Liviu JALBĂ Octavian STĂNĂȘILĂ

INTENSIFICAREA
SCHIMBULUI DE CĂLDURĂ
– procedee tehnice și modele
matematice –

București, 2016

Fundația

Floarea Darurilor
1
Culegerea textului și tehnoredactarea

Elena-Mădălina Florescu

Tipărită la Regia Autonomă Monitorul Oficial

București, ROMÂNIA, în 500 exemplare.

ISBN 111–111–1–11111-3 FD

2
CUPRINS

PREFAȚĂ .................................................................................. 7

CAPITOLUL 1: PRELIMINARII TEORETICE ................ 11

§1.1. Introducere 11
§1.2. Noțiuni de bază 12
§1.3. Cicluri termodinamice clasice 34
§1.4. Conducție, convecție, radiație 41
§1.5. Schimbătoare de căldură clasice 53

CAPITOLUL 2: PROCEDEE ORIGINALE DE SCHIMB

DE CĂLDURĂ......................................................................... 57
§2.1. Schimb de căldură prin corpuri mici 57
§2.2. Schimbător recuperativ de căldură gaz–gaz pentru
temperaturi înalte 64
§2.3. Schimb de căldură prin alternanță 75
§2.4. Câteva aplicații 87

CAPITOLUL 3: INTENSIFICAREA TRANSFERULUI

TERMIC ÎN CÂMPURI DE ACCELERAȚII MARI ....... 111
§3.1. Introducere 111
§3.2. Descrierea unor experimente de separare a energiilor
cinetice moleculare 111
§3.3. O „lege a separării” 117
§3.4. Confirmări ale „legii separării” 123

3
§3.5. Extinderea „legii de separare” la solide 138
§3.6. Mașină cvasi–CARNOT; descriere fizico–tehnologico–
matematică 144
§3.7. Aplicație (la un motor cu ardere internă) 157

CAPITOLUL 4: VIRTUȚILE TOPITURILOR ................ 163

§4.1. Introducere 163
§4.2. Preliminarii asupra topirii unor substanțe silicatice 165
§4.3. Prelucrarea topiturilor silicatice 169
§4.4. Asupra valorificării cenușilor 171
§4.5. Valorificarea pământurilor 176
§4.6. Adaptarea la minereuri aurifere a tehnologiei de
valorificare a pământurilor 186
§4.7. Un procedeu modern de tratare a deșeurilor 193
§4.8. Alte aplicații ale topiturilor 197

POSTFAȚĂ ........................................................................... 201

BIBLIOGRAFIE ................................................................... 203

4
5
6
 PREFAȚĂ

Schimbul de căldură (≡ transferul termic) este un proces

universal. El ne însoțește ca indivizi, oriunde ne-am găsi: în
dormitor, la deschiderea ușii frigiderului, la încălzirea mâncării
sau la cafea, la alegerea îmbrăcămintei, la ieșirea din casă, la
volan sau în troleibuz etc. Îl găsim la centralele electrice sau
termonucleare, ca și în majoritatea dispozitivelor și mașinilor, nu
neapărat termice, la contactul cu atmosfera sau cu apa mării, la
schimbarea anotimpurilor, a climei și practic la orice extragere
sau prelucrare de materii prime.
Termodinamica este știința interacțiilor din natură legate
de temperaturi, presiuni, volume, energii interne și disponibilități
de a efectua lucru mecanic. Fenomenele termice (căldura și frigul)
au început să fie înțelese, iar nu doar contemplate, după 1800,
odată cu înțelegerea structurii discret–moleculare a materiei, când
s-a constatat că o substanță caldă are un grad mai ridicat al
mișcării moleculare în raport cu o substanță rece. Atunci s-a
înțeles natura temperaturii, a stărilor de agregare și fenomenelor
de transport al căldurii prin conducție, convecție sau radiație.
Pentru a proiecta și a controla funcționarea diverselor
mașini trebuie estimate cantitativ energia transferată de la corpul
mai cald spre cel mai rece, diversele temperaturi semnificative,
precum și creșterea de entropie. În acest spirit, am alcătuit
lucrarea de față, urmărind aspecte concrete, bine delimitate,

