în care Blumrich (care era inginer NASA
şi avea deja o serie de brevete acordate pentru invenţii în domeniul
ingineriei aerospaţiale), urmărind atent descrierile din textele „Cărţii
profetului Ezekiel”, coroborate cu cunoştinţele sale avansate în ma­
terie de inginerie aerospaţială, reuşeşte să explice parţial modul în
care era construită şi funcţiona nava cu care se deplasa cel cu-
62
noscut astăzi sub numele de „profetul Ezekiel”. Era o navă de formă
conică având la intrados o suprafaţă special profilată pentru a asigura
convergerea jeturilor de gaze ce sunt ejectate prin fanta dispusă pe
circumferinţa aparatului de zbor...
De altfel, chiar Blumrich a apreciat că un astfel de motor poate
dezvolta un impuls specific de cel puţin 2.000 sec (adică o viteză a
agentului de lucru ejectat de cca 20 km/sec, de 5 ori mai mare decât la
Space Shuttle) şi a mai precizat printre altele că NASA avea de mult în
studiu astfel de configuraţii atipice de ajutaje.
Autorul lucrării de faţă nu poate decât să confirme cele spuse de
J. F. Blumrich, deoarece, încă de la debutul anilor '60, lucrările con­
duse de Henri Coandă au făcut obiectul unor programe secrete
ale SUA. Printre altele, Henri Coandă a avut pe agenda sa de lu­
cru şi un astfel de tip perfecţionat de motor-rachetă...
În aceste imagini sunt desenele realizate chiar de Josef Blumrich.
În stânga avem imaginea aproximativă a navei lui Ezekiel iar în
dreapta sunt expuse comparativ cele două tipuri de ajutaje: ajutajul
convergent-divergent de tip Laval (cu un maxim de cca 4.500 m/sec
pentru viteza gazelor ejectate) şi respectiv ajutajul de tip fantă cu
perete convergent de scurgere a fluidului semiionizat.
Din câte afirmă atât inventatorii Henri Coandă, Constantin Bursuc,
cât şi Josef Blumrich, un astfel de ajutaj este capabil de realizarea
unor imense viteze de ejecţie, potrivit lui Bursuc pe axul longitudinal
al motorului formându-se un fascicol de ioni care sunt acceleraţi la vi­
teze foarte mari (zeci, chiar sute de km/sec), în vreme ce împrejurul ca­
nalului ionic se formează fascicole de electroni cu deplasare relativistă.
Toate acestea sunt consecinţa unor fenomene de electrizare şi
autoconfinare (Z-Pinch) petrecute cu ocazia convergenţei fluidului se­
miionizat pe axul longitudinal al motorului, aşa cum indică şi săgeţile
din desenul lui Blumrich.
Racheta piramidală - invizibilă, antiradar, recuperabilă
Revenind la racheta piramidală concepută de Universitatea Teh­
nică din Berlinul de Vest, la aceasta treapta întâi era alimentată cu
kerosen şi oxigen lichid, iar treapta a doua (care nu avea niciun fel
63
de turbopompe, alimentarea cu fluidele combustibile realizându-se cu
ajutorul suprasarcinii) era alimentată cu hidrogen şi oxigen lichid.
Prima treaptă, dispusă cumva în interiorul navei, se desprinde
la o altitudine de 40 km şi revine în Ocean atât planat (cu ajutorul unor
aripi rabatabile), cât şi prin frânare cu ajutorul unor paraşute la o dis­
tanţă de cca 300 km faţă de locul de lansare. Cea de-a doua treaptă
realizează inserţia orbitală la 135 km altitudine. Această a doua
treaptă este totodată şi navă spaţială, fiind de altfel capabilă să frâ­
neze retrorachetă dar şi aerodinamic, prin utilizarea părţii inferioare
drept „scut termic”. Astfel, ea reuşeşte să revină integral pe sol.
Şi a mai adus şi o serie de alte interesante avantaje: nu utilizează
decât o cantitate relativ mică de kerosen, hidrogenul şi oxigenul li­
chid putând fi produse chiar de uzina maritimă plutitoare, care
este totodată şi bază de lansare. Această bază de lansare poate fi
proiectată pentru a fi submersibilă cel puţin pe timpul cât nu mai
poartă racheta. Lansarea se realizează foarte simplu, deoserece apa
este utilizată pe post de „amortizor hidraulic”.
Reamintesc că în cazul navetei spaţiale americane este nece­
sară pomparea şi stocarea unei cantităţi foarte mari de apă, care este
injectată sub navetă pe timpul cât aceasta nu a părăsit încă rampa
de lansare, după pornirea motoarelor. Dacă nu s-ar proceda astfel, unda
de şoc şi temperatura ridicată ar distruge rampa de lansare...
Analizând datele prezentate de specialiştii Universităţii Tehnice
din Berlinul de Vest, pot concluziona că modelul propus de aceştia era
încă rudimentar comparativ cu acela pus la punct de către NASA, ori
de către inginerii sovietici:
- o rachetă piramidală optimizată nu are nevoie de două sau mai multe
trepte, fiind de fapt o navă monobloc (gen SSTO - Single Stage to Orbit);
- ea poate arăta ca în imagine, fie sub forma unui con ori pira­
midă cu o porţiune posterioară alungită (în această configuraţie poate
lucra şi în regim electrocinetic, porţiunea dinapoi lucrând ca armătură ca­
todică); sau poate fi pur-şi-simplu piramidală, jeturile de gaze urmând
traiec-toria convergentă fără a fi „lipite” pe profilul vreunui perete posterior;
- astfel de aparate de zbor sunt optime aplicării „tehnologiilor
hibride”, putând funcţiona ca sistem de propulsie aeroreactor, rachetă,
inclusiv electrocinetic sau magnetohidrodinamic, regimul de funcţio­
nare fiind modificat opţional potrivit cu înălţimea şi condiţiile de zbor;
- poate utiliza învelişuri realizate din material supraconductor, caz
în care ar putea, în anumite condiţii, să devină indetectabilă de către
64
radare, dar poate de asemenea să aibă înveliş holografic ori foto-
absorbant, caz în care devine invizibilă optic sau vizibilă de către
ochiul omenesc dar imposibil de fotografiat sau filmat.
Evident, opţional poate trece de la un mod de funcţionare la altul
aceasta însemnând că are capacitatea de a apărea sau dispărea de
pe radare, de a deveni vizibilă sau invizibilă, de „a se îmbrăca”
într-un halo luminos datorat norului de plasmă creat de fenomenele
de electrizare a atmosferei sub acţiunea câmpurilor electrice provenite
de la pereţii exteriori ai navei şi, evident, la fel de bine poate redeveni
întunecată şi greu de observat pe cer.
Dacă aprecierile lui Blumrich sunt corecte, este posibil ca navele
perfecţionate de acest gen, create, cu începere de la finele anilor '50
de către americani şi sovietici, să fie în definitiv nimic altceva decât
replica peste milenii a navei care-l purta odinioară pe profetul Ezekiel...
NASA nu depăşeşte tehnica germană din 1944 !
Ne vom întoarce acum, încă o dată, ia tehnologia prezentată cândva
publicului şi vom analiza pe scurt aşa-numitele „lifting body”, pla­
noare cosmice sub formă de „papuc”, posibile avioane-rachetă
de tip „aripă zburătoare”: X-34A, X-24B, M2-F1, M2-F2, M2-F3, HL-10...
Această celulă aerodinamică de „aripă zburătoare” s-a dovedit a
fi instabilă în zbor, dar aceste probleme au fost cu timpul rezolvate. Ar
trebui cu această ocazie să facem unele comentarii pe marginea „pla-
noarelor orbitale”.
După cum am mai precizat, primul planor orbital realizat în con­
cepţia modernă, a fost „Silver Bird” („Pasărea de Argint”) al ingine­
rului şi inventatorului german Eugen Sanger (1905-1964), lucrare pe
care naziştii o vroiau transformată în primul „bombardier strategic
intercontinetal”, utilizat pentru bombardarea Americii sau Uniunii So­
vietice în cadrul unui zbor de mare înălţime (80-125 km), având inclusiv
posibilitatea inserţiei orbitale.
Configuraţia aerodinamică din imagine aparţine avionului-rachetă
experimental X-24 care a fost testat sub controlul USAF-NASA în ca­
drul unui program denumit „Pilot”, desfăşurat între 1963 şi 1975. Obi­
ectivul era de a testa în zbor conceptul de „Lifting body” (corp por-
65
tant fără aripi) în scopul realizării unei nave spaţiale capabile de
lansare şi aterizare orizontală, fără utilizarea paraşutelor, ca în ca­
zul clasicelor capsule balistice.
Acest concept de „lifting body” este din multe puncte de vedere
mult mai avansat decât conceptul ce stă la baza construcţiei ac-
tualei navete spaţiale americane (planor dotat cu aripă dublu-delta şi
fuselaj clasic de, avion). Aparatele experimentale din anii '60 erau con­
ceptual mult mai avansate decât Space Shuttle, elaborată la mijlocul
anilor 70 şi intrată în serviciul operativ abia în aprilie 1981.
În ceea ce priveşte concepţia lui Eugen Sanger, acesta avea în
vedere realizarea unui avion de mare viteză având fuselajul din...
aluminiu, dar peretele exterior fiind poros iar structura internă a aces­
tui perete fiind de tip „fagure”, prin canalele interioare circulând apa de
răcire. Aceasta se vaporiza datorită temperaturii peretelui, aburii ieşind
prin porozităţile acestuia şi asigurând un strat-limită protectiv, potrivit
metodei „răcirii peliculare”.
Este adevărat că Sanger s-a confruntat printre altele cu pro­
blema necesităţii luării la bord a unei cantităţi mari de apă destinată
acestui circuit de răcire peliculară prin vaporizarea apei şi „îmbrăca-
rea” carenajului exterior al avionului într-o perdea de aburi proiectivi.
Nota bene: Eugen Sanger a proiectat acest avion uşor (construit
integral din... aluminiu) în 1944-1945, concepţia sa fiind mai avan­
sată şi mult mai eficientă decât aceea a Space Shuttle din 1981.
Aerodina lenticulară Coandă — un proiect ultrasecret
Nu se ştie ce s-a petrecut cu modelele experimentele ale bombar­
dierului nazist capabil să zboare în atmosfera înaltă şi spaţiul cosmic,
dar ceea ce se ştie cu exactitate este faptul că Eugen Sanger a fost pre­
luat de americani, după care activitatea sa ă intrat în umbră iar re­
lativ la proiectul „Silber Vogel” a fost şi este chiar şi în clipa de faţă pusă
în mişcare o adevărată maşinărie de dezinformare publică. Pe site-ul
Astronautix.com a fost publicat aşa-zisul raport întocmit de Eugen Sanger
în august 1944 cu privire la bombardierul intercontinetal. Nu se suflă nici o
vorbă, însă, despre instalaţia de răcire de care am amintit puţin mai sus.
Textul original al documentaţiei lui Sanger a fost corespun­
zător cenzurat şi datele tehnice trunchiate, ceea ce se prezintă la ora
actuală publicului, fiind de fapt... un fals. Şi nici măcar un fals bine lu­
crat... Se ascunde încă publicului adevărata concepţie constructivă a celu­
lei aerodinamice, adevărata instalaţia de protecţie antitermică a avio­
nului dar şi organizarea reală a zborului, aşa cum a conceput-o Sanger.
Mai mult, proiectul fusese întocmit prin 1941 (iar nu abia în au­
gust 1944), în vara anului 1944 avionul fiind deja în faza de testare. Nu au
66
fost prezentate până acum decât câteva fotografii din faza de testare în
sufleria aerodinamică, fără a se putea verifica datarea exactă a acestora,
dar nu s-a şoptit nimic despre modelul experimental volant. S-a pre­
tins şi se pretinde în continuare, în chip mincinos, că Sanger s-ar fi înşe­
lat în privinţa calculului încălzirii aerodinamice la reintrarea în atmosferă.
De altfel, şi în cazul lui Henri Coandă (preluat... tot de ameri­
cani) s-a dus o campanie similară, menită a demonta „zvonurile”
create în jurul „aerodinei lenticulare”, fiind în acest scop născocit
„Programul AVRO VZ-9-AV Avrocar” (1953), în cadrul căruia s-a
pretins în chip mincinos că se aplică brevetele lui Coandă privind „aero-
dina lenticulară” Şi se utilizează „efectul Coandă”...
Nici vorbă de aşa-ceva! „Avrocar” nu utiliza „efectul Coandă”, ci
mai curând „efectul de sol” iar schema acestui aparat-rebut nici măcar nu
se apropia de schema reală a „aerodinei Coandă”. Şi nici măcar nu a fost
bine proiectat ca „hovercraft” (vehicul pe pernă de aer, care utilizează
efectul de sol), fiind un rebut ingineresc din toate punctele de vedere.
Evident, aşa-zisul „proiect Avrocar” deşi s-a pretins că este „se­
cret” (sic!) a fost de fapt prezentat publicului încă din acei ani, baza
de experimentare fiind aproape de regiunile locuite şi astfel „ofe-
rindu-se pe tavă” oricărui spion dotat cu aparatură optică de vedere
la distanţă şi filmare/fotografiere. Evident, după ce s-a văzut ce eşec
total este ciudăţenia aceea de disc pe pernă de aer, s-au tras imediat
concluziile care s-au urmărit de la bun început: „Henri Coandă a
întocmit nişte proiecte greşite”, „Invenţiile lui sunt nişte inepţii”,
„aerodina Coandă este o eroare de concepţie inginerească, un
vehicul care nu poate să funcţioneze!”, ş.a.m.d.
Vom mai discuta pe larg despre ceea ce a făcut Coandă în reali­
tate şi despre acţiunile de dezinformare realizate în jurul acestuia, dar
în capitolul dedicat lui. Deocamdată, să mai menţionăm că opera lui
Eugen Sanger a fost şi este în continuare supusă unor acţiuni de mis­
tificare grosolană; prin care se încearcă acreditarea ideii că Sanger a
proiectat ceva care s-a dovedit a fi eronat şi deci bombardierul inter­
continental nazist ar fi fost o inepţie sau un proiect plin de erori grave.
Plin de erori grave este proiectul Space Shuttie (care deja a făcut
14 victime, 7 în 28 ianuarie 1986, odată cu explozia navetei Challanger şi
încă 7 în 2003 odată cu dezintegrarea la reintrarea în atmosferă a navetei
Columbia). Aceasta şi-a evidenţiat erori de pe tot timpul fazelor de experi­
mentare, începând cu 1976, prezentând malfuncţii importante chiar şi
cu ocazia primului zbor cosmic pilotat din 12.04.1981, când porţiuni
din scutul termic, sub formă de plăcuţe (altă eroare de concepţie !) s-au
desprins de pe navetă pe timpul lansării şi zborului cosmic. Dacă aceste
plăcuţe ar fi căzut de pe intra-dosul navetei, atunci dezastrul s-ar fi produs
încă de la primul zbor!
67
Bombardierele naziste - proiectate
să reziste... secolului XXI
Eugen Sanger a propus două mari soluţii tehnice pentru avi­
oanele orbitale sau care se deplasează cu viteze hipersonice în pătu­
rile superioare ale atmosferei. Mai întâi, să nu fie blindate cu masivele
şi greoaiele scuturi termice, acestea nefăcând în definitiv altceva de­
cât să complice problema revenirii în atmosfera densă (...) ci mai curând,
avionul să fie cât mai uşor, cu pereţii poroşi dar şi prevăzut cu tu­
bulatură internă de circulare a apei de răcire, aceasta asigurând în-
velirea avionului într-o perdea protectivă de aburi.
Vedeţi cazul oalelor în care se face mâncare, cum pot sta ore
întregi în contact direct cu flacăra foarte fierbinte a aragazului/dar fără
să se topească... De ce nu se distruge tabla subţire deşi este supusă
unor asemenea temperaturi ?!! Pentru că lichidul din oală (apa) preia
căldura din pereţii vasului pus pe foc!
Tot Sanger a mai atras atenţia şi asupra gravei greşeli de a
proiecta aparatele cosmice recuperabile pentru intrarea directă în
straturile dense ale atmosferei, pe traiectorii abrupte, care solicită
foarte mult structura de rezistenţă a navei şi dă naştere unor-supra-
soltcitări termice importante. '
Această metodă extrem de greşită a fost şi este aplicată cu înce­
pere din 1958, supunând tehnica spaţială unor restricţionări severe, ca
să nu mai vorbim de riscurile majore care apar pe timpul revenirii bruşte
fn atmosfera densă. Cei 7 astronauţi ai navetei Columbia au murit arşi de vii,
în februarie 2003, datorită încăpăţânării unor factori de conducere din SUA,
în a ascunde publicului adevăratele tehnologii aerospaţiale optimizate.
În fine, Sanger a propus în realitate aşa-nurnita „metodă a
ricoşeurilor”. V-aţi jucat vreodată aruncând pietre plate pe suprafaţa
unui lac ? Aţi văzut cum piatra ricoşează pe suprafaţa lacului, sărind
înapoi în aer, după care revine în contact tangenţial cu suprafaţa lacu­
lui (dar la o viteză mai mică, de această dată), ricoşând iarăşi şi aşa
mai departe, încetinind progresiv, pentru ca, în cele din urmă, să se
scufunde încet în apă !?! Ei bine, cam aşa ceva a propus Sanger, nu
o intrare brutală în atmosfera densă, ca cea a actualelor capsule cos­
mice sau în cazul Space Shuttle...
Avionul (sub)orbital al lui Sanger ricoşa pe păturile superi­
oare ale atmosferei relativ dense, încălzirea fiind suficient de redusă
pentru ca instalaţia de răcire cu apă să poată face faţă fără probleme,
după care aparatul de zbor ieşea din nou în cosmosul rece (prin rico­
şeu...) şi revenea în contact tangenţial cu atmosfera superioară la o
viteză mai mică, ricoşa iar şi aşa mai departe, până la atingerea unei
viteze suficient de reduse pentru ca avionul să nu mai poată ricoşa, iar
68
 intrarea acestuia în păturile dense ale atmosferei să nu mai reprezinte
o acţiune periculoasă.
De altfel, la cererea SS-ului, Sanger nici nu urmărea neapărat
realizarea unui avion orbital, ci a unui bombardier capabil să iasă
deasupra atmosferei terestre, la o altitudine de 100-125 km, cu o
viteză hipersonică (nu orbitală!) şi să se deplaseze astfel pe rute
intercontinentale în intervale foarte scurte de timp (15-20 min),
pentru a lansa încărcături balistice deasupra regiunii-ţintă, urmând să
revină pe sol în acelaşi punct ca la lansare, după o revoluţie în
jurul Globului.
Revenirea aparatului se făcea relativ lent, pe o traiectorie largă,
prin ricoşeuri, nu printr-o intrare bruscă în atmosfera densă. Aparatul
lui Sanger era conceput pentru a fi construit din aluminiu, fiind un
vehicul aerospaţial uşor, în comparaţie cu masivele rachete şi avioane
orbitale de astăzi.
Să mai menţionăm şi aceea că Sanger este primul proiectant
care a conceput un motor-rachetă cu sistem de protecţie antiter-
mică externă prin convecţie, utilizând procedeul absorbirii căldurii
din pereţii camerei de ardere prin vâporizarea agentului lichid de ră­
cire; Această metodă s-a consacrat sub denumirea de „răcire exte­
rioară regenerativă”, fiind utilizată astăzi şi de motoarele principale
(SSME) ale navetei spaţiale. Din păcate este singura metodă bună
pe care au copiat-o americanii de la Sanger. Ar fi trebuit să preia
întreg „Silber Vogel”-ul acestuia în momentul când au decis să cons­
truiască „Space Shutle”...
„Superavionul” american din Golf -
tehnologie germană din 1944 !
La scurtă vreme după război, americanii au experimentat con­
ceptul de „lifting body”, preluând vasta experienţa inginerească a
cercetătorilor nazişti Alexander Lippisch (1894-1976), Warter şi Reimar
Horten (1915-1994), de la care au luat „de-a gata” rezultatele cer­
cetării secrete din timpul regimului nazist. Deşi rezultatele au fost po­
zitive, programul „lifting body” a fost în mod straniu oprit şi
înlocuit cu proiecte de o concepţie mult mai rudimentară sau chiar
eronată, cum este şi cazul „Space Shuttle”. Interesant este că, în
secret, atât americanii cât şi sovieticii au dezvoltat proiectele de
aparate tip „aripă zburătoare” (vezi bombardierul invizibil B-2 Spirit
din 1989, ori aparatele hipersonice X-34 şi X-43 de după 2002).
La nivelul anilor '60, avionul-rachetă X-24 avea performanţe în­
deajuns de bune pentru a fi perfecţionat şi utilizat ca avion orbital:
avion-rachetă experimental construit de compania Martin-Marietta, de
69
tip „Lifting-body”, monoloc, monomotor echipat cu un motor-rachetă
XLR-11 dotat cu patru camere de ardere care dezvoltă o tracţiune de
37,7 Kilo-Newtoni, cu o lungime de 7,5 m şi o anvergură de 3,5 m;
avea o masă gol de cca 2.900 kg şi putea atinge o viteză de peste
1.800 km/h, cu o rază de acţiune de cca 70 km.
Pomindu-se de la bunele rezultate obţinute cu ajutorul micilor
aparate experimentale, prin 1967 au fost stabilite mai multe proiecte
interesante şi realiste de avioane orbitale. Dintre acestea am selectat
modelul din imagine, reprezentat practic de două aparate de tip
„aripă zburătoare” ce erau montate unul în vârful celuilalt.
Avionul-rachetă de la bază reprezenta treapta întâi a lansatorului,
care purta avionul orbital până în atmosfera înaltă, la o viteză hiperso-
nică. După care, treapta 1 se desprindea şi revenea planat la sol, fiind
integral recuperată, în vreme ce avionul orbital îşi continua traiectoria
de zbor, înscriindu-se pe orbita circumterestră joasă.
Întreg lansatorul avea o masă la start de 390 tone, o lungime de
50 m şi anvergura aripii treptei de bază de 19 m, sarcina utilă lansată
pe orbită fiind de 17 tone, adică mai mult de jumătate din sarcina utilă
teoretică a Space Shuttle...
Se mai pot da nenumărate exemple de proiecte vechi, datând
de la mijlocul anilor '60 sau chiar din anii '50, care prezentau soluţii
tehnologice mult mai avantajoase decât cele aplicate în concret în
cadrul tehnicii aero-spaţiale publice.
În acest timp, însă, activitatea secretă de cercetare a pus la
punct aparate de zbor bazate pe cu totul alte tehnologii decât cele
oficiale, cum ar fi aerodina Coandă şi alte aplicaţii ale tehnicii aerode-
presive Coandă, vehiculele bazate pe principiul „vacuumpropulsiei”,
sistemele de sustentaţie şi propulsie magnetohidrodinamice şi electro-
cinetice, sisteme bazate pe ecranarea gravitaţiei sau/şi crearea de
câmpuri gravitaţionale de sens contrar...
Politica dusă de autorităţile statelor industrializate contemporane
70
este aceea de a nu scoate la lumină în cadrul prezentării publice
decât tehnologiile vechi de cel puţin 50 ani...
De pildă, societatea Lockheed-Martin
a propus acum vreo 2 ani acest avion hi-
personic şi orbital echipat cu aripă delta de
mică alungire şi ampenaje de tip „canard”,
dublu-direcţie şi fuselaj aplatisat pe care • La finele anilor '50, inventatorul D.W. Fox, inspirat probabil din
fileurile de gaze atmosferice se pot de­ textele adevăratelor proiecte secrete naziste, patentează un sistem
plasa în regimul fluidodinamic caracteristic de răcire şi menţinere la temperatură scăzută a învelişului rache­
unei aripi, pe o suprafaţă portantă de valoare mare. telor intercontinentale, pe timpul cât acestea se deplasează în at­
În această imagine este prezentat avionul hipersonic de tip mosfera înaltă cu viteze foarte mari.
aripă-zburătoare, despre care se presu­ Ca şi la proiectul bombardierului intercontinental nazist „Silber Vogel”
pune că ar fi fost utilizat pe timpul Răz­ (Eugen Sanger), la rachetele de lungă croazieră perfecţionate de W. Fox,
boiului din Golf, în 1991. Personal, însă, răcirea se face prin circularea apei, vaporizarea acesteia sub acţiunea
nu cred că SUA mai utilizează „în secret” căldurii din exteriorul rachetei şi utilizarea vaporilor pentru protecţia
tehnologii vechi de 60-70 ani şi, mai mult, pereţilor exteriori.
dacă erau aşa secrete aceste avioane, • Într-un mod principial asemănător, inventatorul L.A. Skinner
ele nu ar fi apărut în mediul public... depune în 1944 o cerere de brevet pentru un dispozitiv menit să re­
ducă foarte mult flacăra formată la gura ajutajului de rachetă, dar
Ceea ce încerc să vă pun în vedere este tocmai faptul că teh­ fără ca prin aceasta să fie înfluenţată negativ tracţiunea dezvoltată de
nologia avioanelor tip „aripă zburătoare” este veche, aplicată de motorul-rachetă.
germani în perioada 1944-1945 şi a constituit obiectul cercetării se­
crete a foştilor aliaţi în anii '50, deci imediat după război.
Este evident că acum, după 65 ani, aceste tehnologii nu mai
sunt secrete şi tocmai de aceea americanii le prezintă ca pe „ulti­
mul răcnet” în materie. Se pot citi articole în presă despre „avioanele
viitorului” şi sunt arătate X-43 sau X-34, precum şi o serie de aparate
de tip „lifting body” sau „aripă zburătoare delta”, toate acestea fiind În acest fel, el reuşea să reducă până la anulare aşa-numita „am­
prezentate publicului ca şi cum ar fi nişte mari noutăţi, „ultimele cre­ prentă termică” a vehiculului reactiv, ceea ce reduce, la ineficient cel
aţii” ale ingineriei aerospaţiale... Complet fals ! mai răspândit sistem de urmărire a ţintelor utilizat actualmente de că­
Sistemele propulsive de tip statoreactor supersonic (ramjet şi scram- tre rachetele sol-aer şi aer-aer: cel cu cap de urmărire/ghidare în infra-
jet) sunt vechi de aproape... 70 ani, fiind intens testate, în regim mai roşu, care, captând sursa de căldură (ajutajul avionului ţintă), dirijează
mult sau mai puţin secret, mai ales odată cu debutul anilor '50. Tehno­ proiectilul reactiv către aceasta. Dacă însă ajutajul reactiv nu mai pro­
logiile „lifting body” şi „flying wing” (aripă zburătoare) sunt la fel de duce căldură într-un mod atât de evident, rachetele antiaeriene vor fi
vechi, fiind testate încă de la finele anilor '50 iar naveta spaţială dezorientate şi incapabile să-şi atingă ţinta...
americană constituie însumarea celor mai proaste sau rudimen­ I s-a acordat brevetul în iulie 1948 pentru această invenţie.
tare soluţii tehnologice, nicidecum alegerea tehnologiilor optimale.
Încă din anii '60 s-au proiectat navete spaţiale mult mai avan­
sate tehnologic decât ceea ce s-a realizat în concret iar bazele de
date ale oficiilor de brevete, invenţii şi mărci abundă de brevete care
prezintă tehnologii mult mai evoluate decât ceea ce se utilizează în
mediul public în clipa de faţă.
• Fiind la curent cu documentaţia reală capturată de la inginerii
Câteva exemple:
nazişti, celebrul inventator şi constructor american Robert H. Goddard
71 72
(1882-1945) depune cererea de brevet pentru un motor-rachetă cu
combustibil solid la care răcirea se făcea cu ajutorul apei şi abu­
rilor formaţi prin evaporarea acesteia, obţinând o importantă ameli­
orare a funcţionării rachetelor tip MRCL. I se va acorda postum bre­
vetul solicitat, în septembrie 1950.
• În 1970, Joseph Bouchnik depune cerere de brevet pentru un
avion supersonic cu geometrie variabilă într-o formă perfecţi­
onată; i se acordă brevetul US 3.738.595 din 1972.
• În 1953, M.E. Gluhareff depune cerere de brevet pentru un
avion supersonic înbunătăţit, de tipul „aripă delta zburătoare". Ob­
ţine brevetul solicitat în 1960 (US 2.941.752) iar concepţia propusă de
Gluhareff era foarte avansată pentru nivelul oficial al tehnologiei din
acel moment, prevăzând o configuraţie de tip „aripă delta zburătoare"
dotată cu ampenaje de tip „canard" şi derivă de configuraţie atipică,
suprafeţe şi dispozitive speciale de scurgere pentru fileurile de aer şi
pentru gazele evacuate de la motoare, instalaţii de răcire a fuselajului
pe timpul zborului supersonic etc.
• În 1966, E.A. Bielefeldt depune cerere de brevet pentru un
avion supersonic ce reprezenta o variantă înbunătăţită a avionului
supersonic de transport de tip Concorde sau Tupolev 144 şi obţine bre­
vetul US 3.478.989 din 1969 pentru acest avion supersonic îmbunătă­
ţit, încă de la începutul anilor '60 avioanele aparţinând acestei concep­
ţii erau binecunoscute sub aspect tehnologic, nemaireprezentând „secrete”.
La ora actuală aviaţia este blocată într-un fel de „groapă”, fiind
utilizate exclusiv tehnologii rudimentare şi care sunt departe de mode­
lele optimale; drept dovadă este şi faptul că, în continuare, tehnologii
rudimentare chiar şi pentru nivelul anilor' 60 sunt prezentate pu­
blicului drept „ultimul răcnet în materie” sau „aviaţia viitorului”...
73
• În 1960, T.A. Toll (de la NASA) solicită brevet pentru un avion
trisonic de o concepţie aerodinamică perfecţionată. Primeşte bre­
vetul US 3.064.928 din 1962, iar aeronava de mare viteză pe care a
propus-o ar fi fost fără îndoială de o concepţie mai avansată decât
Concorde, Tu-144 ori proiectul Boeing 2707 al SUA.
Progresul şi bunăstarea Omenirii - duşmanii Elitei...
După depăşirea anului 2000, se tot aştepta apariţia publică a unor
tehnologii nemaipomenite, declasificarea rezultatelor unor programe se­
crete de cercetare etc. Dar aceia care au avut astfel de speranţe, au
fost fără îndoială cumplit dezamăgiţi:
- tehnologiile „viitorului” prezentate public sunt de fapt variante
actualizate ale tehnologiilor utilizate în anii '50-'60 şi nici măcar va­
riantele optimale sau perfecţionate, ci unele mediocre...;
- în loc să se abandoneze tehnica aviatică clasică şi principiile
complet greşite pe care aceasta se bazează (asta a afirmat-o chiar
Coandă!), în continuare se investesc sume uriaşe de bani în re­
buturi tehnologice;
- în loc să se scoată în mediul public tehnologiile nepetro­
liere care să permită o masivă ieftinire şi completa ecologizare a tran­
sporturilor şi energeticii, în continuare se fac investiţii colosale în
murdara materie petrolieră şi în gazele naturale, s-au cheltuit zeci
de miliarde de dolari pentru războiul de cucerire a Irakului şi zilnic se
plăteşte un greu preţ de sânge în cadrul acestui război murdar;
- în loc de îmbunătăţirea condiţiilor generale de trai, secolul
XXI a venit cu introducerea unor grave şi inadmisibile restricţii la
adresa respectării drepturilor omului (mascate de pretextul aşa-numitei
„lupte antiteroriste”) iar în loc ca viaţa să devină mai liberă, aceasta
devine tot mai bine încorsetată de reguli şi restricţii sufocante;
- în loc să se rezolve problemele financiare (şi-aşa grave imediat
după încheierea celui de-al doilea război mondial), secolul XXI a adus
cu sine o gravă criză financiară, ale cărei proporţii şi implicaţii reale
nici măcar nu le putem bănui în clipa de faţă...
lată în cele ce urmează ceea ce americanii prezintă drept „teh­
nologia viitorului”, bătându-se cu pumnii în piept că ar reprezenta,
74
vezi-Doamne, „vârful tehnologiei actuale”: avionul-rachetă „experi­
mental” (ce-o fi experimentând acest avion nu prea se ştie...) X-34:
El este de fapt mult mai rudimentar decât bombardierul nazist
„Silber Vogel” iar dpdv tehnologic nu aduce absolut nimic nou. Teh­
nologiile aplicate la acest aparat „al viitorului”, sunt de fapt tehnolo­
giile anilor '50 reiterate într-o variantă adaptată la materialele (com­
pozite) elaborate în anii '80 şi larg utilizate astăzi în aviaţie.
Cei care fac tam-tam cu aceste aşa-zise „tehnologii perfecţio­
nate” ascund publicului faptul că, încă din anii '45-'50 fuseseră puse
la punct sisteme perfecţionate cum ar fi:
- răcirea pereţilor exteriori ai vehiculelor aerospaţiale de ma­
re viteză cu ajutorul apei/aburului, prin utilizarea de structuri uşoare
din aluminiu şi a pereţilor aerodinamici poroşi prin care se putea face
după caz, aspirarea stratului-limită şi crearea de strat-limită aerode-
presionar, ce scădea masiv rezistenţa şi încălzirea aerodinamică)
- executarea de ricoşeuri repetate pe suprafaţa atmosferei şi
frânarea graduală, fără producerea de „şocuri termice”;
- protecţia antitermică a pereţilor interiori ai camerelor de
ardere şi ajutajelor pentru a permite o funcţionare de lungă durată în
condiţii de siguranţă, prin utilizarea unor instalaţii perfecţionate bazate
tot pe apă/aburi dar şi utilizarea unor substanţe chimice capabile să
absoarbă masiv căldura;
- utilizarea de configuraţii atipice pentru motoarele de reacţie
aeroreactoare şi rachetă, menţionate deja;
- utilizarea de pereţi exteriori în care sunt integrate reţele de
electrozi şi conductori electrici prin care se electrizează stratul-
limită de aer iar acesta este angrenat în diverse moduri cu ajutorul
câmpului magnetic;
75
- utilizarea de câmpuri electrice de înaltă frecvenţă (de obicei,
pulsatorii) prin care se realizează circulaţia dirijată a unor dense fas­
cicule electronice în jurul carenajului unui vehicul aerospaţial, protecţia
antitermică utilizând câmpul electric dar şi scheme în care pereţii navei
integrează instalaţii de emisie electronică; deci, nava are un perete
exterior emisiv de electroni; în anumite condiţii de energie şi frecvenţă
a acestei emisii, se poate realiza ecranarea gravitaţională;
- utilizarea drept agent de lucru al motorului, exclusiv a gazelor
din componenţa atmosferei, fără ca nava să stocheze la bord niciun
agent de lucru ce ar fi trebuit luat de la sol; în această privinţă, încă din
perioada intrebelică s-au pus la punct motoarele cu aer lichefiat,
care utilizează proprietatea azotului activ de a cataliza resocierea ato­
mică a radicalilor de oxigen; adică măreşte considerabil viteza de re-
sociere şi prin aceasta cantitatea de energie eliberată cu acea ocazie;
- utilizarea sistemelor de sustentaţie/ propulsie bazate pe tehnolo­
gia aerodepresivă Coandă sau vacuumpropulsia Liciar-Schauberger;
- folosirea unor sisteme avansate de transmisie mecanică, aşa
cum ar fi acelea inventate de George „Gogu" Constantinescu, George
Brackett ori Manuel Soriano; în imagine, angrenajul de transmisie
inventat de către George Brackett (brevetul WO 0127495):
- utilizarea unor grupuri de forţă complet noi, cum ar fi motorul
electrostatic şi motorul magnetic, dar totodată şi colectarea şi con­
versia energiei ambientale, mai ales dacă este vorba de sarcinile
electrice libere din cadrul atmosferei şi fluxurile de particule din spaţiul
cosmic; de altfel, mediul maritim, ca şi cel teluric au fost avute în ve­
dere în acelaşi scop;
- utilizarea de motoare termice perfecţionate, mai ales acelea
bazate pe folosirea aburilor de înaltă presiune pentru „stocarea” şi
conversia energiei potenţiale în energie cinetică; în acest sens, de
mare interes sunt generatoarele de aburi inventate de Vuia, Schaeffer,
Still, dar şi turbinele perfecţionate inventate şi construite de Tesla,
Coandă, Huguenard;
- punerea la punct a unor noi „reţete” de combustibili care să
fie ieftini, nepericuloşi, stocabili, de bun randament energetic; în acest
sens este remarcabilă activitatea de cercetare a lui Traian Vuia, ur­
mată de invenţia şi aplicaţiile realizate de către Nicolae Moraru încă
din prima jumătate a anilor '60.
76
 Progresul tehnic - vămuit de Ocultă
În fine, este mare lista tehnologiilor aşa-zis „neconvenţionale”
dar care de fapt sunt inventate şi utilizate în regim restrâns de cel puţin
60-70 ani. Este necesară o analiză atentă a istoriei Omenirii dar şi a dina­
micii mediului geopolitic, pentru a identifica sursele acestei involuţii, cau­
zele şi originile impasului actual, identificarea grupurilor de interese
care stau în spatele realizării blocajelor cu care lumea se confruntă de
cel puţin 65 ani încoace, identificarea intereselor care justifică acţiunile
acestor grupuri dar şi stabilirea unei liste a etapelor previzibile în care
lumea ar mai putea trece în viitorul apropiat.
Dacă aş începe să întocmesc chiar eu o astfel de analiză, aş sfârşi
prin a fi declarat „extremist antisemit” şi odată cu o astfel de derapare a
lucrurilor aş întina specificul acestor lucrări, care este în definitiv acela de
popularizare a unor informaţii tehnico-ştiinţifice, nu de politică, de partiza-
nat indiferent sub ce formă şi în ce domeniu... Aşa că, pentru moment, voi
prefera să nu pun „punctul pe i” şi să nu indic clar (inclusiv prin nomina­
lizare) cine sunt persoanele ori grupurile ce stau la baza tuturor acestor gra­
ve probleme şi chiar nenorociri cu care se confruntă lumea la ora actuală.
Avionul-rachetă experimental DASA, ca şi celelalte aparate „moderne” din ulti­
mii ani, nu reprezintă altceva decât tehnologia veche într-o formă cosmetizată...
Ca de obicei, există un grup de indivizi care se cred privile­
giaţi şi care îşi autoacordă un statut aparte şi o întreagă suită de pri­
vilegii, considerând că numai El sunt cei care au drepturi şi merită să
fie numiţi oameni, iar restul lumii în viziunea lor este compusă din tot
soiul de animale având diverse roluri, toate „de muncă”. În acest fel,
masa monetară este acumulată la nivel mondial în mâinile unui
grup foarte restrâns de persoane, care o acumulează de cele mai
multe ori într-un mod absurd, administrează extrem de prost dinamica
acestei mase monetare, fapt care poate genera crize de mari proporţii
şi în definitiv creează marile discrepanţe şi inechităţi sociale.
Aşa cum am mai afirmat şi cu alte ocazii, orânduirea sclava­
gistă nu a dispărut, ci s-a adaptat permanent evoluţiei societăţii umane...
77
Lansator orbital economic... cât muntele Omu
18 - „Convertizor de energie electrostatică din atmosferă”
Lucrarea se referă la o anumită instalaţie de captare şi conver­
sie a energiei electrice, care a fost aleasă din cadrul bibliografiei de inven-
tică. Aplicaţiile pot fi casnice sau industriale şi privesc puteri electrice
mici şi medii. În cazul aplicaţiilor casnice, lucrarea este destul de ieftină.
Lista de brevete este destul de mare, însă dintre toate acestea au fost
reţinute cu precădere brevetele lui Jules Guillot, dar şi brevetele lui
Tesla (US 685957, UD 685958), aplicaţia GB 191301089 a lui Roy Je-
rome Meyers, brevetul lui Peter Grandios, brevetul lui Harry Perrigo etc.
19 - „Lansator orbital economic”
Plecând de la toate soluţiile tehnice de care putem dispune, se
poate schiţa un model de lansator orbital care să nu implice decât cele
mai accesibile şi mai ieftine tehnologii. Este vorba de un vehicul aero-
spaţial integral electrocinetic a cărui singură problemă tehnologică o
constituie sursa de putere.
Tocmai în ideea realizării unei ieftine lansări orbitale, pe la mij­
locul anilor '80, o serie de ingineri americani au propus realizarea unei
rampe de metal înalte de peste 2.000 m care să poarte şinele unei
catapulte pe pernă magnetică, aceasta fiind capabilă să accelereze
nava orbitală până la cca 630 km/h.
Marshall T. Savage propunea şi el realizarea unor lungi tuburi
vidate înăuntrul cărora să fie accelerat cu mare viteză un aparat de zbor
în profil „caret” adică un aşa-numit „waverider” care, ieşind din tubul
vidat (de lungime 125-300 km) cu o viteză de 5 km/sec, creează la
contactul cu atmosfera de la altitudinea de 5-6.000 m o puternică undă
de şoc pe care o utilizează pentru sustentaţie şi propulsie (acesta fiind
conceptul „waverider”), tubul de lansare fiind introdus în panta unui
munte înalt.
Rampa magnetică propusă de americani ar fi trebuit să aibă în
total 5.500 m, din care 3.000 m o rampă cu un grad mic de înclinare,
urmată de rampa înclinată la 72°, cu o lungime de 2.500 m şi care
urcă până la 2.100 m înălţime.
Pentru accelerarea pe rampă s-a apelat la „motorul liniar” a cărui
78
 utilizare are o bogată tradiţie în domeniul „trenurilor magnetice”. Cu
acest motor liniar, nava cosmică accelerează până la atingerea înălţ­
imii de 1.600 m şi viteza de 630 km/h, moment din care ar fi aprinse şi
motoarele-rachetă dar la un regim redus de tracţiune.
Această platformă de accelerare cu trambulină magnetică a fost
concepută astfel încât să nu consume nimic, fiind alimentată cu
energie solară, colectorul solar fiind integrat în construcţia trambulinei
şi având dimensiunea de 60 x 80 m. Într-un interval de 15 zile (120 ore de
lumină solară) se acumulează enegia necesară de 26.000 KW/h.
Deşi o astfel de rampă este optimă pentru a fi amplasată pe
pantele montane în anumite regiuni de la Ecuator, din anumite ra­
ţiuni s-a pus problema construirii unei astfel de edificiu gigantic
în... Insula Paştelui. S-a justificat faptul că Insula Paştelui are 325 zile
pe an însorite şi în plus este destul de aproape de tropic pentru a oferi
avantajul adăugării vitezei de rotaţie terestră la viteza de lansare a
navei. Aceste aspecte favorabile pot fi, însă, la fel de bine întâlnite şi
în anumite regiuni din continentul african ori sud-american, unde ram­
pa poate fi simplu construită pe panta unui munte...
Din câte se pare, adevărata raţiune a construirii acestei trambu­
line în Insula Paştelui o constituie imensa cavitate rezonantă care
s-ar afla în mediul teluric al acestei regiuni, trambulina magnetică
servind şi ca antenă pentru receptarea sau emiterea unor unde.
Această capacitate inedită al edificiului metalic de a lucra şi drept an-
tenă ar fi urmat să fie utilizată în scopuri complet obscure...
Ştim acum că un sistem de lansare mult mai bun este acela com­
pus dintr-un tub vidat care este echipat în interior cu o şină magne­
tică.. Un astfel de tub vidat poate fi construit în interiorul masivelor mun­
toase şi chiar în plan vertical sau la un unghi foarte abrupt. Din păcate,
pentru a fi cu adevărat eficient, ar fi nevoie de o lungime a acestuia
de cel puţin 50 km.
Pentru a vă putea face o impresie des­
pre ce ar trebui să însemne asta, am pre­
zentat aici o parte din cele mai înalte edi­
ficii realizate de om: (de la stânga la dreap­
ta) tumul de televiziune din Moscova (520
m), tumul de televiziune din Berlin, cel din
Tokyo, turnul Eiffel, cel din München, din
Belgrad, din Seattle, din Cairo şi din Londra.
O asemenea soluţie interesantă a
propus şi „vizionarul” Marshall T. Savage, a cărui lucrare v-o re­
comand, deşi nu sunt de acord cu toate susţinerile autorului acesteia:
„Proiectul Millenium. Colonizarea Galaxiei în opt paşi uşor de făcut”.
/ : ■
79
Spaţiul cosmic - un câmp de luptă
20 - „Vehicul interplanetar autonom”
Model conceptual de navă interplanetară complet autonomă,
capabilă să se alimenteze direct din mediul ambient şi să utilizeze re­
sursele energetice ale spaţiului cosmic. Sustentaţia şi propulsia sunt
asigurate de sisteme ce nu utilizează combustibili, ci folosesc resur­
sele energetice ale mediului ambient, traiectoriile interplanetare pu­
tând fi străbătute rapid. Microclimatul de bord este similar atmosferei
terestre iar orele de somn sunt petrecute în condiţii de gravitaţie nor­
mală. Presupune investiţii majore şi un cadru instituţional special.
21 - „Tun de bord pentru vase aerospaţiale de intercepţie”
Lucrarea prezintă mai multe tipuri de tunuri de bord de concepţie
specială, în special armament cu puls electromagnetic; sunt tratate
aparte probleme cum ar fi răcirea în câmp electrostatic, alimentarea cu
energie electrică a acceleratorului magnetic, concepţia constructivă şi
configuraţia proiectilelor etc.
Bibliografia de inventică este foarte vastă pentru toate elementele
la care face referire această lucrare.
22 - „Scafandrier autonom pentru echipajele vehiculelor aero­
spaţiale”; se referă la o perfecţionare adusă scafandrierelor spaţiale
în sensul trecerii de la învelişul pneumatic la cel blindat.
Ideea aparţine unor vizionari sau inventatori, însă toate soluţiile
tehnologice propuse până acum includeau materiale deosebit de scum­
pe şi dificile dpdv tehnologic (tungsten, wolfram, beriliu etc).
Lucrarea are aplicaţii exclusiv în domeniul aerospaţial şi presu­
pune costuri ridicate, uzinaje speciale etc. S-a optat pentru utilizarea de
materiale compozite sub forma unor ţesături speciale stratificate, in­
cluzând materiale plastice şi din cauciuc, fibre de oţel, de kapron, de
kevlar, mylar etc.
Farfuriile zburătoare - navele de pasageri ale viitorului!
23 - „Vehicul aerospaţial lenticular”
Lucrarea se referă la adaptarea brevetelor Coandă la tehnologia
arerospaţială electrocinetică pentru hibridizarea soluţiilor tehnologice
destinate sustentaţiei şi propulsiei, astfel încît aerodina lenticulară
Coandă să nu mai fie limitată la nivelul stratosferei şi să dispună
de capacităţi opţionale de zbor.
Proiectul acesta se bazează parţial şi pe unele observaţii asupra
„fenomenului OZN”- felul în care OZN-urile apar şi dispar de pe ra­
dare, devin luminoase sau întunecate, realizează sau nu unde de şoc
(banguri sonice) şi alte manifestări tipice. Dpdv tehnico-ştiinţific se pot
80
explica toate aceste „manifestări” şi se pot, de asemenea, prezenta
soluţiile tehnice care să le facă posibile.
În privinţa aplicaţiilor şi a regimului lucrării, aceleaşi observaţii ca şi la
punctele precedente. Lucrarea este prevăzută cu o consistentă biblio­
grafie de inventică pe tema vehiculelor aerospaţiale lenticulare.
URSS (Rusia) are de asemenea programe de cercetare vechi de
cel puţin 60 ani în acest domeniu, realizările ruşilor fiind indubitabile, şi
o parte dintre acestea chiar publice, destinate aplicaţiilor publice. Încă
din anii '90, o companie rusească a propus şi experimentat o
serie de aeronave de pasageri de configuraţie discoidală.
Imaginea prezintă una din rarele fotografii de acest gen provenite din
URSS, planorul experimental „Discoplan”, în cadrul testelor iniţiale având
ca obiectiv punerea la punct a unui vehicul aerospaţial pilotat a cărui geo­
metrie să fie lenticulară.
Imaginea este din prima jumătate a anilor '60 şi chiar a fost publi­
cată în cadrul unor reviste de specialitate din acea vreme. Aceasta nu
face altceva decât să trădeze faptul că în URSS-ul anilor '60, în para­
lel cu activitatea americană aflată sub directa conducere a lui Henri
Coandă (care la acea vreme era la comanda mai multor programe
paralele, urmărind aplicaţii ale efectului Coandă în domeniul aero­
spaţial), se desfăşurau programe de cercetare având în mare ace­
leaşi scopuri ca acelea americane.
Nici până acum nu au fost date publicităţii rezultatele finale ale
acestor programe de cercetare-dezvoltare, nici în SUA şi cu atât mai
puţin în Rusia. Coandă a apucat să relateze despre faptul că aceste
programe „sunt în fază avansată”, însă fără să dea prea multe amă­
nunte. De altfel, la scurtă vreme după repatrierea în România, el a şi decedat...
81
Planorul experimental „Discoplan-1” a fost proiectat şi experi­
mentat de către ing. M.V. Suhanov în 1949, dovedind o impresionantă
manevrabilitate şi dificultatea intrării în vrie. De asemenea, o rezistenţă
aerodinamică foarte redusă. Ulterior, modelul experimental „Disco-
plan-2” (în imagine, în stânga, cel din dreapta fiind Discoplan-1) avea
anvergura aripii discoidale de 5 m şi evolua la o viteză de 240 km/h.
Rezultatele finale ale testelor s-au dus către direcţii necunoscute, dar
a fost realizat şi un al treilea model volant.
O parte din aceste aparate experimentale se găsesc astăzi ex­
puse în cadrul unui muzeu al aviaţiei din Rusia, mai ales că întreg
colectivul de cercetare era compus iniţial din civili iar informaţiile nu au
putut fi corespunzător secretizate. Fără îndoială, rezultatele unui ase­
menea program de cercetare au fost preluate de cercuri obscure şi
utilizate finalmente în cadrul unor interese şi mai obscure...
Demnă de menţionat totuşi experimentarea acestor aripi de
formă circulară (în proiecţie pe sol), care de altfel au dat dovada unor
performanţe aerodinamice deosebite, din toate punctele de vedere:
portaţă, rezistenţă aerodinamică, manevrabilitate în zbor, insensibili­
tatea faţă de tendinţa de desprindere a fileurilor de pe suprafaţa aripii
şi la vrie, păstrarea unor bune caracteristici aerodinamice chiar şi la
viteze mici de zbor şi unghiuri mari de atac, ieşirea din angajare şi re­
căpătarea stabilităţii în zbor în mod automat, fără a fi necesară o inter­
venţie specială din partea pilotului.
Astfel de aparate s-au dovedit a fi planoare şi avioane cu ca­
lităţi aerodinamice deosebite, capabile inclusiv de executarea unor
zboruri la viteze şi înălţimi foarte mari. Aceste experimente au fost
continuate în cadrul programelor secrete de cercetare dar rezultatele
actuale ale acestora nu se cunosc încă. Se pot doar bănui...
Aparatele individuale de zbor
24 - „Aparat individual de zbor”
Lucrarea se referă la patru tipuri diferite de aparate individuale
de zbor. Primul este reprezentat de aşa-numiţii „epoleţi Coandă” şi
82
adaptările ce se pot aduce modelului original. A doua soluţie prezintă
un motor aeroreactor de construcţie specială (compresorul Tesla
acţionat de motorul magnetic), a treia se referă la adaptarea potrivit
tehnicii moderne a aparatului individual de zbor de tip ionocraft (in­
venţia lui A. DeSeversky) iar a patra soluţie constă în aplicarea meto­
dei vacuumpropulsiei aşa cum a propus-o Rudolf Liciar.
În primele două cazuri avem de-a face cu aparate de zbor individu­
ale şi portative, în cazul ionocraft-ului fiind vorba de o aeronavă electro-
cinetică, nu de un mic aparat portabil. De asemenea, este interesant şi
perfectibil modelul de compresor inelar propus de Rudolf Liciar, care se
poate aplica foarte bine şi pentru aparate individuale de zbor, cu utili­
zarea metodei „vacuumpropulsiei”, aşa cum a propus Liciar încă
din anii '20 (!).
În toate cazurile, construcţiile pot fi realizate chiar şi de ama­
tori, costurile fiind relativ mici. Aplicaţiile militare sunt incontestabile şi
deosebite.
În cazul utilizării aerului comprimat, ar fi nevoie de un debit mare, dată
fiind energia scăzută a acestuia, care nu ar putea fi compensată decât
prin vehicularea unui debit mare de aer, ejectat cu viteză cât mai mare.
Tehnic este posibil, dar finalmente un asemenea aparat de zbor va fi
fără îndoială surclasat de alte tipuri care sunt mai performante. De
pildă, aparatele de zbor bazate pe metoda vacuumpropulsiei Liciar-
Schauberger.
În cele ce urmează, vom analiza tehnica aplicată în vederea re­
alizării unui aparat individual de zbor, capabil să împlinească legen­
darul vis al lui Icar. încă din perioada interbelică s-a urmărit fie rea­
lizarea unui automobil hibridizat în avion, fie a unui aparat de zbor foarte
uşor, de dimensiuni reduse. Şi la noi în ţară, binecunoscutul Radu Ma-
nicatide a proiectat şi construit o serie de „avionete” în ideea zbo­
rului facil, ieftin, cu mijloace compacte.
Pe lângă modelele convenţionale, au existat şi o serie de realizări
mai puţin cunoscute de publicul larg, pe care le vom aminti aici.
În fig. 1 avem motorul aeroreactor portabil experimentat pe la fi­
nele anilor '60 în SUA. Putea prinde o viteză de cca 100 km/h purtând un
om de constituţie obişnuită, raza de acţiune fiind de 15 km iar pilotul era echi­
pat cu o paraşută dotată cu dispozitive de deschidere rapidă. Motorul aero­
reactor utiliza „dublu-flux” dar nu prezenta elemente „neconvenţionale”.
Se utiliza aşadar un „turboventilator” de mici dimensiuni care
era pus pe spatele pilotului sub formă de „raniţă”. La baza motorului
se afla micul rezervor de carburant (kerosen) iar jetul de gaze arse,
precum şi fluxul secundar de aer relativ rece, nu erau trimise în jos pe
linia axului longitudinal al motorului (ar fi ars picioarele pilotului..), ci
deflectate către două conducte laterale.
83
1-admisia aerului la compresor; 2-dirijarea aerului în fluxul secundar;
3-rotorul compresorului axial multitreaptă; 4-compresor centrifugal;
5-treapta întâi a turbinei pentru acţionarea compresorului centrifugal;
6-treptele 2 şi 3 ale turbinei pentru acţionarea compresorului axial;
7-evacuarea gazelor arse de la motor împreună cu aerul relativ rece tre­
cut prin mantaua exterioară a motorului şi evacuat tangenţial faţă de
fluxul principal, fără amestecare; 8-aerul împărţit în două fluxuri;
9-conducta externă a fluxului secundar; 10-conducta internă a fluxului
principal; 1 l-camera de ardere.
Ulterior, în cadrul unor variante perfecţionate, la capetele acestor
două conducte laterale nu au mai fost amplasate clasicele ajutaje, ci
un sistem format din hibridizarea a două tipuri diferite de ejectoare in­
ventate de Coandă, un sistem de ejectoare interioare şi unul exterior,
în acest fel, fluxurile combinate de gaze provenite de la turboventilator
erau dirijate prin conductele laterale (deflectoarele de jet fiind conce­
pute tot pe baza efectului Coandă) către cele două ajutaje Coandă
amplasate lateral, de-o parte şi de cealaltă a pilotului, aşa cum se
poate vedea şi în fig. 2.
De menţionat că fig. 2 nu prezintă ejectoarele necon­
venţionale Coandă, ci ajutaje clasice de tip Laval. Cu
această variantă clasică aveam un consum foarte mare
de combustibil şi, evident, cum cantitatea de carburant
ce putea fi luată „ia purtător” era foarte mică, implicit
autonomia de funcţionare nu putea depăşi 6-7 minute,
doar teoretic 10 minute. În plus, motorul făcea zgomot
puternic iar jetul de gaze fierbinţi lăsa o puternică
„amprentă termică” în infraroşu, făcându-l pe utiliza­
torul aparatului individual de zbor foarte expus, evident aceasta doar
în cazul misiunilor militare.
S-a abandonat ideea utilizării motoarelor turboventilatoare (turbo­
reactoare) pentru realizarea de aparate de zbor destinate infiltrării,
ştiut fiind faptul că infiltrarea presupune funcţionarea silenţioasă, genera­
rea unei amprente termice cât mai reduse, utilizarea de mijloace antiradar
(contramăsuri electronice), autonomie mare, implicit rază de acţiune mare..'.
S-au luat în calcul „epoleţii zburători” ai lui Coandă, dar aceştia
84
aveau un mare neajuns: necesitau pentru alimentare mici butelii de
hidrogen. Or, în cazul misiunilor de infiltrare realizate de către militari,
odată ajunşi în adâncimea teritoriului inamic, aceştia nu ar mai fi avut
cum să-şi facă alimentarea cu hidrogen. Este ştiut faptul că particulari­
tatea cercetaşilor trimişi „în adâncimea tactică inamică” este aceea de a
fi permanent capabili să-şi asigure toate cele necesare (adăpost, hrană,
arme, muniţie etc) exclusiv prin mijloace proprii, fără a depinde de vreun
serviciu de aprovizionare.
„Epoleţii lui Coandă” (pe care-i voi descrie în principiu) sunt bine
concepuţi, dar nu întrunesc condiţiile impuse unui aparat indivi­
dual de zbor destinat infiltrării, deci acţiunilor armate cu regim special.
De aceea, serviciile secrete americane au pus la punct un aparat
individual de zbor care, deşi utilizează aproximativ acelaşi sistem de
ejectoare ca şi în cazul „epoleţilor Coandă”, spre diferenţă de aceştia,
nu folosesc alimentarea cu hidrogen şi apă din cadrul unei mici bu­
telii sub presiune aflată în interiorul ejectorului, ci un mic motor turbo-
ventilator perfecţionat (cu elemente ceramice şi din materiale compo­
zite) care funcţionează cu diverşi combustibili lichizi sau cu amestecuri
de combustibili şi trimite un mic jet de gaze format din combinarea celor
două fluxuri ale turboventilatorului, către două ejectoare Coandă situate
în părţile laterale ale motorului (şi pilotului), aşa cum se vede şi în fig. 2.
Aşa cum se ilustrează în fig. 3, un astfel de ejector Coandă este
compus în principal din 11 componente, indicate în imagine cu litere mari:
A- este un element inelar care se montează prin înfiletare la B şi care are
rolul de a regla volumul camerei de presiune (formată între piesele A şi B)
şi a deschiderii fantei inelare; tot la piesa A se prinde şi cupola semi-
discoidală C a cărei suprafaţă este poroasă; B - un alt element de formă se-
midiscoidală, la care se înfiletează nu doar piesa A, ci şi tuburile J; C- cu­
pola din material poros, care asigură aspirarea stratului-limită de aer; D - o
piesă cilindrică profilată la care se înfiletează ţevile de suflaj J dar şi
ejectoarele interne Coandă notate cu H şi ţevile de alimentare cu gazele de
la motor G; E- racordul convergent de alimentare cu gaze de la motor; F-
distribuitorul de gaze, prin care jetul iniţial este împărţit în mai multe
racorduri flexibile (2, 4 sau mai multe); G - ţevile de alimen-tare cu gaze a
ejectoarelor interne Coandă; H- ejectorul intern care s-a menţionat
anterior; I- deflectorul Coandă, care schimbă direcţia jeturi-lor fluidice cu
180°; J- tuburile de alimentare (de obicei două) ale camerei de presiune; K-
cofa semisferică pusă peste deflector şi care are peretele poros.
85
Să mai menţionăm totodată şi faptul că piesa profilată D poate fi
montată în regiunea ei inferioară la ansamblul motorului, dar acesta nu
este reprezentat în desen.
În figura 4 avem un ejector interior Coandă din cadrul instala­
ţiei de alimentare a „camerei de presiune” cu fluid de lucru:
1- conducta de alimentare cu gazele arse de Ia motor; 2- deflectorul
Coandă lucrând la unghiul de 90° iar înainte de acesta conducta de ali­
mentare cu gaz are o porţiune convergentă de laminare a fluidului; 3- o
cofă metalică realizată din material poros, care protejează dispozitivul de
deflectare a vanei fluidice; 4- priza de admisie a ejectorului interior
Coandă, pe unde este aspirat aerul din ambient; 5- fanta inelară a
ejectorului, prevăzută cu o prelungire axială realizată dintr-un material
poros; 6- camera de presiune a ejectorului; 7- porţiunea uşor divergentă
a ejectorului, unde se amestecă fluxurile de gaze, respectiv fluxul primar
de gaze arse de la motor şi fluxul de aer aspirat din mediul ambient;
8- porţiunea convergentă destinată laminării fluidului; 9- deflectorul
Coandă lucrând la un unghi de 180°; 10- cofa semisferică de protecţie a
deflectorului, realizată dintr-un material poros prin care se poate aspira
aer din exterior; 11- ţeava de alimentare a camerei de presiune din
cadrul ejectorului exterior Coandă, la care dispozitivul ilustrat aici este
montat şi pe care îl alimentează practic cu un amestec de gaze arse şi aer.
La un ejector interior Coandă bine proiectat se pot atinge cu
uşurinţă amplificări ale debitului de ordinul 125-150 ori, mai ales
dacă se lucreează cu un jet primar de energie mare (gazele fierbinţi
provenind de la un motor aeroreactor) şi detenta acestor gaze este
puternică, în regim adaptat şi cu scurgere laminară.
În continuare, extrasul din fig. 5 ne înfăţişează o porţiune din
ejectorul interior, şi anume racordul la conducta de gaze arse. Nota­
ţiile din desen sunt aceleaşi ca în figura 4, dar aici se pot vedea mai
bine detaliile.
86

