24.

a) Transportul apei prin membrane

-o membrană semipermeabilă de-o parte şi de alta a căreia se află soluţii diferite, de
concentraţii diferite.
Fluxul de apă Japa prin membrană =numărul de moli de apă ce traversează unitatea de
suprafaţă a membranei în unitatea de timp:
Japa = - Papa (Δp -Δπ)
Papa =coeficientul hidrodinamic de permeabilitate al membranei (depinde de grosimea
membranei şi de mobilitatea apei prin membrană),
Δp =diferenţa dintre presiunile efective de-o parte şi alta a membranei
Δπ =diferenţa dintre presiunile osmotice ale soluţiilor aflate de-o parte şi alta a membranei.
π = RTc → Δπ = RTΔc

Δc = diferenţa dintre concentraţiile osmolale:

Japa = -Papa (Δp - RTΔc)

Daca membrana nu este perfect semipermeabilă, se utilizează coeficientul de

semipermeabilitate ε = raportul dintre fluxul osmotic real şi fluxul osmotic printr-o membrană
semipermeabilă.
Dacă în soluţiile separate de membrană există mai multe specii de solviţi având coeficienţii de
permeabilitatea εi şi diferenţele de concentraţie Δci → fluxul de apă prin membrana:

- dacă Δp > Δπ are loc ultrafiltrarea =separarea coloizilor şi a macromoleculelor de cristaloizi

şi de moleculele mici.
→prin difuzia acestora printr-o membrană sub acţiunea unui gradient de presiune. Presiunea
are rolul nu atât de a accelera ultrafiltrarea, cât să împiedice endosmoza.

- dacă Δp < Δπ se produce osmoza.

In membranele biologice (selectiv permeabile), însoţită de difuzie.

Contribuţia proteinelor la presiunea osmotică a lichidelor biologice este mică, dar ele determină
o repartiţie inegală a cristaloizilor.

b) Osmoza în biologie
Compoziţia osmolară şi ionică a fluidelor biologice este aceeaşi. Dacă o soluţie urmeaza
a fi injectată, ea trebuie să aibă aceeaşi presiune osmotică ca a plasmei sanguine - soluţie
izotonică (izoosmotică). În caz contrar apar două posibilităţi:
- soluţie hipertonică (hiperosmotică) πsoluţie > πplasmă: apa părăseşte hematiile, acestea micşorându-
şi volumul;
- soluţie hipotonică (hipoosmotică) πsoluţie < πplasmă: se produce hemoliză, hematiile îşi măresc
volumul datorită influxului masiv de apă şi se sparg.
 Izotonicitatea lichidelor biologice se face prin schimburi de apă şi electroliţi, la nivel
tisular. Când introducem cantităţi mari de lichid în sânge trebuie să ne asigurăm că soluţia
o
introdusă este izotonică (soluţii izotonice: serul fiziologic 9 /oo şi glucoza de 5%).
Fenomenele de osmoză şi de ultrafiltrare asigură schimburile de apă între celule şi mediul
extracelular şi, împreună cu unele substanţe dizolvate, între compartimentul vascular şi
interstiţial.
Presiunea osmotică a plasmei sanguine este dată de suma presiunilor osmotice datorate
micromoleculelor, ionilor şi macromoleculelor.
πpl = π micromolecule + π ioni + πmacromolecule

O hematie introdusă într-o soluţie

hipertonică îşi va micşora volumul, în timp
ce o hematie introdusă într-o soluţie
hipotonică îşi va mări volumul

Endoteliul capilar = membrană semipermeabilă în raport cu proteinele din plasmă (nu

pentru apă, ioni, micromolecule).
Diferenţa dintre presiunile efective intravasculară şi extravasculară:
-in capilarul arterial: Δp = 32 mm Hg
- în capilarul venos: Δp = 12 mm Hg.
Diferenţa dintre presiunile osmotice Δπ este constantă pe toată lungimea capilarului Δπ =
28 mm Hg.
La capătul arterial: Δp > Δπ, are loc ultrafiltrarea apei cu moleculele şi ionii dizolvaţi, către
spaţiul extravascular.

La capătul venos: Δp < Δπ, are loc reîntoarcerea apei în compartimentul vascular împreună cu
produşii de catabolism prin osmoză.
Împreună asigură schimbul de apă (impreuna cu unele substante dizolvate) între compartimentul
vascular şi interstiţial.

Distribuţia presiunilor la nivelul

endoteliului capilar

Dacă reabsorbţia apei nu se realizează corespunzător în capilarul venos, apa se

acumulează în lichidul interstiţial dând naştere la edeme.
Osmoza mai intervine şi în creşterea ţesuturilor.
25. a) Eliminarea renală a apei şi a cataboliţilor toxici
-Are loc în două etape:

1.ultrafiltrarea glomerulară

2.reabsorbţia tubulară.

