Inmormantarea si pomenirile pentru morti

Autor: Pr. Eugen Dragoi

CUPRINS
 Scurta lamurire pentru cititori
 Inmormantarea
 Taina mortii. Moartea dreptului si moartea pacatosului
 Priveghere si Stalpi (Cina)
 A treia zi si vamile. Semnificatia zilelor a noua si a patruzecea
 Ritualul inmormantarii
 Rugaciunea
 La cimitir
 Mijlocirea Bisericii
 Pomenirea dupa inmormantare
 Milostenia
 Pomenirile de dupa inmormantare
 Alte randuieli si povatuiri

1
Scurta lamurire pentru cititori

Textele care urmeaza sunt extrase din lucrarea Parintelui Mitrofan (calugar rus din secolul
trecut), Viata repausatilor nostri si viata noastra dupa moarte (talmacita in romaneste de
Mitropolitul Iosif Gheorghian). Parintele Dumitru Staniloae scria despre ea: "Cartea aceasta
este socotita de mare folos credinciosilor si Bisericii intregi, pentru intretinerea legaturii
dintre cei in viata si cei plecati dintre ei [...]. Intr-o epoca in care gandul la moarte, sub
influenta mentalitatii occidentale, este constant reprimat in favoarea unei atentii acordate
exclusiv vietii pamantesti, cartea de fata reprezinta o indrumare nepretuita pentru
sustinerea in inimile crestinilor ortodocsi a perspectivei pe care ne-a daruit-o Revelatia."
(din prefata volumului 1 al editiei integrale, aparut in 1993 la Editura "Anastasia").

Fie ca Dumnezeu sa ne pomeneasca intru imparatia Lui, cu toti cei pe care-i purtam in
ganduri si in inimi, vii sau mutati de la noi.

Inmormantarea

Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura
(Biblia) arata ca atunci cand "omul merge la locasul sau de veci", trupul trebuie "sa se intoarca in
pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu care l-a dat" (Eclesiastul 12,5-7). Bogat
sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne
prezentam inaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar
legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe
care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si
nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor.

Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat
apar pareri si traditii diferite in legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii.

Pentru a evita atat confuziile, dar si superstitiile si datinile fara sens ori care nu au nici o
legatura cu credinta crestina ortodoxa, an insemnat cele ce urmeaza, folosind lucrarile
mentionate in bibliografia de la sfarsit, incercand astfel sa sprijinim familia decedatului.

Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajaza alte institutii

(oficiul starii civile, medicul specialist in eliberarea documentului de constatare a decesului,
administratia cimitirului etc.), ci numai aspectele in care Biserica si slujitorii sai sunt
implicati.

Povatuirile au mai mult caracter practic, intrucat nu ne-am propus - si nici nu e cazul - o
abordare teologica a mortii si ceremonialului inmormantarii.

Ce trebuie sa facem ?

Moartea unui dintre crestini este, fireste, prilej de indurerare si intristare. Cand se intampla
decesul, familia trebuie sa anunte preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitand
ajutorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care
membrii familiei trebuie sa apeleze. Astfel si preotul isi ia masurile cuvenite pentru a implini
2
cum se cuvine slujbele de pomenire si inmormantare. De la biserica se vor solicita doliul, un
sfesnic, lumanari, tamaie, carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara
curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixeaza cu
preotul data si ora inmormantarii si orele potrivite pentru slujbele de seara premergatoare
inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage
clopotul bisericii, "pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe
calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta".
Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa botezului prin
care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate
(inchipuind vesmantul cel nou al nestricaciunii, cu care vom invia la ziua judecatii) si este
pus in sicriu, cu privirea spre rasarit (intrucat de acolo va veni Hristos la invierea tuturor).
Pe piept i se pune o icoana sfintita (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru
Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul care se
aprinde atunci cand preotul slujeste.
Trupul e acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui
Hristos.
La capatul mortului se asaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin la inmormantare
aprind lumanari, rostind rugaciunea scurta "Dumnezeu sa-l/s-o ierte!"
Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul
slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina
faptelor bune cu care crestinul va intampina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumanarea este
si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de
Hristos care a spus: "Eu sunt lumina vietii: cel ce-Mi urmeaza Mie, nu va umbla in intuneric,
ci va avea lumina vietii" (Ioan 8,12).
Deasupra usii de la intrarea in casa se asaza o panza de doliu (de culoare neagra) care
ramane acolo pana la pomenirea de 40 de zile.
De retinut:
 Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre
rude si cunoscuti. Cei care doresc sa sprijine baneste familia indoliata pot sa o faca punand
banii pe o tava care se poate aseza langa sicriu ori in alta parte a casei.
 Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra,
numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare,
barbatii nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalti
trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
 De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui
decedat ori cand plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu
cuvintele "Dumnezeu sa-l/s-o ierte!"
 Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-i gasim adunati
langa trupul raposatului.
 Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dinimeata, buna ziua etc. care nu se folosesc
in astfel de momente.

3
Taina mortii. Moartea dreptului si moartea pacatosului

Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta
despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a
omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: « Si se va
intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce
l-a dat pe el » (Eccl.12,7).

Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu

pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine - prin
prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.

Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-
o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii
ajung la cea mai adanca batranete ?". Si Dumnezeu ii raspunse: "Antonie, vezi numai de tine !
Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste.".

Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica:
viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.

Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia
spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni
in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos,
in parabola bogatului si a lui Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de trup,
intra in aceeasi zi in rai sau in iad. « Adevar zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai. » (Lc. 23,
43), a zis Hristos talharului celui bun.

Astfel fiecare suflet despartit de trupul sau va fi in rai sau in iad. Cand? Astazi, a zis
Mantuitorul. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu
invatatura Bisericii despre vami si despre a treia, a noua si a patruzecea zi dupa moarte?

Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau
intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A
treia , a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, caci dincolo de mormant
imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi. Misterul mortii este
poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.

Noi stim si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu
desavarsire ce i se intampla prin marturisirea Sfintei Biserici - stalpul si confirmarea
adevarului - care nu a cazut niciodata din invatatura sa si nici nu poate cadea, pentru ca este
invatata de Duhul Sfant.

Astfel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup:
"Ingerii - buni si rai - se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va
pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia
ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un
mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si
rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul intr-o mare bucurie si insotit de

4
ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni in iad
unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul).

Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora
asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. "Cum pot sa-ti spun, zise
ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in
timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul
flacarilor si s-ar fi facut cenusa. Cand veni ceasul mortii mele, duhurile cele rele ma
inconjurara din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste
caini, insa altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca
asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am
vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadu indrazneala. Abia
atunci demonii se indepartara putin de patul meu. Unul din ingeri intreba cu manie pe
demoni: « Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor,
pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau?
Voi n-aveti a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o
parte din el. » Atunci demonii se tulburara si incepura a arata faptele mele cele rele,
savarsite in tineretea mea, si strigau: « Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare
lucru si cutare lucru ? ». In sfarsit veni moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului,
insa nu are carne si nu alcatuieste decat din oase omenesti. Ea aduse cu sine mai multe
instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet
tremura de frica. Sfantii Ingeri au zis catre moarte: "Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet
de legaturile trupesti, caci el nu are mare povara de pacata.". Moartea se apropie de mine,
lua o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor
instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Perdui astfel
bratele si picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma imi
taie capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea
pregati o bautura intr-un vas pe care-l apropie de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a
sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu putu sa o suporte, se infiora
intr-atat si se arunca afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor.