Un astfel de dispozitiv este destul de uşor de construit pentru cine
ştie cum să-l proiecteze corect. Trebuie menţionat faptul că H. Coandă a
stabilit o serie de formule de calcul în cadrul muncii de proiectare,
majoritatea fiind pe baze mai mult empirice (experimentale), prin aceasta
stabilind anumite relaţii privind geometria şi poziţionarea la anumite un­
ghiuri şi distanţe a pieselor din componenţa unor astfel de dispozitive.
Respectarea acestor inter-relaţionări dintre dimensiuni, distanţe
sau interstiţii, unghiularităţi etc este foarte importantă, nu numai pentru
buna funcţionare a dispozitivului, dar şi pentru optimizarea acestuia,
deci obţinerea randamentului maxim. Un aparat individual de zbor re­
alizat potrivit modelului arătat aici (cu ejectoare hibride de tip Coandă)
este capabil de o autonomie de până la 5-6 ore, o distanţă de zbor de
500-1.000 km şi o viteză maximă de 200 km/h.
În fig. 7 sunt simplu ilustrate
principalele piese din compo­
nenţa unui astfel de dispozitiv cu
scuzele de rigoare pentru încălca­
rea, în mai toate ilustraţiile acestea,
a unor reguli din desenul tehnic (sensul de haşurare, trasarea unor linii
etc), mai ales că nu mi-am propus totuşi să întocmesc aici un manual
cu planşe conţinând de-sene şi calcule de construcţie...
„Epoleţii lui Coandă” şi „rucsacul lui Justin Capră”
În fig. 8 sunt veritabilii „epoleţi ai lui
Coandă”, aşa cum i-a desenat însuşi
Coandă şi i-a prezentat public în 1969. De
altfel, în 1968 a şi făcut o experienţă publică
utilizând aceşti „epoleţi”, prin faptul că a echi­
pat cu ei un manechin de dimensiunea şi gre­
utatea unui om de talie medie, după care a
lansat manechinul de pe un zgârie-nor din
New York de la etajul 19, comandând de la
distanţă funcţionarea „epoleţilor”. Experi­
mentul a fost un succes dar, cu toate
acestea, „nu a făcut senzaţie”, nefiind atât de
87
intens mediatizat pe cât ar fi meritat...
Ulterior, la Paris, Coandă se întâlneşte cu prof. Dinu Moroianu,
cu care discută pe larg despre activitatea sa şi despre România acelor
vremi. Printre altele, Coandă îi prezintă lui Moroianu o serie de date
tehnice legate de „epoleţii zburători”, pe care Moroianu avea să le
publice în cadrul unui scurt articol apărut în revista „Ştiinţă şi Tehnică”
nr. 5/1969, fără a oferi prea multe detalii tehnice.
Referitor la „epoleţi”, autorul acestei lucrări poate afirma:
• „Epoleţii Coandă” reprezintă de fapt un aparat individual de
zbor deosebit de compact şi ecologic, bazat pe un sistem de ejec-
toare interioare şi exterioare de tip Coandă. Sunt utilizate două discuri
cu suflaj, de dimensiuni relativ mici (cu aspectul unor... epoleţi de
formă discoidală, dispozitive amplasate deci pe umerii pilotului, aşa
cum se vede în fig. 8) care realizează sustentaţia şi propulsia, fiind
alimentate de un sistem de mici ejectoare interioare şi exterioare (sub
forma unor voleţi speciali) de tip Coandă, aflate înăuntrul „epoletului”.
• Înăuntrul aparatului discoidal „epolet” era amplasat un rezervor
toroidal de mici dimensiuni care conţinea 34 litri de apă şi 2 m3 de
hidrogen la presiunea de cca 200 atm.
Potrivit unei scheme foarte asemănătoare cu aceea din paginile
precedente, din cadrul acestui rezervor toroidal era alimentată o ca­
meră de ardere special proiectată de Coandă cu aplicarea efectului
fizic ce îi poartă numele, lucrând în regim de ejector interior toroidal,
iar de la ea gazele arse însoţite de aerul aspirat din ambient se duceau
către o cameră inelară de presiune ce alimenta o serie de voleţi Coandă.
Camera de ardere genera gaze arse ce aveau energie înaltă
(combustia hidrogenului fiind optimă din acest punct de vedere) iar
prin funcţionarea în regim de ejector intern, aspira o cantitate mare de
aer, care asigura amplificarea debitului de lucru şi deci a forţei de trac-
ţiune, dar şi scăderea temperaturii gazelor arse prin amestecarea
acestora cu aer rece aspirat din exterior, suflarea de aer rece şi în in­
teriorul aparatului şi astfel răcirea componentelor interne.
• Astfel de „epoleţi zburători” pot transporta un om de constituţie
normală pe o distanţă de 250 km, cu o viteză medie de 80 km/h; un
singur astfel de „epolet” cântăreşte doar 4 kg...
În fig. 9 avem ilustrate două
tiburi de aparate individuale de
zbor, dar „clasice” de această dată.
Pe lângă aparatul utilizând motor
aeroreactor au fost dezvoltate şi
acelea propulsate cu ajutorul unor
mici motoare-rachetă alimentate
cu apă oxigenată de concentraţie
88
înaltă, descompusă catalitic. Tot în dreapta este prezentat un astfel de
aparat cu apă oxigenată (se văd buteliile de stocare a acesteia) în revistă avea ulterior să mai publice un amplu articol despre realizările lui
timpul zborului. De altfel, „începătorul” în materie de asemenea apa­ Justin Capră, în nr. 5/1972, alte menţiuni mai apărând în unele lucrări de
rate de zbor propulsate de jeturi reactive este românul Justin Capră, specialitate publicate în limba română în anii 70.
care a conceput şi testat mai multe variante ale unor astfel de aparate Justin Capră a inventat „rucsacul zburător” în perioada 1956-1957
convenţionale, dar inedite. sau poate chiar mai devreme, obţinând abia în 1958 brevetul R041711
În continuare, în fig. 10 este ilustrat din 08.07.1958 pentru un aparat de zbor din această categorie. A fost
un şi mai vechi proiect de vehicul des­ fără îndoială o întâietate oficială, dar... tehnologia utilizată era
tinat zborului individual, acesta fiind com­ inferioară, de un ran-dament scăzut. Ulterior, inventatorul Jusitn Capră
pus dintr-un cadru în care erau amplasate a încercat să perfec-ţioneze acest aparat inclusiv prin adaptarea unor
pilotul, sistemul de propulsie şi carburantul. dispozitive prin care să aplice efectul Coandă.
Astfel de ciudate vehicule au fost de altfel
propuse şi pentru deplasarea la joasă înăl­
ţime pe lângă solul Lunii pe timpul expe­
diţiilor pe acest corp ceresc.
Astfel de aparate au fost construite şi testate dar, în varianta în
care se aplica tehnologia clasică, ele au dat rezultate nu prea încu­
rajatoare, prin fiabilitatea lor foarte scăzută şi performanţele nici mă­
car „modeste”...
S-ar putea spune că prezentarea publică a acestor eşecuri, ca
şi în cazul „Avrocar” (referitor la „aerodina lenticulară Coandă”), a avut
Este foarte probabil ca Justin Capră să posede şi un model de
tocmai menirea de a convinge publicul de faptul că realizarea unor
astfel de aparat, cu performanţe ceva mai bune decât ale aceluia pre­
aparate individuale de zbor reprezintă „o himeră” şi că, de fapt, sunt
zentat public acum 40 ani, însă oricum aparatul său este departe de
„doar speculaţii” informaţiile care circulau în legătură cu realizările lui
modelul optimal chiar prin faptul că utilizează combustibili nestocabili
Coandă şi epoleţii săi zburători.
şi deosebit de periculos de manipulat. Indiferent dacă ne referim la
Încă din perioada interbelică umblau zvonuri despre reali­
apa oxigenată de înaltă concentraţie sau la azotul lichid, amestecul
zarea unor aparate individuale de zbor, iar adevărul este că ger-
alcooli-oxigen etc.
mano-românul Rudolf Liciar chiar inventase un astfel de aparat,
cât se poate de corect şi funcţional, încă din martie 1933, an în care
a obţinut brevetul. În paralel faţă de el, în Austria, pădurarul Viktor Construiţi-vă un ...fotoliu zburător !
Schauberger obţinea rezultate asemănătoare, cu o tehnologie simi­
lară, dar introducând în schemă mai multe elemente decât Liciar, ela­ În imagine, alte creaţii interesante ale inventatorului J. Capră:
borând deci sisteme mai avansate de sustentaţie şi (de la stânga ia dreapta) un minielicopter cu rotoare acţionate în con-
propulsie. trasens, un fotoliu zburător şi un motor rotativ la care se aplică efec­
În ambele cazuri, aceşti inventatori au fost pre­ tul Coandă. Deşi înţelegem raţiunile pentru care un eventual model de
luaţi de SS şi mai mulţi ani au lucrat pentru acesta, performanţă ar fi fost ţinut ascuns de D-nul Capră până în dec. 1989,
Schauberger fiind chiar închis o perioadă destul de este mai greu de înţeles de ce nu a promovat acest presupus aparat
lungă de timp în lagărul de ia Mauthausen, alături de zbor în ultimii 20 ani.
de o serie de ingineri-prizonieri de război care lucrau
sub coordonarea lui.
lată-l aici şi pe Justin Capră cu "rucsacul
zburător”, fotografia aceasta însoţind un mic articol
apărut prin 1960 în revista „Sport şi Tehnică”. Aceeaşi
89
90
 Altminteri, aşa cum se prezintă potrivit datelor oferite încă din
anii '60, modelele de aparate individuale de zbor inventate de Justin
Capră, ca şi acelea realizate de americani (şi la fel, prezentate public)
nu au decât performanţe foarte reduse, care le fac complet neatrac­
tive aplicaţiilor civile sau militare.
cam aceeaşi fiind politica generală în materie de aviaţie: se promo­
vează tot ceea ce este mai neperformant şi mai prost conceput, în
vreme ce tehnologiile de mare performanţă sunt în mod constant
ocultate, neadmise aplicaţiilor în viaţa de zi-cu-zi, sustrase încercă­
rilor de a le utiliza în beneficiul public. Utilizate de obscure grupuri de
interese...

Astfel de aparate cu slabe performanţe au fost inventate şi con­

struite chiar, în mai multe ţări ale lumii, întâietatea României în
această privinţă nefiind actualmente recunoscută pe plan internaţi­
onal şi de altfel neavând nici prea multă importanţă. Are însă o mare
importanţă întâietatea pe care a adus-o invenţia şi aplicaţia practică
semnată de Henri Coandă, pentru că „epoleţii zburători” Coandă
erau (şi sunt!) de randament şi cu performanţe foarte bune.
În restul imaginilor din aceste pagini avem o serie de alte propuneri
de aparate individuale de zbor, printre care şi un model de elicopter cu
elice întubată şi un aparat cu jet electrocinetic.