7
legate de intensificarea schimbului de căldură în diverse
ipostaze, ca o șansă de progres și eficiență.
În primul capitol, am reamintit pe scurt câteva noțiuni de
bază, mai mult pentru a fixa terminologia și notațiile.
În Capitolul al doilea, am prezentat două disponibilități
mai puțin studiate în cărțile de Termotehnică, anume schimbul de
căldură „prin corpuri mici” și „cel prin alternanță”, din punct de
vedere fizic (acestea având originea în teza de doctorat a
regretatului prof. dr. ing. Corneliu Stănășilă), adăugând aici
modelul matematic, precum și descrierea instalațiilor
experimentale care le-au confirmat.
Capitolul al treilea se referă la o „lege de separare” a
energiilor cinetice și la o mașină termică funcțională după un ciclu
termic „aproape Carnot”; deși acestea nu au obținut recunoașterea
comunității, ele pot sugera subiecte purtătoare de nou.
Capitolul patru cuprinde descrierea unui alt subiect
important, anume schimbul de căldură dintre o cenușă (zgură,
pământ degradat sau deșeu neradioactiv) și o topitură care este
imersată. Autorii au strâns multe argumente în favoarea acestui
studiu de schimb termic deosebit de intens, care va deschide în
curând „Era topiturilor”; între altele, este descrisă o posibilitate
foarte realistă de a lupta cu inundațiile și seceta, ca și de
revoluționare a metalurgiei extractive.
Această carte apare după lucrarea „Zăcăminte
intelectuale” [10], pe care am folosit-o pentru unele exemplificări
și care cuprinde brevetele de invenție acordate de OSIM lui
Corneliu Stănășilă (ca unic sau prim autor).

Autorii, ianuarie 2016

8
9
10
 CAPITOLUL 1: PRELIMINARII
TEORETICE

§1.1. Introducere

Prin schimb de căldură (≡ transfer termic) se înțelege

orice proces de propagare în spațiu și timp a căldurii, cu
modificarea energiei interne a corpurilor din mediul ambiant.
Studiul schimbului de căldură este o parte a studiului
interacțiunilor din natură, fiind prezent în toate cercetările și
tehnologiile mecano–energetice, termochimice, nucleare, de
transport etc.
Transferul termic este întâlnit în cele mai diverse medii,
în substanțe pure sau amestecuri, cu sau fără schimbări de fază,
fiind adesea însoțit de transfer de masă (ca în cazul termodifuziei
sau al vaporizării). În toate aceste situații, este necesară
elaborarea unor modele fizico–matematice care să redea esența
proceselor, cu utilizarea tehnicilor moderne de calcul și
interpretare.
Problema fundamentală a transferului termic o constituie
stabilirea relației dintre diferența de temperatură și rata
transferului, ținând cont că toate procesele de transfer termic
„produc entropie” datorată pierderii inerente a unei părți din
energia utilă.
O mare importanță teoretică și aplicativă o are
intensificarea schimbului de căldură, prin diverse optimizări
locale și tocmai unor astfel de probleme le acordăm atenție în
această lucrare. Considerăm că sunt utile câteva precizări, cu
reamintirea unor concepte teoretice și rezultate standard, care ne
11
permit să fixăm terminologia adoptată, notațiile și jaloanele
progresului urmărit.
Toate dispozitivele, instalațiile și sistemele tehnice
existente consumă o parte din energia utilă, contribuind implicit
la „creșterea entropiei”.
Producerea de energie utilă este tot mai scumpă și,
împreună cu respectarea exigențelor ecologice, a căpătat
dimensiuni nemaiîntâlnite. Orice „consum” de energie este de
fapt o trecere de la o formă la alta a energiei (fiind vorba de o
entitate care se conservă!) și, în ultimă analiză, ne vom ocupa
tocmai de mai multe transformări ale energiei în procese cu efecte
termice, bazate pe conservarea energiei totale și pe conversia
căldurii în lucru. Vom întâlni diverse mecanisme prin care
sistemele fizice devin „mai calde” sau „mai reci”.
Pentru orice substanță, moleculele /atomii interacționează
și se află în mișcare continuă, starea de agregare a acelei substanțe
(solidă, lichidă, gazoasă, plasmă) fiind determinată de forțele
intermoleculare și de distanțele dintre molecule.