Cand m-am intors, am vazut trupul meu ce zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-
am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma
tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii incepura a cauta
faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele
cele bune, facute in viata mea cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in
cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata se arata Sfantul nostru Parintele
Vasile, care zise catre Sfintii Ingeri: "Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am
rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu mi l-a dat.". Zicand aceste cuvinte, a scos de la
san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: "Cand veti trece prin vamile
vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparati-l cu aceasta. Eu
sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si
dau aceasta punga sufletului care m-a slujit.". Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile
cele rele fura inmarmurite; incepura a scoate gemete tanguitoare si se indepartara. Apoi
iarasi se arata Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. Deschise
vasele, unul dupa altul, si varsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de
miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul zise catre ingeri: "Cand
veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care

5
a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfantul se facu nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am
indreptat spre Rasarit.".

Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele

lor sunt puse in cumpana si:

 Daca partea dreapta e mai ridicata decat cea stanga, sufletul este primit in rai, in mijlocul
ingerilor;
 daca cele doua parti ale cumpanei sunt deopotriva, atunci fireste ca mila lui Dumnezeu
capata biruinta;
 cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca
inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta, judecata
omeneasca, si judecata milostiva);
 cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata cea
mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate.

Acestea sunt imprejurarile care insotesc moartea omului.

Mantuitorul, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii

generale pentru aceeasi idee, spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a
dreptului este frumoasa. « Nebune, intru aceasta noapte ti se va cere sufletul tau  » (Lc.12,
20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam.
(Lc.16, 22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atarna felul
mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa sau cumplita, dupa cum vom fi indeplinit
poruncile lui Hristos: "Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in Evanghelie.".
Ca urmare, o continua cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o
moarte dulce si pasnica.

Nu numai cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti
cu duhul. Nu numai cei bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor
cumplit, dar si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu rabdare si marime de suflet.

Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l
poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele
dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul
despre moartea dreptului: "Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor
faptele nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare
bucurie cand sunt chemate sa iasa din trup si sa reintre in repausul lor vesnic".

"Moartea pacatosului este cumplita." (Ps. 33, 21) - este insasi marturisirea Cuvantului lui
Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatos. Pacatosul este acela ce
calca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale. Dupa cum virtutea, reflectandu-se
in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face a naste in suflet
frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, pentru ca, in chiar momentul
iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit fiind pe pamant si cu care,
impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se uneasca in vesnicie. Iata ce
spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: "Cand sufletul
pacatosului paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri
intunecate inconjoara sufletul si-l duc in teritoriul lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta.
6
Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade cand
paraseste aceasta lume.

7
Priveghere si Stalpi (Cina)

In zilele de pana la inmormantare, preotul este chemat de familie, de regula, dupa-amiaza,

pentru a savarsi slujba "Stalpilor" sau cina. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita
bisericeste panihida) pentru sufletul celui raposat, la care se adauga citirea unor parti din
cele patru Evanghelii.

Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia in care se aprinde carbune si se
pune tamaie, precum si o coliva (de obicei din fructe, cozonac, biscuiti etc), un pahar cu vin
si mancare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme.

Coliva facuta din grau fiert, indulcit cu miere sau zahar, inchipuie insusi trupul mortului,
deoarece hrana principala a trupului omenesc e graul. Ea este totodata o expresie materiala
a credintei noastre in nemurire si inviere, fiind facuta din boabe de grau, pe care Domnul
Insusi le-a infatisat ca simboluri ale invierii trupurilor: « dupa cum bobul de grau, ca sa
incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot asa si
trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune » (I
Corinteni 15,36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia colivei reprezinta
virtutiile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care
nadajduim ca a dobandit-o mortul.

In timpul cat preotul savarseste slujba, arde si toiagul asezat pe pieptul mortului.

De retinut:

 Unii credinciosi pregatesc tamaia cu care se va tamaia decedatul in obiecte improvizate

(linguri, cani, farfurii, cutii de conserve etc), ceea ce nu numai ca este inestetic si nepractit,
dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situatii, este
indicat sa se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o catuie (obiect destinat
pregatirii tamaiei si tamaierii) sau sa se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de
un meserias priceput.
 Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tamaia sa se foloseasca drept "foc" sau "jar" spirt,
hartie, capete de lumanare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum
si miros neplacut, anihiland mirosul aromat al tamaiei si afectand respiratia celor prezenti.
Cel mai potrivit este sa se procure carbune special pentru cadelnita si catuie.
 In timpul slujbei inceteaza orice alta activitate, iar cei prezenti pastreaza linistea si o
atitudine serioasa, rugandu-se impreuna cu preotul pentru sufletul celui raposat. Nu se
vorbeste, nu se fac gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment de rugaciune, membrii
familiei trebuie sa-si impuna o retinere de a plange zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu
tulbura randuiala slujbei. Cei care tin lumanari aprinse in maini sa fie atenti sa nu aprinda
hainele celor din jur si sa aiba grija sa nu curga ceara pe jos, fie ca sunt in casa, la capela
mortuara sau in biserica.
 Daca in ziua respectiva este zi de post, mancarea trebuie sa fie de post, asemenea si alimentele
folosite la alcatuirea colivei. Pentru a nu gresi, este bine sa ne uitam in calendarul bisericesc,
intrucat sunt si perioade de dezlegare la anumite mancaruri de dulce.
 Dupa plecarea preotului este bine, daca se face priveghere de toata noaptea, sa se citeasca de
credinciosii mai evlaviosi, din sfintele Evanghelii si Psaltirea.
 Nu se fumeaza, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, ci se pastreaza o atitudine
solemna.
8
 Unii credinciosi, in situatia cand decedatul nu s-a spovedit si nu s-a impartasit sau nu i s-a
aprins lumanarea atunci cand si-a dat sufletul, solicita preotului la ectenie (rugaciunea de
pomenire) sa adauge "mort nespovedit, neimpartasit si fara lumanare". Intr-adevar, Biserica
ne invata ca "trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie (adica ultima
impartasire, inainte de a-si da sufletul) este socotita, pe drept cuvant, nu numai ca o mare
paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata,
daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija". Dincolo de aceste situatii, in
cazul cand moartea s-a produs accidental, iar decedatul cand era in viata se spovedea si se
impartasea, catehismul ortodox ingaduie ca atunci cand se face pomenire sau parastas pentru
astfel de morti, numele lor sa fie insotit de aratarea "mort neimpartasit si nespovedit", iar
uneori si "fara lumanare".

9
A treia zi si vamile. Semnificatia zilelor a noua si a patruzecea.

Unde se afla sufletul imediat dupa despartirea sa de trup? Ce semnifica a treia zi, a noua zi
si a patruzecea zi ? In ce interval de timp trece sufletul vamile vazduhului si cand are loc
judecata particulara?

Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre
starea sufletelor mortilor in timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a
indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua
zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul
casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace
trupul sau. Apoi, dupa exemplul Mantuitorului, Care a inviat a treia zi dupa moarte, tot
sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica
se roaga in acea zi pentru cei morti.

Spatiul nesfarsit ce desparte pamantul si cerurile, spatiu ce desparte Biserica triumfatoare

de Biserica luptatoare, se numeste - in limbaj comun, ca de altfel si in Sfintele Scripturi si in
scrierile Sfintilor Parinti - aer. Astfel, prin cuvantul aer nu intelegem substanta eterica ce
inconjoara pamantul, ci, pur si simplu, spatiul. Acest spatiu este plin de ingeri cazuti, al
caror scop consta in a intoarce pe om de la mantuirea sa, facand din el instrumentul rautatii.