În ce priveşte aparatul electrocinetic, problema acestuia este că

necesită o suprafaţă activă mare, precum şi mijloace speciale de pro­
tejare a pilotului faţă de jeturile de electroni şi ioni accelerate în câmpuri
electrice sau/şi magnetice. Este cunoscut cazul invenţiilor propuse de
americanul de origine rusă, Alexander DeSeversky. Însă, acesta avea
în vedere aparate de zbor cu cabină (cockpit) şi în orice
caz, era vorba de aparate având grile anodice de di­
mensiuni mari sau chiar foarte mari, pentru a fi capabile
să antreneze un „vânt electric” cât mai puternic.
Un inventator îndrăzneţ a propus acest fotoliu zbu­
rător sustentat şi propulsat de un dispozitiv electro­
cinetic dar nimeni nu a realizat până acum aşa ceva. 25 - „Aeronavă uşoară cu decolare-aterizare verticală”
Cel puţin nu în regim public. Aeronavă de mici dimensiuni, bazată pe aplicaţiile efectului Coandă.
Până una-alta, singurele aparate de zbor medi- Poate funcţiona cu benzină sau cu amestecul combustibil nepetrolier
atizate sunt acelea de performanţe slabe, de altfel inventat de Nicolae Moraru (Traian Vuia); de asemenea, pot fi con­
struite chiar şi de amatori, însă principalele aplicaţii sunt cele militare.
91
92
 Aşadar, în căutarea metodei optime de zbor, ne vom pune între­
barea de principiu: cum putem crea în mod optim o viteză cât mai ma­ la 2.255 m cu o imensă sarcină utilă de 40.204,5 kg. Ulterior, pro­
re a fileurilor de aer pe suprafaţa activă, portantă, a unei aeronave? iectul a fost abandonat datorită apariţiei pe piaţă a unor elicoptere
Cum altfel decât suflând direct suprafaţa respectivă, fie cu un jet puter­ clasice cu performanţe superioare.
nic de aer, fie cu gazele arse provenite de la un motor ?
Este indiscutabil cea mai eficientă soluţie pentru atingerea obiec­
tivului urmărit: realizarea cu un consum energetic minim a unui curent
puternic de aer sau alt fluid de lucru pe extradosul ampenajului por­
tant. Exact în aplicarea metodei descrise atât de simplist mai sus inter­
vine în mod maiestuos efectul Coandă.
Aplicaţiile şi conotaţiile acestui fenomen sunt deosebit de
multe, de la aerodina lenticulară şi până la muniţia aerodepresivă sau
inima artificială simplificată, ori ajutajul plasmogenerator divergent-con- Acest Mil Mi-12(V-12), numit „Womer”în codificarea NATO s-a
vergent (invers faţă de Laval) de tip Coandă-Bursuc... dovedit a fi un elicopter fuselat ca un avion şi având o mare capacitate
de transport, A ridicat 31.030 kg la altitudinea de 2.951 m în febr. 1969
Avio-helicopterele ridică 40 to la 2.300 m ! iar în august a reuşit să ridice 40.204 kg la 2.255 m.
Ar fi mult de discutat pe această temă, mai ales că încă din pe­
Mai departe, se vor prezenta o serie de proiecte quasi-conven- rioada interbelică au fost testate avioane hibridizate (cu rotor de heli­
ţionale de aparate de zbor destinate decolării/aterizării scurte sau copter), dar ne-am îndepărta de specificul lucrării de faţă...
verticale, ele fiind realizate şi testate (cu succes în unele cazuri) încă
din prima jumătate a anilor '60. Astfel, în această primă ilustraţie A Aviaţia - o invenţie românească...
sunt prezentate avio-helicopterele (aeronave-hibrid) experimentate
de sovietici, compania Mil fiind campioană în acest domeniu al teste­ Să mai menţionăm totuşi alte câteva creaţii tehnice foarte intere­
lor de hibridizare între avioane şi elicoptere. sante, realizate tot în anii '60, bazate pe tehnologiile convenţionale,
prin care s-a încercat obţinerea de aeronave cu decolare/aterizare
scurtă sau verticală, utilizând aripi sau motoare pivotante, motoare dis­
puse vertical, combinaţii între rotorul de elicopter şi motoarele de avion
etc. Inutil să mai precizăm că toate aceste soluţii s-au dovedit neco­
respunzătoare, soluţiile testate sfârşind prin a fi abandonate iar apa­
ratele experimentale fiind trimise la muzeu...
În fig. B putem vedea în stânga un mic model de avion-elicop-
ter prevăzut cu o aripă pivotantă pe care erau dispuse elicele carenate, în
Multă vreme considerat cel mai mare elicopter construit, acest vreme ce motorul de 220 CP de tip M-337 era amplasat în fuselaj. În
bizar aparat denumit Mil Mi-12 sau V-12 a reprezentat o adaptare a partea dreaptă este prezentat avionul cu aripă/elici carenate pivotante
elicopterului la sarcinile şi evoluţia unui avion, pentru aceasta pro­ denumit Norq.500, ce a fost realizat de francezi în aceeaşi perioadă.
iectanţii fiind nevoiţi să pună la punct noi tipuri de elice şi reductoare,
mult mai puternice şi mai compacte decât cele utilizate până atunci,
fiind preluate motoarele de la Mi-6 şi corespunzător adaptate.
Rotoarele au fost concepute pentru realizarea anticuplului iar re­
zervoarele de carburant au fost dispuse în aripi sau în cadrul unor
acroşaje. Fuselajul avea 28,15 m lungime.
Primul zbor din 1967 s-a soldat cu prăbuşirea aparatului dar, ulte­
rior, pilotul V.P. Koloshchyenko a reuşit, în august 1969, să ridice aparatul
93
94
 De menţionat că primele aeronave care au luat în calcul ideea
elicei carenate şi a utilizării « aripilor tubulare » (coleoptere) au fost rea­
lizate de inventatorul român Rodrig Goliescu în 1909. Primul motor
cu rotor carenat a fost realizat de către Henri Coandă, fiind vorba de
vestitul « Coandă-1910 ».
În anii '60-'70 au mai fost testate diverse soluţii referitoare tot la
pivotarea aripii sau motoarelor, precum şi încercarea de a realiza
aparate de zbor multimotor, la care unele din motoare acţionau în
plan vertical pentru a se realiza decolarea/aterizarea verticală.
În fig. D, în dreapta este avionul experimental HFB prevăzut cu
motoare de decolare/aterizare verticală iar în stânga un model de
avion prevăzut cu rotoare de elicopter dispuse pe aripi.
În fine, să mai amintim şi de încercarea francezilor de la compa­
nia Dassault, de a realiza un avion de vânătoare cu decolare-ateri-
zare verticală. Este vorba de "Dassault-Balzac”.
În imagine este prezentat în timpul testelor, legat de sol cu ca­
bluri de otel. S-a renunţat la acest proiect dar britanicii, utilizând
95
aceeaşi tehnologie, au reuşit să ducă la bun sfârşit programul
"Harrier”, acesta fiind de altfel multă vreme singurul astfel de avion cu
decolare/aterizare Verticală, care a fost realizat şi introdus în pro­
ducţie şi serviciu. Abia mult mai recent, introducerea JSF-ului ame­
rican a surclasat performanta aparatului "Sea Harrier”.
Merită menţionat în încheiere şi aviohelicopterul inventat de
românul Gheorghe Popoiu (brevetul RO44036/28.03.1966) pentru un
aparat de zbor care utiliza un singur motor şi două elici, una orizontală,
cealaltă verticală. La decolare/aterizare se utiliza rotorul orizontal, după
care acesta era escamontat şi aparatul zbura ca un avion normal...
Acest avion-hibrid dispunea de mecanisme speciale de cuplare a
motorului, opţional, acesta având capacitatea de a antrena concomi­
tent ambele elice. Fără îndoială, modelul propus de Popoiu a fost din
multe puncte de vedere superior altor propuneri similare în privinţa
hibridizării tehnicii elicopterului şi avionului...
"Cel mai modern avion militar” - tehnologie din anii 70 !
În paralel, tot în anii '60 şi tot în regim public s-au făcut diverse
încercări de utilizare a efectului Coandă pentru realizarea unor
performante dispozitive de hipersustentaţie.
Din păcate, aceste experimente nu au avut ca scop realizarea de
aeronave cu aripă integral hipersustentată (aşa cum a inventat şi pro­
iectat Coandă încă din perioada interbelică), ci au avut în vedere doar
suflarea suprafeţelor de hipersustentaţie (flaps, voleţi) pentru îmbună­
tăţirea lucrului acestor dispozitive, cum ar fi de pildă instalaţia SPS de
la Mig-21. Ceea ce, în concluzie, reprezintă o aplicaţie nesemnifica­
tivă a efectului Coandă...
96
 lată aici suprafeţele destinate acestui suflaj:
În fig. G se poate vedea un avion cu voleţi suflaţi utilizând jetul de
gaze prelevat de la motorul aeroreactor.
1- deflectorul de jet care prelevează şi dirijează lateral o parte din gazele
evacuate de motor ; 2- fantele de suflaj pe suprafaţa flapsului ori voleţi-
lor ; 3- dispozitivele de hipersustentaţie (flaps, voleţi); 4-jeturile de gaze
arse şi aerul aspirat din ambient, deflectate potrivit direcţiei de bracare a
dispozitivelor de hipersustentaţie.
În fig. H sunt prezentate cele mai uzuale dispozitive de hiper­
sustentaţie care lucrează pe aripă la bordul de atac sau/şi de fugă al
acesteia.
Aplicaţiile publice ale efectului Coandă au vizat numai suflarea
suprafeţelor acestor dispozitive de hipersustentaţie, deşi efectul Coandă
poate fi foarte bine utilizat pentru hipersustentarea întregii suprafeţe a
aripii prin suflarea sau aspirarea stratului-limită pe extradosul acesteia!
Aspirarea stratului-limită oferă un randament mult mai bun
decât suflajul, cu toate că, în variantele publice de aripi cu suprafeţe
poroase absorbante, s-a ridicat problema unor dificultăţi tehnologice
care au adus o serie de inconveniente. În realitate, aceste incon­
veniente au fosr rezolvate încă din anii '30 de Coandă, la care utili-
97
zarea de suprafeţe aerodinamice poroase, absorbante, în fapt a repre­
zentat secretul obţinerii unor performanţe deosebite.
Nicăieri în documentaţia publică referitoare la dispozitivele
fluidonice realizate de Coandă şi nici măcar în cadrul documenta­
ţiilor de brevet, nu sunt menţionate sau ilustrate configuraţiile şi
schemele reale utilizate de Coandă. Tocmai de aceea, mulţi dintre
cei care au încercat să refacă dispozitivele experimentate de
acesta în anii '30, au eşuat, obţinând performanţe foarte slabe...
În fig.l sunt reprezentate alte trei modele de utilizare a jeturilor
de gaze prelevate de la motorul aeroreactor pentru a se realiza su-
flajul dispozitivului de hipersustentaţie dispus la bordul de fugă al aripii:
prin suflajul jetului prin interiorul voletului utilizat ca un fel de ajutaj;
prin dispunerea voletului de aşa-natură încât să preia jetul doar în
poziţia bracat; şi în fine, prin dispunerea flapsului (voleţilor) în traiec­
toria jetului de gaze pentru a-l putea devia după dorinţă.
Deflectarea jeturilor de gaze de către voleţi, aşa cum se arată
în fig. K, se poate face cu ajutorul unui deflector cilindric (1) amplasat
înăuntrul jetului, ori prin aplicarea efectului Coandă (2), caz în care
jetul fluidic aderă la peretele voletului şi urmează direcţia acestuia...
Tehnologia dispozitivelor deflectoare ce s-au indicat mai sus
a fost şi este utilizată cu succes nu numai pentru realizarea unor
sisteme îmbunătăţite de hipersustentaţie, ci şi pentru realizarea de sis­
teme propulsive aeroreactoare prevăzute cu ajutaje direcţionate diferit
şi deci cu posibilitatea de a deflecta jetul de gaze al aceluiaşi motor
către o serie de ajutaje diferite ca poziţie.
Această tehnologie este aplicată la avionul multi-rol american
JSF (Joint Strike Fighter), considerat a fi "cel mai modern avion militar”
din clipa de faţă. De fapt, "cel mai modern avion militar” utilizează o
98
variantă uşor îmbunătăţită a unei tehnologii vechi de cel puţin 40 ani şi
care nu este altceva decât o aplicaţie modestă, de slab randament,
a efectului Coandă...
În fig. F este prezentat sistemul motor/deflector utlizat de „mo­
dernul" aparat JSF, cu un turboreactor convenţional prevăzut cu un agre­
gat având palete deflectoare şi un turboventilator de mari dimensiuni
dispus în plan orizontal, pentru operaţiunile de decolare/ aterizare.
Să menţionăm cu această ocazie şi turboagregatele de mare efici­
enţă inventate de Henri Coandă: brevetele FR nr. 907145/1945 şi FR
nr.1.132.621/1957.
Alte vechi proiecte din anii '50-'60 propuneau utilizarea jeturilor
de gaze prelevate de la motor pentru absorbirea stratului-limită de la extra-
dosul aripii. Aceasta era prevăzută cu o suprafaţă poroasă pentru a aspira
aerul din exterior. Din păcate, însă, aceste proiecte nu au fost corespun­
zător întocmite, de aceea ele nici nu au dat performanţele scontate.
În opinia autorului, aceste « greşeli » de proiectare au fost să­
vârşite intenţionat, tocmai pentru a nu se obţine performanţe nota­
bile, astfel încât metoda să iasă din vederea cercetătorilor din dome­
niul aerospaţial...
Absorbirea stratului-limită prin intermediul suprafeţelor ae­
rodinamice poroase se face prin utilizarea unui înveliş subţire prevă­
zut cu o multitudine de mici perforaţii, cu diametrul de ordinul 1-2 mm
aflate la o distanţă de 2-3 mm una faţă de alta. Sub această suprafaţă
poroasă este situată suprafaţa de suflaj prevăzută cu striaţii (canale)
99
având adâncimea cuprinsă între 0,5-2 mm iar direcţia de scurgere a flui­
dului de suflaj nu este întotdeauna direct către bordul de fugă al aripii.
Coandă a utilizat aripi discoidale pe care a practicat suflajul elico-
idal, nu cel liniar... Mai târziu, după război, s-a pus problema utilizării
unor materiale poroase speciale, care nu prezintă perforaţii, ci ele în-
sele sunt „permeabile” aerului.
În fig. J este prezentat un vechi proiect de aripă cu suprafaţă
de absorbţie la extrados a stratului-limită.
Coandă şi „avioanele invizibile”
O altă aplicaţie importantă a ejectoarelor Coandă este în do­
meniul atenuării zgomotului dar şi frânării rapide a aeronavelor
clasice pe timpul rulajului pe sol la aterizare. În această din urmă
privinţă, brevetul RO43370/1960 (autor: C-tin Teodorescu Ţintea) pen­
tru „reversor de tracţiune” este dat ca exemplu în fig. L.
1- tubul de şoc; 2- ecranul deflector; 3- voleţii Coandă prin care se inver­
sează sensul de aplicaţie al tracţiunii; 4- fante; 5- sistem telescopic; 6- voleţii
deflectori ai ecranului care preia suma forţelor aplicate în dispozitiv.
În aceeaşi fig. L dar mai jos este prezentată schematic evoluţia
undei de şoc de-a lungul unui atenuator de zgomot (fără inversa­
rea tracţiunii): A - colectorul; B - tubul de atenuare primară a undei de
şoc; C - tubul prevăzut cu reţeaua depresivă de voleţi Coandă; D - amor­
tizorul final al undei de şoc; F - fantele de la baza voleţilor; V - voleţii
depresivi Coandă.
Astfel de sisteme de atenuare a undei de şoc la ieşirea din
ajutaje, precum şi de reversare a tracţiunii, au fost şi sunt utilizate de
către fostele şi probabil şi actualele aparate secrete de zbor ale
SUA. De pildă, binecunoscutele (astăzi) F-117 Stealth, precum şi B-2
Spirit (declasificate cu ocazia războiului din Golf din 1991) dispun de
sisteme atenuatoare de zgomot şi de amprentă termică.
Este foarte probabil ca şi actualele aparate (încă) secrete de zbor
să dispună de astfel de sisteme, din moment ce martorii menţionează
cel mai adesea cum le-au zărit, dar fără să le fi auzit. Cel mai adesea
100
aceasta este marea uimire a martorilor, că nu au auzit nimic, deşi
aparatul de zbor zărit avea dimensiuni mari...
În final, să mai menţionam grupul de forţă având o schemă foar­
te interesantă, propus de cei de la American Entropy System, pen­
tru aplicaţii în special în energetică.
Ideea este ca în interiorul unui tub metalic să fie admis aerul,
ulterior punându-se în funcţiune un compresor centrifugal de mare vi­
teză. Acesta va imprima aerului din interiorul tubului o puternică miş­
care de rotaţie iar prin centrifugarea acestuia, în porţiunea axială a tu­
bului se va forma o regiune depresionară. La celălalt capăt al tubului,
se află un piston care, prin formarea depresiunii axiale, se va deplasa
către interiorul tubului, spre zona de minimă presiune.
Dacă brusc se opreşte acţiunea compresorului centrifugal asupra
aerului (nu neapărat prin oprirea agregatului, ci prin bracarea unor vo-
leţi care să împiedice aerul din tub să mai intre în paletele compreso-
rului), atunci presiunea din tub se va omogeniza, iar depresiunea va
dispărea. Drept urmare imediată, pistonul va fi împins cu putere în exte-
riorul tubului. Forţa deosebit de mare cu care acest piston este împins
afară poate fi utilizată pentru acţionarea unui alternator (prin transfor-.
marea mişcării de translaţie într-una de rotaţie) sau în alte scopuri.
Evident, s-a pus întrebarea dacă nu cumva energia cheltuită pen-
tru acţionarea compresorului este mult mai mare decât energia totală
care ar putea fi obţinută cu ajutorul acestui grup de forţă... S-a luat în,
calcul utilizarea unui compresor centrifugal acţionat de o turbină aero-
depresivă de tip Coandă funcţionând cu aburii de înaltă presiune
proveniţi de la un cazan de genul celui inventat de către Traian Vuia.
În acest fel, cu cheltuieli energetice minime, se poate acţiona la o
înaltă turaţie compresorul centrifugal.
Rezultatele acestui experiment nu au fost date încă publicităţii...
Ce nu vor petroliştii - motorul cu apă !
26 - „Motor hibrid cu aer comprimat şi undă sonică”
Lucrarea se referă la combinarea unei instalaţii neconvenţionale de
aer comprimat cu un agregat de forţă ce a fost inventat şi perfecţionat
de George "Gogu" Constantinescu. Motorului sonic, i se adaugă o sursă
101
de aer comprimat, utilizată pentru realizarea undei sonice. Se poate realiza
un grup motopropulsor de putere, dar compact şi de masă redusă.
Se pot imagina însă o sumedenie de scheme în care să fie utilizată
o anumită energie primară ce poate fi convertită în undă sonică şi apoi
reconvertită în energie cinetică la un randament foarte bun. Motoarele
sonice inventate de Gogu Constantinescu au marele avantaj al
randamentului deosebit de ridicat, care conduce printre altele la
mari economii de carburant iar dacă este utilizat ca intermediar ca­
zanul de aburi de tip Vuia, atunci consumul devine şi mai redus,
pentru aceeaşi tracţiune dezvoltată.
Sistemele de tracţiune de tip Vuia-Constantinescu merită, însă, o
abordare separată şi o analiză mult mai amănunţită... Deocamdată ne
vom mărgini să reamintim publicului câteva foarte vechi dar inte­
resante proiecte de grupuri de forţă destinate vehiculelor rutiere: în fig.
A1şi A2 avem un automobil construit în anii'70, bazat pe un sis­
tem hibrid. El funcţiona cu aburi de freon într-un circuit închis, moto­
rul fiind denumit „Freon Flyer”.
Pentru testarea „pe viu” a motorului s-a utilizat caroseria unei
camionete „Datsun”. Tipul de motor utilizat este un aşa-numit „motor
rotativ” compus din două rotoare compuse din câte două piese care
sunt acţionate de către expandarea freonului sub acţiunea căldurii pro­
duse de combustia unei mici cantităţi a unui carburant oarecare, nu
neapărat unul petrolier...
Un astfel de motor funcţionează în baza ciclului Rankine de com­
bustie externă, fluorcarbura fiind încălzită şi expandată, apoi conden­
sată şi recirculată în cadrul acestui sistem închis.
Motorul principal, de tracţiune, are 195 cmc. Pentru pornire dar
şi la oprirea motorului sunt utilizate nişte simple ventile iar pentru
comandarea mersului înapoi este acţionată o manetă care acţionează
direct asupra motoarelor, schimbând sensul de acţiune a aburilor de
freon. De la bun început, acest motor a adus marele avantaj al lipsei
poluării, silenţiozităţii, inutilităţii mecanismelor de transmisie şi a
instalaţiei de evacuare.
În fig. A1 avem o fotografie a camionetei Datsun şi o schemă a me­
canismului rotativ de conversie a energiei aburilor în energie cinetică:
1- evacuarea; 2- rotor exterior; 3- rotor interior; 4- aci misie freon; 5-ma-
neta de schimbare a sensului de admisie a freonului şi de acţionare a rotorului.
102
 În fig. A2 avem schema generală a motorului termic cu freon(dar
care la fel de bine poate funcţiona şi cu aburi de... apă, chiar dacă
apa are o capacitate de înmagazinare a energiei termice mult mai
mică decât cea a freonului...).
1- ventilatorul; 2- condensatorul; 3- conducta de refulare a vaporilor;
4- alternatorul; 5- motorul auxiliar; 6- motorul principal; 7- pompa de
alimentare; 8- conducta agent termic în stare lichidă; 9- axul motorului;
10- arzătoarele; 11- boiler; 12- conducta de vapori de înaltă presiune;
13-separatorul; 14-economizor.
Astfel de motor a făcut şi obiectul unor brevete de invenţie înă­
untrul cărora aceia dintre cititori care sunt pasionaţi de tehnică şi chiar
doritori de a realiza astfel de motoare, pot găsi toate informaţiile nece­
sare (brevetele US 3.479.817; GB 1.301.214; GB 1.251.484).
În imagine este ilustrat modul în care funcţionează cele două
rotoare corespunzătoare admisiei şi evacuării „agentului termic”. În
stânga, rotoarele sunt configurate ca nişte şuruburi iar în partea dreap­
tă, sub formă de roţi zimţate, aşa cum sunt şi în schema motorului ter­
mic sus-amintit.
Să mai menţionăm şi că putem utiliza generatorul de aburi de
înaltă presiune de tip Vuia pentru
a acţiona astfel de mecanisme de
conversie a energiei termice în
energie cinetică. Randamentul va
fi mai mic decât în cazul utilizării
freonului, dar ar exista avantajul
simplităţii deosebite a motorului
cu apă/aburi. O altă variantă este
cea a colectorului solar utilizând
apa ca „agent termic”, a cărui
schemă o puteţi vedea în fig. A3.
103
Manuel Soryano din Valencia (Spania) a inventat un ingenios sis­
tem de transmisie sub foma unui ansamblu de roţi zimţate (în ima­
gine), prin care a reuşit obţinerea unui randament neobişnuit de mare,
deci pierderile energetice sunt foarte reduse... M. Soryano a obţinut mai
multe brevete pentru mecanismele inventate de el şi aplicaţiile acestora.
În imagine este Manuel Soryano cu o bicicletă
ce este echipată cu sistemul de transmisie inventat de
el. Se spune că o bicicletă astfel echipată poate cu
uşurinţă atinge 90-95 km/h...
Limuzină pe bază de... aer şi soare
Un alt automobil echipat cu motor hibrid a fost propus, tot acum
vreo 40 ani, de compania „General Motors”, pornind de la renumitele
„motoare Stirling” inventate de Robert Stirling (1790-1878) şi bazate
pe un principiu foarte simplu: motorul utilizează cel puţin doi cilindri pre­
văzuţi fiecare cu câte un piston, unul dintre cilindri conţinde un fluid de
lucru fierbinte iar celălalt acelaşi fluid de lucru dar rece.
Cei doi cilindri sunt comunicanţi, având acelaşi fluid de lucru în
interior iar cele două pistoane sunt legate printr-un mecanism de tran­
smisie. Expansiunea fluidului fierbinte va împinge pistonul din „cilindrul
cald” iar acesta va acţiona asupra pistonului din cilindrul rece, com-
presând fluidul aflat înăuntru şi forţând evacuarea acestuia către cilin­
drul cald, situaţie în care volumul liber din cilindrul cald va creşte iar
temperatura fluidului dinăuntru va scădea. La maximul cursei pisto­
nului, ciclul se repetă.
Pentru ca acest ciclu să se repete, evident este necesară o sursă de
căldură, iar de multe ori este utilizat Soarele...
Acest automobil „Stirlec II” al General Motors (SUA) a fost realizat
în perioada 1968-1969 şi este de fapt un motor cu aer cald. Rea­
mintesc cititorilor că invenţii interesante în acest domeniu au rea­
lizat mai ales românii Traian Vuia (FR 395754 - pentru motor cu aer
cald în circuit închis şi mai ales CA 346926 - pentru generator de aburi
de înaltă presiune) şi Henri Coandă (un nou motor cu aer cald, un
mijloc de utilizare a energiei termice a aerului, termo-compresor, boiler,
termosuflantă, schimbător de căldură între două fluide, recuperator de
104
căldură de pe urma vaporizării şi condensării unui fluid, o termosu-
flantă, perfecţionări la schimbătoarele de căldură, o termosuflantă fără succesivă a gazului de lucru. Când acest gaz se află în spaţiul de
piese în mişcare, un termo- comprimare care este mai rece, volumul din cilindrul respectiv este
compresor, un încălzitor care maxim şi, evident, presiunea minimă. Prin mişcarea pistonului spre re­
utilizează radiaţii optice, un generator va avea loc comprimarea gazului însoţită de un transfer de
schimbător de căldură per­ căldură, aceasta trebuind să fie realizată cât mai eficient pentru a men­
fecţionat, noi tipuri de încăl­ ţine temperatura din cilindrul respectiv la un nivel scăzut şi constant.
zitoare, un nou procedeu de Un astfel de motor trebuie să fie bine izolat termic fată de ex-
încălzire a fluidelor şi apli­ terior iar pentru ca ciclul să funcţioneze bine sunt necesare schim­
caţiile acestuia pentru recu­ bătoare de căldură de foarte bun randament (Coandă a fost ma­
perarea energiei termice, estru în aşa ceva!).
un nou motor rotativ, pro­ Stirlec pornea cu ajutorul unui motor electric ce alimentat de un
cedeu şi dispozitiv de pro­ banc de 14 baterii acumulator Pb-Acid, putând astfel atinge aproxima­
ducere şi stocare a energiei termice, motor rotativ şi turbină func­ tiv 120 km/h. Pentru reîncărcarea bateriilor era utilizat un alternator
ţionând cu gaze arse ori aburi, perfecţionări la motoarele rotative, un acţionat în principal de către motorul Stirling cu aer cald.
nou motor rotativ şi multe alte brevete care pot fi asociate motoarelor Din câte se pare, motorul Stirling funcţiona cu hidrogen, acesta
termofluidice cu aer cald sau aburi! fiind stocat sub formă de gaz sub presiune, deci într-o cantitate rela­
tiv mică. Nu era nevoie de o cantitate mare de hidrogen, deoarece mini-
motorul Stirling nu avea nevoie de un consum ridicat, dimpotrivă. Evident,
putea fi utilizat şi un alt carburant decât hidrogenul...

Marele „defect” al maşinilor electrice şi cu apă -

nu consumă petrol...
Excepţionalul generator de aburi al inginerului Traian Vuia
Un alt sistem hibrid a fost propus, în aceeaşi perioadă de so­
cietatea Lear Motors Corporation, fiind vorba de un sistem hibrid
Revenind acum la automobilul cu aer cald Stirlec II, trebuie men­
compus dintr-un motor de combustie şi un motor cu aburi.
ţionat că această mare companie americană nu a realizat întâm­
Motoare hibride de acest tip şi de foarte bun randament au rea­
plător acest automobil inedit, ci din cauza naşterii unui mare pericol
lizat inventatori precum Traian Vuia, W.J. Still, C. Schaeffer, Wilhem
pe scena geopolitică a anilor '60 odată cu apariţia organizaţiei (car­
Haberle, Henri Coandă şi alţii...
tel) OPEC formată din 12 state membre.
Dintre aceste 12 state, la nivelul anului 1965 când s-a înfiinţat
cartelul OPEC, 8 nu erau sub controlul american ! Aşadar pericolul
era unul cât se poate de serios şi tocmai de aceea, între 1965 şi
1970, chiar şi marile companii „mâncătoare” de produse petroliere au
ieşit la rampă cu soluţii interesante pentru înlocuirea petrolului!
La ora actuală, dintre cele 12 state OPEC, doar trei mai sunt
clar ostile faţă de SUA, Algeria şi Angola sunt pe o poziţie moderată
iar celelalte reprezintă ca un fel de „colonii” ale SUA... Să nu vă miraţi
aşadar de faptul că General Motors a uitat de Stirlec II şi nu a con­
tinuat să perfecţioneze acest minunat automobil ecologic... Un alt „hibrid” destul de des întâlnit este acela între motorul
Motorul cu aer cald al automobilului Stirlec II funcţiona potrivit clasic de combustie şi motorul electric. Până acum, nu s-a răspân­
ciclului specific motorului Stirling: prin comprimare şi destindere dit aplicarea acestui sistem hibrid din cauza slabei fiabilităţi a surselor
electrice îmbarcabile. Bateriile acumulator clasice Pb-Acid sunt foarte
105
106
grele şi ocupă un volum foarte mare, ca să nu mai vorbim şi de alte
importante neajunsuri specifice acestui tip de surse electro-chimice
secundare...
S-a încercat rezolvarea acestei probleme prin crearea de noi
surse electrochimice şi chiar au fost create aceste noi surse, dar ele
s-au dovedit cel mai adesea pretenţioase şi, mai ales, costisitoare.
Utilizând materiale scumpe sau foarte periculos de manipulat etc.
În realitate, însă, încă din 1937, un inventator britanic, Higgins, a
adus importante ameliorări la acumulatorul clasic Pb-Acid, acesta
fiind ulterior perfecţionat de un alt inventator, Smith, tot din Marea
Britanie (în 1946 şi în 1949). Pentru ca mai târziu să intervină şi româ­
nul Nicolae Moraru care, în 1969, realiza „sursa electrochimică pri­
mară/secundară de tip Plumb/ Acid, cu electrozi granulaţi şi electrolit
gelatinos”.
Sclavia modernă a automobiliştilor
Astăzi există o bogată bibliografie de inventică pe această
temă, apărând şi multe astfel de surse electrochimice prevăzute cu
electrozi bipolari etc. Din păcate, majoritatea acestor invenţii nu sunt
uşor de găsit, este nevoie de mult timp şi de o muncă migăloasă într-
un hăţiş de documente şi în baze de date uriaşe, toată această in­
formaţie trebuind să fie corespunzător filtrată...
Iar oamenii nu mai au nici timp, nici răbdare pentru aşa ceva, ca
să nu mai vorbim că o astfel de activitate trebuie realizată de o per­
soană care are o serie de cunoştinţe pluridisciplinare foarte bine puse
la punct, acesta trebuind să aibă şi o serie de informaţii iniţiale, ca să
ştie exact ce anume trebuie să caute.
Ştiu că poate părea unora exagerată afirmaţia aceasta, dar con­
diţiile specificate mai sus, practic, sunt foarte, foarte dificil de înde­
plinit, în care caz, există foarte puţine persoane pe lumea asta capa­
bile „să se ridice deasupra mediei”. Nici chiar profesorii universitari
107
şi inginerii nu fac parte din categoria aceasta, deoarece categoriile
menţionate sunt cel mai adesea „plafonate” la specificul activităţii coti­
diene, deci la „rutina profesională”, iar mediul de şcolarizare şi de
„pregătire superioară”, departe de a-i pregăti „superior”, mai mult îi în­
doctrinează şi astfel le limitează capacitatea de a gândi şi analiza
liber şi raţional.
În situaţia în care oamenii sunt bine îndoctrinaţi, neinteresaţi de
domeniul ştiinţei şi tehnicii, cu un redus nivel de cultură, lipsiţi de acea
imperioasă sete de cunoaştere ce ar trebui înainte de orice altceva
să-l anime pe Homo Sapiens Sapiens, devine atât de uşor să laşi o
sumedenie de „comori” tehnico-ştiinţifice la îndemâna tuturor, fără a
risca să se schimbe ceva şi asta pentru că oamenii nu sunt în stare să
vadă aceste soluţii care le stau la îndemână.
Cei care sunt cât-de-cât în stare, nu au mijloacele financiare ne­
cesare pentru a realiza ceva, cei care sunt în posesia informaţiei com­
plete şi au totodată resursele financiare sunt, într-un fel sau altul, cir-
cumscrişi anumitor cercuri de interese, chiar dacă nu fac parte din
acestea... În acest fel, de multe ori nici nu mai e nevoie ca informaţia
tehnico-ştiinţifică să mai fie strict secretizată.
Tocmai de aceea doresc să scriu o astfel de serie cuprinzând,
cărţi „de popularizare a ştiinţei”. Dar ştiinţa aceea pe care unele gru­
puri de interese ar vrea să o aducă vreodată, în vederea publicului larg,
ci să rămână permanent doar la cheremul unor grupuri foarte restrânse.
În acest timp, pe piaţa circulă doar tehnologiile de slabă per­
formanţă, care lucrează la randamente foarte scăzute şi ridică o serie
de mari inconveniente dpdv tehnologic.
Toate aceste inconveniente au de fapt un rol foarte bine deter­
minat:
- de a provoca dependenţa dispozitivului respectiv faţă de alte
dispozitive ori materii prime şi materiale, fără de care nu-şi poate între­
ţine funcţionarea;.
- de a face ca dispozitivele create în baza tehnologiilor clasice să
aibă fiabilitate redusă, să sufere des de malfuncţii şi deci să nece­
site aproape permanent intervenţia serviciilor de depanare, necesitatea
unui munte de piese de schimb datorat defectării mult prea frecvente etc;
- de a face tehnologia atât de complicată încât numai anumite
grupuri profesionale să fie în măsură să realizeze proiectarea, cons­
trucţia, depanarea, şi întreţinerea dispozitivelor realizate în baza aces­
tor tehnologii.
Prin toate aceste moduri, omul de rând devine complet depen­
dent de o serie de factori pe care nu-i poate controla. Doar fabricile
constructoare de maşini au capacitatea de a realiza - de pildă - mo­
toare şi, vehicule, tot ele au capacitatea exclusivă de a realiza piesele
108
de schimb, iar funcţionarea maşinii va depinde de furnizarea de car­
burant şi ulei din partea altor mari corporaţii...
Însă, în mod just, vehiculele trebuie să poată fi construite mult
mai simplu (pentru aceasta fiind necesare cu totul alte tehnologii...) iar
utilizarea lor trebuie să se facă pe o durată foarte mare de timp fără
a necesita, neapărat intervenţia permanentă a nu-ştiu-căror corporaţii
chemate să furnizeze piese de schimb, carburant, lubrifiant etc.
Inventatorii români puteau schimba soarta Omenirii...
În sensul îndeplinirii acestui deziderat, patru mari inventatori
români şi-au adus impresionanta contribuţie la dobândirea indepen-
deţei energetice şi de locomoţie a tuturor oamenilor, adică promo­
varea adevăratei libertăţi:
• Traian Vuia, cel care a inventat generatorul de aburi „cu circu­
lare forţată” şi a perfecţionat foarte mult motorul cu aer cald (ciclul Stir-
ling) şi motorul cu aburi.
Tot el este cel care, în anii '20, a pus la punct primele modele
funcţionale şi foarte economice de automobile cu ciclu combinat, care
utilizau doar un mic motor de combustie (acesta acceptând o gamă
variată de carburanţi iar nu doar aceia rafinaţi pe care ni-i servesc „pe­
troliştii") şi un generator de aburi tip Vuia cu circulaţie în sistem închis.
De precizat că până şi un cazan Vuia de dimensiuni mici, cuplat
la un şi mai mic motor de combustie externă sau internă, poate dez­
volta tracţiuni de ordinul... a 1.000 CP. Este evident că pentru echi­
parea banalelor autoturisme, grupul de forţă de tip Vuia este unul
foarte compact, care consumă relativ puţin carburant şi utilizează
apa/aburul în circuit închis.
• George „Gogu" Constantinescu este cel care a inventat şi
realizat, încă din perioada interbelică, motorul sonic, tot el fiind teore­
ticianul care a pus bazele acestei noi ramuri a mecanicii mediilor con­
tinue („sonicitatea”), cu foarte multe şi importante aplicaţii în mecanica
aplicată (mecanismele de transmisie a energiei, forţei şi mişcării), în
energetică (prin conversia energiei termice în energie sonică şi recon-
versia acesteia în alte tipuri de energie la un foarte bun randament), în
tehnologia sistemelor de propulsie (prin inventarea motorului sonic
dotat şi cu sistemele de transmisie sonică) şi multe altele... Interesant
este că, la fel ca în cazul lui Traian Vuia, invenţiile şi aplicaţiile lui
Gogu Constantinescu au fost realizate în perioada interbelică.
• Henri Coandă, cel care a inventat sistemele fluidice de susten-
taţie şi propulsie, sistemele de comandă şi transmisie fluidonice, a per­
fecţionat în mod deosebit motorul cu aer cald, motorul cu abur, ter-
mosuflantele, schimbătoarele de căldură şi încălzitoarele, realizând
109
motoreactorul cu recuperator termic şi postcombustie încă din 1910 (o
schemă mult mai eficientă decât turboreactorul), dar şi sisteme de
propulsie aeroreactoare fără nicio piesă în mişcare sau turbpagregate
de mare randament cu acţionare fluidodepresivă. Tot el este cel care a
pus bazele teoretice ale tehnologiei aerodepresive observând, expli­
când şi aplicând „efectul Coandă”, punând bazele „aviaţiei aerodepre-
sionare”, prin realizarea hipersustentaţiei aerodepresive de mare efici­
enţă, a aripilor integral hipersustentate, a aerodinelor lenticulare capa­
bile inclusiv de zbor supersonic (dpdv aerodinamic erau capabile de
zbor în regim supersonic încă din... anii '30), a sistemelor de propulsie
cu ciclu combinat destinate vehiculelor rutiere, maritime şi submarine.
• Nicolae Moraru, cel care perfecţionează cazanul Vuia, adap-
tându-l pentru arderea anaerobă (procedeul combustiei termoionice)
prin care înlătură inconvenientul depunerilor interne de pe şicane, spe­
cific cazanului Vuia, dar şi măreşte randamentul energetic al acestui
cazan de aburi, dându-i aplicaţii importante în cadrul energeticii, pro­
pulsiei terestre şi aerospaţiale.
Tot el este cel care încă din 1973, realizează „motorul pe pernă
magnetică", pe care îl perfecţionează în 1976, 1983, 1984, pentru ca
în 1992 să realizeze motorul „cu energie pur magnetică” (această cate­
gorie de sistem de propulsie fiind considerată „imposibilă” de mulţi...).
Tot Moraru a realizat în 1969 „pila electrochimică primară/ secun­
dară cu electrozi granulaţi şi electrolit gelatinat” dar şi experimente de
pile electrochimie cu electrozi bipolari iar începând din 1963 s-a aflat
la comanda programului de cercetare care s-a finalizat prin realizarea
„instalaţiei electronice de apărare antiaeriană şi anticosmică”. Aceasta
având importante aplicaţii în domeniul militar, în energetică (transpor­
tul energiei electrice fără fir, colectarea energiei electrice din cadrul
mediului ambient), în propulsie (se realiza motorul-rachetă cu jet rela­
tivist utilizând ca agent de lucru un amestec format din... aer/apă).
...dacă n-ar exista Oculta !
Dacă luăm doar lucrările acestor 4 inventatori români putem con­
stata faptul că încă din perioada interbelică fuseseră deja puse la
punct toate tehnologiile necesare pentru înlocuirea integrală a
„tehnologiilor petroliere”.*
Aşa cum am mai atras atenţia, de cca 100 ani încoace, grupurile
* N. edit: Nu trebuie uitat Nicolae Teslea ! În anii '90 ai secolului XIX,
acesta inventase o antenă care emitea energie captabilă (în genul antenelor
radio) pe o rază de 200 km. Imediat, Morgan i-a retras sprijinul financiar iar
"gorilele” sale i-au devastat laboratorul lui Tesla, din Colorado...
110
 de interese ale „petroliştilor” nici măcar nu s-au agitat prea mult pen­
tru a secretiza acele tehnologii care le combăteau afacerile.
Sub acţiunea inerţiei, îndoctrinării, inculturii generale a publicului,
greutăţilor vieţii de zi-cu-zi, generate de aşa-natură încât să abată
atenţia maselor de la orice altceva decât efortul cotidian de supra­
vieţuire etc, masele nu acordă nicio atenţie „excentricilor” care încear­
că să atragă atenţia asupra altor tehnologii decât cele aplicate în me­
diul public. Aceşti „excentrici” vor fi imediat etichetaţi drept amatori de
senzaţional”, colportori de „informaţii pseudoştiinţifice” etc.
Orice nu este pe placul petroliştilor devine automat „pseudo
ştiinţă”, deşi se poate demonstra obiectiv că este ştiinţă în forma cea
mai pură... De notat că înseşi corporaţiile bazate pe produse
petroliere au dezvoltat proiecte „pseudoştiinţifice” atunci când
situaţia a impus aceasta, cum a fost cazul „crizei OPEC”... Dar rea­
lizările de excepţie ale unor inventatori precum Vuia, Coandă, Con-
stantinescu, Moraru!?!
În privinţa lui Vuia s-a optat pentru trecerea sub relativă tăcere
a invenţiilor sale în domeniul sistemelor de propulsie şi energe­
ticii, totul fiind într-un fel „mascat” de prirmul zbor al unui aparat mai
greu decât aerul exclusiv prin mijloace proprii (Traian Vuia, 1906).* Fără
a minimaliza această realizare a lui Vuia, ea a fost utilizată pentru a
eclipsa o serie de alte realizări de inventică ale sale. lată de ce, deşi
multă lume a auzit de Vuia şi se ştie în general despre zborul său din
1906, puţini au auzit de generatoarele de aburi Vuia şi despre
motoarele cu aburi şi aer cald ale sale...
În cazul lui Coandă, s-a procedat mai simplu şi mai eficient: i
s-a lansat public ideea (care circulă inclusiv în „mediul academic”, o
serie de profesori ai facultăţii de aeronave fiind gata să subscrie...) că
„efectul Coandă” nu e cine-ştie-ce, că aplicaţiile sale nu oferă ran­
damente bune iar Coandă ar fi fost... un impostor şi un mitoman. Deci,
un individ care s-a lăudat că a obţinut nu-ştiu-ce performanţe... fără să
fi obţinut nimic în realitate.
Aceste afirmaţii calomnioase la adresa lui Coandă au fost şi sunt
încă susţinute de o serie de aspecte conjuncturale favorizante:
- pentru a proteja secretul invenţiilor sale, Coandă a descomple­
tat deliberat schemele publicate în documentaţiile de brevet, sco­
ţând din desene o serie de elemente de bază; tocmai de aceea, încer­
carea unora de a face dispozitivele lui Coandă ghidându-se după de-
* N.edit: La "Science Museum” din Londra, o bună parte dintr-un etaj supe­
rior este dedicat aviaţiei: fotografii, machete şi o serie de avioane de la înce­
puturi. Traian Vuia şt Aurel Vlaicu nu aveau măcar vreo fotografie iar per­
sonalul de acolo nici nu auzise de ei!!...
111
senele publicate, s-a soldat întotdeauna cu un eşec;
- pe de altă parte, Coandă a lucrat pentru serviciile secrete
americane, fapt care a făcut ca activitatea sa să stea sub semnul se-
cretizării, caz în care nici măcar nu s-a apărat de fiecare dată când a
fost atacat public.
În privinţa lui Constantinescu şi mai ales a lui Moraru, nici mă­
car nu a fost şi nu este nevoie de lansarea de minciuni şi calomnii la
adresa acestora, opera lor fiind atât de puţin cunoscută de publicul
larg, încât ignoranţa publicului devine „cea mai bună armă”.
Un singur lucru devine însă foarte clar: aceste tehnologii nu con­
vin, motiv pentru care ele nu sunt promovate public, ci dimpotrivă,
menţinute în umbră. În schimb, public sunt prezentate tot felul de
„teste nereuşite" care ar vrea să demonstreze publicului că,
pasămite, autorităţile se zbat să caute alte soluţii tehnologice...
dar acestea nu există, pentru că tot ceea ce ar fi la un moment dat
propus pentru înlocuirea petrolului este... inferior.
Maşinile electrice - sabotate profesionist
În imaginile următoare avem nişte încercări de realizare a
„automobilului electric” utilizând un motor convenţional (de obicei
motor cc) şi bancuri de acumulatori pentru alimentarea acestui motor...
În primul rând că motoarele electrice convenţionale sunt foarte
grele, deci au o valoare mică a raportului tracţiune/greutate, apoi ne­
cesită o sursă puternică de energie electrică, aceasta fiind la rân­
dul ei grea şi voluminoasă. Ca să nu mai vorbim de faptul că, odată
consumată, devine foarte dificil de reîncărcat.
În imagine este prezentat în stânga un automobil prevăzut cu..
radar şi aparatură electronică de navigaţie comandată de radar,
potrivit cu informaţiile captate de acesta. În dreapta este automobilul
societăţii „Crompton Leyland” realizat la începutul anilor '70 care
putea atinge viteza de 50 km/h cu o autonomie de cca o oră...
La acea dată, cei care experimentau public astfel de vehicule
112
s-au plâns de inferioritatea acestora în comparaţie cu vehiculele cla­
sice, arătând că bateriile acumulator sunt grele şi voluminoase, sto­ astfel de mişcare de translaţie a pistoanelor e specifică motorului Stir-
chează relativ puţină energie şi se descarcă repede, fiind destul de dificil ling, care poate funcţiona... cu aer cald, deci se poate face o hibridi­
de reîncărcat, în special prin faptul că necesită un timp îndelungat... zare a acestor scheme...
Cei care făceau astfel de afirmaţii treceau cu vederea pilele
electro-chimice de tip Plumb/Acid perfecţionate încă din... 1938
dar şi motoarele perfecţionate, capabile să realizeze raporturi trac­
ţiune/greutate de valoare mult mai mare decât în cazul motoarelor
electrice clasice.
Să dăm aici doar exemplul motorului quasi-clasic inventat de fraţii
Jean şi Jaques Jarret. Anume „motor perfecţionat funcţionând cu re­
luctanţă variabilă”, reluctanţa fiind echivalentul magnetic al rezistenţei
electrice. Era vorba despre brevetele BE 600.687 privind perfecţionări
la motorul cu reluctanţa variabilă; FR 1502811 idem; FR 2544926
idem; FR 2486881 idem; US 4260926 pentru motor reluctant cu poli
progresiv saturaţi; FR 2109144 pentru motor cu reluctanţa variabilă;
FR 2557640 pentru motor cu elastomeri. În imagine, este un automobil experimental marca Mercedes
Tot fraţii Jarret au inventat şi construit un grup electrogen obţi­ 230T, care este un hibrid între motorul de combustie cu hidrogen
nut prin hibridizarea motorului de combustie cu pistoane libere şi motorul electric. Un astfel de motor utilizează un rezervor de hi­
cu alternatorul electric, în acest fel obţinând brevetul US 5146123 drogen stocat în hidruri metalice şi un schimbător de căldură, folosind
pentru alternator acţionat de motor liniar de combustie şi FR 2314614 ca agent de răcire apa. Motorul electric al acestui autovehicul are
pentru alternator cu excitaţie în impulsuri. puterea de 30 KW (aprox. 41 CP) şi se alimentează de la un banc de
Astfel, cei doi Jarret au realizat un alternator de foarte bun acumulatori Fier-Nichel în greutate de 600 kg.
randament, obţinând o putere raportată de 1 KW/kg, ceea ce înseam­ Acest automobil, realizat la finele anilor 7 0 , avea capacitatea de
nă că pentru un motor în greutate de 20 kg se pot obţine tot atâţia a străbate o distanţă de 100 km cu viteza de 100 km/h, ceea ce în­
kilowaţi, puterea specifică fiind de 60 KW/dm de capacitate cilindrică. seamnă o autonomie de o oră. Proiectanţii au procedat... nemţeşte şi
au prevăzut maşina cu un mic motor de combustie în doi timpi, menit
să intre în funcţiune exclusiv în caz de pană, pentru a duce târâş-
grăbiş maşina la cel mai apropiat punct de alimentare...