§1.2. Noțiuni de bază

Noțiunea de corp fizic se referă la orice substanță pentru

care se pot defini: volumul ocupat V și temperatura (absolută) T,
densitatea  etc., la fiecare moment.
Exemple: Sunt corpuri fizice: gazele, fluidele vâscoase,
solidele, amestecurile chimice etc. și acestea comunică și cu
exteriorul lor. Orice corp fizic are o energie internă (notată de
regulă cu U), care reprezintă suma energiilor particulelor

12
constituente – energii de translație, de rotație, vibrație sau
interacțiuni la scara moleculelor, atomilor, nucleelor.
Față de foarte des întâlnitele gaze reale N2, O2, H2, CO,
CO2, CH4, aburul (H2O) sau amestecuri de tipul aer, gaz natural,
produse de ardere în cuptoare sau în mașini cu ardere internă, în
considerațiile teoretice, un model de referință îl constituie gazul
ideal (un gaz–ficțiune având moleculele repartizate uniform într-
un volum mic și cu forțe de interacțiune a moleculelor neglijabile;
la presiuni joase și temperaturi mici, gazele reale au proprietăți
apropiate de gazul ideal).
Un sistem termodinamic este un ansamblu de corpuri
fizice izolate; așadar, sistemul are un mediu înconjurător extern
de care se separă printr-o frontieră „imaginară”. Sistemele
termodinamice având frontiera impermeabilă la fluxuri de masă
se numesc închise. Prin acțiuni asupra sistemului (de tipul
introduceri sau extrageri/absorbții de căldură, comprimări,
destinderi etc.) se realizează diverse tranziții de stare.
În cele ce urmează, vom introduce noțiunile fundamentale
de lucru, căldură, entropie pentru procese și sisteme
termodinamice și vom formula „principiile termodinamicii”
stabilind existența echivalentului mecanic al căldurii în termeni
analitici preciși.

Procese termice, cicluri

Fixăm un corp fizic K; la fiecare moment de timp t dintr-
un interval 𝐼 = [a, b] se pot considera următoarele ca noțiuni
primare asociate lui K: volumul V(t); temperatura absolută T(t)
(ambele strict pozitive), presiunea p(t) și cantitatea de căldură

13
indusă corpului K, notată Q(t) (pozitivă la introducere și negativă
la extragere).
Temperatura T este o măsură a energiei cinetice E a
moleculelor corpului; anume, conform formulei lui Boltzmann,
2
T= 3k E; k=1,38×10-23 J/K. Expresia energiei unui sistem
termodinamic depinde de un reper (de exemplu, cu notații
mv2
transparente, în expresiile mgh sau 2 , mărimile h și v depind de
reper!).
Energia nu se formează și nu se anulează, ci doar se
trasformă! Diferențele de temperaturi se măsoară în grade Kelvin
(datorită formulei T K0 ≅T C0 +273,16, aceste diferențe sunt aceleași
cu cele măsurate în grade Celsius).
Vom folosi sistemul SI de unități de măsură.
Definiția 1.1: [14] Prin stare a corpului K se înțelege orice
pereche (V, T); notăm cu 𝑃 ⊂ ℝ2 mulțimea tuturor acestor
perechi și cu D mulțimea perechilor admisibile, numită domeniul
constitutiv al lui K. Un proces termic la care este supus corpul
K în intervalul de timp I este orice aplicație netedă
π: I → D, π(t) = (V(t), T(t)),
care asociază oricărui moment t, starea corpului K la acel
moment. [Matematic, o astfel de aplicație se mai numește drum
parametrizat situat în D; termenul „neted” se substituie celui de
funcție continuă, derivabilă, de clasă C1 etc, după caz. Rigoarea
matematică absolută nu se justifică într-o astfel de lucrare].
Inversul procesului 𝜋 este 𝜋 − :I → D, definit prin 𝜋 − (t) =
𝜋 (a+b - t). Evident 𝜋 − (a) = 𝜋(b) și 𝜋 − (b) = 𝜋(a).
Mulțimea tuturor stărilor 𝜋(t), t ∈ 𝐼 = [a, b] se numește
urma (≡ traiectoria) procesului 𝜋 și se notează cu (𝜋).
14
 Evident, (𝜋 − ) = (𝜋); Figura 1.1.

Figura 1.1
Procesele pot fi concatenate (≡ juxtapuse) dacă sunt
parcurse succesiv; anume, dacă 𝜋1 : [c, d] → 𝐷 este un alt proces
(neted), astfel încât 𝜋(b) = 𝜋1 (c), atunci se poate considera
𝜋 ⊕ 𝜋1 ; figura 1.2 a.

Figura 1.2 a)
Un proces 𝜋 se numește ciclic (≡ ciclu termodinamic) pe
intervalul de timp 𝐼 = [a, b], dacă 𝜋(a) = 𝜋(b); în acest caz, se
poate considera ciclul n 𝜋 cu n ∈ ℤ; de exemplu, pentru n=2,
2 𝜋 este ciclul 𝜋 ⊕ 𝜋 parcurs de două ori în același sens;
figura 1.2 b.