Sfantul Ioan, care s-a facut vrednic de a vedea marile taine dumnezeiesti in Apocalipsa ,
zice ca ingerii cazuti au fost izgoniti din locasul lor ceresc (Apoc. 12, 7-8). Unde au gasit ei
refugiu? Dupa Cartea lui Iov, noi vedem limpede ca locuinta lor este in vazduhuri (aer), iar
Apostolul Pavel ii numeste « duhurile rautatii raspandite in aer » si pe capetenia lor
« domnul puterii vazduhului ». Indata dupa caderea primilor oameni si izgonirea lor din rai,
paza pomului vietii a fost incredintata unui heruvim; cu toate acestea, un alt inger cazut s-a
pus la randul sau in calea spre rai, pentru a impiedica pe om sa intre in el. Portile cerului s-
au ferecat si domnul intunericului acestui veac nu lasa sa mai intre in rai nici un suflet
despartit de trupul lui; dreptii, afara de Ilie si Enoh, se scoborau in iad ca si pacatosii.

Primul care a strabatut trecerea neumblata a raiului a fost Iisus Hristos, biruitorul mortii,
sfaramatorul iadului; din acel moment portile s-au redeschis. Dupa Domnul, talharul cel
bun si toti dreptii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, au trecut acea cale fara
piedici. Sfintii fac cu usurinta aceasta calatorie si, chiar daca duhurile rele se straduiesc a-i
opri, virtutiile lor le acopera pacatele. Aceste duhuri vor avea cu atat mai mult dreptul de a
opri sufletul nostru, dupa ce s-a despartit de trup si se va urca spre Dumnezeu, cu cat noi,
deja fiind luminati prin lumina Mantuitorului si avand libertatea de a alege intre bine si rau,
ne facem cu toate acestea sclavii si executantii pacatoaselor lor vointe.

Pe pamant sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, sa ajunga a se recunoaste si,

printr-o sincera cainta, sa capete de la Dumnezeu iertarea pacatelor sale. In schimb, dincolo
de mormant, sarcina de a descoperi sufletului starea sa de pacat o au ingerii cei cazuti.
Demonii, ca stapani ai raului pe pamant, or sa-i infatiseze acum toate faptele sale cele rele,
amintindu-i totodata imprejurarile care au insotit lucrarea raului. Sufletul va recunoaste
atunci greselile sale si prin aceasta recunoastere va preveni judecata lui Dumnezeu. Astfel,
judecata lui Dumnezeu nu este decat o confirmare a ceea ce sufletul deja a pronuntat asupra
lui insusi. Pacatele urmate de cainta nu se mai socotesc si nu se mai amintesc, nici la vami,
nici la judecata. La randul lor, ingerii cei buni infatiseaza la vami faptele bune ale sufletului.
10
Tot spatiul dintre pamant si ceruri este impartit in 20 de parti sau tribunale, iar sufletul,
trecand pe acolo, este acuzat de catre demoni de pacatele sale. Fiecare vama, dupa cum le
numesc Sfintii Parinti in scrierile lor (duhurile rele se numesc vamesi), corespunde unui
anumit grup de pacate. Duhurile rele acuza sufletul nu numai de pacatele de care el e
vinovat, ci inca si de acelea pe care nu le-a comis, dupa marturisirea Sfantului Ioan
Letsvithnik.

Noi imprumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii in care vamile se succed.
Pe calea cerului, mergand spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama , unde duhurile rele,
dupa ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza pacatele sale facute prin
cuvant (vorbe desarte, flecareala, cuvinte obscene, jigniri, luare in ras a lucrurilor sfinte,
cantece patimase, ras s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciuna, calcare
de juramant, luarea numelui lui Dumnezeu in desert, calcarea fagaduintelor facute lui
Dumnezeu, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului); a treia vama este a calomniei
(calomnierea aproapelui, vorbirea de rau, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea
propriilor sale greseli si pacate); a patra vama este a lacomiei (betia, obiceiul de a manca
intre mese si in ascuns, uitarea rugaciunii inainte si dupa mese, nepaza postului,
imbuibarea, desfatarile, in sfarsit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vama este a
leneviei (lenevire la slujbele divine si la rugaciunea fiecaruia, neglijenta la lucru, lene); a
sasea vama este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe fapta); a saptea vama este
aceea a zgarceniei si a iubirii de arginti; a opta vama este a camatariei; a noua vama este a
inselatoriei (judecati strambe, masuri false si alte inselatorii); a zecea vama este a geloziei; a
unsprezecea vama e a mandriei (ambitii, mandrie, prea buna parere de sine, lipsa de respect
fata de parinti, cler, superiori, in general neascultari); a douasprezecea vama este a maniei;
a treisprezecea vama este a razbunarii; a paisprezecea vama este a uciderii; a cincisprezecea
vama este aceea a magiei (vraji, amestec de otravuri, farmece, chemarea demonilor); a
saisprezecea vama este a necuratiei (tot ce tine de acest pacat: ganduri, pofte si fapte
necurate, iubirea trupeasca a persoanelor nelegate prin casatorie, voluptatea, priviri
pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a saptesprezecea vama este cea a
adulterului (necredinta in casatorie, caderea in pacat a persoanelor harazite lui Dumnezeu);
a optsprezecea vama este aceea a pacatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a
nouasprezecea vama este a ereziei (false cugetari asupra religiei, lepadarea de credinta
ortodoxa, hula, blasfemia); in fine, ce de pe urma, a douazecea vama este aceea a
nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.

Cunoscand starea sufletelor dupa moarte, trecerea vamilor si infatisarea inaintea lui
Dumnezeu, care toate au loc in a treia zi, Biserica si rudele, aratandu-si dragostea lor pentru
cel mort, roaga pe Domnul a-i ierta pacatele si a-i inlesni trecerea vamilor.

Dupa ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru
a privi frumusetile raiului. Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care
sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In aceasta contemplatie el uita
cu totul scarbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, daca el este impovarat de
pacate, se intristeaza reprosandu-si ca si-a irosit viata in negrija si ca nu L-a slujit pe
Dumnezeu dupa poruncile Sale.

11
Ispravind vizitarea raiului, a noua zi (dupa despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou
la Dumnezeu, pentru a I se inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in
ziua a noua.

Dupa a doua inchinare, Domnul porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede
sufletul suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In timpul a
30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si tremura de frica sa nu fie condamnat
acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi dupa despartirea sa de trup, se urca pentru a
treia oara sa I se inchine Creatorului. Si atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se
cuvine sufletului, dupa faptele sale si dupa viata pamanteasca. Astfel, are loc judecata
particulara, in a patruzecea zi dupa moarte; iata pentru ce Biserica se roaga pentru morti in
acea zi.

Deci, ziua a patruzecea dupa moarte este ziua decisiva pentru soarta sufletului in viata
viitoare. Este judecata particulara a lui Hristos, care hotaraste starea sufletului numai pana
in ziua Judecatii de Apoi - Judecata generala. Aceasta stare a sufletului, corespunzand cu
viata sa de pe pamant, nu este starea sa definitiva, pentru vesnicie, ci este supusa
schimbarii. Iisus Hristos, in a patruzecea zi dupa Invierea Sa, a inaltat natura umana la
gloria suprema, asezand-o pe tronul dumnezeirii Sale, la dreapta Parintelui. Asadar, dupa
dumnezeiescul Sau exemplu, raposatii, intr-a patruzecea zi dupa moartea lor, intra in starea
ce se cuvine valorii lor morale.