Astfel, cu un motor ieftin, simplu dpdv tehnologic, compact, uşor,

nepoluant, se realizează o putere electrică utilă de 4 ori mai mare
decât la grupurile electrogene clasice, pe această schemă pu-
În fine, pentru reducerea emisiilor poluante s-a imaginat acest
tându-se construi chiar şi de către constructorii amatori, grupuri
interesant dispozitiv care ionizează jetul de eşapament, după care
electrogene cu puteri cuprinse între 500 KW şi... 2 MW ! În plus, o
reţine particulele ionizate de dimensiuni mai mari cu ajutorul unor gră-
113
114
tare polarizate electric.
Un astfel de sistem poate fi conceput pentru a purifica aerul sau
a filtra, din cadrul jetului de eşapament, gazele ce sunt catalogate
„noxe” şi care se depun pe filtrele electrostatice ale aparatului cu pri­
cina. Pentru aceasta pot fi suplimentar prevăzute şi anumite trata­
mente chimice asupra acestor grătare polarizate electric, astfel încât,
prin aducerea lor în contact cu noxele, acestea din urmă să reacţio­
neze şi chimic, fixându-se pe grilele electrostatice.
Marea Neagră - o imensă sursă de energie
Experimente de automobile hibrid au realizat, încă de la
finele anilor '60, majoritatea marilor companii constructoare de
automobile, însă, aşa cum am mai precizat, astfel de experimente au
fost generate, de fapt, de criza OPEC şi în special de teama america­
nilor de a nu ajunge victimele unui şantaj economico-politic dus de
OPEC şi cumva dirijat din umbră de către Pactul de la Varşovia. Mai
ales că ruşii aveau petrol la discreţie, nu numai din partea aliaţilor
arabi (Iran, Irak, Libia, Algeria, Nigeria, Angola) dar şi din surse proprii,
în plus, URSS avea la dispoziţie şi imensul bazin de hidrogen
sulfurat din adâncurile Mării Negre. Acest hidrogen sulfurat este
menţinut în adânc de către presiunea coloanei de apă de deasupra.
Marea Neagră a arătat multă vreme potrivit conturului cu linie
îngroşată din imaginea aceasta, fiind un lac continental adânc, con­
turul menţionat corespunzând practic unei adânci depresiuni în sol.
Încă de acum cca 7.500 ani, în urma unor fenomene de mare am­
ploare şi care rămân încă un mister, Marea Neagră a devenit mult
115
mai vastă, acoperind suprafaţa care se poate constata şi în momentul
de faţă (în desen, trecută cu o nuanţă mai deschisă).*
Despre modul în care a luat naştere hidrogenul sulfurat, există
mai multe teorii, dintre care cea oficial acceptată este aceea a vieţui­
toarelor marine care prin metabolismul lor au eliberat acest gaz în
stratul relativ adânc de apă.
La o adâncime de peste 2.000 m, din cauza presiunii foarte mari,
este foarte probabil ca hidrogenul sulfurat să fie în stare lichefiată iar
astfel de adâncimi se întâlnesc practic în regiunea abisală (depresi-
onară) care este trecută în desen cu o culoare mai închisă. Cel mai
apropiat abis faţă de ţărmul românesc este la cca 250 km sud-vest
faţă de Constanţa...
În aceste condiţii, odată cu formarea OPEC şi presiunile pe care
Ie-a exercitat pe plan internaţional, nu URSS, ci SUA au intrat în panică.
Pe fondul acestei panici, chiar marii consumatori de produse petroliere
au prezentat public o serie de proiecte de motoare care utilizau altceva
decât carburanţi petrolieri.
General Motors a realizat maşina „Electrovair”, ce reprezenta un
Chevrolet Corvair modificat şi adaptat, cu un motor electric capabil să
dezvolte 100 CP, acest automobil accelera de la 0 la 100 km/h într-
un interval de 16 secunde şi având capacitatea de a atinge 130 km/h.
Mult mai recent, companiile Daimler-Benz şi Shell au pus la
punct un motor electric alimentat de o pilă de combustie ce funcţi­
onează cu hidrogen şi oxigen. Evident, motorul s-a dovedit a fi com­
plicat, costisitor, imprevizibil în funcţionare şi, în concluzie, lipsit de
fiabilitate. De altfel, cum putea fi un motor electric realizat de com­
pania petrolieră Shell ?! Shell nu are niciun interes să demonstreze că
motoarele electrice ar fi o soluţie de înlocuire a petrolului...
Propuneri pentru Armata română
27 - „Armament uşor de infanterie - metodă şi sistem”
Lucrarea se referă la modalităţile de perfecţionare a armamen­
tului de infanterie. În acest sens, se renunţă la ţeava ghintuită, se
* N. edit.: Iniţial, Marea Neagră a fost un lac de apă dulce, cu o adâncime
mult mai mică şi cu versanţii locuiţi. Unul sau mai mulţi gheţari imenşi (3 km
înălţime !) au alunecat din Scandinavia iar impactul a fost atât de puternic,
încât au fost create actualele strâmtori Bosfor şi Gibraltar! Captând apoi apă
din Mediterană, Marea Neagră a devenit sărată iar locuitorii din jurul fostului
lac au trebuit să migreze. Printre ei, hittiţii şi sumerienii... Cercetători canadieni
şi americani au dovedit că aici s-a născut legenda Potopului. Pe larg în
"SECRETELE TERREI”şi „Istoria secretă a Omenirii”.
116
 adoptă mecanisme de foc automat simplificate, se reduce mult greuta­
tea totală a armei, se adoptă muniţia fuzantă autopropulsată (gloan­
ţele devin mici proiectile reactive) şi se reduce mult încărcătura de pul­
bere a tubului-cartuş. Aplicaţia este exclusiv militară şi nu poate fi pro­
movată decât într-un cadru juridic şi instituţional adecvat.
28 - „Şalupă submarină de mică adâncime”
Lucrarea se referă la o aplicaţie specială a efectului Coandă, în
domeniul sistemelor propulsive hidrodinamice. Minisubmarinul în cauză
(având şi capacitatea navigării la suprafaţă) este deosebit de si­
lenţios şi nu provoacă turbulenţe sesizabile asupra masei de apă pe
care o parcurge. Aplicaţia este în special militară interesând formaţiu­
nile de cercetare-diversiune şi desant special. ,
29 - „Vas submarin de mare adâncime cu vacuumpropulsie
magneto-hidrodinamică ”
Navă submarină de mari dimensiuni al cărei sistem propulsiv
este hibrid, utilizând opţional, în mod independent sau în acelaşi timp,
metoda hidrodinamică a lui Coandă (aerodepresionară) sau/şi accele­
ratorul magnetohidrodinamic adaptat pentru lucrul cu apă. Lucrarea
are caracter special şi presupune investiţii industriale.
30 - „Instalaţie de transmisie la mare distanţă a energiei
electrice şi termice,- metodă şi sistem”
Lucrarea face o prezentare a teoriei generale pentru ceea ce in­
ventatorul Nicolae Moraru a denumit "instalaţie electronică de apă­
rare antiaeriană”. Invenţia respectivă are cel puţin zece aplicaţii defe­
rite şi de aceea s-a considerat că se impune întocmirea unei lucrări care
să facă o prezentare generală asupra teoriei şi principiului de func­
ţionare.
Infiltrare cu... termodirijabilul mare
31 - „Termodirijabilul - metodă şi sistem”
Un model inedit de aeronavă uşoară cu decolare-aterizare
verticală. Ideea conceperii unei asemenea aeronave a pornit de la
trecerea în revistă a realizărilor în domeniul materialelor compozite:
s-au obţinut ţesături ultrauşoare din fibre de mare rezistenţă la factorii
mecanici, termici şi chimici.
Concepând învelişuri stratificate speciale, se pot realiza incinte
de volum relativ mare în cadrul cărora aerul sau alt gaz de lucru poate
fi încălzit până la valori mari de temperatură, între 650-1.500°C. În
atari condiţii, se pot obţine, per metru-cub de aer cald, forţe de susten-
taţie egale sau mai mari ca acelea obţinute cu hidrogen sau heliu.
Diferenţa este că incinta nu trebuie să fie neapărat ermetică (ca
în cazul celor umplute cu hidrogen sau heliu), gazul utilizat (aerul at-
117
mosferic) nu este inflamabil sau explozibil (ca hidrogenul), scump şi
greu de obţinut (ca heliul) etc.
Baloanele cu aer cald au fost pentru prima oară testate în zbor
de fraţii Montgolfier în sec. XVIII dar nu putem şti cu adevărat când
şi de către cine au fost utilizate pentru prima oară. Este cunoscut fap­
tul că actuala civlizaţie nu s-a născut din neant, ci a urmat unor alte
civilizaţii mult mai vechi, ale căror vestigii se pierd în preistorie şi
chiar în trecutul geologic îndepărtat al Terrei.
Nu vom discuta acum despre Vimaana şi Carul de foc al lui
Ezekiel sau al lui Thot, aşa că vom reveni la banalul şi rudimentarul
balon realizat de Montgolfier. Acesta utiliza aerul cald pentru as­
censiune, aşa cum se arată şi în imagine (aici fiind baloane „mo­
derne” cu aer cald, utilizând arzătoare speciale şi butelii cu gaz), unde
se poate observa în stânga scaunul pilotului şi maneta arzătorului (pe
care ţine mâna dreaptă) iar în dreapta flacăra arzătorului care ge­
nerează aerul fierbinte dinăuntrul balonului.
Desigur, unii pot fi contrariaţi: de ce este analizat... balonul cu aer
cald într-o lucrare ce se anunţă ca făcând analiza tehnologiilor aplicate
în cadrul dosarelor secrete !?! Pentru că, paradoxal, acest străvechi
aparat de zbor a putut fi, la un moment dat, atât de bine perfecţionat
încât i s-au dat cele mai uimitoare aplicaţii, printre care:
- misiuni de infiltrare executate în atmosfera înaltă, purtând
sarcină utilă de masă redusă, dar având capacitatea de a rămâne în
păturile înalte ale atmosferei o perioadă mare de timp şi de a se reali­
menta permanent cu energie, aceasta fiind captată din mediul ambient;
- lansarea de microsateliţi (obiecte de dimensiuni mici sau foar­
te mici, unele dintre acestea conţinând aparatură electronică miniaturi­
zată) pe orbita circumterestră joasă;
- protecţia antiradar, antitermică (mascarea amprentei în infra-
roşu) şi antioptică (invizibiiitatea optică) a unor aparate de zbor ne­
convenţionale ce ar putea fi adăpostite înăuntrul „balonului” pe
118
timpul zborului.
lată aici un exemplu de minisateliţi ce pot fi lansaţi de un balon
de concepţie specială, destinat zborului de inserţie orbitală.
În imagine este exemplul unui satelit de masă şi dimensiuni
relativ mari, având în vedere că există la fel de bine şi microsateliţi...
De ce nu obosesc păsările şi peştii...
O metodă foarte interesantă o reprezintă „propulsia ondulato-
rie”, ce a fost aplicată atât în cazul „termodirijabilelor”, cât şi în cel al
submarinelor ce sunt destinate croazierelor foarte lungi fără posibilita­
tea de realimentare, deci având capacitatea de a se deplasa cu un
consum foarte redus. Tocmai în acest scop este utilizată „propulsia
ondulatorie”.

Oglinda solară - cât... 586.000 de hidrocentrale Bicaz !!

lată, de pildă, ce propunea, la finele anilor '50, sovieticul Valentin

Cerenkov: construirea unei oglinzi inelare realizată din mici parti­
cule albe, opace, care să capteze şi difuzeze dirijat razele solare,
trimiţând această energie către puncte aflate la sol, cu un randa­
ment de 20%. Un astfel de inel de microparticule situat la înălţimea de
1.000 km, cu o lăţime de 100 km ar avea o putere de 270 miliarde
KW iar cu o lăţime de 500 km ar genera 1.350 miliarde KW, adică o
putere de 117.000-586.000 de ori mai mare ca cea a hidrocentralei
de la Bicaz...
Dar nici nu este necesară realizarea unei puteri atât de mari şi
deci a unei centuri orbitale de dimensiuni gigantice. Atât ruşii, cât şi
americanii au făcut deseori experimente locale privind absorbirea şi
deflectarea radiaţiei solare şi cosmice utilizând „nori” de mini sau
chiar microparticule ce au fost lansate pe orbita circumterestră ori în
cadrul atmosferei înalte.
Totul a pornit de la observarea modului de înot al delfinului,
care e capabil să atingă viteze foarte mari, suprafaţa corpului permi­
ţând scurgerea laminară a apei. S-a cercetat forţa pe care delfinul o
poate avea în muşchii cozii şi s-a constatat că numai prin utilizarea
musculaturii ar putea atinge doar 4-5 km/h, deci mult mai puţin
decât cei 80 km/h pe care îi realizează.
S-a dovedit a fi vorba aşa-numitul „efect Knoller-Beltz”, desco­
perit încă din 1909 şi care se aplică în natură la peşti şi păsări: dacă
asupra unui corp profilat aero-dinamic (hidrodinamic) şi având bordul
de atac rotunjit acţionează un jet fluidic sub un unghi de incidenţă
mare, variaţiile de presiune generate pe profilul corpului în cauză vor
genera o forţă rezultantă care acţionează către în faţă, adică o forţă de
propulsie. Tocmai pentru a obţine această propulsie, păsările şi
peştii nu se deplasează drept ci ondulatoriu, sus-jos.