Nefronul este format din corpusculul renal Malpighi şi din tubii renali.

Ultrafiltrarea la nivelul glomerulului sub presiunea 42 mmHg, această presiune fiind

determinată de presiunii arteriale ducând la diminuarea eliminării renale.

O parte din apă şi unele substanţe necesare organismului (aminoacizi, glucoză,

ioni de sodiu si clor) trec din urina primară în sânge prin reabsorbţia tubulară.
Fenomenele de transport prin care are loc reabsorbţia sunt difuzia şi transportul
activ, micşorându-se astfel foarte mult volumul de urină.

b) Rinichiul artificial
Fiind un catabolit al metabolismului proteic, ureea trebuie să aibă un nivel constant în
o
sânge de 35 mg /oo, peste acest prag apar deficienţe renale grave, fatale.

Creşterea concentraţiei de uree apare ca urmare a dezechilibrului în producerea urinei

legate de pierderea funcţiilor renale. În aceste cazuri, detoxifierea sângelui se face cu
ajutorul rinichiului artificial.

Sângele este filtrat prin dializă care foloseşte o membrană din plastic,
semipermeabilă, care permite particulelor de dimensiuni mici, cum ar fi molecule sau
ioni, să o străbată în ambele direcţii, în timp ce particulele coloidale şi macromoleculele
sunt reţinute de o parte.
Soluţia de dializă este salină şi uşor hipertonică, acest lucru asigurând o presiune
osmotică mărită în compartimentul care conţine sângele, determinând apa să treacă în
dializor (curent endosmotic).

Glomerul: p = 75mmHg
π= 28 mmHg
capsula lui Bowman: p'= 5 mmHg
π= 0 mmHg

ultrafiltrarea la nivelul glomerulului: 75 –28 –5 = 42 mmHg

Pentru eliminarea completă a cristaloizilor, soluţia spre care se desfăşoară dializa

trebuie în permanenţă înlocuită. Acest lucru se face pentru a împiedica atingerea unui
echilibru ionic între cele două compartimente, care ar duce la încetarea fluxului.
Viteza de dializă este influenţată de dimensiunea porilor membranei, de temperatură, de
vâscozitate, de încărcătura electrică a membranei
26. Structura şi funcţiile membranei celulare

= ansamblu de structuri supramoleculare aflat la periferia celulei care separă mediul

celular de interstiţial
-Seapara si organitele celulare de citoplasma.
-9
6-10 nm (1 nm = 10 m) → delimitează două medii care au caracteristici fizico-chimice diferite
(lichidul interstiţial şi citoplasma).
Funtii: -împiedica mişcarea liberă a particulelor între două compartimente adiacente
(lichidul interstiţial şi citoplasma) → are rolul unei bariere fizice active.
Lichidul interstiţial şi citoplasma sunt sisteme disperse având ca solvent apa, iar ca faze
dispersate electroliţi (ioni de Na, K, Cl, Ca, Mg), macromolecule (de ex. proteinele), organite
intracelulare (de ex. mitocondriile) şi molecule polare mici, în concentraţii diferite. Lichidul
interstiţial şi citoplasma au aceeaşi osmolaritate (300 mOsM/l), → fiind lichide izotonice.
- semipermeabile şi selective → membranele celulare regleaza volumul şi compoztia
mediului intracelular.
→ menţine la valori constante compoziţia şi volumul intra- şi extracelular.
Structura membranei celulare a fost studiată prin microscopie electronică, difracţie de raze X şi
recent, vizualizată cu ajutorul microscopiei de forţă atomică.

Principalii constituenţi ai membranelor biologice sunt lipidele şi proteinele, conform

modelului mozaicului fluid proteolipidic al lui Nicholson şi Singer: membrana este formată
dintr-un bistrat lipidic, în care sunt inserate proteine şi glicoproteine.
Acest model presupune distribuţia uniformă a diferitelor tipuri de lipide în bistrat. Simon
si Ikonen au demonstrat existenţa asa numitelor microdomenii lipidice (“lipid rafts”) de
colesterol şi sfingomielina care nu sunt solubile în detergenţi nonionici, adică prezenţa unor
insule membranare, lipidele nedistribuindu-se uniform pentru a forma bistratul lipidic.
Rol bistrat lipidic: formarea matricii pentru fixarea proteinelor.

Lipidele
= molecule insolubile în apă şi uşor solubile în solvenţi organici.
=50% din masa membranelor celulelor animale
6 2
-densitate: 5⋅10 lipide / 1 μm arie de membrană.