Urmand pilda Domnului Care, dupa inaltarea Sa a patruzecea zi, a sezut pentru totdeauna
la dreapta lui Dumnezeu, asteptand pana se vor pune vrajmasii Lui asternut picioarelor
Lui (Evr. 10, 12), tot asa si sufletele mortilor, al caror destin a fost stabilit prin judecata
particulara a lui Hristos, raman in acea stare (nu insa fara posibilitate de schimbare) pana in
ziua Judecatii generale.

Sa punem asadar inima si credinta noastra in iubirea Mantuitorului Care, chiar intru slava
Sa, este neincetat preocupat de vesnica noastra mantuire, de mantuirea ta si de aceea a
raposatului care iti este scump; roaga-L deci pentru el, ca prin harul Sau sa vindece relele
sufletului celui mort, sa indeplineasca ceea ce-i lipseste, sa ierte pacatele, sa-l curete si sa-l
aseze in randul fericitilor. Credinta si rugaciunile tale, unite cu rugaciunile Bisericii, vor fi
de un mare ajutor pentru raposatul tau in ziua judecatii lui Hristos, asteptand Judecata cea
de pe urma.

Prin urmare, vedem ca sufletul, dupa despartirea sa de trup, locuieste inca doua zile pe
pamant si se inalta in a treia zi catre Dumnezeu, pentru a I se inchina; apoi petrece in rai
urmatoarele sase zile, urmand cele treizeci de zile in iad. In a patruzecea zi afla care va fi
starea sa pana la Judecata cea de pe urma cand, numai atunci, sufletele vor primi hotararea
definitiva.

12
Ritualul inmormantarii

In ziua si la ora stabilita de comun acord cu preotul pentru inmormantare, rudele pregatesc
tamaia si ofera preotului si cantaretului cate o lumanare aprinsa.

Dupa slujba ce se oficiaza la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se
organizeaza procesiunea de inmormantare, care ramane aceeasi pana la cimitir.

Convoiul mortuar se aranjaza astfel: in frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa
la capataiul mortului); urmeaza cei ce poarta coliva si vinul, pomul cu darurile ce sa impart
saracilor (simbol al vietii si al mortii, inchipuind raiul in care se doreste a ajunge sufletul
mortului), cei cu coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cantaretul si preotul, carul
mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti.

Pe drum pana la biserica si apoi pana la cimitir, se canta "Sfinte Dumnezeule" funebru de
catre cor sau credinciosi, sub conducerea cantaretului.

Cand convoiul ajunge la anumite raspantii de drumuri ori in locurile legate de viata si
activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul zice in dreptul sicriului extenia
pentru morti.

De retinut:

 Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci cand decedatul este scos din casa pentru
inmormantare este pagan si exprima mentimerea unei superstitii care denota ignoranta.
 Fanfara la inmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa, care n-a admis cantarea
instrumentala in cult. De multe ori, astfel de formatii canta piese muzicale populare,
romante, marsuri, care sunt in total dezacord cu sobrietatea evenimentului inmormantarii.
Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicita si putinul respect ce-l
poarta celor decedati. Indeosebi, in perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitata
cu desavarsire angajarea unei fanfare la inmormantare.
 In timpul slujbei la biserica se va pastra aceeasi atmosfera de liniste si de reculegere.
 Celor prezenti li se impart lumanari aprinse (uneori insotite de o batista, o panza alba sau un
prosop, precum si un covrig, un mar sau un colacel etc.) de sufletul celui raposat. Cei ce
primesc aceste daruri sunt datori sa spuna "Dumnezeu sa-l ierte" sau "Bogdproste!"
(Cuvant slav, incetatenit la noi, dar care in traducere inseamna tot "Dumnezeu sa-l ierte!").
Aceste formule inlocuiesc pe cea obisnuita de "multumesc" ori frantuzismul "merci" care nu
se folosesc in asemenea ocazii.
 Unii credinciosi atentioneaza persoanele insarcinate cu oferirea lumanarilor, adesea chiar in
timpul slujbei, sa nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este
nefondata. Oferirea si primirea lumanarii aprinse reprezinta credinta comuna in "Lumina-
Hristos" care calauzeste sufletul decedatului pe calea vesniciei. Cu atat mai mult, rudele
apropiate sunt chemate sa se adauga celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte in
maini simbolul "luminii celei neapuse"
 La sfarsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi saruta icoana aflata pe pieptul
mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentand
sarutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertarii si al impacarii prin care ne luam
ramas bun de la cel care pleaca dintre noi, se face in perfecta ordine si liniste, intrucat ne
aflam in locasul bisericii si nu trebuie perturbata atmosfera slujbei de inmormantare.
13
  Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este pagana si trebuie parasita. Cu
acest ban se credea ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) al
infernului. A atasa un ban de Sfanta Cruce reprezinta o impietate si perpertuarea unei
superstitii pe care orice crestin ortodox nu o poate sustine.
 Cand preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la semnsul
cuvintelor, se reped sa dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta
trebuie evitat, ridicarea piedicii urmand sa se petreaca nu in biserica, ci la cimitir, pe
marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: "Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau
(aici ii spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc", iar a doua rugaciune: "Si-i iarta lui
toate cate a pacatuit cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, dezlegandu-l si de legatura pusa
in orice chip asupra lui, cu care el insusi din manie sau din alta pricina s-a legat pe sine...".
Deci este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru
dezlegarea pacatelor.
 Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce in biserica unde raman pe parcursul slujbiei
inmormantarii. In coliva, colac si in capete se parind lumanari, arzand tot timpul slujbei.
 Coroanele si pomul raman la usa busericii.
 Barbatii vor intra in locasul sfintei biserici cu capul descoperit.
 La capataiul celui decedat se asaza unul sau doua sfesnice, in care cei prezenti aprind
lumanari.
 La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, langa cruce, cineva sa poarte fotografia
indoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.
 Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme
asaza sub carul mortuar ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri. Ele
reprezinta "vamile vazduhului", peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in
ascensiunea sa spre tronul de judecata al lui Dumnezeu. Tot acum se impart daruri de
pomana si bani celor saraci, spre pomenirea celui raposat.
 Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.)
doreste sa tina un cuvant la catafalcul celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor
care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
 Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si
pentru faptul ca un cortegiu funerar nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este
indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegandu-se drumul cel mai scurt spre
cimitir.
 Exista si o alta intelegere gresita in legatura cu traseul de parcurs de la casa decedatului la
biserica si de acolo la cimitir. Toti stiu ca cel decedat se duce "pe drumul fara intoarcere".
Aceasta expresie inseamna, in fapt ca mortul nu se mai intoarce, evident, acasa. Multi insa
considera ca expresia "drumul fara intoarcere" ar insemna ca nu trebuie sub nici un chip sa
te intorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o serie intreaga de complicatii, incercandu-se
itinerarii greoaie, care consuma timpul si supun pe cei indoliati la parcurgerea pe jos a unor
distante mari de drum, accentuandu-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei
care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, in prealabil, cu preotul.
 Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca in prima zi a saptamanii - luni - nu este bine sa se
faca inmormantare ("pentru ca e inceputul saptamanii si ar muri toti din casa"). Fireste ca o
atare "credinta" este falsa si nu trebuie luata in considerare, inmormantarea putandu-se sa se
faca in orice zi a saptamanii.

14
Rugaciunea

CUM POT AJUTA CEI DE PE PAMANT SUFLETELOR DIN LUMEA DE DINCOLO

Rugaciunea

Rugaciunea pentru morti este un act de caritate si contine doua virtuti:

 rugaciunea in ea insasi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; si

 rezultatul rugaciunii, ca bine ce se face raposatului.