Ele puteau fi împrăştiate cu ajutotul unui mijloc convenţio­

nal, cum ar fi ogiva unei rachete balistice sau orbitale, dar şi
strânse cu ajutorul unor astfel de baloane neconvenţionale,
deoarece altminteri ar fi putut deranja telecomunicaţiile sau provoca
altfel de necazuri. Mini- şi microsateliţii ce pot fi lansaţi cu ajutorul
babanelor sunt totodată şi recuperaţi cu ajutorul aceluiaşi mijloc
Deoarece, unghiul de incidenţă al fileurilor de aer pe corpul unei
utilizat la lansare.
aeronave clasice nu respectă valoarea optimă, în partea din spate a
119
120
aeronavei apar desprinderi de fileuri şi curgeri turbulente (ca şi în jetul
motoarelor-rachetă clasice. Tocmai de aceea au un randament pro­
pulsiv atât de prost în comparaţie cu ajutajele de tip Coandă şi
Coandă-Bursuc, la care scurgerea fluidului de lucru se face în regim
laminar) din care cauză apare aşa-numita rezistenţă aerodinamică,
provocând în randamentul de propulsie pierderi foarte mari şi necesi­
tând deci echiparea cu motoare puternice, care au un consum ridicat.
Noile dirijabile — 700 km/h, niciun zgomot!
Utilizând propulsia ondulatorie a păsărilor şi peştilor, ace­
eaşi forţă de propulsie va putea fi obţinută cu un consum ener­
getic cu 70-80% mai redus. Dotate cu dispozitive de propulsie ondu­
latorie, termodirijabilele sunt capabile de atingerea unei viteze de
până la 700 km/h la joasă înălţime, cu frecare şi rezistenţă aerodina­
mică foarte redusă, fără a lăsa în urmă acea „amprentă termică” prin
care pot fi interceptate de rachetele inamice, şi fără niciun fel de
zgomot.
În paralel, pot fi utilizate mijloacele de propulsie magnetohidro-
dinamice (MHD), pentru aceasta suprafaţa externă a aparatului fiind
îmbrăcată în subţirile folii supraconductoare (vezi imaginea).
La primele astfel de aparate, realizate la începutul anilor '60, se
utiliza circularea de azot lichefiat (la cca -200°C), pentru aceasta
fiind folosită structura de rezistenţă a termodirijabilului, pe post de re­
ţea de conducte din aluminiu. Ulterior, odată cu realizarea de mate­
riale supraconductoare „la temperatura camerei”, nu a mai fost nece­
sară utilizarea azotului lichid.
Începând din 1967, sovieticii au realizat un termodirijabil care
utiliza „efectul Peltier”, având în vedere că temperatura internă era
de cea 700°C, în vreme ce temperatura exterioară maximă (vara, la
joasă înălţime) este de 30°C iar la nivelul stratosferei (unde se zbura
121
cel mai mult), temperatura este de -56°C. Se utilizau folii subţiri de
cupru şi fier ce erau aşezate paralel, la 2-3 mm distanţă, despărţite de
un izolator. Folia interioară era în contact cu aerul foarte fierbinte, iar
folia exterioară cu aerul rece.
Prin efect Peltier, aplicat însă fără utilizarea de termoelemente
(semi-conductoare), se obţinea curent electric iar cum suprafaţa ter-
modirijabilului era foarte mare, valoarea curentului colectat era destul
de mare pentru a se face alimentarea bobinajului supraconductor aflat
tot pe învelişul exterior al acestui inedit aparat de zbor...
Prin utilizarea acestui bobinaj supraconductor, a aerului fierbinte
din interior şi a autoalimentării cu energie electrică, un astfel de balon,
de obicei în formă de cilindru ori elipsoid de rotaţie (fus) alungit, reuşea să
sustenteze magnetohidrodinamic pe păturile de aer rarefiat, dar ioni­
zat, din atmosfera înaltă. În acest timp, aparatul se deplasa uniform
accelerat cu ajutorul unuia sau mai multor minimotoare ionice de
putere redusă (cel din imagine are 200 W). În acest fel, cu un con­
sum foarte mic, un astfel de balon modern poate să se deplaseze în
atmosfera înaltă cu mare viteză şi chiar să iasă pe orbita circumte-
restră joasă.
Să discutăm acum despre utilizarea baloanelor ionosferice
drept lansatori orbitali.
CIA nu minţea - OZN-urile erau baloane. Dirijabile...
Într-una din paginile anterioare ale acestei lucrări; au mai fost
menţionate cercetările care au avut ca scop perfecţionarea tehno­
logiei... aeronavelor „mai uşoare decât aerul” (aerostat sau diri­
jabil) prin punerea la punct a aşa-numitului „terrnodirijabil”, adică
o structură de volum foarte mare ce era constituită dintr-un angrenaj
format din tije de aluminiu sau material compozit.
Acest angrenaj era capabil de a se aranja în diverse configuraţii,
inclusiv de a se plia pentru a ocupa un volum cât mai redus. Pe acest
„schelet” era aşezată ţesătura de material compozit/caracterizată de o
bună rezistenţă antitermică şi la atacul agenţilor chimici, dar şi cu o
122
densitate specifică foarte redusă, ceea ce înseamnă greutate redusă.
. Atunci când structura era depliată şi volumul interior maxim, în
cadrul acestui volum era introdus aer foarte fierbinte, menţinut la o
temperatură de 600-700°C, condiţii în care acest aer oferea o portanţă
aproape egală cu aceea a hidrogenului în condiţiile atmosferei standard.
Pornind de la această metodă, s-au realizat diverse aplicaţii mi­
litare pentru structuri pliante sau cu geometrie variabilă, capabile să
mascheze în interior (în cadrul unor compartimente speciale cu des­
chidere la ambient) întregi aparate de zbor de alte tipuri.
De asemenea, astfel de „termodirijabile” pot avea capacitatea de
a se deplasa la orice înălţime cu viteză foarte mare, mai ales dacă
ţesătura din care sunt realizaţi pereţii aparatului de zbor este prevăzu­
tă cu un fin bobinaj electromagnetic, astfel încât aeronava să se poată
deplasa în regim de propulsie magnetohidrodinamică.
Astfel de nave au fost deseori considerate OZN - uri, impresio­
nând prin dimensiunile lor foarte mari, cât şi prin modul ciudat în
care apăreau sau dispăreau de pe ecranele radar. Când funcţio­
nează în regim electrocinetic sau magnetohidrodinamic, ele sunt foarte
strălucitoare şi lăsând chiar şi un fel de „siaj” strălucitor în urmă, în vre­
me ce, odată cu stingerea instalaţiei de propulsie electro-cinetică, brusc
devin întunecate şi greu vizibile (optic). Dacă păstrează în funcţiune
bobinajul electromagnetic din cadrul ţesăturii care îmbracă întreaga ce­
lulă aerodinamică sunt invizibile radar...
123
Astfel de „baloane” au fost construite încă din anii '60, fiind şi
astăzi în serviciul operativ. Este vorba de imense structuri pliante
formate din elemente uşoare (tije de aluminiu, ulterior fiind utilizate şi
materialele compozite) care poartă pe ele un fel de „ţesătură” din ma­
teriale termorezistente dar având şi alte proprietăţi speciale (la un mo­
ment dat s-au utilizat ţesături conţinând bobinaje supraconductoare,
dar chiar şi materiale cu proprietăţi holografice...), cu masă relativ to­
tală redusă.
Astfel de insolite aparate de zbor au capacitatea de a se ridica
de la sol utilizând aerul ultrafierbinte (generează o sustentaţie com­
parabilă cu cea dezvoltată în condiţii normale de hidrogen), pentru ca
în păturile superioare ale atmosferei să se deplaseze uniform acce­
lerat în regim electrocinetic, generând un câmp electric pulsativ cu
ajutorul aparaturii îmbarcate.
În atmosfera circumterestră joasă, un astfel de aparat ionizează
particulele din cadrul atmosferei şi le accelerează în câmp electric şi
magnetic. În interior este utilizat câmpul electric iar de-a lungul stra-
tului-limită exterior, câmpuri încrucişate (electric şi magnetic). În cadrul
atmosferei înalte (ionosferă) se utilizează particulele ionizate din
ambient, la care se poate adăuga un jet de particule ionizate care pro­
vin din sursele proprii ale navei.
În volumul aflat între motorul electrocinetic (situat înăuntru, de-a
lungul axului longitudinal) şi peretele interior al celulei aerodinamice,
se pot „adăposti” alte tipuri de vehicule aerospaţiale neconvenţionale.
În anumite condiţii, un astfel de aparat aerospaţial de mari dimensiuni
poate deveni un fel de „hambar volant” pentru aparate de zbor
destinate misiunilor realizate în atmosfera înaltă.
Un astfel de „hangar” nu poate decola de la sol cu alte aparate
de zbor situate înăuntrul său, dar le poate primi înăuntru şi adăposti
pe timpul zborului, în atmosfera joasă ori înaltă dar fără a le susţine
greutatea.
Aşadar este ca şi cum o serie de aparate de zbor ar zbura în
formaţie, dar unul dintre acestea ar oferi spaţiu interior suficient pentru
ca celelalte aparate să zboare... în interiorul celui dintâi ! Aşa ceva
devine posibil în cazul aparatelor de zbor neconvenţionale, care
au capacităţi de sustentaţie şi propulsie „neobişnuite” raportat la aero­
navele clasice.
Astfel de „baloane” având posibilitatea de a accelera până la
viteze cosmice dar şi aceea de a zbura pe traiectorii interplane­
tare (cu voalura pliată, în regim exclusiv electrocinetic...), au avut for­
ma predilectă cilindrică, uneori chiar forma de elipsoid de rotaţie
alungit sau „trabuc”.
Potrivit destinaţiei date, astfel de insolite aparate de zbor mai pot
124
avea şi formă piramidală ori sferică, dar aceasta doar în cazuri
speciale; cel mai adesea este utilizată configuraţia cilindrică.
În Germania anilor '20 se proiectau staţii orbitale !
Astfel de aparate au fost proiectate şi testate de germani încă
de prin 1943-1944, dar acum nu se mai cunoaşte mare lucru despre
rezultatele acestor teste, nici despre soarta colectivelor de ingineri şi
tehnicieni care au lucrat în cadrul unui astfel de program special.
Se ştie doar că în astfel de programe speciale au contat lucră­
rile unora ca Hermann Noordung (decedat în anul 1929, fără nicio
legătură cu regimul nazist, dar autor al excepţionalei lucrări „Das Pro­
blem ofer Befahrung des Weltraums”, publicată chiar în anul morţii
sale), Franz Philipp (a studiat sistemele de propulsie neconvenţiona­
le, în special cele bazate pe utilizarea energiei solare, dar activitatea
sa a rămas învăluită în mister) sau Winfried Schumann...
Acesta din urmă a studiat fenomenele electrice globale din cadrul
atmosferei terestre, precum şi corelaţiile dintre acestea şi fenomenele
omolog petrecute în mediul teluric, fiind primul om de ştiinţă care în
mod categoric a pus în evidenţă proprietatea planetei Terra de a fi
un imens condensator electric natural. Fenomenele care au loc în­
tre cele două armături ale condensatorului (crusta terestră încărcată ne­
gativ şi ionosfera încărcată pozitiv) formează câmpul electric, a cărui
frecvenţă a fost stabilită chiar de Schumann şi astăzi îi poartă numele.
Herman Potocnik, prezentat sub pseudonimul „Noordung”
În ceea ce-l priveşte pe Herman Noordung („noorbung” înseamnă
„anarhist” sau „nelegiuit”), pe numele sau adevărat Herman Potocnik,
acesta a făcut studii avansate în domeniul zborului cosmic, propu­
nând încă din anii '20 o serie de soluţii foarte neconvenţionale pentru
acea epocă.
125
H. Potocnik (Noordung) a studiat condiţiile de mediu specifice
spaţiului cosmic (vid înaintat, radiaţii cosmice, radiaţia solară, regi­
mul termic al spaţiului cosmic etc) precum şi problemele de bază ale
navigaţiei spaţiale, mai ales calculul traiectoriilor de revenire pe
Terra, de deplasare interplanetară etc.
Tot Potocnik a prevăzut faptul că staţiile orbitale au ca principală
sursă de energie Soarele, iar staţiile orbitale concepute de el sunt în
mod esenţial bazate pe utilizarea energiei solare, dar şi pe ideea
realizării „gravitaţiei artificiale” în sensul de „microgravitaţie” realizată
prin utilizarea forţei centrifuge (rotirea ansamblului spaţial) ţinând cont
şi de forţa Coriolis.
Staţia orbitală inventată de Potocnik, bazată pe idei
care şi în clipa de faţă s-ar putea numi „avansate”.
A nu se confunda „microgravitaţia” realizată prin forţa centrifugă la
care este supusă întreaga navă spaţială, cu gravitaţia propriu-zisă, care
este un fenomen de o cu totul altă natură.
Discutând despre Herman Potocnik, să mai precizăm şi faptul că
a preconizat utilizarea particulelor elementare şi a fluidelor ioni­
zate pentru realizarea propulsiei de mare viteză, dar şi utilizarea
radiaţiilor cosmice şi mai ales a energiei solare. De altfel, el chiar a
precizat că energia solară ar putea fi utilizată ca armă, dacă radiaţia
solară este în mod corespunzător colectată, focalizată şi dirijată cu
ajutorul unor dispozitive situate pe orbita circumterestră joasă.
Toţi cei menţionaţi sunt indivizi care au avut o activitate publică
cel puţin la un moment dat (O. W. Schuman, întreaga sa viaţă) iar cerce­
tările lor au condus mai târziu la bănuiala unei implicări directe sau
indirecte în cadrul activităţilor secrete desfăşurate de regimul nazist.
Însă, Potocnik murea în 1929 (înainte de a putea avea de-a face cu
naziştii) iar colaborarea lui Philipp ori Schumann cu regimul nazist
rămâne sub semnul întrebării. Oricum, cercetările acestor oameni de
ştiinţă au fost utilizate în mod cert de colectivele germane de
cercetare-dezvoltare, indiferent dacă au avut sau nu vreo legătură
directă cu Noordung, Philipp ori Schumann...
126
 România - ţara marilor inventatori
Întorcându-ne acum la metoda inserţiei orbitale utilizând ba­
loane de mari dimensiuni, nu putem să nu remarcăm desele şi gra­
vele confuzii care se fac în această privinţă...
Spun aceasta pentru că mulţi îşi închipuie că lansarea orbitală cu
ajutorul baloanelor presupune agăţarea unei rachete de suspantele ori
nacela unui balon clasic şi lansarea rachetei respective la o altitudine
cât mai mare... Fals ! S-au creat într-adevăr baloane capabile să
zboare în păturile înalte ale atmosferei şi chiar în spaţiul cosmic,
dar acelea sunt de fapt nişte vehicule aerospaţiale electrocine-
tice, nu baloane clasice umplute cu heliu...
Nu sunt „umplute” cu nimic, deoarece utilizează... aerul ambien­
tal, pe care îl înfierbântă până la temperaturi mult mai mari decât în
cazul clasicelor „baloane cu aer cald” (practic, de 6-7 ori mai mari) iar
ţesătura utilizată are proprietăţi speciale. Aşa cum am mai menţionat,
au fost utilizate mai multe tipuri de înveliş, pornind de la cel obliga­
toriu refractar (antitermic) şi ajungând până la materialele cu propri­
etăţi holografice sau generatoare de câmpuri electromagnetice cu
efecte antiradar dar şi de accelerare/dirijare a stratului-limită de parti­
cule ionizate (încărcate electric) ce se formează în jurul carenajului navei...
Toată lumea a auzit pe la ştiri sau a citit în ziare sau reviste,
despre încercarea unor firme sau asociaţii private de a pătrunde
în spaţiul cosmic cu ajutorul unor baloane. Proiecte din acestea
sunt aplicate mai ales în cadrul competiţiei internaţionale X-Prize, ce
urmăreşte (cel puţin la nivel declarativ) obţinerea de soluţii şi mijloace
cât mai simple şi eficiente pentru lansarea în Spaţiu a unor nave
pilotate, în zboruri suborbitale sau chiar orbitale.
S-a venit cu diverse propuneri, dar de fapt nimic desprins de
convenţional, cele mai neobişnuite „reţete” de propulsie fiind acelea
bazate pe... descompunerea catalitică a apei oxigenate ca fiind „so­
luţia viitorului” (vai de omenire, dacă ăsta i-ar fi viitorul!).
Să menţionăm că descompunerea catalitică a apei oxigenate
conţinând şi anumiţi stabilizatori a fost utilizată de turbo-pompele
rachetei naziste sol-sol V-2 şi apoi avionul-rachetă Bachem Ba-349
Natter, Messerschmitt Me-163 şi 263 sau alte avioane-rachetă na­
ziste care ar fi vrut să folosească şi aşa-numitele amestecuri „C-stoff,
„T-stoff sau „Z-stoff, conţinând hidrat de hidrazină, alcool metilic/etilic
şi apă oxigentă, alături de catalizatori şi stabilizatori.
Dacă vreţi ceva „de viitor”, însă de această dată fără glumă,
acela ar fi amestecul destinat „combustiei termoionice” (rezultatul
cercetărilor de-o viaţă ale lui Traian Vuia, invenţie concretizată şi apli­
cată de Nicolae Moraru cu începere de la mijlocul anilor '60), acest
127
amestec putând fi utilizat nu doar de variantele ameliorate ale „caza-
nelor Vuia” dar la fel de bine şi de motoarele aeroreactoare sau rachetă.
România este ţara unor inventatori de mare prestigiu: Henri
Coandă, Rudolf Liciar, George „Gogu" Constantinescu, Constantin
Bursuc, Traian Vuia, Nicolae Moraru şi mulţi, mulţi alţii... Dacă mi-aş
pune acum problema de a pune cap la cap toată informaţia publică
sau... mai puţin publică, pe care o administrez în bazele mele de date,
în scopul de a determina soluţiile tehnologice optime pentru constru­
irea unui vehicul aerospaţial capabil de inserţie orbitală şi care să fie
totodată ieftin şi abordabil dpdv tehnologic, ehei, s-ar putea scrie o
carte pe tema asta !...
Dirijabile de... 2 km la 46 km altitudine
Sisteme quasi-clasice de lansare (cu baloane obişnuite) au pro­
pus şi experimentat şi alţii. De pildă, agenţia spaţială japoneză JAXA
ori societatea americană JP Aerospace, pe care am ales-o drept
model de prezentare a unui proiect de lansator spaţial-balon, bazat in­
tegral pe tehnologii clasice.
Să vedem acum în linii mari cum se prezintă un asemenea sis­
tem de lansare cu ajutorul baloanelor...
Mai jos, dăm ca exemplu soluţia propusă de JP Aerospace:
- baloane de mari dimensiuni (mai mari de 1,5-2 km)* urmează
să asigure ascensiunea sarcinii utile până la 46 km înălţime, de la
care aceasta poate teoretic să-şi asigure în continuare propulsia cu
ajutorul unui sistem propulsiv caracterizat prin impuls specific ridicat,
consum redus şi durată mare de funcţionare;
- asemenea baloane de dimensiuni gigantice pot reprezenta stra-
tostate sau mai bine zis „ionostrate” utilizate ca baze permanente am­
plasate la înălţimi deosebit de mari şi care, potrivit autorilor proiec­
tului, pot reprezenta staţii de tranzit pentru navele orbitale, dar şi baze per­
manente de cercetări sau pentru alte aplicaţii practice, cum ar fi comuni­
caţiile radio sau/şi de telefonie mobilă, teledetecţia, geodezia radar ş.a.;
- tot astfel de baloane pot fi utilizate ca lansatori orbitali di­
recţi, fiind astfel integrate în cadrul unui sistem de lansare cu decolare
şi aterizare lină şi verticală.
Un asemenea sistem de transport orbital ar face posibilă inser­
ţia orbitală ieftină - în viziunea autorilor proiectului - şi ar corespunde
planului general de rentabilizare a spaţiului cosmic şi de aducere a
* N. edit.: Cazuistica ufologică a înregistrat numeroase observări de
„nave-mamă” în formă cilindrică ori de trabuc, de 1,5-2 km lungime, din care
ieşeau „farfurii zburătoare”...
128
transportului orbital la îndemâna companiilor private care să nu aibă
neapărat un capital foarte mare. Deci, aducerea afacerilor spaţiale la
îndemâna micilor întreprinzători. Legat de acest deziderat, autorul
opinează că germanii de la O.T.R. Ag. aveau soluţii tehnice mult
mai eficiente dar şi supuse perfectării
Iniţiatorii proiectului preconizează să trimită un asemenea balon
până la înălţimea ionosferei, de unde sarcina utilă susţinută de acesta
să continue accelerarea cu ajutorul unui motor ionic, probabil unul
de tip „Kauffmann”. Deci, un motor ionic asemănător aceluia care a
constituit sistemul de propulsie al misiunii Deep Space One. Aşa stând
lucrurile, după 3-5 zile de propulsie neîntreruptă, aparatul s-ar
putea plasa pe orbita circumterestră joasă. A se vedea, de pildă,
brevetul FR2651388 al lui J.C. Lafforgue.
, Ar părea simplu şi ieftin. Fatalmente însă, pentru ca un echipaj
uman, fie şi un echipaj restrâns, să poată sta câteva zile în atmosfera
înaltă doar până la plasarea pe orbită presupune existenţa unui habi­
taclu complet echipat pentru sejururi cosmice de relativ lungă du­
rată. Un fel de modul de staţie orbitală, constituit de nacela balonului.
Pe lângă această „staţie orbitală” ar mai fi nevoie şi de agregatele
instalaţiei auxiliare a balonului (butelii, heliu etc) sau ale sistemului
de propulsie auxiliar (atmosferic) şi principal (motorul-rachetă ionic),
ceea ce ar mări considerabil masa totală a navei şi ar scădea direct
proporţional masa sarcinii utile propriu-zise.
Pentru un aparat cu o masă atât de mare, balonul purtător ar
trebui să aibă dimensiuni faraonice, şi aceasta, nota bene, doar
pentru o cabină destinată unui echipaj de doi-trei oameni... Restric­
ţiile tehnologice şi de performanţe sunt severe iar riscurile sunt majore,
masa sarcinii utile fiind încă mult prea mică în comparaţie cu dimen­
siunea aparatului de zbor. În ceea ce priveşte „costul redus”, este
posibil ca în final autorii proiectului să se fi înşelat în bună măsură...
Deoarece, costul se stabileşte în urma raportării sale la perfor­
manţa obţinută de aparat, la siguranţa de funcţionare şi exploatare şi
alte repere. Nu cred că rezultatul este atât de încurajator...
Apa oxigenată - cel mai periculos agent...
Am ales modelul propus de JP Aerospace pentru a ne apropia mai
mult de adevăratele baloane ionosferice şi orbitale. Acestea nu sunt
chemate să poarte rachete atârnate de suspantele lor, ci nacele spe­
cial echipate pentru a asigura propulsia întregului balon până la inser­
ţia orbitală.
Un balon poate fi special proiectat pentru a fi capabil să se men­
ţină un timp îndelungat în păturile înalte ale atmosferei, iar în acest
129
răstimp, sisteme propulsive cu acţiune continuă de lungă durată să im­
prime balonului o mişcare uniform accelerată. Date fiind dimensiunile
şi suprafaţa mare a balonului, chiar învelişul acestuia poate fi trans­
format în sistem de propulsie, dacă se merge pe varianta propulsiei
electrocinetice.
Proiect de staţie ionosferică utilizată ca
bază de lansare pentru încărcături orbitale
Aşa cum a prevăzut şi societatea JP Aerospace, în schemă pot fi
introduse şi micile dar eficientele motoare-rachetă ionice, care nu
absorb puteri mai mari de câteva sute de waţi, dezvoltând tracţiuni mici,
dar care printr-o acţiune prelungită pot imprima balonului o viteză mare,
la finele mai multor zile de propulsie neîntreruptă.
S-a ridicat evident problema surselor uşoare de energie electrică
apte de a alimenta motoarele ionice pentru o durată de timp atât de
mare de funcţionare continuă... Soluţii există, mai ales că la înălţimea
la care se face un astei de zbor, însuşi Soarele oferă sursa de ener­
gie. S-au inventat „celulele solare” sub formă de folii foarte subţiri
(elementele fotovoltaice foarte uşoare) iar cum suprafaţa balonului este
foarte mare, aceasta va permite utilizarea de asemenea folii fotovol­
taice pentru colectarea şi conversia energiei necesare sistemului de
propulsie.
Fatalmente însă, mai sunt o serie de probleme care se ridică în
mod cert în faţa unui astfel de proiect de balon orbital pilotat...
Pentru a menţine la nivelul atmosferei înalte un echipaj de trei
oameni timp de mai multe zile, este necesară existenţa unei cabine
presurizate prevăzută cu instalaţiile apte de a genera şi întreţine mi-
croatmosfera de bord necesară vieţii, aceasta pe lângă multe alte ce­
rinţe imperative legate şi de protecţia împotriva bombardamentului
de radiaţii cosmice, pericolului micrometeoritic, protecţiei termice şi
împotriva presiunii ambientale deosebit de scăzute ş.a.m.d.
Mai multe asociaţii private au propus, în cadrul X-Prize, lan­
satori de rachete (clasice) care sunt ridicaţi în aer de baloane de
diverse tipuri şi forme; dar în toate cazurile, baloane clasice, nu de
tip neconvenţional, aşa cum sunt acelea de care discutam în paginile
precedente.
130
 Pe marginea acestor proiecte de baloane clasice merită să facem
unele precizări:
- masa totală a rachetei (cabină, rezervoare, motor-rachetă)
este drastic restricţionată;
- utilizarea apei oxigenate (fie şi tratată cu agenţi chimici „de stabili­
zare”) ca agent de lucru principal constituie o opţiune foarte periculoasă,
deoarece urmează ca această substanţă stocată în cantităţi mari, să
fie supusă acţiunii prelungite a radiaţiei ionosferice şi frigului cosmic.
Balon experimental cu latura de cca. 30 metri
Apa oxigenată - fie ea relativ stabilizată chimic - constituie un agent
de lucru deosebit de periculos atunci când este stocată în cantităţi
relativ mari şi este supusă acţiunii radiaţiilor beta şi ultraviolet, trecerii
relativ bruşte de la temperatura camerei la frig extrem. Este nevoie de
rezervoare mai bine protejate decât simplul material compozit alumi-
nizat, datele problemei fiind în realitate ceva mai complicate decât cele
care apar pe hârtie, într-un calcul pur teoretic...
Balon experimental cu latura de 60 metri
Dacă în cadrul unui proiect din domeniul ingineriei aerospaţiale,
la autorul acestor rânduri ar veni cineva să propună utilizarea masivă
a apei oxigenate de înaltă concentraţie, drept agent principal de lucru,
opoziţia din partea subsemnatului ar fi categorică !
Pentru a purta o sarcină utilă de masă relativ joasă la o înăl­
ţime stratosferică, ar fi nevoie de baloane (clasice) uriaşe, aces­
tea nefiind de fel ieftine.
Revenind acum la aparatele de zbor care ar trebui să stocheze
131
masiv apă oxigenată, aş putea spune că, dacă vor avea noroc, va pu­
tea funcţiona. Doamne-fereşte ca rezervorul cu apă oxigenată 80%
să fie supus radiaţiilor specifice atmosferei înalte ! A nu se uita că
utilizarea apei oxigenate în cadrul tehnicii spaţiale a fost limitată până
acum, acest agent de lucru fiind stocat şi utilizat în cantităţi mici în ca­
drul unor agregate auxiliare ale motorului, de obicei turbopompele.
Avioanele-rachetă bombardiere şi interceptoare (puse la punct de
nazişti) de tip Bachem, Messerschmitt, Fieseler sau von Braun, uti­
lizau aşa-numitul amestec T-stoff, care reprezenta, de fapt, apă oxige­
nată 80% stabilizată, dar cantitatea stocată era mică şi avionul - rachetă
avea înălţimea de lucru plafonată la nu mai mult de 10-12.000 m...
Modelul experimental cel mai mare, în hala de montaj
Fotografie prezentând balonul ajuns în atmosfera înaltă
Până acum nimeni nu şi-a propus să încarce o structură de plas­
tic (material compozit) cu apă oxigenată, pentru a o plimba prin atmos­
fera înaltă şi ionosferă, ştiut fiind faptul că motoarele-rachetă care au
utilizat apa oxigenată ca agent de lucru al turbopompelor, o aveau sto­
cată în mici rezervoare interioare, instalate printre celelalte compo­
nente ale motorului şi bine protejate faţă de exterior.
Nici chiar tratată cu stabilizatori, apa oxigenată de concen­
traţie înaltă nu încetează a fi o substanţă extrem de instabilă fizico-
chimic şi periculos de transportat în cantităţi mari printr-un mediu
atât de agresiv cum este atmosfera înaltă şi spaţiul cosmic. Mediu în
care radiaţiile penetrante sunt o realitate cu care se confruntă orice
vehicul spaţial, iar condiţiile fizice, cum ar fi acelea legate de regimul
termic şi de presiune, ridică alte mari probleme tehnologice.
Desigur, cea mai bună soluţie constă în utilizarea unei cantităţi
reduse de apă oxigenată, aceasta în mod optim fiind stocată în ca-
132
drul unor rezervoare cu volum cât mai mic iar consumarea ei să se
apei (hidrogen şi oxigen) iar apoi combustia completă a întregului agent
facă de preferinţă înainte de atingerea păturilor superioare ale at­
carburant în cadrul oxidantului.
mosferei şi inserţia în spaţiul cosmic, pentru a nu fi necesară „stoca­
Deci, a reuşit practic ceea ce pentru orice alt amestec de com­
rea” apei oxigenate de concentraţie înaltă, în mediul atât de „agresiv”
bustie nu constituie decât teorie şi atât. Astfel, pornind de la 80% apă
al Spaţiului.
distilată, el reuşea să depăşească puterea calorică a multora din­
Dacă aş proiecta acum un vas aerospaţial destinat inserţiei pe
tre amestecurile de combustie clasice, utilizate în tehnica spaţială...
orbita circumterestră joasă, în niciun caz nu m-aş baza pe apa oxige­
nată. Este un agent de lucru instabil fizic şi chimic şi deosebit de peri­
culos pe tot timpul manipulării şi utilizării sale.
Performanţele de propulsie foarte slabe ridică necesitatea
stocării la bord a unor cantităţi mari, iar comportamentul apei oxi­
genate aflată în cantitate mare în cadrul atmosferei înalte şi spaţiului
cosmic este teribil de nesigur... Aceasta însemnând o lipsă completă
de fiabilitate şi rămânerea funcţionării la nivelul hazardului. De altfel,
apa oxigenată este considerată „nestocabilă”.

Lecţiile lui Vuia şi Moraru pentru NASA

Spaceship One a utilizat hidroxilpoli-butadiena (carburant so­

lid de mare putere şi foarte stabil, de mare siguranţă în exploatare) şi
acidul azotic, carburant ieftin şi oxidant puternic. Cei de la OTRag,
de asemenea, au utilizat kerosen şi acid azotic, doi agenţi de lucru
perfect stocabili, îndeajuns de ieftini şi de putere medie.
Vreţi să fiţi ieftini şi ecologici!? Atunci, utilizaţi apa distilată drept
carburant principal, aşa cum a făcut savantul român Nicolae Moraru,
la începutul anilor '60, pornind de la studiile şi experimentele lui
Traian Vuia...
Moraru a fost chemat să pună la punct un amestec de combustie
de mare putere, pentru funcţionare în afara atmosferei terestre, care
să înlocuiască amestecul kerosen-aer, kerosen-oxigen lichid, alcool-
apă oxigenată, apă oxigenată-permanganat de sodiu/potasiu/calciu,
adică principalele amestecuri ce erau cunoscute şi aplicate la acea
vreme.
A trebuit să facă aceasta pentru a pune la punct un cazan de
aburi de mare putere (tip Vuia) cu funcţionare anaerobă, dar şi ca­
mere de combustie pentru alte aplicaţii, printre care şi acţionarea tur-
bopompelor din cadrul motoarelor-rachetă utilizând combustibil lichid.
El nu-şi propunea construirea unei rachete care să utilizeze acest
amestec pe post de amestec principal, dar a realizat amestecul com­
pus 80 % din apă distilată şi 20% alte patru componente, capabil
de a fi supus la ceea ce el a denumit „arderea termoionică”, adică
un ingenios procedeu de combustie secvenţială (iniţială şi postcom-
Să vedem însă şi alte programe de cercetare care au urmărit
bustie) prin care reuşea să obţină mai întâi disocierea termo-chimică a
obţinerea unei soluţii pentru inserţia orbitală facilă, ieftină.
133
134
 Capsulele gonflabile - de la salvare la infiltrare...
Publicul este obişnuit să înţeleagă prin „navă cosmică” acele ma­
sive nave construite din oţel, aluminiu, titan, prevăzute cu greoaie scuturi
termice care cântăresc de la câteva sute de kilograme până la 6-7 tone.
Totuşi, încă de la debutul anilor 70 (mai ales după incidentul
grav în care a fost implicată nava Apollo-13, la 13.04.1970) au fost
concepute o serie de capsule pilotate care erau realizate din... cau­
ciucuri speciale, având destinaţia de „capsulă de salvare” gonfla-
bilă ! Mai târziu, aceste capsule aveau să atragă atenţia militarilor,
care le-au perfecţionat şi le-au dat o altă destinaţie, cu această ocazie.
Cabina de salvare OES (1971) din cauciuc elastomer, prevăzută pentru
revenirea individuală de pe orbita circumterestră joasă, în regim de
catastrofă; ideea avea să fie preluată de programul AZUR, însă pentru o
aplicaţie complet diferită.
Astfel de capsule pilotate au devenit perfecte nave cosmice
pentru misiunile de intervenţie rapidă pe orbita circumterestră
joasă, cât şi pentru misiuni de infiltrare în cadrul unor regiuni
aflate la mare distanţă, iar aceasta în condiţii de zbor aproape
nedetectabil.
Autorul şi obtuzitatea generalilor
În 1995, s-au executat o serie de activităţi cu caracter special,
care parţial s-au desfăşurat pe teritoriul Ucrainei şi al Republicii
Moldova, iar de-acolo „produsele” unei asemenea activităţi mergeau
în Serbia şi Bosnia-Herţegovina.
Cu acea ocazie, autorul s-a implicat într-o serie de lucrări spe­
ciale, dintre care unele erau de domeniul ingineriei aerospaţiale. Mai
întâi s-a vrut un model ieftin şi de dimensiuni reduse de rachetă
sol-sol neghidată, cu rază mică de acţiune. S-au făcut mai multe
modele, din ce în ce mai ieftine şi mai performante din punct de
135
vedere al bătăii, al preciziei şi al masei încărcăturii de luptă, în care
scop au trebuit inventate metode şi tehnici care să asigure perfor­
manţele propulsive optime.
Aceasta însemna creşterea vitezei efective a gazelor arse (s-a utili­
zat iniţial metoda postcombustiei iar ulterior s-a optat pentru metode
destinate electrizării gazelor arse, pentru ca acestea să poată fi supuse
accelerării în câmp magnetic), scăderea vitezei de ardere a combus­
tibilului (pentru care s-a recurs la hibridizarea motorului-rachetă cu un
nou tip de aeroreactor ce a fost denumit „motorul cu ajutaj aerodepresiv
Coandă”) dar şi adoptarea unor noi tehnici de stabilizare în aer.
Pentru aceasta s-a redus lungimea proiectilului-fuzant, s-a proce­
dat la mărirea suprafeţei ampenajelor şi reconfigurarea lor, prevăzând
în design şi un ampenaj sau aripă circulară, după modelul coleop-
terelor, utilizând şi propulsia electrocinetică hibridizată aceleia clasice,
în zona ampenajului inelar.
S-au proiectat mai multe tipuri de motoare-rachetă cu com­
bustibil solid (s-a pornit de la amestecul azotat de amoniu concen­
traţie 98% într-o proporţie de 65% la care s-a adăugat pulbere de alu­
miniu, magneziu şi polietilenă, care era totodată liant de brichetare dar
şi carburant) sau lichid.
Autorul lucrării de faţă a acceptat implicarea în astfel de acti­
vităţi datorită pasiunii sale, datorită provenienţei tatălui său (român din
Ucraina) şi... pentru că pe teritoriul României nimeni nu se arăta
interesat de activitatea sa ori de rezultatele şi aplicaţiile imediate ale
acestei activităţi de cercetare.
Încercând să atrag atenţia unor „factori de răspundere”, am
constatat că nu primesc niciun răspuns, nici măcar unul negativ
(acesta ar fi pretins şi existenţa unei motivaţii oarecare...) iar dezin­
teresul este total. Interesant este că în majoritatea cazurilor ar fi fost
vorba de aplicaţii ce ar fi condus la o îmbunătăţire imediată a teh­
nicii de luptă, o importantă ameliorare a performanţelor tehnicii aflată
în înzestrare, economii importante de material, reduceri seminificative
ale costurilor de fabricare, exploatare, întreţinere etc.
Celulele „Speznatz” - interesate
de galeriile subterane ale României
Deplasându-mă în Jud. Covasna, am luat legătura în 1995 cu o
serie de agenţi, unii fiind ruşi, alţi ucrainieni. Am aflat cu această oca­
zie că, la nivelul acelor ani, în sânul comunităţii maghiare din Ro­
mânia se stabiliseră aşa-numitele „celule Speznatz”(GRU), fără a
avea o activitate agresivă, cel puţin nu una evidentă.
Activitatea lor era pur şi simplu una de cercetare, strângere de
136
 informaţii, stabilire de contacte, chiar de afaceri (autofinanţare)
etc. Contactul cu ei se făcea în raza oraşului Sf. Gheorghe, mai rar
Braşov sau Târgu Mureş. în Sf. Gheorghe, aveau stabilită o întreagă
reţea foarte bine ramificată, formată din persoane cu atribuţii bine pre­
cizate, potrivit principiului compartimentării.
Îi interesa foarte mult regiunea Sf. Gheorghe, cu extindere pe
latura nordică dar şi sud-vestică (înspre Braşov), pentru că acolo
România are nişte unităţi importante de vânători de munte, iar
aceste unităţi sunt amplasate în locuri care cel mai adesea mas­
chează accesul în cadrul unor reţele de galerii subterane de mare
importanţă, acestea fiind componente ale sistemului de apărare na­
ţională.
De aceea, vroiau în special să ţină sub o atentă supraveghere
deplasările de trupe în/şi de la aceste unităţi militare româneşti, mai
ales pentru că din regiunea aceea pornesc traseele care conduc
înspre reţeaua subterană a Moldovei, aceasta având galerii de
dimensiuni uriaşe care duc către sud de Chişinău şi posedă vaste
ramificaţii spre est, nord şi sud (către Bâstroye şi Insula Şerpilor).
De altfel, autorul a mai pus în discuţie aceste lucruri în cadrul
cărţii „România Secretă” (iunie 2009, Editura OBIECTIV). Aşa cum
menţionam şi în cartea sus-amintită, acele reţele subterane (în mare
parte naturale) au fost cunoscute şi utilizate încă din perioada pre­
istorică şi antică, dar şi în perioada Evului Mediu, mănăstirile, cetăţile
şi fortificaţiile edificate în acea perioadă fiind în dese cazuri direct le­
gate de poziţionarea şi configuraţia reţelelor subterane.
Ca să nu mai vorbim de faptul că unele oraşe (de pildă, Brăila şi
Galaţi) şi-au început existenţa prin a fi aşezări subterane (săpate
cu uşurinţă în straturile calcaroase şi întărite cu cărămida care era
lucrată de meşterii aceleiaşi regiuni a Dobrogei) şi abia mai târziu, s-
au pus construcţii (şi) la suprafaţă, care practic au venit să
mascheze ceea ce era pe dedesubt.
Speznatz dar şi agenţii ucrainieni erau, prin 1995, foarte intere­
saţi să afle ce fel de activităţi desfăşoară românii în cadrul unită­
ţilor care ar fi putut fi porţi de acces către aceste reţele de galerii.
În acest scop, au adus cu ei o serie de aparate de zbor de mici di­
mensiuni destinate activităţilor de cercetare-supraveghere, aparate
care nu puteau avea echipaj dar care îmbarcau, în schimb, aparatură
de filmare/fotografiere.
MIG-ul lui Mitrică - lovit de... un „foo-fighter” rus
Acestea erau aşa-numitele „foo-fighters” de la finele celui de-al
doilea război mondial, adică mici discuri volante echipate cu dispozi-
137
tive de vacuumpropulsie şi un mic motor de antrenare, acesta fiind cel
mai adesea motor electric silenţios şi care nu lasă „amprentă ter­
mică”.
Astfel de aparate de zbor aproape că nu întâmpină rezistenţă
aerodinamică (deoarece stratul-limită din jurul carenajului este dacă
nu „vidat”, atunci cel puţin „depresionar”, adică de presiune foarte mică),
ceea ce le permite atingerea unor viteze foarte mari fără încălzire
aerodinamică şi fără celelalte inconveniente datorate frecării cu aerul.
Tocmai de aceea, aparatele discoidale bazate pe vacuumpro­
pulsie puteau accelera/ decelera într-un mod de-a dreptul imposi­
bil pentru aeronavele clasice, de asemenea fiind şi capabile să
execute manevre în aer complet inaccesibile aeronavelor obiş­
nuite.
În „România şi Arma Supremă” - vol. II am atras atenţia că apara­
tul care a lovit MIG-ul 21 pilotat de Marian Mitrică* ar fi putut fi un
astfel de „foo-fighter” echipat cu focos de proximitate (dispozitiv de
siguranţă destinat împiedicării capturării unui astfel de aparat intact de
către inamic) care s-a amorsat sesizând apropierea MIG-ului şi a
declanşat explozia încărcăturii pirotehnice de auto-distrugere.
Aceasta a fărâmiţat micul aparat discoidal, câteva din fragmentele
acestuia (aflate probabil în mişcare de rotaţie, iar ca orice fragment-
fuga-să ce provine de la o explozie) au intrat în impact cu aparatul
pilotat de Mitrică, dar fără a cauza prejudicii importante.
O altă direcţie a activităţilor era aceea a stabilirii, prin mijloace
complet autohtone, a unor mijloace de luptă capabile să lovească
eficient elementele sistemului de apărare regională, în care sens
căutau să pună la punct modele cât mai accesibile de rachete sol-
sol de dimensiuni mici dar cu performanţe tactice cât mai bune
(bătaie, masa încărcăturii de luptă etc) pentru a fi oricând în măsură
să le utilizeze la nevoie.
Ce putea face autorul pentru România...
Aceste concluzii le-am tras după mai mulţi ani, deoarece, în acele
momente, persoanele cu care luasem legătura dădeau impresia unor
oameni interesaţi de activitatea mea şi dispuse să finanţeze anu­
mite părţi din această activitate. Mai întâi au vrut, la nivel pur teo­
retic (pe hârtie), nişte modele ameliorate de sisteme propulsive desti­
nate proiectilelor fuzante de calibru mic şi mediu. Pe urmă au mai vrut
şi noi modele de motoare aeroreactive, mai multe tipuri de motoare
* N. edit.: Pe larg în "Invazia extraterestră” - vol. II
138
 aeroreactoare neconvenţionale dar şi variantele de motor hibrid (aero-
reactor-rachetă).
Între 1995 şi 1998, am proiectat 11 modele de motor-rachetă,
dintre care două cu combustibil solid, 6 cu combustibil lichid şi încă 3
modele de motoare magnetohidrodinamice sau electrodinamice.
Până în 2001, am mai lucrat la proiectele a 7 lansatori quasi-
convenţionali, 12 modele de lansatori neconvenţionali şi alte 6 modele
de nave aerospaţiale neconvenţionale, printre care şi o lucrare de
reproiectare (retehnologizare) a navei cosmice Soyuz, astfel încât
să poată deveni complet autonomă în toate fazele zborului, fireşte
propulsată neconvenţional etc.
Totul a pornit de la o solicitare ce a parvenit către finele anului
1996, aceasta făcând referire la obţinerea unui vehicul pilotat uşor
destinat intervenţiei rapide în Spaţiu, pentru misiuni de interceptare,
inspecţie orbitală sau chiar pentru trimiterea rapidă a unor cercetaşi
în zone aflate la distanţă deosebit de mare (peste Ocean, de pildă...).
S-a mai precizat că trebuie să fie ceva ieftin şi nepretenţios,
care să poată fi construit chiar şi cu mijloace artizanale. De aseme­
nea, să nu necesite instalaţii sau aparatură auxiliară, ci să fie complet
autonom, capabil de a fi lesne disimulat, uşor de lansat chiar şi din
locuri complet neamenajate pentru aşa-ceva, să utilizeze combustibil
stocabil şi uşor de găsit pe piaţa civilă, care să nu atragă atenţia
asupra celui care îl achiziţionează şi să nu fie greu de manipulat etc.
Desigur, de la bun început s-a pus în vedere că va trebui căutat
un compromis, cel puţin pentru început, deoarece nu se vor putea ni­
meri „din prima” toate soluţiile care să conducă la obţinerea unui mo­
del perfect. Pentru a răspunde acestei cerinţe au lucrat independent
cel puţin trei echipe pe lângă cercetătorii independenţi, cum este
cazul autorului.
Ocolul Pământului... pe post de satelit
S-a început prin a se scormoni în tehnica clasică, pentru a vedea
ce au făcut alţii în situaţii similare. În urma unei asemenea cercetări de
preambul; s-au reţinut două vechi proiecte pentru care s-a hotărât
adaptarea în lucrarea noastră: proiectul OES ("Orbital Escape Sys­
tem”) şi programul O.T.R. Ag ("Orbital Transport und Raketen
Aktiengesellschaft”). S-a început prin a se perfecţiona aceste vechi
programe spaţiale:
• Orbital Escape System a fost propus în 1971, reprezentând o
capsulă monoloc ultrauşoară şi gonflabilă.
În cazul avariei grave a navei spaţiale, cosmonautul desface pa­
chetul (de mărimea unei valize), conţinând această capsulă realizată
139
din cauciuc elastomeric ablativ, şi îmbracă ţesătura cauciucată închi-
zându-se înăuntrul acesteia cu ajutorul unui fermoar special. Apoi, cu
ajutorul unei mici butelii de azot, umflă cămaşa cauciucată cu azot,
aceasta' luând astfel forma sferică; este vorba de o sferă de dimen­
siuni mici înăuntrul căreia cosmonautul trebuie să stea practic
ghemuit.
În peretele acestei sfere sunt practicate locaşe pentru un hublou
şi pentru a se cupla un mic motor-rachetă comandat manual de
cosmonaut. Cu ajutorul acestui motor, el va proceda la desateli-
zarea navei şi orientarea/stabilizarea acesteia pe traiectoria des­
cendentă pentru intrarea în atmosferă. Pe timpul intrării în atmos­
feră va acţiona în foarte mare măsură autocentrajul deosebit de bun al
acestei sfere (forma sferică fiind de aşa natură...).
Capsula -sferică de cauciuc de tip OES nu a făcut altceva decât
să evidenţieze rodul unor cercetări mult mai vechi, care nu fuse­
seră publice până la nivelul anului 1971. Abia după situaţia critică prin
care, în 13 aprilie 1970, a trecut nava Apollo-13, au fost scoase la lu­
mină proiectele de capsule cosmice individuale de masă şi dimensiuni
foarte reduse, realizate practic din cauciuc gonflabil. S-a reţinut ideea
capsulelor gonflabile destinate revenirii pe sol din cadrul unui zbor orbi­
tal, dar care erau deopotrivă capabile şi de realizarea unor manevre
orbitale, dacă erau dotate cu un sistem de propulsie corespunzător.
Pentru motorizarea unei astfel de capsule s-au avut în vedere
mai multe soluţii, unele neconventionale. Materialul elastomer cu
tratamente superficiale refractare şi căptuşeli interioare termoizolante
este un polimer caracterizat printr-o bună elasticitate(de unde şi
etimologia „elastic + polimer”= „elastomer”) şi care, cu diverse combi­
naţii şi tratamente, poate căpăta bune proprietăţi antitermice, printre
care rezistenţa la temperaturi înalte şi un grad mic de conductibilitate
termică. Acest cauciuc era prevăzut la exterior cu o serie de straturi
formate din ţesături şi tratamente refractare.
Totuşi, în proiectarea unei asemenea capsule s-a încercat, de la
bun început, obţinerea unei cât mai reduse viteze de reintrare în pătu­
rile dense ale atmosferei, aceasta căzând practic în sarcina motorului.
140
 Un asemenea aparat de zbor cosmic precum cel conic din fig. B1
încape într-o valiză (1), fiind deci elastic şi uşor de pliat. Partea conică (2)
conţine straturile de material termoprotectiv pentru cabina (3) în care
este introdus pilotul, aceasta fiind deschisă (!) în regiunea sa anteri­
oară. Pilotul va utiliza cele două butelii (4) umplute cu azot, pentru a
umfla capsula (2), care este manevrată şi frânată cu motorul (5) pentru
ca, în relativa apropiere a solului, pilotul să utilizeze paraşuta (6) dis­
pusă pe pieptul său.
Mult mai bine proiectată, capsula OES (în fig. B2) dispune de un
motor (1), dotat cu ajutajele orientate (2) şi sistemul de transmitere a
comenzilor (3) de la comanda manuală (4). Pilotul este aşezat într-un
înveliş interior de protecţie (5), capsula fiind dotată cu fermoarul (6) şi
hubloul (7), iar în regiunea posterioară dispune de un strat suplimentar
de izolaţie antitermică (8) şi scutul antitermic (9). În interior, pilotul dis­
pune de paraşuta (10), buteliile de oxigen şi azot (11), dintre care cele
de azot sunt utilizate pentru umplerea habitaclului (12) cu azot gazos,
astfel fiind umflată capsula în forma sferică.
S-a preluat modelul acesta şi a fost adaptat noilor cerinţe: s-a
prevăzut sfera cu o structură uşoară de rezistenţă (din dural) dar s-a
mărit şi confortul interior. A fost proiectat şi un motor de putere mult
mai mare şi de tip neconvenţional, iar într-un carenaj special aflat alături
de compartimentul-motor, s-a prevăzut şi o paraşută de recuperare
pentru întregul ansamblu, astfel încât cosmonautul să nu mai fie
nevoit să iasă din capsulă pentru a-şi deschide propria paraşută.
Utilizând un motor de tip electric, cu descărcări pulsatorii de înal­
tă tensiune, alimentat de un generator electrostatic capacitiv în vid dar
şi cu apă ca agent de lucru, s-a reuşit obţinerea unei capsule cu ra­
ză mare de acţiune interorbitală şi, de asemenea, capacitatea de a
frâna foarte puternic pentru revenirea în atmosferă, reducând ast­
fel la neglijabil frecarea cu atmosfera.
Dar fatalmente, pe atunci încă nu se punea problema de a face cu­
noscute modelele motoarelor-rachetă electrice capabile de a funcţiona în
atmosfera densă. Deci, motorul adoptat oficial la capsulă nu putea func­
ţiona decât în spaţiul foarte rarefiat al Cosmosului ori al atmosferei înalte.
Era deci necesară găsirea urgentă a unui motor quasiconvenţi-
onal cu ajutorul căruia capsula aceasta să fi putut ajunge pe orbita cir-
cumterestră joasă, adică un motor de inserţie orbitală. Pentru a că­
uta soluţii exclusiv în cadrul tehnologiilor convenţionale, ne-am îndrep­
tat către programele spaţiale din trecut, indiferent de rezultatele pe
care le-au obţinut acestea. S-a reţinut programul spaţial privat realizat
de vest-germanii din cadrul societăţii pe acţiuni OTRAg.
141
NASA - umilită de o firmă din RFG...
- O.T.R.Ag. a reprezentat un ambiţios program privat care ur­
mărea punerea la punct a unor lansatori spaţiali ieftini, care să
poată fi construiţi de societăţi private, cu tehnologii şi materiale
existente p& piaţă, folosind combustibili cât mai ieftini şi accesibili etc.
Pentru aceasta, iniţiatorii programului şi principalii acţionari ai
O.T.R.Ag. (în traducere „Societatea pe acţiuni Rachete şi Transport
Orbital”) au ales să utilizeze alimentarea motorului-rachetă prin dis­
locare. Adică au luat tuburi de oţel inox cu grosimea peretelui de
1 mm, pe care le-au umplut cu combustibil doar în proporţie de 60%
iar în restul volumului au introdus aer comprimat la 35 atm.
Din raţiuni de economie dar şi de performanţă, s-a utilizat ames­
tecul format din kerosen şi acid azotic fumans (de concentraţie 98%)
iar tuburile aveau diametrul interior de 270 mm şi o lungime standard
de 3 m (putând fi amplasate mai multe asemenea tuburi cap la cap).
Pentru reglarea debitului s-au prevăzut supape cu bilă acţionate
de minimotoare electrice luate de la ştergătoarele de parbriz ale auto­
mobilelor. Un minim element propulsiv este format din 4 tuburi de
3 m lungime, asamblate în paralel. În partea de jos sunt montate
alte patru tuburi de lungime mai mică, acestea fiind prevăzute în inte­
rior cu o căptuşeală ablativă profilată convergent-divergent şi formând
practic profilul Laval al motoarelor-rachetă. Aceste motoare sunt ali­
mentate prin dislocare (datorită presiunii aerului comprimat şi prin
efectul suprasarcinii) din cele patru tuburi, dintre care două conţin car­
burantul (kerosen) iar celelalte două conţin oxidantul (acid azotic).
În ce priveşte manevrarea rachetelor, OTRAg a venit cu o soluţie
deosebit de avantajoasă, manevra vectorială. Având patru motoare prin
realizarea unei tracţiuni diferenţiate între acestea, se putea comanda
vectorial o anumită orientare a axului longitudinal al rachetei, prin
aceasta realizându-se practic orientarea în zbor şi manevra.
OTRAG, o alternativă la tehnica clasică a lansatorilor spaţiali ?!
Un răspuns la această întrebare l-a oferit chiar atitudinea SUA, care
au încercat tot posibilul pentru a sabota acest inedit program
spaţial privat, recurgând la cele mai mizerabile acţiuni, la presiuni po­
litice şi şantaj etc. Rachetele germanilor erau simple, ieftine şi, spre
disperarea americanilor, neaşteptat de performante.
Aceste rachete erau simple tuburi de oţel-inox în care se in­
troducea combustibil în proporţie de 60% iar în rest aer comprimat,
alimentarea celor patru camere de ardere făcându-se prin simpla des­
chidere a unei supape cu bilă acţionată de servomotorul preluat de
la... ştergătoarele de parbriz al autoturismului Volkswagen !
142