- formează matricea pentru fixarea proteinelor.

= amfifile → prezintă capăt polar (extremitate polară ce interacţionează cu apa) şi una/mai multe
catene alifatice puternic hidrofobe (formate din două lanţuri de hidrocarburi=cozi hidrofobe).

→Această conformaţie influenţează mişcarea moleculei lipidice în planul lateral al membranei.

Capetele polare au radicali fosfat şi sunt fie ionice fie neutre, au o distribuţie asimetrică a
sarcinii electrice determinând orientarea în câmpul electric sau magnetic.
Cele mai importante clase de lipide întâlnite în constituirea bistratul lipidic sunt:
fosfolipidele, glicolipidele şi colesterolul.
 Fosfolipidele =derivaţi ai glicerolului (acool simplu)/ai sfingosinei (alcool complex).

–fosfolipide care conţin colină: fosfatidilcolina, sfingomielina

-care nu conţin colină: fosfaditiletanolamina, fosfatidilserina, fosfatidilinositol etc.
 Una dintre cele două cozi hidrofobe ale fosfolipidelor se prezintă sub forma unui lanţ
drept de acizi graşi saturaţi, iar cealaltă prezintă o mică buclă datorită unei legături duble cis
nesaturate.
Fosfolipidele sunt asimetric distribuite în bistrat → pe partea interstiţială a membranei
se afla fosfaditilcolina şi sfingomielina, iar pe partea citoplasmatică a membranei se afla
fosfaditiletanolamina şi fosfaditilserina care are şi sarcina electrică negativă.
 Glicolipidele conţin la capătul polar molecule de zahăr (glucoză/galactoză), ele fiind
întâlnite exclusiv pe suprafaţa extracelulară a membranelor lipidice.

 Colesterolul → se orientează în biomembrane cu grupările hidroxil din structura inelară

steroidă în vecinătatea capetelor polare ale fosfolipidelor.

→ interacţioneaza şi imobilizeaza parţial grupările hidrocarbonate din cozile fosfolipidelor,

având ca efect scăderea fluidităţii biomembranelor.

27. Interacţia fosfolipide – apă

Capetele polare ce conţin gruparea fosfat interacţionează cu moleculele polare de apă.
Deoarece cozile moleculelor amfifile sunt hidrofobe, interacţiunea cu moleculele de apă este mai
slabă decât interacţiunea dintre moleculele de apă → la contactul cu apa, cozile hidrofobe sunt
eliminate din contactul cu aceasta.
În funcţie de concentraţia fosfolipidelor în apă, se pot realiza trei tipuri de structuri:
- monostrat lipidic (pentru concentraţii mici de fosfolipide), prin împrăştierea unei soluţii de
lipide pe o fază apoasă se formează spontan un monostrat la interfaţa aer/apă unde capetele
polare ale lipidelor sunt orientate către apă, iar cozile hidrofobe către aer.
→lipidele sunt surfactanţi (au proprietatea de a scădea coeficientul de tensiune superficială al
apei).

- micele (concentratii mari), catenele alifatice se vor orienta către interior, iar capetele polare vin
în contact cu faza apoasă
- bistraturi (concentraţie foarte mare de fosfolipid), capetele polare vin în contact cu faza
apoasă, iar catenele alifatice sunt împachetate paralel una cu alta; miezul lipidic fiind hidrofob
este exclus din faza apoasă, iar bistraturile lipidice se închid spontan formând vezicule stabile.

Bistratul lipidic =o structură dinamică, prezentând fluiditate: moleculele lipidice

prezintă mişcări de translaţie în stratul în care se află (difuzie laterală), rotaţie în jurul axei
proprii, rotaţie descriind o suprafaţă conică, flexie, basculare dintr-un strat lipidic în celălalt.

Experimentul Gorter – Grendel (1925)

(iniţiatorii modelului de bistrat al membranei plasmatice): dacă membrana plasmatică este
bistrat, atunci, suprafaţa ei trebuie să fie jumătate din cea ocupată de totalitatea lipidelor sale într-
un monostrat.
→au măsurat suprafaţa eritrocitelor recoltate de la diferite mamifere la microscop.
→au extras lipidele din membrana eritrocitelor, au împrăştiat lipidele la supraţata aer/soluţie
salină şi au măsurat aria monostratului obţinut.

Prin compararea celor două tipuri de măsurători s-a obţinut raportul 2:1 pentru diferitele celule
roşii, confirmând astfel modelul de bistrat al membranei plasmatice.
 Organizarea spontană în apă a moleculelor lipidice

Bistratul lipidic este o structură

dinamică, prezentând fluiditate

Tipuri de proteine membranare

Colesterolul în bistraturile lipidice Transcitoza