Prin urmare, rugaciunea pentru morti este in acelasi timp o fapta de milostenie si o fapta de
credinta. Domnul Iisus Hristos, El Insusi, ne invata ca noi n-am putea avea nici o virtute
fara ajutorul Sau. A chema mila dumnezeiasca asupra-ne si asupra altora, asupra viilor si
asupra mortilor - este o tendinta ce exprima vointa lui Dumnezeu. Rugaciunea, dupa
invatatura Apostolului si a Bisericii ecumenice, este o lucrare a Sfantului Duh ce locuieste in
noi.

Sfantul Efrem Sirul explica lamurit, printr-o paralela, posibilitatea si influienta salvatoare a
rugaciunilor noastre asupra sufletelor raposatilor. In testamentul sau, el zice, intre altele, ca
intre raposati si vii, cand acestia se roaga pentru ei, este aceiasi simpatie ce exista in natura
intre fructele pamantului. Astfel, cand timpul infloririi a trecut pentru vie, vinul in pivnita
incepe a fierbe; cand unele legume plantate in pamant incep a se desfasura, aceleasi legume
in case dau ramuri. A purta sarcina unul altuia inseamna a avea un viu interes pentru soarta
aproapelui. Insusi Domnul a luat partea cea mai vie la soarta pacatosilor, impovarandu-Se
cu toate pacatele noastre si facandu-Se vinovat de toate greselile noastre inaintea Parintelui
Sau ceresc; toate aceste greseli le-a spalat cu sangele Sau si le-a sters prin moartea Sa.
Asadar, daca Insusi Dumnezeu ia parte la soarta noastra, putem noi sa nu ne interesam de
soarta aproapelui nostru, cerand pentru el mantuirea, putem noi sa nu sacrificam tot ce este
in puterea noastra?

Domnul nostru Iisus Hristos ne invata si ne-a aratat ca nu sunt morti propriu-zis, ca
oamenii vietuiesc dincolo de mormant. Viata crestina este intemeiata pe iubirea pe care
suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Apostolii au probat
iubirea lor prin fapte: rugandu-se pentru membrii Bisericii lui Hristos si purtand greutatea
aproapelui.

Biserica Ortodoxa se roaga pentru tot universul, pentru toti oamenii - vii sau morti - numai
daca ei sunt ortodocsi si daca au parasit aceasta viata intru credinta si nadejde. Nu e nevoie
decat a crede in Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugaciunilor pentru raposati.
De voi uita pe raposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arata ca l-am iubit
cand era cu mine pe pamant? Daca intr-adevar l-am iubit viu fiind, as putea inceta sa-l mai
iubesc cand va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrara bunului simt. La nevoie se
cunosc adevaratele prietenii si putem noi sa ne inchipuim o trebuinta mai mare decat aceea
a sufletului nedesavarsit, incarcat de pacate?

Astfel se arata inalta indatorire inaintea lui Dumnezeu si inaintea raposatilor a celui ce se
roaga pentru morti. A inmormanta trupul raposatilor este un act de milostenie practicat de
intreaga omenire. Insa religia crestina pretinde inca sa se ingroape trupul cu toata onoarea
15
ce se cuvine templului Sfantului Duh. Asadar, inmormantarea trupului este un act de
caritate propriu intregii omeniri, in vreme ce rugaciunea pentru raposati este rodul acelora
ce cunosc pe adevaratul Dumnezeu - izvorul iubirii si al vietii. Nu stim si nu putem sti cine
greseste si cine are dreptate inaintea lui Dumnezeu; numai El singur o stie. Noi nu stim
decat un singur lucru: ca toti oamenii sunt pacatosi. « Ca nu este drept nici unul », invata
Cuvantul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). « Nimeni nu e curat de pacate, macar de-ar fi trait o
singura zi pe pamant  » (Iov 14, 44). Noi stim bine ca suntem zamisliti in pacat, ne nastem,
vietuim in pacat si nu suntem curatiti pe deplin de pacat in clipa in care trecem in lumea de
dincolo de mormant. Nimic mai important nu le revine celor vii decat a urma aceasta
porunca: « A iubi pe toti si a ne ruga pentru toti ». Acel ce da viata si iarta pacatele a zis:
« Cereti si vi se va da, nu voiesc moartea pacatosului! ». El insusi ne-a invatat a ne ruga
astfel: « Si ne iarta noua gresalele noastre! ». Rugaciunea data de Domnul slujeste drept
fundament la toate rugaciunile noastre, prin urmare, si la rugaciunea pentru morti, unde ne
rugam pentru mantuirea raposatului si cerem iertarea pacatelor sale.

16
La cimitir

Dupa incheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, in aceeasi procesiune, catre
cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se canta "Vesnica pomenire".
Inainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul ramas bun, pot s-o faca
acum, sarutand icoana de pe pieptul celui decedat, si, dupa caz, mana acestuia. Preotul apoi
savarseste tot ritualul de ingropare (varsa untdelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste
groapa) si binecuvanteaza coliva si darurile care se impart la cimitir.

De retinut:

 Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si

la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea - desi nu este obligatoriu - si
toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.
 Acum se scoate - de catre rude - piedica de la picioarele mortului care se lasa in sicriu.
 Florile care au fost puse in sicriu este potrivit sa se stranga si, dupa acoperirea mormantului,
sa fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.
 Pomul (ramura de copac) impodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat inaintea
cortegiului mortuar, se infige la mormant langa cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din
el, care se dau de pomana.
 Tot acum se impart, pentru sufletele raposatului diferite daruri. De preferat ca aceasta
milostenie sa se indrepte catre strainii nevoiasi.
 S-a incetatenit traditia ca, dupa astuparea mormantului, sa se dea "peste groapa", de
pomana, o plapuma (ori o patura), perne, o caldare cu apa, o gaina vie etc. Toate acestea nu
au decat o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui raposat care nu trebuie sa
treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormant, gestul neimplicand nici o
rezonanta si neavand nici o incarcatura religioasa.
 Familia si asa incercata de durere nu trebuie sa faca excese in ceea ce priveste pregatirea de
inmormantare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat in prilej de fala sau intr-o
intrecere de a face pregatiri cat mai multe si cat mai scumpe. Trebuie pastrata masura in tot
ceea ce intreprindem, preocupandu-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat,
decat de mese imbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul scump, nici multele coroane
sau jerbe ori mancarurile rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea
profunda de care sufletul decedatului are nevoie, caci se pregateste de intalnirea cu
Dumnezeu. Cel mai potrivit este, in astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de
pomana) din alimente si haine crestinilor care traiesc o viata grea in azilurile de batrani,
orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatilor de handicapati, intr-un cuvant, strainilor
care efectiv au nevoie si se bucura de o haina ori de o farfurie cu mancare.

17
Mijlocirea Bisericii

Daca rugaciunea este expresia vointei, atunci care trebuie sa fie oare puterea rugaciunii
intregii Biserici si a tuturor membrilor sai in favoarea unui singur subiect? Noi vedem
exemplul eficacitatii rugaciunii in faptele Apostolilor: in urma rugaciunilor Bisericii, un
inger l-a scos pe Apostolil Petru, in timpul noptii, din inchisoare, in ajunul condamnarii
sale, fara ca nimeni sa fi simtit; fiarele sale au cazut si paznicul ce era langa el nu a vazut
nimic si nu a auzit nimic (Fapte 12).