Programul a fost oprit prin intervenţia politică deosebit de
agresivă a Statelor Unite, deranjate de perspectiva ca o societate pri­
vată să dezvolte un program spaţial atât de ambiţios şi cu posibilităţi
atât de mari de perfecţionare pe mai departe. Ca un vârf de tupeu şi
de cinism tipic american, în 2003 era anunţat cu surle şi cu trâmbiţe
primul zbor al unei nave private în spaţiul cosmic pe o traiectorie
suborbitală, nava denumită „Spaceship One”...
Asta se cheamă „concurenţă neloială”, deoarece, cu mult timp
înainte de aşa-zisa „Spaceship One”, societatea germană OTRAg punea
la punct un sistem simplu şi eficient de lansare orbitală, spre marea
disperare a sovieticilor şi americanilor, care îşi vedeau astfel teh­
nica spaţială oficială aruncată la gunoi de o mână de civili consti­
tuiţi în cadrul unei banale societăţi comerciale !...
Instalaţia de alimentare a motorului: motoraşe de ştergător
de parbriz şi supape cu bilă... în rest, combustibilul curgea sub pre­
siunea aerului comprimat şi sub acţiunea suprasarcinii. Fiecare „mo­
dul” OTRAg era compus din minim patru motoare cuplate la patru tu­
buri înalte de câte 3 m, două cu carburant şi două cu oxidant, în care
era băgat şi aer comprimat de 35 atm.
Un ordinator de bord dădea servomotorului (marca... Volkswagen)
comanda de a deschide supapa cu bilă la o anumită poziţie, iar la sim­
plul contact, carburantul (kerosenul de aviaţie) se aprindea în prezenţa
143
oxidantului (acidul azotic concentrat). Camerele de ardere erau ace­
leaşi simple tuburi ce erau prevăzute în interior cu căptuşeală ablativă
profilată convergent-divergent, într-o configuraţie tipică de ajutaj Laval.
În organizarea sa generală, un motor OTRAg impresionează
prin simplitate. La aceste motoare, mai târziu ş-au avut în vedere unele
perfecţionări, cum ar fi: introducerea în centrul celor patru motoare (un
modul tip OTRAG) a unui corp profilat care să înlocuiască ajutajele cla­
sice Laval, asigurând scurgerea laminară a gazelor arse printr-o fantă
inelară, de-a lungul unui profil convergent, asemănător ajutajului de la
„carul de foc” al lui Ezekiel.
O altă perfecţionare: înlocuirea tuburilor de oţel cu tuburi re­
alizate din materiale plastice şi compozite, aceasta conducând la o
scădere importantă de greutate, deci la un mai bun raport de masă.
Cu toate aceste perfecţionări s-ar fi ajuns la rachete realizate... din
materiale plastice, fără turbopompe, fără ajutaje Laval (caracteri­
zate prin mari pierderi de randament), cu un bun raport de masă şi o
viteză specifică mult mai ridicată ca la oricare alt tip de motor-rachetă
clasic. Aceasta, prin utilizarea ajutajului convergent cu fantă inelară,
de tip Coandă-Bursuc sau poate... de tip Ezekiel.
Germanii au ţintit introducerea pe piaţă a unui lansator ieftin
şi performant care să facă o serioasă concurenţă lansatorilor
americani şi sovietici. Este evident că Marile Puteri, dintre care SUA
în special, şi-au prezentat ostilitatea faţă de această iniţiativă privată,
pe care în final au sabotat-o, după ce făcuseră iniţial multe greutăţi
celor de la OTRAg.
O rachetă orbitală OTRAg ar fi trebuit să fie
compusă din trei trepte dispuse transversal, nu
una peste alta. peci, pe măsura desprinderii treptelor,
această rachetă nu pierdea din înălţime, ci din
grosime ! În faza 1 este decolarea verticală a rachetei
compusă dintr-o multitudine de tuburi şi motoare,
pentru ca în 2 să se facă desprinderea primei trepte,
144

în 3 să fie largată cofa aerodinamică, în 4 se desprinde treapta a doua
iar în 5 sarcina utilă se desprinde de treapta a treia a rachetei.
Observaţi cum treptele sunt paralele nu suprapuse.deci racheta
va scădea în grosime pe măsura desprinderii treptelor, acestea fiind
ca un fel de cămăşi formate din tuburi de combustibil.
Preluând acest model, s-au-adus o serie de perfecţionări: s-a re­
nunţat la tuburile din oţel utilizând material plastic armat (materiale
compozite), s-au dispus tuburile într-un carenaj de formă piramidală,
s-au prevăzut motoarele-rachetă cu camere de postcombustie ce
erau alimentate cu hidrogenul nestocat ci produs la bordul rache­
tei chiar înainte de injectarea la motor.
Pentru a reuşi acest lucru a trebuit modificată configuraţia mo-
torului-rachetă, introducând în pereţii camerei de ardere tuburi prin ca­
re erau suflate jeturi de apă, astfel încât la nivelul camerei de post­
combustie să fie injectat hidrogenul, după ce era trecut printr-un filtru
centrifugal.
S-a putut realiza astfel o creştere impresionantă a puterii mo-
torului-rachetă, pentru că hidrogenul este în camera de postcom­
bustie supus unei temperaturi de cca 3.000 K, dar fără ca el să fi par­
ticipat la reacţia de ardere ce a condus la formarea flăcării respective.
Cum pot deveni politicienii sateliţi. La propriu...
Ulterior, pe lângă această perfecţionare a motorului-rachetă
chimic, s-au mai adus nenumărate alte ameliorări şi perfecţionări,
modificând practic permanent modelul iniţial al vehiculului de inserţie
orbitală. Printre acestea aş mai enumera:
• În primăvara lui 1997 s-a venit cu o hibridizare a generato­
rului magnetohi-drodinamic în cadrul motorului-rachetă chimic,
pentru aceasta fiind nevoie de imaginarea unui dispozitiv de excitare
electrică a gazelor arse, astfel încât ele să devină susceptibile acţiunii
câmpului magnetic. După pornirea cu ajutorul unor mijloace auxiliare,
acest tip de motor se autoîntreţinea în funcţionare. A fost primul model
de motor la care s-a utilizat accelerarea agentului de lucru în câmp
electromagnetic, curentul de alimentare pentru accelerator fiind furni­
zat chiar de funcţionarea motorului.
• Tot în 1997 s-a trecut, de la carenajul piramidal al rachetei,
la soluţia introducerii capsulei sferice care adăpostea pilotul în
cadrul unei celule aerodinamice de vehicul aerospaţial. Primele
proiecte pe această formulă nu prevedeau recuperarea celulei aerodi­
namice, aceasta fiind utilzată doar pentru inserţia orbitală, fiind apoi
largată iar la reintrarea controlată în atmosfera participa doar capsula
sferică în care se afla pilotul. Ulterior s-a renunţat la metoda aban-
145
donării acestei componente odată cu inserţia pe orbita circumterestră
joasă şi s-a decis ca nava să se întoarcă întreagă pe Pământ, exact în
configuraţia de la plecare.
• Între dec. 1996 şi sfârşitul lui 1997, deja se stabilise un mo­
del avansat de capsulă orbitală prevăzută cu motor electrodina-
mic de manevră orbitală şi frânare pentru revenire dar lansată cu
ajutorul unei rachete purtătoare parţial recuperabile. Aceasta este
la rândul ei aeropurtată, deci lansată de pe un avion purtător, la înăl­
ţimea de 11.000 m. De asemenea, un tip de lansator complet auto­
nom, de formă piramidală, care decola vertical fără a necesita niciun
fel de instalaţie de start, pentru a plasa pe o traiectorie parabolică,
balistică, o capsulă de genul celei despre care s-a amintit mai sus,
aceasta fiind capabilă în atmosfera înaltă (în regimul de zbor transat-
mosferic) să-şi asigure viteza de inserţie orbitală cu ajutorul motorului
propriu.
• După 1997, până la jumătatea lui 1998, s-a lucrat la transfera­
rea capsulei sferice din cadrul unui purtător quasiconvenţional (o ra­
chetă) în cadrul unei celule aerodinamice de vehicul aerospaţial. Înce­
pând din vara anului 1998, treptat s-a renunţat la capsula sferică,
dotându-se celuia aerodinamică a vehiculului aerospaţial cu o cabină
presurizată şi catapultabilă. Aceasta înseamnă că pe tot timpul zbo­
rului, inclusiv în perioada zborului orbital, cabina să se poată des­
prinde (evident, în regim de catastrofă) de restul celulei, pentru a re­
veni singură pe sol, în condiţii de deplină siguranţă.
Pentru ca aceasta să fie posibil, a trebuit prevăzută cabina cu un
motor propriu, care este utilizat şi în cadrul zborului normal, pe post
de motor de manevră orbitală (cam în felul în care actuala Space
Shuttle este prevăzută cu acele două motoare auxiliare ce încadrează
SSME, motoarele principale ale navetei spaţiale, trei la număr), ur­
mând ca, în caz de catastrofă, cabina pilotată să se poată des­
prinde de restul navei şi, cu acest motor propriu să poată frâna pen­
tru revenirea în deplină siguranţă la sol. Este utilizată şi o paraşută de
salvare, dar aceasta doar la o altitudine îndeajuns de redusă.
Odată cu aceste proiecte, am început să apelez tot mai des
la „tehnologia Coandă” şi a trebuit, de asemenea, să adopt doar
sisteme propulsive speciale, altele decât clasicele şi problematicele
motoare-rachetă chimice cu combustibil solid sau lichid.
S-a trecut, de pildă, la sistemele hibride, la cele magnetohidrodi-
namice şi electrocinetice, iar pentru motoarele-rachetă chimice nu
s-au mai reţinut în studiu decât motoarele ce utilizează resocierea
radicalilor atomici de oxigen sau/şi hidrogen.
Vehiculele aerospaţiale lucrate după 1999 sunt cel mai ade­
sea hibride, fiind sustenate şi propulsate prin metode şi mijloace mix-
146
te, acţionând fie alternativ fie concomitent, pentru aceasta luându-se
în calcul vacuumpropulsia/sustentaţia şi propulsia aerodepresivă şi
propulsia magnetohidrodinamică.
Programul AZUR a fost probabil un program militar de cerce­
tare finanţat de persoane necunoscute, prin intermediul unor in­
termediari ucrainieni. Este de presupus că beneficiarii au fost ucrai-
nieni sau ruşi, cel mai probabil ruşi. Toate materialele originale, pre­
cum şi modelele experimentale, chiar şi cele, de mici dimensiuni, au
fost plătite de ei şi la sfârşit luate de ei. Inclusiv documentaţia origi­
nală ce s-a întocmit cu acea ocazie de echipele de cercetători sau per­
soanele care au colaborat independent la această activitate.
Pentru autor, aceasta a constituit o interesantă experienţă şi o
iniţiere în activitatea de cercetare-proiectare. Interesant este că „iniţi­
erea” aceasta s-a făcut la un nivel mult mai avansat decât acela la
care se află actualmente „profesorii” aşa-zisei „Facultăţi de Ingi­
nerie Aerospaţială”. Am pornit practic de la zero şi, în mai mulţi ani,
am acumulat materialele de pregătire teoretică şi experienţa muncii de
proiectare.
Sursele de documentare au fost mixte, o vastă bibliografie cu­
prinzând lucrări de specialitate în toate limbile, colecţii de reviste teh-
nico-ştiinţifice, comunicări ştiinţifice, documentaţie din cadrul unor pro-
grame secrete de cercetare, baze de date cuprinzând un mare număr
de brevete atent selecţionate şi aşezate pe diverse categorii.
Lăutarul Liciar - savant, nu... inginer - lăutar...
Există o serie de mari diferenţe între activitatea oficială „de
cercetare” şi activitatea de cercetare nu doar secretă, ci şi în afara
cadrului oficial, iar dintre acestea aş enumera :
1. În activitatea „oficială”, indiferent cât de publică este aceas­
ta, sunt implicaţi doar indivizi care fac parte dintr-o anumită cate­
gorie profesională, toţi fiind cam „din acelaşi aluat”, pregătiţi la ace­
laşi nivel, produse ale aceluiaşi sistem de pregătire/îndoctrinare. În
vreme ce, în cadrul cercetării neoficiale şi secrete este pusă la un
loc activitatea unor grupuri foarte eterogene sau a unor indivizi pro­
veniţi din cele mai diferite medii etnice, profesionale şi de pregătire.
Aceştia sunt selectaţi, cel mai adesea, pe baza abilităţilor excepţio­
nale de care dau dovadă, nu pe baza unor diplome sau „reco­
mandări”.
În vreme ce pentru a face parte din cadrul unui colectiv oficial de
cercetare este neapărat necesar să posezi anumite diplome sau ates­
tate, fără a fi necesară competenţa şi talentul, în cadrul colectivelor
secrete, condiţia de bază este simplă, să te pricepi la domeniul
147
respectiv, să ai talent şi chemare pentru el, totodată putere de muncă,
inventivitate şi o capacitate mare de acumulare rapidă a informaţiilor
de tot felul.
Românii încă nu au înţeles această regulă simplă, de a pune
mare preţ pe cei care sunt capabili să-şi dovedească priceperea deo­
sebită într-un anumit domeniu şi să nu mai dea nici doi bani pe tot felul
de hârtii şi mai ales pe rudenia sau ascendenţa familială a indivizilor.
Regimuri comuniste au fost şi în ţări precum Rusia sau Ukraina
şi corupţia a fost şi este un fenomen social periculos şi în aceste ţări,
dar dintotdeauna, în statele menţionate s-a păstrat o limită a corup­
ţiei. Acesta este şi secretul care a stat la baza ascensiunii deosebit de
rapide pe care au avut-o după încheierea celui de-al doilea război
mondial: nu au admis „nepotismul” şi „fluturarea de diplome” în
cadrul acelor activităţi strategice care în mod deosebit necesitau
competenţă.
Sunt foarte multe nume mari din cadrul cercetării sovietice
care în România nu ar fi avut nicio şansă, fiind condamnaţi să ră­
mână „muncitori necalificaţi”. Un exemplu la îndemână este acela al
proiectantului şi constructorului Mihail Timofeevici Kalaşnikov, care
nu avea studii tehnice şi nu era inginer, dar a realizat o muncă de
proiectare ce a redus la derizoriu activitatea a zeci de colective de
ingineri. Este foarte adevărat că el a pornit de la exemplul armei
automate germane MP44 Sturmgewehr, dar aceasta nu îi scade
meritele. Nici românul Nicolae Văideanu nu avea studii tehnice şi,
cu toate acestea, a fost capabil să realizeze o monumentală operă de
cercetare şi inventică. La fel şi în cazul inventatorului Rudolf Liciar,
care era de profesie... lăutar, Vâlcu - un ţăran agricultor. Iar exem­
plele pot continua...
2. În activitatea oficială este utilizată, ca bază teoretică de
pornire în muncă, totalitatea teoriilor oficiale (acelea care se pre­
dau prin şcoli), cu toate dogmele şi ideile preconcepute care sunt în
conţinutul acestor teorii.
Activitatea secretă, fără a fi bazată pe inepţii sau ipoteze teore­
tice eronate, are la pornire o cu totul altă bază de date, cuprinzând
rezultatele cercetării secrete înfăptuite de alte colective similare,
precum şi teorii care nu se regăsesc sub nicio formă în mediul
public. Activitatea neoficială beneficiază de o bibliografie de inven­
tică inaccesibilă publicului, precum şi de documente provenind din
baze de date vechi sau foarte vechi, care niciodată nu au fost scoase
în regim public.
Aşa stând lucrurile, un cercetător din cadrul activităţii secrete, chiar
pus în faţa celeiaşi sarcini ca şi un cercetător oficial, va aborda lucru­
rile de o manieră complet diferită, va gândi diferit şi evident, va da so-
148
Iuţii diferite în baza unor alte tehnologii pe care „oficialul” fie le cu­
cale de max. 20.000 km, dacă asta s-ar face pe linia Ecuatorului...).
noaşte, dar prea puţin, fie chiar le ignoră cu desăvârşire.
fără a putea fi sesizat de aparatura radar inamică, pilotul se echipa
Este deci evident de ce, în momentul în care discutăm despre
cu acest costum gonflabi.
războiul geofizic, autorul acestei lucrări se va raporta imediat la anu­
La unele variante de astfel de aparate, nici măcar nu pleca echi­
mite baze de date conţinând învenţii şi concluzii aparţinând unor pro­
pat, căci se făcea echiparea abia pe orbita circumterestră, imediat
grame de cercetare nepublice, în vreme ce „oficialii” nu au nicio
înaintea revenirii în atmosferă. După aceea era lansat cu ajutorul unei
bază reală, exceptând acele speculaţii ieftine care umblă pe Internet refe­
rachete de tip O.T.R.Ag., realizată din material plastic. Aceasta era
ritoare la HAARP şi alte chestii de acelaşi gen, praf în ochii proştilor.
la rândul ei lansată de sub un avion purtător stratosferic pe la înălţi­
La fel stau lucrurile şi în domeniul tehnologiilor aerospaţiale,
mea de cca 12.000 m, cam în acelaşi fel în care în anii '60 era lansat
domeniu în care... „jonglez”, putând privi rezultatele muncii „oficiale” ca
avionut-rachetă North American X-15.
fiind penibilele rezultate ale unei activităţi bazate pe erori elementare
La primele variante, rachetele lansatoare aveau trei trepte dispu­
sau izvorâte din ignoranţă, ca să nu-i zicem prostie...
se transversal (dispunere radiaiă, nu axială - adică una peste alta...),
Nu sunt deloc primul care vede lucrurile în acest fel, înaintea mea
exact ca la modelul original O.T.R.Ag. Ulterior, după ce s-a trecut la
fiind cazurile unor iluştri savanţi, mult mai valoroşi decât mine: Nikola
metoda electrizării jeturilor de gaze şi accelerarea acestora sub acţi­
Tesla, Constantin Văideanu, Henri Coandă, Rudolf Liciar, Nicolae Văi-
unea câmpului magnetic, lansatorul s-a redus la o singură treaptă ca­
deanu...
re purta, înăuntrul unei cofe aerodinamice, vehiculul spaţial monoloc.
99,9% din „inginerii" români sunt gata să jure că motorul mag­
Un asemenea „vehicul spaţial” constituia de fapt un echipa­
netic este „o imposibilitate tehnică” şi că „nu va putea fi niciodată
ment de corp ceva mai special. Era un înveliş gros, compus dintr-o
realizat”, deşi... el a fost deja realizat şi experimentat în secret
serie de straturi de tip „sandwich”, care presupuneau ţesături protec­
încă de la începutul anilor 70...
toare împotriva radiaţiilor solare, împotriva temperaturilor ridicate care
La fel, acelaşi procent al „inginerilor” noştri vor fi ferm convinşi că
se formau la reintrarea în atmosferă dar şi împotriva frigului cosmic,
„efectul Coandă” este „de slab randament, neaplicabil şi inutil”, ba
micrometeoriţilor etc.
chiar că ar fi şi „o eroare teoretică”. Iar de aici, cercetarea în domeniul
Cel mai adesea, înainte de lansare, cercetaşul-cosmonaut se îm­
aerospaţial merge către „culmi glorioase”, cum ar fi realizarea de mo-
brăca în acest echipament gonflabil dar fără a-l umple cu gazul inert
toare-rachetă cu apă oxigenată, realizarea de rachete clasice atâr­
(azot) din cadrul buteliei aflate în dotare. Pe timpul zborului de inserţie,
nate de baloane şi a unor aparate de zbor de tip elicopter multirotor cu
pilotul era astfel echipat într-un „cocon” format din mai multe straturi
elice carenate... Halal aşa urmaşi ai lui Coandă şi-ai lui Liciar! *
protective.
„Cercetaşul - cosmonaut” zboară cu... 25.000 km/h !!!

În urmă cu 12 ani am reţinut capsula O.E.S., deoarece aceasta

era de fapt un fel de „costumaţie” gonflabilă în care se îmbrăca pilotul-
cosmonaut pentru a fi lansat în spaţiul cosmic periterestru, în misiuni
de cercetare sau de infiltrare în regiuni altminteri inaccesibile ale Globului.
Pentru a executa o misiune de luptă cu caracter special, cum ar fi
abordarea unor sateliţi inamici, pătrunderea într-un teritoriu foarte în­
depărtat faţă de punctul de plecare, şi aceasta într-un răstimp foarte
scurt de la lansare (cu un astfel de aparat de zbor, în aproximativ
45 minute se poate ajunge în punctul diametral opus al Globului,

* N. edit: Situaţia este valabilă şi în domeniul istoriei. Absolvenţii facultăţii

de profil îşi încep activitatea gata îndoctrinaţi cu o istorie antiromânească şi nu
acceptă nicio dovadă care ar schimba varianta oficială... Pilotul se echipează în „capsula” sa gonflabilă !
149
150
 Desigur, cel mai important strat era acela ablativ, adică „scutul
termic” amplasat în exteriorul învelişului, acesta având un rol vital pe
timpul revenirii în atmosferă. Iar dacă, în anii 70, astfel de capsule gon-
flabile fuseseră concepute drept echipamente de salvare în caz de
accident orbital, pentru a asigura revenirea în condiţii de siguranţă a
echipajelor pe sol, odată cu programul „Războiul Stelelor”, atât în
SUA, cât şi în URSS, aceste capsule au stat la baza realizării unor
mici nave monoloc de utilizare militară.
Cosmonautul din imaginile de mai sus a îmbrăcat costumul spaţial gon-
flabil, după care comandă umflarea echipamentului pentru a deveni ope­
raţional; în mâini ţine un mic motor de manevră orbitală dar şi frânare
pentru reintrarea în atmosferă.
Din nefericire, în anii 70 şi chiar şi la mijlocul anilor '80, o mare
problemă a constituit-o găsirea unor materiale care să poată cores­
punde unor cerinţe deosebit de grele: să fie uşoare, rezistente la şo­
curi mecanice şi termice, să reziste cu brio la bombardamentul de ra­
diaţie cosmică (pentru aceasta s-au prevăzut mai multe straturi alu-
minizate), la temperaturi scăzute dar totodată şi la temperaturile înalte
dezvoltate cu prilejul revenirii în atmosferă. Pentru toate aceste mate­
riale au trebuit să fie găsite soluţii dintre cele mai neobişnuite, mai ales
că, la acea vreme, tehnologia materialelor compozite era abia la în­
ceput de drum...
URSS şi SUA îşi „inspectau” reciproc sateliţii,..
Mai târziu s-au imaginat mici nave pilotate, mai mult sau mai
puţin demontabile ori rabatabile, dispunând sau nu şi de elemente
gonflabile sau mobile. Toate acestea urmau să fie lansate cu ajutorul
unor rachete foarte uşoare, aceste rachete la rândul lor fiind aero­
purtate, deci lansate de la bordul unor avioane de luptă, de obicei
bombardiere sau avioane civile de transport, corespunzător adaptate
pentru un asemenea rol.
151
Pilotul intra în echipamentul gonflabil şi aprindea instalaţia de
umflare a acestuia, iar în spaţiul cosmic utiliza un minimotor-rachetă
ionic pentru manevră interorbitală, urmând ca în final să aprindă o în­
cărcătură de combustibil solid pentru a frâna în vederea reintrării în
atmosferă. Pentru orientare-stabilizare se utilizau minijeturi de gaze
reci sau, la alte variante, minijeturi de aburi lucrând la suprapresiune.
În păturile joase ale atmosferei,
cabina individuală gonflabilă este frânată cu o paraşută
În contrast cu aparatele „de salvare orbitală”, micile aparate
militare erau dotate şi cu un echipament de luptă oarecare, indi­
ferent dacă era vorba de armament antisatelit sau aparatură de cerce-
tare-recunoaştere de mare rezoluţie. De cele mai multe ori, atât so­
vieticii, cât şi americanii au utilizat asemenea „nave” doar pentru
„a inspecta” sateliţii părţii adverse, dar fără a-i distruge. Curi­
ozitatea...
Ştim sigur că URSS a realizat şi utilizat asemenea tip de aparate
ultrauşoare. Este deci de bănuit că şi Statele Unite să fi realizat aşa-
ceva, mai ales că majoritatea lucrărilor publice provin de la ei. Mai târ­
ziu, SUA au realizat o serie de avioane orbitale de dimensiuni
mici, care erau lansate tot de pe nişte purtători stratosferici. S-a
ales varianta miniavioanelor orbitale, deoarece capsulele din cauciuc
necesitau paraşută pentru recuperarea pe sol în bune condiţii (vezi
imaginea).
În mediul public, s-a vorbit despre capsulele de salvare ime­
diat după incidentul de zbor grav de la 13.04.1970, în care a fost
implicată nava lunară Apollo-13 (mă feresc să utilizez termenul de
„accident”, deoarece este ... discutabil ceea ce s-a petrecut realmente
atunci). Însă, după apeastă „răbufnire”, brusc nu s-a mai discutat ni­
mic despre interesantele capsule realizate din... cauciuc, deşi era
152
indubitabilă necesitatea de a se pune la punct un mijloc de salvare or­
bitală. Pentru aceasta, e nevoie de un model de capsulă extrem de
stabilă în zbor, care să nu ridice dificultăţi majore în privinţa centrajului
şi sistemului de stabilizare/comandă.
Fazele etapei de recuperare a capsulei cosmice
Vostok (Rusia) de formă sferică
Fără nicio îndoială, configuraţiile optime pentru astfel de cap­
sule de mare stabilitate sunt acestea două: sferică sau piramidală.
Cum configuraţia piramidală ridica o serie de probleme, fiind prea pre­
tenţioasă pentru construirea unei capsule pilotate de dimensiuni atât
de reduse, evident că s-a optat în definitiv pentru capsula sferică...
Gagarin - făcut erou... de nemţi,
cu racheta lui Văideanu...
Ideea a pornit de la capsula (excepţional concepută !) de formă sfe­
rică, de tip Vostok („Răsăritul”, în Ib. rusă), aceea care l-a purtat pe orbita
circumterestră de 181/327 km pe Yuri Alexeevici Gagarin (12.04.1961).
Capsula aceasta, pusă la punct din cîte se pare de un colectiv
de ingineri germani, era cu mult mai avansată decât capsulele balis­
tice care erau utilizate de americani la acea dată, fiind inclusiv integral
automatizată.
Nimeni nu ştie cu exactitate câte testări ale acestei nave au făcut
sovieticii cu om la bord şi mai ales câte din acestea au eşuat. Sunt
binecunoscute numeroasele eşecuri ale americanilor (la care pro­
gramul spaţial se desfăşura în regim public, în foarte mare măsură),
mai ales că era şi presa de faţă...
153
Din câte se pare, URSS ar fi pierdut în total vreo 15 cosmo­
nauţi înainte de a se pune la punct un model compatibil de cap­
sulă spaţială, însă aceste evenimente tragice nu au fost niciodată
recunoscute oficial, astfel încât au rămas chiar şi în ziua de astăzi în
stadiul de simple speculaţii...*
Există multe asemenea speculaţii în special pe Internet, dar sur­
sele nu sunt verificabile iar „informaţiile” nu sunt bazate pe dovezi cer­
te. Cu toate acestea este puţin probabil ca sovieticii să fi nimerit „din
prima” un model funcţional de capsulă cosmică, în situaţia în care nu
aveau niciun fel de experienţă în acest domeniu...
La data la care sovieticii au preluat o parte din inginerii germani
ce fuseseră anterior implicaţi în cercetarea secretă pe marginea sis­
temelor de transport spaţial, aceşti ingineri nu ajunseseră încă la
rezultate concrete în privinţa „capsulelor balistice”, şi aceasta de­
oarece cercetarea germană în domeniul navelor cosmice fusese
axată pe sisteme de transport spaţial bazate pe alte principii. Aşa­
dar, nu pe rudimentarele „capsule balistice”.
Cu toate acestea, inginerii germani au fost în măsură să pu­
nă la punct relativ rapid o serie de capsule balistice automate ori
pilotate care, începând cu octombrie 1957 (după lansarea satelitului
Sputnik-1) au realizat mai multe zboruri-test, majoritatea sfârşind prin
eşecuri.
Programul spaţial sovietic - 1 5 morţi, unul oficial...
Problema acestor capsule era tocmai aceea că, la început, nu fu­
seseră proiectate pentru a mai reveni în atmosferă şi a se în­
toarce cu bine la sol. Drept dovadă este faptul că Sputnik-2
(03.11.1957), care a purtat la bord căţeluşa Laika, nici măcar nu a fost
proiectat pentru a putea reveni la sol, Laika fiind de la bun început
sacrificată...” Erau capsule cilindrice, nu sferice.
În ceea ce priveşte misiuneaSputnik-3 (eşuată complet pe 03.02.1958,
reîncercată în 15.05.1958 dar soldată tot cu un eşec), era destinată a
cerceta în direct centurile de radiaţii Van Allen dar nu a putut fi rea­
lizată. Ceea ce nu i-a împiedicat pe sovietici să testeze Sputnik-4 în
15.05.1960, de această dată fiind vorba chiar de un prototip experi­
mental al navei cu echipaj uman. Manevra de reintrare în atmosferă
a fost greşită iar satelitul, în loc să vină la sol, s-a plasat pe o orbită şi
mai înaltă iar în cele din urmă s-a dezintegrat la revenirea în atmos-
* N. edit.: A se vedea "Istoria secretă a Omenirii” - vol. I I .
** N. edit.: Laika a murit în timpul decolării, din cauza presiunii, lucru as­
cuns din motive propagandistice.
154
feră prin septembrie 1962.
Evident, s-a zvonit că ar fi avut pilot de încercare la bord, drept
dovadă aducându-se o serie de convorbiri radio surprinse şi înre­
gistrate de radioamatorii americani. Dar abia în 19.08.1960, nava
Sputnik-5 care avea la bord câinii Strelka şi Belka (dar şi alte vietăţi) a
fost recuperată în bune condiţii.
Aceasta nu a însemnat însă că se pusese definitiv la punct un
model de navă cu funcţionare sigură. Drept dovadă este faptul că ur­
mătorul test (Sputnik-6), realizat în 01.12.1960 a fost un eşec, anima­
lele de experienţă fiind ucise...
Sputnik-7 a fost de altfel tot un eşec, la data de 04. 02. 1961,
dar navele Sputnik-8 (12.02.1961), Sputnik-9 (09.03.1961, cu ani­
male la bord), Sputnik-10 (25.03.1961) au fost încununate de suc­
ces, motiv pentru care au şi fost prezentate public... Până în noiem­
brie 1962 au mai fost lansate şi alte nave cosmice din seria „Sput-
nik" (până la Sputnik-25) dar majoritatea au fost eşecuri.
Se poate observa că primele capsule balistice sovietice erau
de formă cilindrică, acestea fiind sursa celor mai multe dintre eşecu­
rile înregistrate; ulterior, s-a trecut la cabinele sferice...
Capsula sferică adăpostea scaunul catapultabil al pilotului fiind
cuplată la un compartiment largabil care adăpostea o serie de agre­
gate auxiliare. Motorul (treapta a lll-a a rachetei SL-IV „Semiorka”,
rachetă inventată de românul Nicolae Văideanu...) era utilizat ca mo­
tor de frânare, după care capsula sferică se desprindea, intra în at­
mosferă, pentru ca, la altitudinea de 7.000 m, cosmonautul să fie cata­
pultat în scaun iar la 4.000 m acesta să se desprindă de scaun şi să
vină la sol cu paraşuta proprie.
După cum se poate vedea în imagini, capsula sferică „Vostok”
nu era cu mult mai mare decât înălţimea unui om obişnuit, fiind de fapt
* N. edit.: A se vedea "Istoria secretă a Omenirii” - vol. II
155
o sferă cu diametrul de 2,3 m, în greutate de 2,4 tone, având în centru
montat un fotoliu catapultabil în care era aşezat pilotul. Acesta dis­
punea de comenzi manuale şi aparatură de navigaţie. Instalaţiile
auxiliare erau amplasate în afara cabinei, în cadrul unui compartiment
special, ataşat în regiunea posterioară a acesteia.
Posibilele accidente din faza iniţială a testărilor în zbor a acestei
cabine s-ar fi putut datora centrajului nesatisfăcător al acesteia,
care ar fi putut da naştere unor rotaţii periculoase ori chiar răsturnări ale
cabinei, evoluţii care în general sunt periculoase dar devin fatale în
faza de reintrare în atmosferă.
De altfel, în 24.04.1967, nava Soyuz-1 (pe atunci încă în faza „ex­
perimentală”, la primul său zbor), la bordul căreia se afla experi­
mentatul pilot Vladimir Komarov, a prezentat tocmai astfel de proble­
me de centraj nesatisfăcător şi proiectare defectuoasă a siste­
mului de orientare-stabilizare. Acest fapt a condus la pierderea
controlului asupra cabinei şi intrarea acesteia în mişcare de rotaţie,
având drept consecinţă mai întâi defectuoasa frânare aerodinamică şi
în final încurcarea suspantelor paraşutei şi prăbuşirea acesteia,
accidentul fiind mortal.
Vladimir Komarov a fost prima victimă „oficială” din cadrul
programelor de zboruri cosmice pilotate. Iar aceasta pentru că zborul
lui fusese deja „oficializat” (Komarov decolase cu succes o zi mai
devreme, în 23.04.1967, iar misiunea sa orbitală părea a fi un succes,
mai puţin numeroasele semne de instabilitate a navei în zborul cos­
mic), astfel încât moartea sa pe timpul revenirii din Cosmos nu a mai
putut fi ascunsă.
Este însă de aşteptat ca zece ani mai devreme (între 1957 şi
1961) să se fi petrecut accidente similare din aceleaşi cauze: centra-
jul nesatisfăcător, proiectarea eronată a sistemelor de control şi co­
mandă ale navei, lată de ce primele variante de nave sovietice
aveau scaun catapultabil, ulterior renunţându-se la acesta pe mă­
sură ce navele cosmice au fost tot mai bine proiectate.
În 1984, vehiculele NASA făceau mai multe zboruri zilnic !
Mai târziu (odată cu misiunea Vostok-3), cosmonautul nu s-a
mai catapultat, ci a rămas în cabină, revenind astfel pe sol. Cata-
pultarea cosmonautului nu se făcea datorită vreunei defecţiuni a
capsulei ci, doar ca măsură de siguranţă.
156
 Imaginile utilizate în cadrul acestei lucrări nu prezintă vreo cap­
sulă „secretă” (mai ales că dpdv constructiv nici nu se difereau prea
mult de celelalte...), ci modele de minicapsule care au fost făcute
publice cu timpul şi s-a discutat despre utilizarea lor militară.
De pildă, pe la mijlocul anilor '80, în plină desfăşurare a Progra­
mului Strategic „Războiul Stelelor”, autorităţile americane au anunţat
public (prin revista „Aviation Week and Space Technology”, mai 1984)
că în SUA, în cadrul programului NASP (National Aero-Space Plane)
sunt în testare o serie de vehicule aerospaţiale uşoare, de mare su­
pleţe, capabile să realizeze chiar şi mai multe zboruri spaţiale în
aceeaşi zi. Iar agenţia DARPA (Defence Advanced Research Projects
Începutul anilor '80 - pentru Space Shuttle a fost imaginată această
Agency) a preluat sarcina de a duce la bun sfârşit lucrul la aceste
cabină destinată unui transfer orbital rapid, de pe o navetă avariată şi
proiecte.
decompresată, pe o navetă de salvare...