15
 Figura 1.2 b)
Un ciclu termodinamic 𝜋 se numește simplu dacă el nu
are autointersecții. În limbaj matematic, el este un drum
parametrizat închis, care este un contur jordanian fără
singularități; pentru un ciclu simplu se poate vorbi de interiorul
său . Ciclurile simple pot fi orientate pozitiv (trigonometric) sau
negativ (în sensul acelor de ceas).
Exemplu: Orice mașină termică, privită ca sistem
termodinamic, realizează cu aproximație un ciclu simplu; ea are
un încălzitor, un răcitor și un mediu de lucru. Astfel, la o turbină
de abur încălzitorul este un echipament care depinde termic de
arderea unui combustibil ce se consumă; răcitorul este ambianța,
iar mediul de lucru este aburul vehiculat în instalație, sub acțiunea
presiunii (adică forței cu care moleculele apasă pe pereți).

Ecuații de stare
Considerăm ca noțiune de bază pe cea de nivel de
încălzire („heatness”) și notăm cu ℋ mulțimea total ordonată a
acestora (dacă 𝑖1 , 𝑖2 ∈ ℋ, faptul că 𝑖1 >𝑖2 înseamnă că 𝑖1 este mai
cald decât 𝑖2 ). Prin scală de temperatură se înțelege orice aplicație
strict crescătoare 𝑡: ℋ → ℝ, 𝑡(𝑖𝑘 ) = temperatura la nivelul 𝑖𝑘 .
16
 Pentru orice proces termic 𝜋 asupra unui corp fizic K și
pentru orice nivel 𝑖 ∈ ℋ, notăm cu Q (𝜋, 𝑖) căldura netă
transferată lui K în lungul lui 𝜋 la nivele de temperatură inferioare
lui i. Dacă 𝜋 este izoterm, atunci el operează la un singur nivel
𝑖0 ∈ ℋ și 𝑄(𝜋, 𝑖0 )=constant, iar dacă 𝜋 este adiabatic, atunci
Q(𝜋, 𝑖) = 0 pentru orice i ∈ ℋ.
Definiția 1.2: [14] Se spune că un corp fizic K este bine
descris (din punct de vedere termodinamic) dacă se pot indica
următoarele elemente:
- domeniul său constitutiv D (adică regiunea din cadranul
întâi deschis al planului P al stărilor posibile);
- ecuația de stare
p = p(V, T), unde p: D → ℝ (1)
𝜕𝑝
este funcția–presiune, presupusă netedă și astfel încât 𝜕𝑉 < 0 în
orice punct (deci p crește dacă V scade);
- două funcții netede 𝑐𝑉 , 𝜆𝑉 : 𝐷 → ℝ, 𝑐𝑉 > 0, astfel încât
pentru orice proces termic 𝜋: 𝐼 → 𝐷 să aibă loc relația
𝑄(𝑡) = 𝜆𝑉 (𝜋(𝑡)) · 𝑉 ′ (𝑡) + 𝑐𝑉 (𝜋(𝑡))·𝑇′(𝑡), (2)
pentru orice 𝑡 ∈ 𝐼, unde Q(t) este cantitatea de căldură (≡
încălzirea) introdusă sau extrasă din corpul K până la momentul
t; funcția 𝜆𝑉 (𝑉, 𝑇) se numește căldura latentă relativ la volum,
iar 𝑐𝑉 este capacitatea calorică a corpului K la volum constant.
Valorile funcțiilor p, 𝜆𝑉 , 𝑐𝑉 se numesc entități
constitutive. Același corp fizic poate fi topit, înghețat, fiert sau
lichefiat, având mai multe faze. Din definiția 1.2, același corp
fizic are domenii constitutive diferite, dacă el este aflat în faze
diferite; de exemplu, apa și gheața au domenii constitutive diferite
și în mod similar, apa și aburul.

17
 Notă: Considerând forma (expresia) diferențială de
ordinul întâi 𝜔 = 𝜆𝑉 d𝑉 + 𝑐𝑉 d𝑇, definită în regiunea D, aceasta
are, conform (2), proprietatea că în lungul procesului 𝜋 este

satisfăcută relația 𝜔 | = Q(t) dt.