In final, este normal a intrari faptul ca rugaciunea are o influienta benefica asupra sufletelor
aflate dincolo de mormant. Intotdeauna Biserica s-a rugat, se roaga si se va ruga pentru
morti, pana la A Doua Venire a lui Hristos. La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeiesti
de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie si la Vecernie, Biserica se roaga deopotriva
pentru vii si pentru morti. Scopul Bisericii este de a-l sfinti pe om, de a-l face vrednic sa
participe la fericirea vesnica. Ea se ingrijeste de mantuirea tuturor membrilor sai
deopotriva, vii sau morti. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca rugaciunile pentru morti sunt un
obicei apostolic si o institutie a Sfantului Duh. Ceea ce este iarasi important este ca aceasta
dogma (rugaciunea pentru morti) a Bisericii Ortodoxe este strans legata cu Liturghia
Sfantului Vasile cel Mare si a Sfantului Ioan Gura de Aur; in timpul fiecareia dintre ele,
Biserica se roaga de trei ori pentru cei raposati. O data se roaga la proscomidie, a doua oara
- dupa citirea Evangheliei, anuntand noutatea prea fericita a mantuirii tuturor celor ce cred
in Iisus Hristos si iertarea generala a pacatelor prin mijlocirea Mantuitorului. Atunci
diaconul sau preotul intoneaza indoita rugaciune cu ecfonis in a doua ectenie in care
Biserica se roaga pentru cei raposati in acesti termeni: "Pentru Patriarhii ortodocsi, pentru
evlaviosii imparati si evlavioasele imparatese, Domnului sa ne rugam", pentru a marturisi
unitatea si comuniunea intregii Biserici. Aceasta ectenie se face in rugaciunea cu ecfonis in
timpul Liturghiei, in timp ce la alte servicii divine nu se pomenesc la ectenii decat ctitorii
templului pe care Biserica ii numeste cu adevarat fericiti si in adevar demni de o vesnica
pomenire, pe toti cei raposati - atat pe cei ingropati in aceste locuri precum si pe toti
raposatii ortodocsi in general. Dupa indoita rugaciune cu ecfonis, vine rugaciunea cu
ecfonis special pentru raposati. In sfarsit, a treia oara, dupa binecuvantarea Sfintelor Taine,
Biserica se roaga inca o data pentru cei raposati. La serviciile de seara si de dimineata (la
Vecernie si la Utrenie), Biserica se roaga deopotriva pentru raposati, aceasta rugaciune
exprimand unirea, legatura, raportul si comuniunea cu ei.

Rugaciunea comuna se face la biserica, rugaciunea particulara se face la domiciliu; de aceea,

rugaciunile pentru morti pot fi rugaciuni comune sau rugaciuni particulare, si trebuie sa ne
rugam pentru raposati totdeauna si pretutindenea. Repausatii pacatosi care erau in iad si
care, prin rugaciunile Bisericii si ale rudelor care erau in viata, au capatat iertarea pacatelor
lor, s-au aratat celor vii pentru a marturisi despre schimbarea starii lor dincolo de mormant
si pentru a lua parte la primirea lor in numarul prea fericitilor.

In Biserica crestina, fiecare zi este consacrata memoriei unuia sau mai multor sfinti. In afara
de aceasta, fiecare zi a saptamanii este hotarata unei praznuiri speciale, astfel incat sambata
este consacrata memoriei tuturor sfintilor si a raposatilor. Rugandu-se in fiecare zi, pentru
raposati, la toate serviciile divine, Biserica cere ca membrii sai sa se roage pe cat posibil mai
des si cu mai multa putere pentru rudele lor adormite; insa aceste rugaciuni trebuie a fi cu
deosebire savarsite sambata, care este o zi speciala, o zi dedicata tuturor sfintilor si

18
raposatilor. Sambata - Sabat - este un cuvant din ebraica, care se talcuieste prin repaus.
Biserica Ortodoxa consacra aceasta zi memoriei tuturor celor ce au parasit acest pamant
pentru lumea de dincolo de mormant, memoriei raposatilor perfecti (sfinti) si raposatilor
imperfecti, a caror soarta nu este desavarsit hotarata. Biserica cere pentru ei repausul vesnic,
dupa aceasta viata de suferinta pe pamant.

In aceste zile toata Biserica, adica toti credinciosii, au un interes cu totul special asupra sortii
raposatilor.

Aceste zile se numesc sambetele parintilor si se impart in:

 sambetele ecumenice generale;

 zile de pomenire particulare sau locale.

Sunt cinci sambete ecumenice:

 sambata inaintea Sexagesimei;

 sambata Sfintei Treimi;
 cele trei sambete din a doua, a treia si a patra saptamana Postului Mare, ce sunt instituite
de Apostoli.

Slujba divina particulara este aceea ce se indeplineste de catre o singura persoana sau de
catre o adunare la domiciliul sau, sau la biserica. Acest serviciu privat cuprinde rugaciunile
diminetii si cele de seara, care contin rugaciuni pentru morti, rugaciunile inainte si dupa
pranz, rugaciunea cu care incepe si se termina orice fapta buna. Rugaciunile particulare,
savarsite cu ajutorul preotului, sunt: slujba mortilor (panachida), rugaciunile de multumire
(Te Deum) si sfintirea apei (agheasma).

19
Pomenirea dupa inmormantare

Familia celui decedat cheama la masa, dupa inmormantare, pe cei care au luat parte la
ceremonie, rude, cunoscuti si, indeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de inhumare.

Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea ofrandelor de mancare si bautura, cei prezenti sunt
datori sa mamance cu cuviinta si cu rugaciune in gand, pentru cel decedat. Nu se vorbeste
fara rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se manca nici nu se bea intocmai ca la
nunta. In loc de "noroc!" sau alta urare, atunci cand se gusta din pahar, se zice "Dumnezeu
sa-l/s-o ierte", iar cand se primeste un vas, imbracaminte, etc. de pomana, nu se zice
multumesc ci "Dumnezeu sa primeasca!".

Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare
dovedeste nu numai ca se tine de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de bunacuviinta,
murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica.

Cand cineva pleaca beat de la pomana, a pacatuit atat acela, dar si cel care i-a dat bautura
peste masura.

Milostenia cea mai primita este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batranilor
neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati in
casele sau leaganale de copii.

Cand decedatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele
sa apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja comitetul parohial,
obtinand cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita,
intrucat a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea de a
implini porunca dragostei crestine care trebuie vadita prin fapte concrete, in astfel de
situatii.

De retinut:

 Cei care se intorc de la inmormantare, intrucat urmeaza sa ia parte la masa, sunt asteptati de
gazda cu apa de spalat pe maini. S-a incetatenit obiceiul ca cei ce se spala sa nu se stearga,
pentru ca "nu se sterge". Fireste ca aceasta practica este lipsita de sens. Ea, probabil, tine de o
anumita strategie a familiei care cu greu se poate oferi mai multe prosoape de sters atunci
cand cei poftiti la masa sunt in numar mare.
 Trebuie avut in vedere faptul ca, daca ziua de pomenire cade in post, toate mancarurile
trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeste pastrarea credintei autentice, iar
pe de alta parte rugaciunea conjugata cu postul este mai puternica. Se mai aud uneori voci
care spun ca ar trebui sa se faca si mancare de dulce, pentru ca "mortului nu-i placea
mancarea de post". Aceasta este o viziune ingusta asupra relatiei pe care noi, cei vii, o
pastram cu cei decedati, prin rugaciune si prin post. Mortul nu mananca, nu bea, pentru ca
sufletul lui este imaterial, iar "Imparatia lui dumnezeu - spune Sf. Apostol Pavel - nu este
mancare si bautura".
 Deci, se cuvine a pastra si respecta cu sfintenie randuiala Bisericii, apelandu-se permanent la
sfatul competent al preotului

20
Milostenia

Dupa rugaciune, al doilea mijloc de a interveni pentru raposati este milostenia pe care noi o
facem in amintirea si in numele lor. A face milostenie este a ajuta cu bunuri pamantesti pe
cei ce au nevoie de ele, pe saraci, adica pe fratii nostri. Milostenia este de mare ajutor pentru
odihna raposatilor pacatosi. Tot ajutorul dat saracilor Iisus Hristos il ia asupra Lui: « Pentru
Mine ati facut », zicea El; prin urmare, El nu va vrea sa ramana dator catre aceia de la care a
primit binefaceri. Un pahar de apa rece, cei doi bani ai vaduvei - toate vor fi recompensate
la timpul lor. Binefacerile facute de cei vii in amintirea raposatilor au aceiasi semnificatie ca
si cand aceste fapte ar fi fost facute de raposatii insisi.

Invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur arata toata importanta milosteniei: "Nimic nu e mai
puternic pentru a sterge pacatele decat milostenia; castitatea si postul nu fac bine decat celui
ce le practica si aceste doua virtuti nu ajuta decat la propria sa mantuire. In timp ce
milostenia se raspandeste asupra tuturor si imbratiseaza pe toti membrii trupului lui
Hristos.". Astfel, in explicatia sa la Evanghelia Sfantului Toma, Ioan Gura de Aur zicea:
"Voiesti sa cinstesti pe raposatul tau? Cinsteste-l prin milostenie si prin fapte de milostenie,
caci numai milostenia scapa sufletele din chinurile vesnice.". Vorbind de plansul nestapanit
si de inmormantarile pompoase ca de lucruri total nefolositoare raposatilor (ca si viilor, de
altfel), el zice: "Milostenia, facuta in numele raposatului, este un mare ajutor pentru
mantuirea sa. Ingropaciunile bogate arata nu iubirea pentru cel mort, ci vanitatea. De voiesti
sa-l plangem cu adevarat pe raposat, iti voi arata un alt fel de soi de inmormantare si te voi
invata sa-l imbraci cu haine ce se vor scula impreuna cu el in ziua Judecatii si-l vor slavi;
aceste haine sunt milosteniile ce vor invia odata cu el. Milostenia este o pecete cu care el e
pecetluit si cu care va face sa straluceasca hainele sale, cand va auzi cuvintele: "Flamand am
fost si Mi-ati dat sa mananc.". Acestea sunt lucrurile care il vor face slavit, care il vor face
luminos, care indeparteaza primejdia. Sa ingropam mortii intr-un chip folositor lor si noua,
intru slava lui Dumnezeu; sa facem milostenie intru numele lor; sa le dam bune merinde
pentru drum.".

Numarul mantuitilor si al osanditilor este format din bogati si saraci, invatati si nestiutori
de carte, domni si slujitori. Credinta mantuieste si necredinta pierde pentru totdeauna. Cel
ce crede obtine iertarea pacatelor sale pe pamant si dincolo de mormant prin mijlocirea
Bisericii si a rudelor; celui ce nu crede nu i se va ierta, dupa cuvintele lui Iisus Hristos, nici
in lumea aceasta si nici in cealalta. Noi trebuie sa intelegem prin aceasta nu credinta pe care
o au chiar chiar si demonii, ci credinta care se manifesta prin faptele de indurare catre
Dumnezeu si catre oameni.

Astfel, cuvintele: « Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele sale. », « Ceea ce omul va fi

semanat, va secera. », si alte cuvinte de acest fel, se refera la A Doua Venire a lui Hristos,
cand va veni sa judece viii si mortii, caci atunci nici un ajutor nu va mai fi posibil si nici o
rugaciune nu va mai fi primita, Cand grozava zi a Judecatii cea de pe urma va sosi, timpul
ce era dat omului pentru a lucra la mantuirea sa si la cea a aproapelui va fi consumat.
Sfantul Ioan Damaschinul, legand expresiile de acest fel cu sfarsitul lumii, zice ca: "Aceste
cuvinte se vor indeplini in adevar pentru sufletele nepasatoare de mantuirea lor. Unde se
vor gasi atunci saracii? Unde se va cauta un preot? Nu mai e loc nici pentru rugaciune, nici
pentru milostivire. Asadar, pana cand va sosi acea ora, sa ne ajutam unii pe altii si sa
aducem jertfa de milostenie Domnului Celui indurat si milostiv.".

21
Pomenirile de dupa inmormantare

Biserica invata ca viata omului nu se sfarseste odata cu moartea trupului. De aceea, crestinii
nu-si uita mortii dupa ingroparea lor, ci se preocupa de rugaciuni pentru ei si de pomenirea
numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a mortilor in Biserica Ortodoxa sunt
urmatoarele:

 La 3 zile dupa moarte (care coincide, de regula, cu ziua inmormantariii), in cinstea

Sfintei Treimi si a Invierii din morti a Mantuitorului a treia zi.
 La 9 zile dupa moarte, "ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cu cele 9 cete
ingeresti si in amintirea ceasului al noualea, cand Domnul, inainte de a muri pe
cruce, a fagaduit talharului raiul pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii
noastrii".
 La 40 de zile (sau sase saptamani), in amintirea Inaltarii la cer a Domnului, care a
avut loc la 40 de zile dupa Inviere, "pentru ca tot asa sa se inalte si sufletul
raposatului la cer".
 La trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi
 La un an, dupa exemplul crestinilor din vechime care in fiecare an praznuiau ziua
mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo.
 In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7
zile ale creatiei.

De retinut:
 Spre a nu gresi in privinta pregatirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este sa se ia
legatura in prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar intrucat trebuie stabilite, de comun
acord, data si ora savarsirii pomenirii.
 De obicei, soroacele nu se fac in orice zi a saptamanii, ci mai ales martea, joia si sambata.

ATENTIE!
Nu se fac parastase in urmatoare zile si perioade din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, pentru ca duminica amintind de Ziua Invierii, e zi de bucurie, iar
nu de intristare.
b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca in unele
biserici se fac parastase duminica, cel putin in duminicile Penticostarului, adica in cele
dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a nu se intuneca
bucuria Praznicului Cel Mare al Invierii.
c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sf. Teodor.
d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei.
e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari.
- In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi,
vineri), deoarece in aceste zile nu se face liturghie obisnuita sau deplina.
- Este de dorit ca pomenirile sa se faca legate de savarsirea Sfintei Liturghi, aceasta fiin cea
mai importanta slujba de mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel
putin la 40 de zile, la un an si la sapte ani, ar fi de dorit ca parastasul sa urmeze dupa Sfanta
Liturghie.
- La intocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat sa se
adauga "la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, sapte ani, etc.". Cartile de cult nu