Chiar şi zeci de ani mai târziu, tot în regim public, SUA au mai
prezentat o cabină de salvare, tot de formă sferică, pentru naveta
spaţială americană (Space Shuttle) dar de această dată nu mai era
destinată asigurării revenirii cosmonautului ocupant pe Terra, ci doar tre­
cerii prin spaţiul cosmic din naveta avariată în naveta de salvare...
Aiureli... Deoarece, Sistemul de Transport Orbital constituit de
Space Shuttle era atât de puţin fiabil, atât de greoi şi costisitor,
încât în caz de avarie orbitală a unei navete, practic nu ar fi po­
sibil să decoleze rapid o altă navetă pentru a veni în ajutorul celei
avariate...
Practic, acest tip de capsulă a rămas doar un desen pentru pro­
Printre altele, DARPA a studiat şi un mic avion-rachetă de 5 tone
gramul Space Shuttle, în schimb a fost utilizat pentru un mic vas pilo­
ce era lansat cu ajutorul unei rachete intercontinentale de tip MX..
tat lansat cu ajutorul unei rachete balistice intercontinentale. O perioa­
Pilotul era aşezat în cadrul unei mici capsule nepresurizate, fiind echi­
dă, în serviciul operativ au existat asemenea mici vase spaţiale,
pat cu scafandrier...
la mijlocul anilor '80, mai ales după catastrofa navetei spaţiale
Proiectele studiate şi experimentate cu succes în diverse faze
Challenger.
de către DARPA au avut, printre altele, drept obiect şi punerea la
Astfel de capsule nu făceau altceva decât să preia forma scutului
punct a unei capsule pilotate ultrauşoare, capabilă de a realiza in­
termic al cabinei Apollo dar, de această dată, realizat dintr-un material
serţia rapidă şi facilă pe orbita circumterestră joasă, în vederea exe­
foarte uşor şi gonflabil. În total, cu tot cu pilotul echipat în scafandrier
cutării unor misiuni speciale.
cosmic şi raniţă de supravieţuire (cu rezervele de oxigen şi apă), o
astfel de capsulă abia dacă depăşea greutatea de 200 kg...
Pe un satelit american, stăteau călare
un iranian, un corean şi un sirian !

Pornind de la toate modelele cunoscute de astfel de capsule şi

aducând o serie de ameliorări, în anii '90 s-a reluat în calcul utilizarea
acestor inedite tipuri de cabine spaţiale ultrauşoare, destinate misiuni­
Modelul unei mici capsule spaţiale monoloc... lor speciale de infiltrare în teritoriul inamic dar şi de interceptare
directă (manuală !) a sateliţilor inamici. Interesant este faptul că, la
157 158
ora actuală, state precum Iran, Coreea de Nord, Siria au capaci­
Se poate realiza şi artizanal având nenumărate aplicaţii în variate
tatea tehnologică de a realiza astfel de sisteme de intervenţie ra­
domenii.
pidă şi economică pe orbita circumterestră joasă.
34 - „Generator teluric-helio-eolian de mare randament”
Să mai menţionăm şi faptul că astfel de capsule puteau asi­
Lucrarea încearcă să combine mai multe soluţii de conversie a
gura infiltrarea greu sesizabilă în cadrul teritoriului inamic. Deco­
energiei ambientale în energie electrică, prin realizarea unui sistem-
larea avionului purtător se făcea practic pe emisfera opusă a Globului
hibrid automatizat. Se iau în calcul schema generatorului fluidodepre-
(raportată la regiunea-ţintă), pentru ca în stratosfera să fie lansată o
siv de tip „Tornado” (un brevet bazat pe aplicarea efectului Coandă),
rachetă realizată din materiale plastice, propulsată de un jet de gaze
precum şi alte soluţii extrase din bibliografia de inventică. Lucrarea
ionizate, încărcate electric în mod forţat şi accelerate în câmp magnetic.
este de interes civil şi, potrivit dimensiunilor dorite, poate presupune
Faza activă (propulsată) ar fi putut fi destul de lesne sesizată de
costuri mai mari sau mai mici.
aparatura de supraveghere inamică, însă aceasta ar fi putut remarca
Primele tentative de acest gen au fost realizate de cercetătorul şi
faptul că este vorba de o rachetă de mici dimensiuni şi care nu pare
inventatorul român Nicolae Moraru încă de la debutul anilor '80, dar
deci de utilizare militară, ci mai curând o rachetă-sondă (meteo).
fără a avea nici un ecou la autorităţi-le de atunci. De altfel, nici auto­
Odată ajunsă în spaţiul cosmic, capsula din cauciuc devine
rităţile de acum nu au o altă atitudine...
practic insesizabilă de aparatura de urmărire a inamicului, care o
35 - „Motor electrostatic rotativ de mare putere”
va interpreta drept „gunoi spaţial” (din zecile de mii de deşeuri care
Lucrarea prezintă mai multe soluţii tehnice privind dezvoltarea de
orbitează în jurul Terrei) iar din momentul intrării în atmosferă, dacă va
tracţiune prin utilizarea forţei electrostatice, evidenţiind avantajele şi
fi sesizată este încadrată în categoria de „meteorit de mici dimensiuni”.
dezavantajele fiecăreia dintre aceste soluţii, precum şi posibilităţile de
Odată cu intrarea în straturile dense ale atmosferei, va deveni
ameliorare şi perspectivele acestor tipuri de motoare, aplicaţiile pre­
foarte dificil de sesizat, fiind constituită din materiale care nu reflectă
dilecte etc.
deloc bine undele radar.
Motoarele electrostatice sunt chemate să convertească imensa
energie conservată în particulele încărcate electric, în energie cinetică,
Cu o altă Putere, România ar zbura !
prin dirijarea forţelor electrostatice pe anumite direcţii în cadrul unui
angrenaj rotativ.
32 - „Aeronavă sustentată şi propulsată termic”
Există mai multe propuneri pentru acest gen de grup de forţă,
Un tip de aeronavă care combină soluţia termodirijabilului cu so­
bibliografia de inventică fiind de altfel destul de bogată, dar în această
luţiile propulsive propuse de autori precum Vuia, Stirling, Schauberger,
lucrare voi prezenta cu titlu de exemplu doar două modele.
Tesla ş.a. Interesează în special domeniul civil dar costurile materia­
Primul este realizat la mijlocul anilor '50 de către inginerii ruşi,
lelor compozite sunt foarte ridicate.
fiind un minimotor experimental de putere 5 W, care lucra la ten­
33 - „Sursă electrochimică de măre randament”
siunea de 6.000 V cu o turaţie de 6.000 rot/min. Era utilizat un sistem
Lucrarea reprezintă o expunere generală şi rezumativă a solu­
cu material dielectric care, după cum se ştie, nu permite traversarea
ţiilor propuse pentru perfecţionarea surselor electrochimice primare şi
corpului său de către sarcinile electrice la fel ca în cazul unui metal.
secundare, aşa cum au fost formulate de Nicolae Moraru în cadrul in­
venţiei cu titlul „sursă electrochimică cu electrozi granulaţi şi electrolit
gelatinos”.
O asemenea sursă electro-chimică secundară poate fi avută în
vedere pentru alimentarea bobinajelor de excitaţie ale motorului mag­
netic. Prezintă un foarte bun raport putere electrică debitată/greutate
element şi este nesulfatabilă, deci poate funcţiona şi în regim de des­
cărcare.
Deşi invenţia este foarte veche, abia de curând, în Occident s-a
început comercializarea unor surse electrochimice de acest fel (vezi Plăcuţele statorice erau electrizate prin intermediul unei surse de
oferta societăţii Seatronic, bateriile „Gel” produse de această firmă). tensiune, iar acestea, prin inducţie, încărcau cu electricitate de semn
159
160
opus suprafaţa celuilalt dielectric sub forma unui cilindru rotativ. Încăr­
carea electrostatică a acestuia electriza particulele din compoziţia ae­
rului, formând particule ionizate de un semn sau altul. Sarcinile elec­
trice din cadrul aerului sunt respinse de plăcuţa inductoare şi astfel va
apărea forţa mecanică de rotaţie a cilindrului.
Cu cât tensiunea este mai mare, cu atât randamentul va fi mai
bun, această schemă de motor impresionând prin simplitatea sa.
Inginerii ruşi au propus de la bun început utilizarea surselor electronu-
cleare de înaltă tensiune.
În fine, prin 1989 s-a propus utilizarea schemei din fig. A, în care
statorul este un cilindru aflat în interior iar rotorul este tot un cilindru,
dispus în exterior sub o cămaşă izolantă. Cele două componente sunt
excentrice, deoarece centrul de rotaţie al cilindrului exterior nu cores­
punde centrului cilindrului interior. Împreună, aceşti cilindri formează
de fapt un fel de condensator cilindric de capacitate variabilă.
Când cele două armături cilindrice se află la distanţa minimă de
1 mm, capacitatea este maximă iar condensatorul se încarcă iar când
armăturile se îndepărtează, capacitatea va scădea şi tensiunea va
creşte, pentru ca în momentul în care distanţa devine maximă, conden­
satorul să se descarce, realizând astfel un impuls. Pentru o ten-siune
de 135.000 V şi o frecvenţă de 100 Hz, puterea impulsului este de 350
KW ! Asta înseamnă echivalentul în putere mecanică a peste 257 CP.
161
Cercetătorii de la Laboratorul de mecanica materialelor fluido-
electrice din Miinchen au fost nevoiţi ca, pentru acest motor, să pună
mai întâi la punct un fluid dielectric care să aibă proprietăţi bune: o
constantă dielectrică mare, rezistenţă electrică de asemenea mare.
Pentru aceasta, ei au utilizat un compus organic în stare lichidă. Din
păcate, un astfel de motor nu dă randament bun decât la tensiuni
mai mari de 100.000 V, de unde se impune utilizarea unor foarte bune
izolaţii electrice.
Concluzie: în România, impostorii şi lichelele fac legea...
În fine, am încheiat aici lista celor 35 de lucrări ce au făcut în mod
predilect obiectul cercetării secrete şi neoficiale, paralele faţă de cer­
cetarea publică, dând exemple în care aceste cercetări s-au regăsit
mai mult sau mai puţin în activitatea publică.
Rezultatele cercetării publice, de cele mai multe ori, devin...
nepublice, ducându-se către destinaţii necunoscute.
În ce priveşte rezultatele cercetării secrete, acestea nu ajung
nici măcar să fie intuite de public, fiind utilizate de cercuri ob­
scure în interese şi mai obscure.
Ca o concluzie la cele 35 de teme de cercetare ce s-au înşirat în
această lucrare, aş mai dori să prezint o serie de lucrări ce pot face
imediat obiectul unor programe de aplicaţii cu rezultate deosebite:
- grupul de forţă utilizând energia magnetică, cu aplicaţii im­
portante în energetică, transporturi, în industrie (acţionări etc);
- grupul de forţă utilizând sonicitatea (relativ de curând, NASA
anunţa realizarea primului motor nuclearo-sonic, format dintr-un tub în
care se află mai multe convertizoare sonice care produc dilatarea şi
contractarea succesivă a unui fluid de lucru cu o temperatură şi pre­
siune iniţială ridicată, provenită de la o pastilă de plutoniu...), inclusiv
alte aplicaţii ale sonicităţii, în energetică, transporturi, comunicaţii, teh­
nică militară, etc;
- instalaţia electronică de transport focalizat a energiei elec­
trice fără fir, cu colectare de particule încărcate din mediul ambient;
utilizată în tehnica militară, în energetică, transporturi aerospaţiale, teh­
nica intervenţiilor geofizice civile, împotriva furtunilor sau grindinei, teh­
nicile de terraformare a altor planete, în domeniul aplicaţiilor de fuzi­
une nucleară controlată, în studiul fenomenelor seismice ş. a.;
- tehnologia aerodepresivă Coandă şi Coandă-Bursuc, cu
aplicaţii importante în cadrul transporturilor (pornind de la transportul
terestru şi întubat şi până la transportul aerian), energeticii (turbina
aerodepresivă), medicinei, sistemelor de acţionări şi comenzi (fluido-
nica), în general în industrie etc;
162
 - tehnologia „combustiei termoionice” şi a cazanului cu cir­
culare forţată tip Vuia, în sensul utilizării masive (80%) a apei drept
combustibil şi a aburilor pentru conversie în energie cinetică; aplicaţii
importante în energetică şi în domeniul transporturilor terestre, dar şi
în tehnica aerospaţială la fel de bine mai ales pentru sistemele de bord
auxiliare;
- tehnologia aerodepresivă de tip Liciar-Schauberger, cu apli­
caţii importante în energetică şi transporturi, cu precădere în trans­
porturile aerospaţiale.
O mică parte din cadrul acestor lucrări, autorul acestei lucrări va
încerca să le prezinte public pentru a se trece la aplicaţii. Mai nutresc
încă o palidă speranţă că rezultatele acestor activităţi de cercetare nu
vor sfârşi prin a pleca peste graniţe în favoarea unor străini. Institu­
ţiile româneşti sunt pline de impostori, hoţi şi tot felul de lichele.
Ei sunt cei care fac jocurile...
Amintiri din viitor
Această lucrare, ce se vrea a fi un prim volum al unei serii de
cărţi destinate popularizării ştiinţei şi tehnicii neconvenţionale,
v-a prezentat cât mai pe scurt 35 de lucrări tehnice care fac obiectul
unor cercetări speciale, într-un cadru mai mult sau mai puţin public.
Unele dintre aceste lucrări au fost iniţial cât se poate de publice
dar pentru ca mai târziu să intre brusc într-un fel de „con de umbră”,
ieşind definitiv din sectorul public. Altele au mers în paralel, făcând
deopotrivă obiectul cercetării publice şi secrete.
Peste toate acestea, vom trage acum o serie de concluzii inte­
resante:
• Încă din timpuri străvechi, ştiinţa a fost împărţită în două
categorii distincte, şi anume ştiinţa oficială (aşa cum era „servită”
unei anumite categorii de oameni prin intermediul şcolarizării de un ni­
vel sau altul) şi ştiinţa secretă, care nu era accesată decât de grupuri
foarte restrânse de oameni, aleşi după criterii nici astăzi cunoscute.
Peste aceste două ştiinţe paralele trona atotputernicia Bise­
ricii (religiei), de la instituţiile clericale venind majoritatea deciziilor
care tranşau, într-un fel sau altul, orice problemă legată de ştiinţă;
Se observă un amănunt interesant: majoritatea datelor tehni-
co-ştiinţifice progresiste şi de mare valoare provin din surse stră­
vechi, cel mai adesea din surse egiptene, care la rândul lor repre­
zentau copierea unor informaţii provenite din surse şi mai vechi.
În frunte cu personaje ca Isaac Newton, Giordano Bruno, Roger Bacon,
Cristofor Columb, Leonardo da Vinci, mulţi dintre cercetătorii acelor
secole, şi-au construit convingerile ştiinţifice şi opera lor în baza unor
163
documente de provenienţă egipteană considerate „eretice”, cu toate
că, paradoxal, aceste documente erau, cu mare interes şi cu plăţi
deosebit de „grase”, strânse chiar de către Vatican şi depozitate în
locuri nici astăzi cunoscute.
• După prăbuşirea puterii religioase, ştiinţa s-a putut dezvolta
liber o perioadă de timp, perioada napoleoniană, producând ade­
vărate seisme politice în lume şi dând o lovitură de graţie Papalităţii.
Din păcate, pe la mijlocul secolului XIX, deşi s-a trezit liberă să
cerceteze ştiinţific lumea înconjurătoare, Omenirea era lipsită de un
consistent bagaj ştiinţific în care să intre date şi informaţii acumulate
de cercetarea ştiinţifică anterioară într-un mod organizat şi sistematic.
Puţinele informaţii cu adevărat ştiinţifice au provenit de la indivizi, adi­
că o serie de cercetători care cel mai adesea nu au avut legătură între
ei iar rezultatele cercetării acestora cu mare greutate şi parţial s-au pu­
tut păstra peste timp. În acest fel, în prima jumătate a sec. XIX,
ştiinţa s-a urnit cu mare greutate, pornind aproape de la zero.
Sclavagismul industrial - o realitate „democratică”
• Odată cu intrarea în a doua jumătate a sec. XIX, s-au dez­
voltat foarte mult capacităţile industriale iar orânduirea sclava­
gistă tradiţională s-a pregătit de schimbare la faţă, de o anume re­
formă şi în orice caz modificarea formei de organizare a sistemului
de exploatare a oamenilor.
Reformele nu au fost cine-ştie-ce, dar în orice caz s-au modificat
formele de exploatare şi structura sistemului, care să facă posibilă
această exploatare. A început „sclavagismul industrial”, menit să
supună masele tot unui grup foarte restrâns de potentaţi (la fel ca şi în
orânduirea sclavagistă tradiţională) printr-o metodă ce este simplă în
felul său: monopolizarea resurselor şi capacităţilor industriale şi
organizarea societăţii astfel încât să devină strict dependentă de
aceste resurse şi capacităţi. Pentru aceasta, în noua viziune, la nivel
individual, oamenii trebuiau să devină tot mai puţin independenţi.
În acest scop s-au urmărit câteva direcţii de acţiune:
- suprimarea în mod perfid a capacităţii fiecăruia de a-şi rea­
liza alimentarea cu resurse vitale (apa potabilă şi menajeră, căldura,
lumina), prin trecerea acestora exclusiv la discreţia unor autorităţi cen­
trale şi ascunderea tehnologiilor care permiteau independenţa ener­
getică a gospodăriilor individuale;
- luarea unor măsuri perfide prin care oamenilor li s-a redus ori
suprimat capacitatea de a creşte şi utiliza plantaţii şi animale, prin
tendinţa de a se realiza mari aglomerări urbane şi reducerea masivă a
populaţiei rurale, totodată organizarea oraşelor de aşa natură încât să
164
suprime individualitatea omului;
- limitarea severă până la interzicerea accesului populaţiei la
arme individuale portative şi interzicerea dreptului la autoapăra-
rea propriei vieţi în caz de pericol dar şi la achiziţionarea hranei
prin vânătoare; deci practicarea vânătorii în forma tradiţională şi mile­
nară, nu ca „sport” (?);
- ascunderea faţă de public a tuturor tehnologiilor care ar fi
permis deplasarea liberă a oamenilor, viaţa neîngrădită de „mono­
polul” industrial şi posibilitatea de a trăi paşnic şi în condiţii rezonabile
în regim de „apatrid”, aşadar neavând nicio cetăţenie şi neavând dato­
rii faţă de „stat”.
Viaţa de om liber trebuia să fie imposibilă, deoarece, în cazul
refuzului individului de a deveni cetăţean (slugă a autorităţilor de stat,
„contribuabil” la strângerea bugetului din care se înfruptă discreţionar
potentaţii, dar şi „alegător”, „carne de tun” etc), el ar fi privat de alimen­
tarea cu resursele vitale dar şi împiedicat să şi le poată procura de
unul singur, lată, acesta este „sclavagismul industrial”, ca nouă formă
de organizare a orânduirii sclavagiste.
• Odată cu instaurarea noii forme a orânduirii sclavagiste, Ome­
nirea s-a întors în mod aproape brutal la schisma „tradiţională”
din cadrul ştiinţei, prin care aceasta se dezvolta în paralel. Pe de o
parte, în cadrul unei ştiinţe mai mult sau mai puţin secrete, pe de altă
parte în cadrul ştiinţei oficiale, controlată sub toate aspectele de că­
tre autorităţile de stat şi grupurile de putere multinaţionale. Vom vedea
că tehnologii mult mai avansate au fost dezvoltate încă din anii
'30 şi aplicate începând cel puţin de la jumătatea anilor'40.
Baze militare pe Lună - un proiect din anii '50
La finele acestui prim volum, vom face doar o rapidă trecere în
revistă a tehnologiilor despre care destule date au fost prezentate în
mediul public, deşi continuarea cercetărilor s-a făcut în secret iar re­
zultatele acestor programe de cercetare nu au ajuns încă la cunoştinţa
publicului.
Vom analiza pe scurt şi o serie de capitole interesante ale isto­
riei relativ recente:
- proiectele având ca obiect realizarea unor baze militare pe
Lună şi care au fost întocmite în secret pe la începutul anilor '50, în­
cepând a fi menţionate, în documente mai mult sau mai puţin publice,
din anul 1957; ceea ce impresionează la aceste „proiecte” este faptul
că se bazează pe o tehnologie vizibil mai avansată decât aceea
oficială a momentului respectiv;
- proiectele, de la mijlocul anilor '50, având ca obiect sisteme
165
perfecţionate de propulsie termonucleară, cum este cazul aşa-
numitului „Nuclear Light Bulb”, care la nivelul anilor '60 era deja pus la
punct într-o formă avansată, în vreme ce sisteme similare prezentate
public la mijlocul anilor '90 se prezintă sub o formă mai rudimentară şi
de randament mult mai slab;
- încă de la debutul anilor '60, SUA de pildă (dar nu numai) dis­
puneau de sisteme de propulsie de tip nuclear deja puse la punct şi
testate (încă din anii '50...) dar pe care nu le-au utilizat public
DELOC; le-au realizat, le-au testat cu succes, au pornit apoi la per­
fecţionarea respectivelor tehnologii, după care nu s-a mai auzit nimic
despre aceste programe de cercetare timp de mai multe decenii...;
- în paralel cu punerea la punct a acestor sisteme de propulsie
perfecţionate, public au fost dezvoltate tehnologiile cele mai rudi­
mentare şi de cel mai prost randament; programele „Apollo” şi ul­
terior „Space Shuttle” sunt exemplele cele mai „strălucite” de selectare
parcă dinadins a celor mai proaste soluţii tehnologice dintre toate solu­
ţiile pe care le-ar fi avut la dispoziţie;
- încă de la debutul operaţiunii „Paper Clip” (aug. 1945), autori­
tăţile americane au depus toate eforturile pentru realizarea şi per­
fecţionarea tehnologiilor utilizate în secret de nazişti, în cadrul ac­
tivităţii din programul amintit lucrând şi persoane precum Henri Coandă
(autorul teoriei sustentaţiei/propulsiei aerodepresive), Alexander Lip-
pisch (inventatorul încă din anii '30 a aparatelor de zbor supersonic
dotate cu aripă delta şi a unora de tip „aripă zburătoare”), fraţii Horten
(autorii aparatelor de zbor de tip aripă zburătoare delta), ing. Richard
Miethe (cel care a condus principalele proiecte secrete naziste), fizi­
cianul Karl Nowak (cu rezultate remarcabile în domeniul fuziunii nu­
cleare controlate, tehnologiei motoarelor cu aer lichid şi a utilizării azo­
tului activ) şi mulţi alţii...; toţi cei menţionaţi au adus în SUA teh­
nologii mult mai avansate decât cele public aplicate de Werner
von Braun, acestea fiind cele mai rudimentare dintre tehnologiile puse
iniţial la punct de către nazişti şi singurele ce au apucat să le folo­
sească în război;
- deşi, în urma operaţiunii „Paper Clip”, SUA au intrat în po­
sesia unor tehnologii avansate, niciodată, din august 1945 şi
până astăzi, autorităţile americane nu au prezentat public nimic
din aceste tehnologii; nici aerodina lenticulară Coandă şi perfecţio­
nările aduse de el în deceniile ulterioare; nici aeronavele neconven­
ţionale pe care le-au prezentat americanilor inginerii Lippisch şi Horten
încă de la jumătatea anilor '40, nici aplicaţiile speciale ale sonicităţii lui
George „Gogu" Constantinescu (ne referim în special la schemele
perfecţionate de motoare şi convertizoare sonice, la tunurile cu infra-
şi ultra-sunete dar şi la „gurile de foc” utilizând proiectile autopropul-
166
sate prin unde sonice etc) şi nici baza juridică prin care SUA şi-au per­ tuia, ci şi alte echipe ce desfăşurau programe de cercetare bazate pe
mis să utilizeze invenţiile lui Ion Bazgan în cadrul unor afaceri de sute
tehnologii mult mai avansate decât cele aplicate de von Braun.
de miliarde de dolari...
Motoare cu energie solară, antimaterie, ionice
SUA şi URSS - Mari Puteri...
şi alte tehnologii SF
cu tehnică germană şi inteligenţă românească
Să vedem acum principalele sisteme de propulsie cosmică
Ştim că fizicianul şi inventatorul Karl Nowak a fost preluat de
realizate (cel puţin în regim de testare) până în momentul de faţă:
americani imediat după război. El, cel care a descoperit secretul fe­
- un motor ionic utilizând particule coloidale poate dezvolta pute­
nomenelor luminoase ce se petrec în atmosfera înaltă deasupra no­
rea de 0,17 GigaWatt, o viteză a jetului de 43 km/sec cu o tracţiune de
rilor de furtună; adică, formarea acelor fulgere care străbat vertical at­
8 KiloNewtoni, (kN), masa totală a motorului fiind de 20 tone, consu­
mosfera ajungând până la o înălţime de ordinul 100-150 km ! Nowak
mul de 200 MW şi randamentul de aproape 85%; au fost realizate şi
este cel care, în laboratorul său, a reprodus acest fenomen şi ulterior
astfel de minimotoare de puteri mici, pentru corectarea poziţiei obiec­
l-a explicat ştiinţific (în perioada interbelică...), pentru ca pe baza
telor satelizate;
acestui fenomen să inventeze motorul... cu aer.
- un motor cu efect Hall dezvoltă 19 GW pentru o viteză a jetului
Motorul aeroreactor, care utilizează fenomenul resocierii catali­
de 74 km pe secundă cu tracţiunea de 5 kN şi masa motorului de 110
tice a radicalilor atomici de oxigen în prezenţa azotului activ, este cel
tone, având un consum de 211 MW şi un randament de cca 80%;
mai puternic sistem CHIMIC de propulsie, putând dezvolta un im­
- un motor-rachetă cu arc electric dezvoltă 0,011 GW pentru o
puls specific de ordinul a 3.000-4.000 sec (viteze ale jetului cuprinse
viteză a jetului de 22 km/sec şi tracţiunea de 1 kN, masa motorului
între 30 şi 40 km/sec) şi, cum este vorba de particule ionizate, poate fi
fiind de 15 tone, puterea absorbită de 30 MW şi randamentul de 48%;
utilizat şi un accelerator magneto-hidrodinamic prin intermediul căruia
- motorul-rachetă cu antimaterie de tip ,Antimatter Initiated Mi-
cresc de peste 100 de ori performanţele de tracţiune...
crofusion” poate dezvolta în varianta sa compactizată 0,016 GW, pen­
Sunt apoi variantele perfecţionate ale sistemelor nucleare de
tru o viteză a jetului de 598 km/sec şi o tracţiune de numai 55 Newtoni;
propulsie (ce erau deja definitivate până la finele anilor '50...) şi care
- un motor-rachetă ce colectează energia solară pentru încăl­
nu au fost deloc utilizate public, în cadrul programelor oficiale.
zirea propelantului poate dezvolta 0,018 GW, viteza de 9 km/sec şi
Nu în ultimul rând, va trebui să mai menţionăm şi prezenţa inex­
4 KN tracţiune la o masă a motorului de doar 100 kg, utilizând energia
plicabilă, pe orbita terestră sau pe orbita ori suprafaţa lunară, a
solară la un randament de conversie de 63%;
unor stranii aparate cosmice despre care nu se ştie cui i-ar fi putut
- motoarele cu plasmă accelerată magnetohidrodinamic VASIMIR
aparţine din moment ce au fost sesizate şi urmărite de aparatura
(Variable Specific Impulse Magnetoplasma Rocket) dezvoltă 0,006 GW
terestră încă de la începutul anilor '50. Deci, cu mult înainte de de­
pentru viteze ale jetului cuprinse între 29 şi 294 km/sec, adică o trac­
butul oficial al „cuceririi spaţiului cosmic” în oct. 1957, cu prilejul
ţiune situată între 40 şi 400 N, un astfel de motor având 10 tone greu­
lansării celebrului Sputnik 1 sau în aprilie 1961, odată cu zborul la fel
tate şi lucrând la un randament de 60%.
de celebru al lui Gagarin.
În fine, exemplele, ar fi numeroase, pentru că şi în cadrul cer­
Toată lumea a fost şocată de „performanţa” URSS, care „din
cetării publice s-au făcut numeroase încercări de acest fel.
nimic”, deci fără să fi avut o bază consistentă de cercetare în domeniu,
Cu toate acestea, câteva tipuri de sisteme propulsive au ră­
în 04.10. 1957 lansează satelitul Sputnik 1. Abia acum se poate în
mas în afara domeniului public: sistemele de vacuumpropulsiee şi
sfârşit afla de faptul că motoarele-rachetă utilizate atunci de sovie­
sustentaţie/propulsie aerodepresionară; motoarele aeroreactoare elec­
tici fuseseră inventate, încă din timpul războiului, de românul
trotermice prevăzute cu instalaţii de accelerare a jeturilor ionizate; mo­
Nicolae Văideanu.
torul aeroreactor/rachetă cu aer lichefiat utilizând fenomenul de reso-
Ulterior, lumea a asistat la realizările americanilor care au utilizat
ciere catalitică a radicalilor atomici de oxigen sub acţiunea „azotului
tehnologia rachetei naziste V-2, programul fiind condus chiar de către
activ”; motorul-rachetă cu laser amplificat în plasmă; motoarele-ra-
Werner von Braun... Dar abia acum, publicul începe să afle că, de fapt,
chetă cu accelerator magnetohidrodinamic utilizând ca sursă de plas­
SUA nu i-a preluat de la nazişti doar pe von Braun şi echipa aces-
mă aparate de descărcare de tip Z-Pinch; sistemele de propulsie inte-
167
168
grate în cadrul carenajului vehiculului aerospaţial şi care pe baza
emisiilor radio de înaltă frecvenţă pot accelera până la viteze relativis­
te fascicolele de electroni/ioni care circulă împrejurul navei; sistemele
de propulsie utilizând câmpuri încrucişate (electric şi magnetic); siste­
mele de ecranare antigravitaţională şi de realizare a gravitaţiei artificiale...
Tehnologia spaţială există din anii '20 !
Interesant este faptul că activitatea de cercetare ajunsese într-
un stadiu avansat încă din anii '20-'30 ai secolului trecut, când ingi­
neri precum Eugen Saenger, Hermann Noordung (Potocnik), Werner
von Braun, Karl Nowak, Nikola Tesla, Viktor Schauberger, Rudolf Liciar,
Robert Goddard, Nicolae Văideanu şi Constantin Văideanu, George
Constantinescu şi Traian Vuia, Henri Coandă ş.a. au inventat şi expe­
rimentat sisteme avansate de sustentaţie/propulsie, de forţă sau con­
versie/dirijare a energiei.
În imagine celebrul Werner von Braun alături de macheta avio­
nului său orbital bietajat, ce ar fi trebuit să fie lansat vertical funcţio­
nând cu motoare-rachetă chimice.
Să mai notăm şi interesantul sistem de catapultare ce fusese
propus cu acea ocazie: mici cabine cilindrice etanşe autopropulsate şi
169
prevăzute cu paraşută de aterizare, astfel încât echipajul să poată
părăsi nava avariată chiar şi în atmosfera superioară, la mari viteze.
De altfel, SUA au mai avut în vedere, tot pe la finele anilor '40,
şi alte proiecte (militare) de aparate orbitale recuperabile, cum
este şi cazul micului avion SpaceCruiser din imagine. La acesta s-au
avut în vedere tocmai tehnologile utilizate de Eugen Saenger pentru
bombardierul intercontinental nazist Silber Vogel; printre altele, ră­
cirea pereţilor exteriori poroşi cu apă/aburi.
Să mai notăm, de asemenea, că încă din perioada interbelică,
Marile Puteri economico-militare de la acea dată au început activitatea
pentru punerea la punct a sistemelor de transport orbital şi de
legătură între Terra şi Lună. Astfel încât la nivelul anilor 1958-59,
SUA aveau definitivat lucrul la aşa-numitele programe „LUNEX” şi
„HORIZON”.
SUA au bază permanentă pe Lună din 1968 ?!
Poate părea incredibil pentru unii, dar programul LUNEX se refe­
rea, în anul 1958, la un avion spaţial reutilizabil, lansat de o rachetă
purtătoare modernă, prevăzută cu multiple trepte dispuse pe orizon­
tală (rachete auxiliare laterale). În această concepţie (superioară celei
a „Space Shuttle”...) ar fi urmat ca rachetele auxiliare să fie rând pe
rând recuperate, deci nu se sacrifica tehnica de lansare.
În imagine, vehiculul interplanetar LUNEX având ataşat motorul
de propulsie interplanetară. Concepţia aerodinamică a avionului
170
cosmic LUNEX este superioară celei a „Space Shuttle” (putem ob­
serva cât de bine seamănă cu „modernul” avion orbital X-33 Venture
Star din aug. 1999) iar acesta ar fi trebuit să debarce, până în 1961,
un echipaj de 21 de persoane pe Lună, în regiunea craterului
Kepler (în imagine).
Planul era ca, până în 1968, să fie construită o bază lunară per­
manentă în interiorul acestui crater, care are o serie de parti­
cularităţi, cum ar fi numărul mare de dune radiale formate împrejurul
craterului şi care au lungimi de sute de kilometri, făcând legătura şi cu
alte cratere importante de pe Lună. Aceste „raze” pot fi utilizate foarte
bine pentru construirea în subsol a unor culoare de legătură de
mare lungime. Tocmai în ideea construirii pe Lună a bazei perma­
nente în subsolul acesteia, s-a întocmit proiectul „Horizon”, în 1959.
Avionul interplanetar LUNEX avea un echipaj de 3 persoane,
lungimea de 16,16 m, diametrul maxim de 7,62 m şi anvergura tot de
7,62 m cu masa de 61.000 kg . Ar fi trebuit să fie construit şi utilizat de
Forţele aeriene ale SUA (USAF), lucrul la proiectele respective fiind
început încă din anii '20, primele testări avansate fiind realizate
încă de la mijlocul anilor '30 pentru ca, odată cu „Operaţiunea Paper-
Clip” (aug. 1945), SUA să câştige brusc foarte multă „experienţă” în
domeniul tehnologiei aerospaţiale.
Mulţi consideră programele LUNEX şi HORIZON ca nişte simple
idei ale anilor '50, la care s-a renunţat deoarece „erau nerealiste” sau
„întreceau cu mult nivelul tehnologic al acelor ani”. Inexact...
171
Tehnica SF - nefolosită,
tehnica rudimentară - utilizată public...
Din studierea atentă a materialelor de prezentare privind aceste
„proiecte” (atât cât au fost acestea publicate până în momentul de
faţă) rezultă o concepţie generală foarte avansată pentru acea pe­
rioadă. A nu se uita ca întocmirea materialelor s-a făcut între 1945
şi 1950, iar prezentarea oficială în 1958-1959. Ceea ce impresionează
este discrepanţa uriaşă între tehnica perfecţionată conţinută de aceste
programe şi tehnica foarte rudimentară care, finalmente, cu mari
probleme, s-a utilizat în mod public.
Să mai meţionăm totodată că, în paralel cu programele spaţiale
ale USAF, marina militară americană (US Navy) a dezvoltat indepen­
dent o serie de programe proprii, care de asemenea impresionează
prin caracterul perfecţionat al tehnologiilor implicate. În imagine, sis­
temul de transport orbital Truax-Goddard, acesta fiind plutitor şi
deci cu baza de lansare pe apă. În imagine vedem racheta plutind
alături de un portavion american...
Sistemul de transport orbital Truax-Goddard (în imagine) a fost
dezvoltat cu începere din 1937, în baza experienţei acumulate de
172
Robert H. Goddard, cel care în 1919 publica deja un amplu studiu pri­
vind tehnologia capabilă de a explora atmosfera înaltă şi spaţiul cos­
mic iar în martie 1926 experimenta primul prototip american de mo­
tor rachetă alimentat cu combustibil lichid.
În urma experimentelor încununate cu succes realizate de Goddard
între 1930 şi 1935, deja la nivelul anului 1937 s-au încercat şi primele
aplicaţii, cu participarea lui Robert Truax, cel care a propus reali­
zarea de rachete flotante care să decoleze de pe suprafaţa apei,
eventual să dispună de tancuri de balast (largabile) care să facă posi­
bilă imersiunea rachetei la adâncimi mici, realizându-se practic un fel
de submarin capabil să iasă din apă... ca să urce pe orbita cir-
cumterestră joasă.
Robert C. Truax a fost un inginer care a urmărit realizarea de sis­
teme ieftine de lansare orbitală, prin utilizarea de combustibili înde­
ajuns de ieftini, care să se autoaprindă (simplificând instalaţiile auxi­
liare ale motorului) şi care de asemenea să nu presupună prezenţa
unor turbopompe sau alte instalaţii auxiliare complicate, ci mai curând
utilizarea metodei „alimentării prin dislocare” (rezervoare de combus­
tibil sub presiune) şi, mai ales, prin renunţarea la infrastructura de
sol necesară startului. Este ştiut faptul că instalaţiile de lansare,
echipamentele auxiliare şi infrastructura de sol înghit sume uriaşe de
bani din cadrul costurilor totale pe care le presupune realizarea unui
lansator orbital.
R.C. Truax a avut în vedere combustibilii ale căror componente
(oxidantul şi carburantul) se autoaprind odată puse în contact. Adică
aşa-numiţii „hipergoli”.
Începând cu 1959, Truax a propus şi dezvoltat ideea „subma-
rinului-rachetă” Sea Dragon, care putea pluti la suprafaţa mării şi
chiar intra în uşoară imersiune, iar în 1966 fonda societatea „Truax
Engineering”, unde s-a finalizat proiectul „Sea Dragon”, de unde,
mult mai târziu, în anii '90, aveau să se desprindă proiectele Exca-
libur, Excalibur S (replici ale Sea Dragon dar la scară mai redusă) şi
SEALAR - adică „Sea Launch Rocket” (rachetă lansată de pe mare).
Truax a mai fost implicat şi în alte programe interesante, în care
au fost testate modele perfecţionate de rachete. Nimic din toate
acestea nu a fost utilizat în cadrul programelor sau aplicaţiilor ofi­
ciale, publice, ale NASA dar rezultatele testelor au fost atent urmărite
de US Navy.
173
Guvernul SUA a interzis... rachetele pentru amatori
Să mai menţionăm încă un proiect foarte interesant din anii '70,
semnat tot de Truax: racheta de mici dimensiuni Volksrocket X-3
(în imagine) destinată amatorilor, pentru realizarea de scurte zbo­
ruri suborbitale până la o înălţime de 80-100 km.
Această mică rachetă avea un diametru de numai 0,75 m şi era
compusă dintr-un set de 4 de motoare-rachetă indicate cu cifra 1 în
imagine, funcţionând cu kerosen şi oxigen lichid, fiecare din motoare
dezvoltând cca 455 kgf şi accelerând racheta până la o viteză de
3.650 km/h. Această rachetă suborbitală pentru amatori avea o lun­
gime totală de 7,2 m, un diametru de numai 0,635 m, masa goală de
cca 500 kg şi masa la start de 1.407 kg.
Volksrocket avea compartimentul 2 (în imagine) - ce adăpostea
combustibilii în cadrul unor rezervoare sub presiune; cabina pilotului
3- unde se ghemuia amatorul de zbor cosmic, fiind echipat cu echipa­
ment de supravieţuire în condiţii de presiune foarte scăzută; şi 4- para­
şuta de recuperare, a cărei voalură avea un diametru de 14,63 m.
În următoarea imagine este un proiect mai avansat de rachetă
spaţială pilotată de amatori, pornind de la Volksrocket X-3 (care a şi
fost realizată dar nu a avut acceptul autorităţilor SUA pentru a fi
utilizată de piloţii amatori), care ar fi trebuit propulsată de o rachetă de
dimensiuni mai mari, „Sea Horse” („Calul de mare”), inventată tot de
R. Truax.
X-3 Volksrocket a fost construită şi testată cu succes (la sol) în
mai multe rânduri, însă autorităţile americane s-au opus vehement
introducerii acesteia în serviciul operativ pentru zboruri de ama­
tori. Reamintesc că atunci ne aflam în plin „război rece” iar orice în­
cercare a unor particulari de a pătrunde în zona „strategică" a spaţiului
cosmic (aşa cum a fost şi cazul vest-germanilor din societatea pe
acţiuni OTRAg) era brutal sugrumată încă din faşă.
174
 În 1962, SUA puteau lansa
rachete recuperabile, de pe Ocean !
Proiectul Sea Dragon a fost finalizat prin 1962 şi se referea la
o rachetă integral reutilizabilă organizată sub forma a două trepte
suprapuse şi prevăzută cu tancuri de balast necesare aducerii rachetei
la verticală în momentul lansării. Aceasta a fost proiectată pentru a
putea pluti în apele Oceanului iar la modelele avansate, chiar şi
sub nivelul mării (uşoară imersiune) şi ar fi fost la acea dată cea mai
mare rachetă (lungimea -150 m, diametru - 23 m).
Acest lansator orbital inedit ar fi fost realizat din materiale ieftine
iar tancurile de aer/balast ar fi asigurat atât flotabilitatea, cât şi pu­
nerea rachetei la verticală, în vederea lansării. Odată introdusă în apă,
o astfel de rachetă putea naviga (asistată de nave ale US Navy) la
mare distanţă de coastă, pentru a fi lansată în Cosmos.
Prima treaptă a rachetei era echipată cu un singur motor ce
putea dezvolta 36 milioane kgf, utilizând kerosen de tip RP-1 şi oxi­
gen lichid. Alimentarea se făcea prin utilizarea azotului sub presiune
provenit din cadrul unui rezervor special.
În fine, nu vom mai insista asupra datelor tehnice din cadrul
acestui interesant proiect dar să mai notăm, totuşi, că racheta ar fi
fost capabilă să scoată pe orbita circumterestră joasă o sarcină
utilă de 550 tone la un cost cuprins între 60-600 USD/kg, ceea ce
reprezintă mult mai puţin decât costul de lansare al actualei navete,
care variază între 2.000-12.000 USD/kg iar aceasta doar teoretic,
pentru că naveta nu este neapărat încărcată la maxima capacitate (30
tone sarcină utilă).
Mai târziu, Truax a propus aplicarea tehnologiilor nucleare de
propulsie pentru îmbunătăţirea rachetei sale. Un astfel de proiect
relativ recent este Nuclear DC-X, utilizând numitul motor-rachetă
LANTR (Low Augumented Nuclear Thermal Rocket).
În imagine sunt puse, pentru comparaţie, de la stânga la dreapta,
racheta V-2, Saturn V (creată tot de Werner von Braun), apoi naveta
spaţială americană şi imensul lansator nuclear LANTR.
175
Un astfel de vehicul ar fi propulsat de un motor „aerospike” (ce
este de fapt invenţia lui Coandă, în care se aplică efectul Coandă) şi
utilizează energia termică obţinută din fisiunea nucleară; oxigenul
lichid este injectat în regim de postcombustie, pentru amplificarea trac­
ţiunii, însă, trebuie să reţineţi că toate aceste proiecte „moderne”
sunt de fapt net inferioare unora ce sunt mult mai vechi şi a căror
subită dispariţie din mediul public a fost cel puţin suspectă.
În anii '50 - rachete de 10 ori mai puternice
ca naveta spaţială actuală !
La finele anilor '50, odată cu programul NERVA (Nuclear Engine
for Rocket Vehicle Application - motor nuclear pentru aplicaţii în pro­
pulsia cu reacţie) au început cercetările şi în cadrul unor alte concepte
de utilizare a energiei nucleare pentru propulsie. Cercetarea în pro­
gramul de aplicaţii NERVA a început prin 1956 dar oficial abia în 1963,
iar în paralel s-a desfăşurat şi cercetarea în cadrul NLB (Nuclear
Light Bulb), cu toate că primele „ieşiri publice” ale informaţiilor legate
de acest program de cercetare şi testare au venit abia la mijlocul
anilor '60...
Cu această ocazie, cei capabili să citească printre rânduri au pu­
tut intui că, încă înainte de 1960, în SUA fusese experimentat un
nou tip de motor nuclearo-termic având o schemă diferită de aceea
care oficial a tot fost vehiculată în cadrul programului oficial NERVA.
Acest aşa-numit „Nuclear Light Bulb” ar fi în traducere liberă o
„lampă nucleară” sau „bec nuclear” reprezentând un motor-rachetă
nuclear cu miez gazos în care agentul de lucru este separat faţă de
agentul de răcire prin intermediul unui perete realizat din cuarţ.
Agentul de lucru este, de obicei, uraniul 235 din miezul nuclear
gazos care se încălzeşte la temperaturi de ordinul 25.000-30.000°C şi
generează puternice emisii, în special în spectrul ultraviolet.
Miezul gazos de U 235/hexaflorură de uraniu este introdus în ca­
drul unui recipient transparent realizat din cuarţ, acest material fiind
de altfel singurul care permite trecerea radiaţiei ultraviolet. Agentul de
răcire va fi distinct faţă de propelant şi circulă prin conducte din sticlă
de cuarţ iar aceasta din urmă formează aşa-numita „lampă atomică”.
Preluând căldura din peretele de cuarţ, agentul propulsor capătă o
energie cinetică foarte mare prin destindere în cadrul ajutajului.
Schema poate fi aplicată şi pentru realizarea unor genera­
toare de curent electric foarte simplificate (faţă de centralele nucle­
are clasice) prin aceea că radiaţia de extremă putere provenită de la
„lampa atomică” poate fi preluată de către elemente fotovoltaice spe-
176
cial proiectate pentru a lucra la fluxuri de radiaţie luminoasă/termică este stratul de oxid de beriliu, cu 7 sunt indicate rampele de injecţie
foarte mari. ale agenţilor de lucru pentru răcire şi propulsie (neon şi respectiv
Pe la mijlocul anilor '50, cercetătorii de la United Aircraft au în­ hidrogen) iar 8 este schimbătorul de căldură în care este circulat
tocmit un proiect de avion orbital integral reutilizabil, propulsat cu hidrogenul în vreme ce 9 este schimbătorul de căldură în care sunt
ajutorul unui astfel de „bec nuclear” (nuclear light bulb). Tot pe la circulaţi hidrogenul şi neonul.
mijlocul anilor '50'a fost proiectat şi avionul trisonic de bombar­
dament strategic XB-70 „Valkyrie”, care de altfel a fost gata de a
intra în serviciul operaţional prin 1960.
Special pentru acest avion strategic ce era capabil în forma sa
clasică să zboare cu viteze de peste 3 Mach, inginerii de la United
Aircraft au pus la punct motorul cu „bec nuclear”, în care radiaţia
calorică era obţinută de pe urma unei fisiuni nucleare controlate
în cadrul unei cantităţi mici de combustibil nuclear gazos. De ma­
re importanţă este însă faptul că nu se lucrează cu greoaiele reactoare
nucleare clasice în care miezul este solid, acestea fiind foarte grele şi
voluminoase...
Aşadar, pentru obţinerea reacţiei de fisiune nucleară se utilizează
un reactor compact cu miez gazos în care reacţia nucleară este mai În această variantă a anilor '90, motorul NLB (Nuclear Light
lesne controlabilă, temperatura de lucru nedepăşind 30.000°C. Aşa Bulb) ar avea masa totală de 31.752 kg, fiind capabil să dezvolte o
cum am mai precizat, la acest motor special avem trei „agenţi de tracţiune de 41.732 kgf (cu aproape 10 tone mai mult decât propria sa
lucru”: combustibilul nuclear (U 235), agentul de răcire (heliul sau masă) cu un impuls specific de 1.870 sec, ceea ce înseamnă o viteză
neonul) şi agentul de propulsie propriu-zis - hidrogenul tratat cu o de scurgere a agentului de propulsie de cca 18,4 km/sec, de 4 ori
suspensie foarte fină formată din microparticule metalice. mai mare decât la Space Shuttle...
Cu un astfel de motor se obţine un impuls specific de ordinul a Menţionez că acest proiect de motor s-a întocmit pentru aplicaţii
5.000 sec (asta înseamnă cea 49 km/sec viteza jetului), adică de mai în cadrul zborului interplanetar. Varianta din 1956-1960 se referea
bine de 10,8 ori mai mult decât valoarea maximă obţinută de la motorizarea unei celule aerodinamice de avion orbital şi constituia
naveta spaţială americană în momentul de faţă... un model de NLB mult mai compact şi de performanţă mai mare
decât ceea ce s-a prezentat în anii '90. Mai mult, la ora actuală (in­
Motoarele pentru rachete interplanetare - clusiv anii '90), motoarele-rachetă de tip termonuclear nu mai repre­
zintă optima soluţie, fiind mult mai performante alte tipuri de sis­
mai performante în anii '50...
teme de propulsie ce utilizează plasmă şi acceleratoare de tip mag-
netohidrodinamic sau în câmpuri încrucişate, motoarele elecro-cinetice
Deşi rezultatele cercetărilor făcute pe marginea acestei sche­
cu fascicole de electroni/ioni accelerate la viteze relativiste şi, în fine,
me au fost publicate încă de la mijlocul anilor '60, ulterior au fost
sistemele de propulsie care utilizează antimateria...
scoase din discuţie şi aproape uitate. Abia pe la mijlocul anilor '90,
Dacă acum s-au gândit să mai scoată la lumină acest proiect
când s-a pus problema găsirii unor soluţii pentru a realiza propulsia
vechi de jumătate de secol, înseamnă că este vorba de o tehnologie
interplanetară mai facilă, au fost scoase la lumină aceste soluţii
de mult timp „depăşită” de alte tehnologii care încă nu au devenit pu­
tehnologice vechi de 40 ani (la acea dată).
blice.
Mai nou, s-a şi întocmit proiectul unui motor-rachetă de tip NLB
Să reţinem, aşadar, că înainte de construirea imenselor rachete
de dimensiuni destul de mici (vezi în imagine) cu diametrul de cca
ce au dus oamenii pe Lună în cadrul programului Apollo (rachetele
4 m şi lungimea de aproape 7 m. Motorul ar avea agregatul turbopom-
Saturn V) şi care reprezentau variantele îmbunătăţite şi supradimen­
pă 1, cilindrii de cuarţ 2, carenajul motorului 3, 4 este cămaşa vidată
sionate ale rachetei naziste de luptă Vergelltung V-2 (proiectate de
care înconjoară zona activă a motorului (realizează o mai bună izolare
aceeaşi persoană, de altfel), au fost întocmite proiecte mult mai
termică între aceasta şi peretele exterior), 5 este peretele de grafit, 6
177 178
avansate dpdv tehnologic, şi au fost chiar testate acele tehnologii.
Care, de ar fi fost aplicate şi în cadrul programelor publice, ar fi avut
drept consecinţă imediată ieftinirea importantă a „activităţilor spa­
ţiale”, începând cu chiar lansarea orbitală, dar şi transferul interorbital
şi interplanetar.
Tehnologiile oficiale - preistorice faţă de cele secrete !
Un vector important l-ar fi constituit chiar avionul orbital finalizat
în a doua jumătate a anilor '50 şi care ar fi reprezentat practic North
American XB-70. Societatea americană North American Aviation a re­
alizat prototipul XB-70 Valkyrie, propunându-l autorităţilor americane
pentru a i se încredinţa rolul de bombardier strategic, adică purtător
de arme nucleare, cu rază lungă de acţiune, capabil să execute misi­
uni de luptă pe timp de zi şi de noapte, la viteze şi înălţimi mici sau
mari, inclusiv capabil de infiltrarea adâncă în spaţiul aerian inamic, la o
înălţime şi viteză atât de mare încât nici să nu poată fi interceptat de
către aviaţia de vânătoare şi artileria antiaeriană inamică.
Acest avion neaşteptat de performant pentru acei ani avea un
echipaj compus din doi oameni şi o masă (gol) de 93 tone iar încărcat
avea 243 tone sau un maxim la decolare de 250 tone. Aparatul avea o
lungime de 57 m şi o anvergură de 32 m, cu înălţimea maximă de 9,4 m.
Putea zbura cu o încărcătură totală de 157 tone (în care intra şi
combustibilul) la o viteză de max. 3.309 km/h (3,1 Mach), având o
rază de acţiune de cca 7.000 km.
De fapt, reprezenta exact avionul pe care aveau în vedere să
instaleze motorul-rachetă termonuclear perfecţionat Nuclear Light
Bulb, acesta fiind capabil de realizarea unui impuls specific de 5.000
sec (viteza de ejecţie a agentului de lucru de 49 km/sec, adică de cca
11 ori mai mare decât valoarea maximă de la Space Shuttle).
Acest avion ar fi trebuit adaptat pentru a primi la bord rezer­
voarele de hidrogen lichid şi motorul nuclear NLB în greutate de până
la 10 tone. Interesant de observat că motorul NLB prezentat la mijlocul
anilor '90, are masa de cea 32 tone şi impulsul specific de numai
1.870 sec, cu mult sub capacitatea acestui tip de motor. Varianta din
1956-1960 era cu mult mai avansată şi mai performantă decât cea
prezentată în anii '90.
În 1960 se avea în vedere un avion orbital propulsat de un motor
NLB lucrând cu jeturi de hidrogen având viteza de 49 km/sec. Debitul
de 1 kg/sec generează o tracţiune de 4.997 kgf. Deci, pentru a susţine
o tracţiune de 300 tone-forţă se utiliza un debit de 60 kg/sec, iar
raportul de masă necesar inserţiei orbitale era de cea 1,191. Ceea ce
însemna un consum de hidrogen, în vederea inserţiei orbitale, de 40 tone.
179
Rezultă că dacă alte 37 tone de hidrogen ar fi rămas necon­
sumate la bordul avionului intrat pe orbită circumterestră joasă, acesta
ar fi putut avea la bord încă minim 80 tone de sarcină-utilă, adică de
2,66 ori mai mult decât sarcina utilă maximă (teoretică) a Space
Shuttle...
Pentru aprecierea de mai sus, s-a considerat că avionul a fost
dezechipat de cele 6 grele motoare aeroreactoare şi de kerosenul
devenit inutil, în schimbul echipării cu un motor NLB şi cu o cantitate
de 70 tone de hidrogen lichid. Un astfel de avion orbital nu avea
nevoie de scut termic pentru reintrare în atmosferă, el fiind ca­
pabil să frâneze integral DEASUPRA straturilor dense ale atmos­
ferei.
Dacă a fost satelizat un avion cu masa totală de 210 tone, dintre
care 93 tone avionul şi 37 tone hidrogen rămas în rezervoare, plus 80
tone sarcina utilă, după ce sarcina utilă este lansată pe orbită, va
trebui să revină pe Terra avionul ce mai are 130 tone în total.
Admiţând că la finele frânării i-ar mai rămâne în rezervoare
16,5 tone de hidrogen (pentru manevrele de aterizare), atunci el va
consuma pentru frânare 20,5 tone, ceea ce înseamnă realizarea unui
raport de masă de 1,187 şi o frânare teoretic COMPLETĂ. Ceea ce ar
fi însemnat inexistenţa frecării cu atmosfera şi inutilitatea acelui
scut termic în greutate de 7 tone la Space Shuttle şi a cărui proas­
tă funcţionare a condus la uciderea în mod cumplit (ardere) a
7 oameni, în catastrofa navetei Columbia din februarie 2003.
Menţionăm că, în paralel, în URSS era construit avionul Sukhoi-4,
cu performanţe similare...
Aşadar, încă de la finele anilor '50, SUA dispuneau de tehnologii
spaţiale mult mai avansate, ca să nu mai vorbim de secretele tehno­
logice puse lor la dispoziţie de către Coandă ori alţi cercetători şi
inventatori. Tehnologiile dezvoltate în regim secret sunt deci cu
mult mai avansate decât acelea oficiale. Dovezile în acest sens sunt
foarte numeroase...
În 1955 a explodat... un satelit extraterestru
Să analizăm finalmente şi câteva lucruri legate de obiectele
spaţiale vădit artificiale care au evoluat în spaţiul cosmic mai mult
sau mai puţin periterestru în perioada în care „era spaţială” oficial nici
nu începuse.
În cadrul literaturii de profil apărută în limba română, autorul
col. ing. Gheorghe Zarioiu a publicat în lucrarea „Omul din nou pe
Lună”, apărută la Editura Apollo-Oltenia, Craiova 1993, o serie de
informaţii legate de satelitul circumterestru misterios, de mari di-
180
 mensiuni, observat în 18 decembrie 1955. Gh. Zarioiu a închinat
acestui eveniment pag. 282-284 din cadrul lucrării susmenţionate, în
acest text trecând în revistă evenimentele misterioase din 1955 şi
relatările pe marginea acestor evenimente, făcute de profesorul astro-
fizician S.P. Bojici (URSS), geologul I. Zolotov, astrofizicianul Vladimir
Azaha şi prof. Vladimir Kazanţev.
De altfel, în mod discret, NASA a acordat o atenţie specială
acestui eveniment, în anii ulteriori, traiectoriile orbitale ale multor sa­
teliţi necesitând corecţii pentru a nu se izbi de fragmentele obiectului
cosmic explodat pe orbită în decembrie 1955.
Aşa cum au precizat oamenii de ştiinţă citaţi de lucrarea lui
Zarioiu, era vorba de un obiect care evolua pe o orbită la 2.000 km
înălţime faţă de suprafaţa terestră, diametrul acestuia fiind de cca
60-70 m. Din motive necunoscute, acest corp a explodat fragmen-
tându-se în două mari bucăţi cu diametrul de aproximativ 30 m
fiecare, dar şi alte 8 mici fragmente care plutesc în Spaţiu în apro­
pierea celor două corpuri.
Era evident vorba despre un obiect artificial care a explodat pe o
orbită înaltă, mult deasupra regiunii în care putea lua contact cu
păturile superioare ale atmosferei iar acest eveniment se petrecea în
1955 (!), cu doi ani înainte de debutul oficial al activităţilor spa­
ţiale omeneşti.
După ce SUA şi URSS au început să exploreze oficial şi direct
spaţiul cosmic periterestru, este evident că au dorit interceptarea
obiectelor respective. În acest sens, trebuie menţionat că prima navă
cosmică oficială care a ajuns în zona misteriosului satelit explodat a
fost cabina Gemini-11, în perioada 12-15.09.1966, de această misiune
fiind legate importante observaţii OZN.
„Gemini” - program pentru interceptarea sateliţilor
Merită de asemenea amintită, în acest context, evoluţia progra­
mului spaţial „Gemini”:
- Gemini-3 (23.03.1965), cu Virgil Grissom şi John Young la bord,
testează manevrabilitatea capsulei pe orbită în cadrul unui scurt zbor
de cca 5 ore;
- Gemini-4 (03-07.06.1965) îi duce pe orbită, timp de 4 zile, pe
Edward White şi James McDivitt, aceştia interceptând ultima treaptă a
propriei lor rachete purtătoare în cadrul simulării unei misiuni de
interceptare orbitală, în care pentru prima oară în cadrul programului
spaţial american a fost testată şi tehnologia destinată „activităţilor
extravehiculare”: E. White a ieşit în afara cabinei Gemini ajutat de un
dispozitiv de propulsie individuală, cu misiunea de a fotografia şi ins-
181
pecta ultima treaptă a rachetei; aceasta fiind tot o simulare, un antre­
nament în vederea interceptării şi inspectării directe şi nemijlo­
cite de către astronauţi a unor sateliţi-ţintă;
- Gemini-5 (21-29.08.1965), cu Gordon Cooper şi Charles Conrad la
bord, a avut drept scop antrenamentul pentru ridicarea apogeului
orbitei (manevre interorbitale) şi interceptarea unui satelit utilizând
radilocatorul de bord, în care sens, de la bordul cabinei Gemini a
fost lansat un mic satelit REP utilizat drept ţintă şi s-au realizat multiple
manevre de apropiere/îndepărtare şi intercepţie; de asemenea, s-a
testat acuitatea vizuală în Cosmos;
- Gemini-6 (15-16.12.1965), cu Thomas Stafford şi Walther
Schirra, şi Gemini-7 (04-18.12.1965), cu Frank Borman şi James Lovell
la bord; s-a testat interceptarea spaţială dintre două nave cosmice
pilotate, acestea manevrând pe orbită, apropiindu-se şi îndepărtân-
du-se succesiv una de alta;
- Gemini-8 (16.03.1966), cu Neil Armstrong şi David Scott: simu­
lare a unei interceptări spaţiale; defecţiuni ale sistemului de con­
trol/direcţionare; misiunea a fost întreruptă după mai puţin de 24 ore;
- Gemini-9 (03-06.06.1966), cu Th. Stafford şi Eugene Cernan la
bord; se fac manevre orbitale largi, nava urcând până aproape de
înălţimea de 800 km, în care se testează în special radarul de bord
şi capacitatea de intercepţie orbitală a unor ţinte aflate pe orbite
înalte;
- Gemini-10 (18-21.07.1966), cu John Young şi Michel Collins;
se testează pe orbită echipamente perfecţionate de intercepţie
(radar şi motor de manevră interorbitală) dar şi echipamente perfecţi­
onate de deplasare extravehiculară a astronauţilor în vederea in­
terceptării manuale a unor sateliţi-ţintă;
- Gemini-11 (12-15.09.1966), cu Ch. Conrad şi R. Gordon la
bord; dacă veţi căuta în bazele de date UFO (OZN), veţi găsi deseori
menţionate observaţiile „ozenistice” şi filmele realizate cu acea
ocazie de cei doi astronauţi; nava pilotată de ei a urcat pe orbită la
peste 1.500 km pentru a intercepta misteriosul satelit explodat în
decembrie 1955; nu s-au putut apropia de el, fiind la rândul lor
interceptaţi de către alte nave, de provenienţă necunoscută.
Dacă cititorii interesaţi vor căuta pe Internet sau în alte surse
publice, vor putea găsi destule informaţii legate de această misiune de
interceptare spaţială pe care SUA a încercat-o în septembrie 1966, la
11 ani după evenimentul cosmic misterios. Să notăm că misiunea
Gemini-11 constituia, la acea dată, zborul cosmic american pilotat la
distanţa cea mai mare faţă de Terra...
De asemenea, ca fapt divers, ar mai trebui menţionat că, după
eşuarea misiunii de interceptare spaţială directă a obiectului cos-
182
 Este plauzibil ca un astfel de proiectil autoghidat de mici di­
mic de pe orbita de 2.000 km, următoarea misiune Gemini-12 (11-
mensiuni să fi lovit pila de combustie (sursa electrică) a navei
15.11.1966) a rămas pe orbita joasă la 297 km, nemaifiind încercată
Apollo-13, provocând spargerea rezervoarelor acesteia dar fără a le
o interceptare a satelitului acela explodat pe orbită... înainte ca
incendia aşa cum ar fi făcut un scurt-circuit. Dar cine şi de ce a tras în
oamenii să ajungă oficial acolo !
Apollo-13, este mai greu de aflat sau de bănuit...
Apollo 13 - lovită de un ghinion... sovietic ?

