Femeile lui Dalì (introducere în patologia

seducţiei)

Alexandra Rusu
23.10.2004

Salvador Dalí
Chipuri ascunse
Editura Humanitas, 2004

traducere de Ileana Cantuniari

Citiţi un fragment din această carte.

Citiţi cuvîntul înainte şi postfaţa acestei cărţi.
Citiţi cronica lui Alex Leo Şerban despre această carte.
*****

Femeile lui Dalì (introducere în patologia seducţiei)

Paradoxal, Chipuri ascunse nu e romanul prin care îl descoperi pe Salvador Dalì ca scriitor. Dar
e romanul prin care îl redescoperi ca pictor. Al corpului feminin, orgiastic şi inocent în acelaşi
timp. Dalì şi Dalila, eterna poveste.

În Chipuri ascunse - singurul său roman, care nu s-a bucurat de prea mare vîlvă în America
anilor '50, cînd a fost publicat - Salvador Dalì pictează femei. Banal, aţi putea spune, după
Marele masturbator şi "iconografia" digestiv-anală, cu care ne-a obişnuit maestrul suprarealist,
sau după Arta pîrţului: manualul falsului artilerist nedeclarat. Dar ascultaţi (sau priviţi) mai
departe: Solange de Cléda, femeia-copac, de o frumuseţe statuară, îngerească (să nu uităm că
Dalì credea în îngeri), experimentează împreună cu contele de Grandsailles (bărbatul-demon) un
fel de sexualitate ocultă. Sau orgia pură, inocentă, mistică. Ce înseamnă asta? Desigur, după Dali,
cea mai înaltă treaptă a erotismului, Kamasutra spiritelor alese. Care este condiţia esenţială? Ca
cei doi amanţi să nu se atingă niciodată. Evident.

Alt "tablou": Betka, femeia-copil, cu păr roşcovan şi buze groase, îşi petrece adolescenţa în
cafenelele pariziene, dansînd tango şi oprindu-se doar ca să-şi caute cutiuţa cu opiu între sînii
uriaşi ("De fiecare dată când am vrut să te iubesc, am avut chef să-ţi tai sînii", aude la sfîrşit).
Cînd e fericită, mănîncă biscuiţi pe malul Senei. E protagonista orgiilor impure, cu acrobaţi.
Cecile Goudreau, lesbiana, este un mare obiect al dorinţei: trăieşte într-o casă acoperită de un
muşchi verzui, în permanenţă apos, are un corp divin şi privirea tristă - seduce ca mod de a
exista. "Călugăriţa", femeia-monstru, cu membre inegale, exercită o atracţie animalică, stăpîneşte
fără a putea fi luată în stăpînire. Veronica, femeia aurie, e înconjurată de haloul purităţii ei - nu
poate merge decît goală sau în haine de sac. Se îndrăgosteşte de un bărbat fără chip (un aviator-
erou, mutilat într-un accident), pe care îl seduce printr-un singur gest: aşezîndu-şi piciorul gol pe
pământ, într-un subsol murdar, în timpul bombardamentului. Şi între ei erotismul e lipsit de
atingeri: între castitate şi obscenitate nu există diferenţe, una o conţine pe cealaltă sau, uneori,
abstinenţa e cea mai mare perversiune.

În cazul lui Dalì, chiar nu poţi să faci abstracţie de picanteriile biografice, povestite de el (în
Jurnalul unui geniu, cu ficţionalizarea de rigoare) sau de alţii (Breton, Lorca, Buñuel). Orgiile
pure din roman seamănă izbitor cu reţetele de castitate pe care Dalì povesteşte în jurnal că le
urma cu sfinţenie - "vrăji de dragoste". Iar Solange de Cléda, cu haloul ei de "sfîntă" în sens
strict dalì-nian, e un fel de Gala ("supra-femeia" vieţii lui Dalì) cu savoire faire-ul saloanelor
pariziene de la începutul secolului XX - o salonnière, cea mai rafinată dintre femei, mereu la
modă.

De ce n-am vorbit decît despre femeile lui Dalì? O să înţelegi singură, când citeşti cartea. Dar îţi
dau un indiciu: la aceste femei-picturi-bijuterii din roman primeşti ca bonus o secvenţă cu Hitler
ascultînd muzica lui Wagner, moment în care o să-ţi dai seama, poate, că toţi bărbaţii lui Dalì
sunt de fapt unul singur (mai mult nu spun). Şi încă ceva: în acelaşi capitol afli şi care e cel mai
frumos tablou din lume, după părerea lui Salvador Dalì (foarte surprinzător, nu unul pictat de el).
În fine, dacă mai pui la socoteală şi faptul că romanul nu e unul suprarealist, cum am fi pariat cu
toţii, ci are un aer bun de "Renaştere regăsită", fraza barocă a lui Dalì din jurnal şi o atmosferă cu
"citiri" din Stendhal şi Proust, eu zic că merită. Mai ales că, dacă rareori ai ocazia să vezi cum
pictează un scriitor de geniu, acum ai una dintre şi mai rarele ocazii de a vedea cum scrie
(ficţiune) un mare pictor. Şi folosesc "a vedea" la propriu, pentru că e un roman pe care îl "vezi"
filmic - şi aici apare, totuşi, elementul suprarealist: Solange de Cléda, îmbrăcată în blănuri
argintii, cu lungi gheruţe albe, de pisică (ale erudiţiei ei) etc.

Cînd termini romanul, ţi se face dor de Dalì-pictorul şi de Cîinele andaluz (celebrul film al lui
Dalì şi Buñuel). Sau îţi vine cheful să defineşti cledalismul (de la numele eroinei) ca maladia
unui secol care tocmai a trecut... şi parcă nu prea: un fel de sado-masochism angelic, infinit de
seducător. Şi care întotdeauna se sfîrşeşte cu tîmpla sprijinită în palmă.