22
prevad asa ceva, si nici slujitorii nu trebuie sa adauga nimic in plus, ca si cand ar trebui sa
atragem atentia Mantuitorului asupra sorocului de care este vorba.
- La pomenirea de 40 de zile, numita pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe langa
celelalte, se pregatesc o icoana si un colac. Din colac preotul va scoate particica pe care o va
aseza apoi pe icoana si din care va imparti spre gustare rudelor decedatului.
- Referitor la darurile care se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si un an, sa se
dea diferite lucruri si mai ales imbracaminte si incaltaminte, obiecte de uz casnic, , dar nu ne
opreste nimeni sa dam oricand si orice pentru cel raposat. Exista obiceiul indatinat sa se
imparta de fiecare data farfurii cu mancare, cani sau pahare, si linguri sau furculite: sase,
douasprezece, douazeci si patru. Randuielile bisericesti nu prevad nimic in aceasta privinta
si fiecare poate da cat crede de cuviinta, numarul acestora neavand nici o influenta asupra
starii sufletesti a celui raposat.
- Familia trebuie sa aiba grija ca raposatul sa fie pomenit cat mai mult cu putinta in cadrul
Sfintei Liturghi. De aceea, dupa pomenirea de 40 de zile, este bine sa se dea preotului un
pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sarindar), ori pentru un an, pe care acesta sa-l
pomeneasca la toate sfintele liturghi pe care le savarseste in sfanta biserica.
- In fiecare din sambetele Postului Mare, pentru cei decedati dupa sarbatoarea Sfintei Invieri
din anul precedent, rudele "poarta capetele", adica fac pomeniri pentru sufletul acestuia,
aduvand la biserica prescuri (capete), coliva si vin. Preotul, cu acest prilej, savarseste slujba
parastasului.
- Obiceiul, practicat in unele parti de tara, de a se deshima mortii la sapte ani si a se
reinhuma cu slujba speciala nu este prevazut in cartile de slujba. Oricum, slujba care se face
atunci nu este cea a inmormantarii, ci a parastasului.
- In legatura cu aceste zile de pomenire a mortilor, exista grija ca ele sa fie respectate  cu
sfintenie la momentul in care se implinesc aceste soroace. Daca una din ele cade intr-o zi sau
perioada in care, conform randuielilor bisericesti, nu se fac pomeniri de morti, atunci este
bine ca slujba respectiva sa se faca mai inainte pentru ca, atunci cand vine sorocul respectiv,
slujba sa fie deja svarsita. Este deci indicat ca ea sa se faca inainte si nu dupa sorocul de
pomenire.
- Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de coliva, colac, vin si lumanari. Celelalte
daruri sunt in functie de posibilitatile celor care fac pomenirea.
- Contrar unei pareri raspandite in popor, sa se stie ca, se poate face coliva de grau fiert si in
perioada dintre Sfintele Pasti si pogorarea Sfantului Duh.
- Daca zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposati, este bine ca slujba sa se faca
in comun si nu separat, caci cu cat rugaciunea are caracater colectiv, cu atat este mai
puternica.
- La aceste zile de pomenire individuala a celor raposati, Biserica a stabilit zilele de
pomenire generala a mortilor, si anume: sambata dinaintea duminicii lasatului de sec de
carne sau a Infricosatei judecati, numita si Mosii de iarna si sambata dinaintea Pogorarii
Duhului Sfant sau Mosii de vara, la care traditia a adaugat si Mosii de toamna (intre 26
octombrie si 8 noiembrie), ziua de sase august, Pastele blajinilor (luni si marti dupa
Duminica Tomei) si Joia Inaltarii, in special pentru eroi, ca si ziua hramului bisericii.
Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda
comuniune cu cei raposati. Ele trebuie respectate si cultivate, caci prin aceasta intertinem
viu cultul mortilor si legatura cu pamantul sfant al tarii care acopera osemintele lor.

23
Alte randuieli si povatuiri

- Pentru cei ce au raposat fara lumanare (adica nu li s-a putut aprinde si pune in mana o
lumanare cand si-au dat sufletul), in preziua Sfintelor Pasti se da la altar o lumanare mare
(numita faclie), adesea impodobita cu o panza alba, ori un prosop, pe care preotul o aprinde
de la Pasti pana la Inaltare, la ceremoniile din sfantul locas. Unii crestini practica aceasta
randuiala in fiecare an, pana la pomenirea de sapte ani.

- Lumanarile folosite la slujbele de inmormantare, si de pomenire a mortilor, sunt o jertfa, si

ca orice ofranda adusa lui Dumnezeu, trebuie sa fie curata. De aceea, crestinii trebuie sa
evite procurarea si folosirea lumanarilor din comertul de stat ori de la persoane particulare,
intrucat in majoritatea covarsitoare a cazurilor fabricarea lor se face fara a respecta procesul
tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deseuri petrolifere si diversi inlocuitori care
prin ardere provoaca fum innecacios si toxic. In acelasi timp, multi din cei ce fabrica in
clandestinitate lumanarile sunt necredinciosi si lucreaza in conditii de neglijenta si
insalubritate. De aceea, amintind si faptul ca fabricarea lumanarilor de cult este monopol
bisericesc, credinciosii au indatorirea sa foloseasca numai lumanari de la pangarele
parohiale, intrucat sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica
lui Dumnezeu si in conditii care le confera calitatea de dar potrivit pentru jertfa.

- Pentru pruncii morti, la varsta de sapte ani, pentru diaconi si preoti de mir, precum si
pentru arhierei si calugari, slujba inmormantarii este diferita.

- Pentru toti decedatii care se inmormanteaza in Saptamana Luminata (intre Sfintele Pasti si
Duminica Tomei), slujba inmormantarii se face dupa o randuiala speciala.

- Celor care urmeaza a fi incinerati (adica li se ard trupurile in crematoriu) nu li se savarsesc

nici slujba inmormantarii si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, randuite
de Biserica.

- Celor care s-au sinucis cu buna stiinta si in integritatea facultatilor mintale nu li se

savarseste nici o slujba si sunt ingropati la marginea cimitirului, intr-u loc anume
destinat.

- Pentru sinucigasii iesiti din minti se savarseste slujba inmormantarii pe marginea

gropii, dupa un ritual redus. Nu se trage clopotul si nu se tin cuvantari.

- Crucea de la mormant care se "ridica", de regula dupa pomenirea de 40 de zile ori la un an

de la moarte, inlociund pe cea de lemn, se sfinteste la cimitir de catre preot printr-o slujba
speciala. Pentru aceasta se vor pregati la mormant un vas cu apa curata, busuioc, lumanari,
tamaie, o coliva si putin vin. Unii credinciosi acopera crucea cu o panza alba, inainte de a se
stropi de catre preot cu agheasma, panza aceea fiind data apoi de pomana. Obiceiul este
profan si se practica la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori placi comemorative.
Asadar, prezenta panzei nu este absolut necesara.

- Mormintele trebuie ingrijite de rudele decedatului in permanenta (nu numai la anumite

zile de pomenire a mortilor). In legatura cu aceasta, sa luam aminte ca unii crestini se silesc
a face din morminte adevarate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani multi pentru
marmura, pentru feronerie si grilaje de lux, dar se iuta milostenia care trebuie sa fie grija de
24
capatai pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanturilor nichelate,
incorsetati in adevarate cutii de beton si mozaic. De multe ori, langa aceste morminte se
aliniaza altele pline de balarii si de negrija noastra. Crestineste este ca si mormintele vecine,
chir daca nu apartin familiei, sa ne preocupe, curatindu-le de buruieni fiindca responsabili
lor directi au uitat de cei morti sau le neglijaza cu vinovatie.

- Timp de patruzeci de zile, dupa traditie, arde la piciorul crucii candela si mormantul se
tamaiaza (de una din rude ori de o persoana desemnata in acest scop).

- La pomenirea de sapte ani, nu se dezgropa osemintele, dupa cum se practica pe alocuri, ci

se face doar slujba parastasului. Odihna celor raposati nu trebuie deranjata, cu atat mai
mult, cu cat preotul, la inmormantare, a insemnat groapa zicand: "se pecetruieste
mormantul acesta pana la a doua venire a Domnului".

Pentru alte datini, obiceiuri, traditii si practici locale (in masura in care Biserica le accepta),
terbuie sa se ia legatura cu preotul de enorie, asa cum am mai spus.

Suntem datori insa, ca niste buni crestini, sa facem precum ne-a invatat Biserica noastra
ortodoxa, indepartand obiceiurile si datinile omenesti si indeplinind, pentru folos sufletesc,
povatuirile lor.

25