Ulterior, toate zborurile cosmice din cadrul programului „Apollo”

s-au făcut departe de regiunea satelitului „buclucaş”. Apollo-7 a
zburat pe orbită circumterestră joasă, Apollo-8 în jurul Lunii (trecerea
pe la nivelul orbitei de 2.000 km făcându-se în mare viteză...), Apollo-9
a testat nava lunară pe orbita circumterestră joasă, Apollo-10 a zburat
în jurul Lunii până la o înălţime de numai 15 km, Apollo-11 a fost prima
aselenizare, Apollo-12 a doua aselenizare, Apollo-13 a eşuat în con­
diţii încă misterioase.
Dacă ar fi fost lovită de un meteorit, acesta ar fi făcut praf nava
perforând-o dintr-o parte în alta; dacă ar fi fost un scurtcircuit urmat de
incendiu la bord şi explozia unui rezervor de oxigen lichid, aşa cum s-a
pretins finalmente, ar fi explodat cu această ocazie întreaga cantitate
de combustibil aflată în rezervoare, 18.413 kg de aerozină-50 şi tetra-
oxid de azot.
Cele două substanţe chimice menţionate sunt hipergolice, adică
se autoaprind atunci când sunt puse în contact; este deci clar că nimic
nu a perforat rezervoarele de combustibil, căci dacă s-ar fi petrecut
aşa-ceva, nava exploda ca şi un baton de dinamită...
S-a spus: „un scurt-circuit a dus la explozia unui tanc de oxigen”.
La o asemenea gogoriţă nu se poate răspunde decât: nici vorbă ! Dacă
tancul de oxigen (ce alimenta sursa de energie electrică şi de aer res­
pirabil) ar fi explodat ca urmare a unui scurt-circuit („flamă electrică”),
atunci oxigenul s-ar fi aprins, ar fi făcut explozie împreună cu rezer­
voarele conţinând peste 18 tone de combustibili hipergolici (foarte
sensibili...) şi acesta ar fi fost sfârşitul poveştii.
În calitate de cunoscător al tehnicii de luptă, vă pun în vedere că
anumite proiectile autoghidate utilizate în acţiunile de luptă pen­
tru interceptarea de ţinte terestre/navale/aeriene, se folosesc de
sursa de energie electrică existentă la bordul navei-ţintă, pentru a
o localiza, urmări şi intercepta, lovind taman regiunea navei unde
se află sursa de curent electric a acesteia.
Este vorba de proiectile autoghidate perfecţionate la care urmări­
rea ţintei nu se mai face pe bază de „amprentă termică” în infraroşu
(tehnologia clasică), ci pe bază de sesizare a câmpului electromag­
netic generat de sursa electrică a navei-ţintă.

183 184
 CUPRINS „Epoleţii lui Coandă” şi „rucsacul lui Justin Capră” 87
Construiţi-vă un... fotoliu zburător! 90
Cuvântul autorului 3 Avio-helicopterele ridică 40 to la 2.300 m 93
OZN-urile - extraterestre sau terestre ? 7 Aviaţia-o invenţie românească 94
Vehiculele spaţiale neconvenţionale - o realitate tehnică 8 „Cel mai modern avion militar” - tehnologie din anii 70 ! 96
Motorul magnetic - fabricat în România din 1973 ! 11 Coandă şi avioanele invizibile” 100
OZN-urile din Belgia - o tehnică terestră 12 Ce nu vor petroliştii - motorul cu apă !..... 101
Motorul laser fotonic - un concept Nikola Tesla 13 Limuzină pe bază de... aer şi soare 104
Motoarele-rachetă cu radicali atomici 14 Marele „defect” al maşinilor electrice şi cu apă -
Viitorul navigaţiei cosmice - motoarele cu apă ! 15 nu consumă petrol..... .. 106
Avioanele puteau zbura cu motoare pe aburi! 17 Sclavia modernă a automobiliştilor 107
Motorul cu aburi Vuia producea 1.200 CP !! 20 Inventatorii români puteau schimba soarta Omenirii ... 109
Naziştii se pregăteau să bombardeze SUA !! ,. 21 ...dacă n-ar exista Oculta ! 110
Prototipurile naziste - superioare... avioanelor de azi 22 Maşinile electrice-sabotate profesionist., 112
Datorită României, Hitler a fost învins la timp ! 24 Marea Neagră - o imensă sursă de energie 115
„OZN-urile trabuc” - (şi) tehnică de spionaj terestră ! 26 Propuneri pentru Armata română 116
Cercetarea secretă - transformarea SF în realitate 27 Infiltrare cu... termodirijabilul mare .117
Propuneri pentru... înălţarea României. 29 Oglinda solară - cât... 586.000 de hidrocentrale Bicaz !! 119
În anii '40, România putea fi o Mare Putere ! 37 De ce nu obosesc păsările şi peştii 120
„Udovilul” destinat transportului rapid pe apă 38 Noile dirijabile - 700 km/h, nici-un zgomot!...... 121
Submarinul-avion - o invenţie românească 39 CIA nu minţea - OZN-urile erau baloane. Dirijabile 122
Războiul rece-dus cu... invenţiile românilor 42 În Germania anilor '20 se proiectau staţii orbitale ! 125
HIMAT-avioane cu... tehnologie OZN 45 România - ţara marilor inventatori 127
„Avioanele viitorului” - tehnica... anilor '50 ! 46 Dirijabile de... 2 km la 46 km altitudine.......... 128
Tehnica secretă” - publică după 50 ani...., 51 Apa oxigenată - cel mai periculos agent 129
Anii '60 - amintiri din viitor! 53 Lecţiile lui Vuia şi Moraru pentru NASA 133
OZN - marele secret. Militar 56 Capsulele gonflabile - de la salvare la infiltrare 135
N A S A - o Agenţie... preistorică ! 57 Autorul şi obtuzitatea generalilor 135
Racheta piramidală... plutitoare şi ajutajul Coandă-Bursuc 60 Celulele „Speznatz” - interesate de galeriile subterane
Nava... profetului Ezekiel - inspiraţie pentru NASA 62 ale României 136
Racheta piramidală - invizibilă, antiradar, recuperabilă 63 MIG-ul lui Mitrică - lovit de... un „foo-fighter” rus 137
NASA nu depăşeşte tehnica germană din 1944 ! 65 Ce putea face autorul pentru România... 138
Aerodina lenticulară Coandă - un proiect ultrasecret 66 Ocolul Pământului... pe post de satelit 139
Bombardierele naziste - proiectate să reziste... secolului XXI 68 NASA - umilită de o firmă din RFG... 142
„Superavionul” american din Golf - tehnologie Cum pot deveni politicienii sateliţi. La propriu 145
germană din 1944 ! 69 Lăutarul Liciar-savant, nu... inginer - lăutar 147
Progresul şi bunăstarea Omenirii - duşmanii Elitei 74 „Cercetaşul - cosmonaut” zboară cu... 25.000 km/h !!! 149
Progresul tehnic - vămuit de Ocultă 77 URSS şi SUAîşi „inspectau" reciproc sateliţii 151
Lansator orbital economic... cât muntele Omu 78 Gagarin - făcut erou... de nemţi, 153
Spaţiul cosmic - un câmp de luptă 80 Programul spaţial sovietic - 15 morţi, unul oficial 154
Farfuriile zburătoare - navele de pasageri ale viitorului! 80 În 1984, vehiculele NASA făceau mai multe zboruri zilnic !.. 156
Aparatele individuale de zbor 82 Pe un satelit american, stăteau călare un iranian,
un corean şi un sirian ! 158
185
186
Cu o altă Putere, România ar zbura ! 159
Concluzie: în România, impostorii şi lichelele fac legea 162
Amintiri din viitor 163
Sclavagismul industrial - o realitate „democratică”... 164
Baze militare pe Lună - un proiect din anii '50 165
SUA şi URSS - Mari Puteri... cu tehnică germană
şi inteligenţă românească 167
Motoare cu energie solară, antimaterie, ionice şi
alte tehnologii SF 168
Tehnologia spaţială exista din anii '20 ! 169
SUA au bază permanentă pe Lună din 1968 ?! 170
Tehnica SF - nefolosită, tehnica rudimentară - utilizată public.... 172
Guvernul SUA a interzis... rachetele pentru amatori 174
În 1962, SUA puteau lansa rachete recuperabile,
de pe Ocean !.. 175
În anii '50 - rachete de 10 ori mai puternice ca naveta
spaţială actuală 176
Motoarele pentru rachete interplanetare -
mai performante în anii '50.... 177
Tehnologiile oficiale - preistorice faţă de cele secrete ! 179
În 1955 a explodat... un satelit extraterestru 180
„Gemini” - program pentru interceptarea sateliţilor 181
Apollo 13-lovită de un ghinion... sovietic? 183