𝜋
La volum constant, adică dV ≡ 0, rezultă relația
𝑄(𝑡) = 𝑐𝑉 𝑇 ′ (𝑡) pentru orice 𝑡 ∈ 𝐼, deci cantitatea de căldură
depinde de viteza de variație a temperaturii. Deoarece întotdeauna
𝑐𝑉 > 0, rezultă că pentru a ridica temperatura unui corp fizic, fără
a-i modifica volumul, este necesar să-i introducem căldură.
Termenul de „căldură latentă” a fost propus în jurul anului
1800, în probleme de topire sau evaporare (când 𝜆𝑉 > 0), sau la
solidificare și lichefiere (când 𝜆𝑉 < 0).
Ecuația de stare (1) leagă cei trei parametri de stare p, V,
T și oricare doi dintre ei pot fi considerați independenți; astfel,
considerând p și T ca independenți, forma diferențială
𝜔 = 𝜆𝑉 d𝑉 + 𝑐𝑉 d𝑇 se poate rescrie, prin diferențiere, astfel:
𝜔 = 𝜆𝑝 d𝑝 + 𝑐𝑝 d𝑇. Aici 𝜆𝑝 se numește căldura latentă relativ
la presiune, iar 𝑐𝑝 −capacitatea calorică a lui K la presiune
constantă. Dacă p este constant, atunci dp ≡ 0 și
Q(t) = 𝑐𝑝 𝑇′(𝑡), pentru orice 𝑡 ∈ 𝐼. (2’)
PROPOZIȚIA 1.1: Au loc relațiile
𝜕𝑝 𝜕𝑝
𝜆𝑉 = 𝜆𝑝 𝜕𝑉 ; 𝑐𝑉 = 𝜆𝑝 𝜕𝑇 + 𝑐𝑝 . (3)
Demonstrație:
Are loc relația 𝜔 = 𝜆𝑉 d𝑉 + 𝑐𝑉 d𝑇 = 𝜆𝑝 d𝑝 + 𝑐𝑝 d𝑇. Dar
𝜕𝑝 𝜕𝑝
din ecuația de stare (1), rezultă dp = d𝑉 + 𝜕𝑇 d𝑇 și ca atare,
𝜕𝑉
𝜕𝑝 𝜕𝑝
𝜆𝑉 d𝑉 + 𝑐𝑉 d𝑇 = 𝜆𝑝 (𝜕𝑉 d𝑉 + 𝜕𝑇 d𝑇 ) + 𝑐𝑝 d𝑇. Considerând că

18
parametrii V și T sunt independenți, vor rezulta, după identificare,
relațiile (3).
COROLAR: Mărimile λV și λp au valori de semn contrar.
Demonstrație: Aceasta rezultă direct din prima relație (3),
𝜕𝑝
ținând cont că 𝜕𝑉 < 0.
Notă: Aproape toate substanțele se contractă atunci când
temperatura lor scade și se cunoaște „anomalia” apei în jurul
temperaturii de 4℃; sub 4℃, volumul scade și după 4℃, volumul
∆𝑉
apei crește. Așadar, în jurul acestei temperaturi, raportul are
∆𝑇
semn variabil. Pe de altă parte, din ecuația de stare (1), anume
p(V, T)–p=0, care definește funcția V=V(T, p) ca funcție implicită,
𝜕𝑝 𝜕𝑝
derivând în raport cu T, rezultă · 𝑉 ′ (𝑡) + 𝜕𝑇 = 0. Deoarece
𝜕𝑉
𝜕𝑝 𝜕𝑝
< 0 și 𝑉′(𝑡) are semn variabil, rezultă că 𝜕𝑇 are de asemenea
𝜕𝑉
semn variabil.
Exemple:
1) Dreptele T = 𝑇0 , constant (respectiv V = 𝑉0, constant),
restrânse la D se numesc izoterme (respectiv izocore). Curbele
situate în D, în lungul cărora p = 𝑝0 , constant, se numesc izobare.
2) În cazul când corpul K este un mol de gaz ideal, are loc
relația de stare
T
𝑝=𝑅·V , (4)
unde 𝑅 > 0 este constanta lui Clapeyron (𝑅 ≅ 8,314 J/mol.K).
În acest caz, D este întreg cadranul întâi, iar izobarele sunt
semidrepte având capătul în originea planului 𝑃 ≡ 𝑉𝑂𝑇.
Așa cum sugerează denumirea, un gaz ideal nu este
propriu-zis un corp fizic. În practică, se constată că există fluide
concrete (de exemplu, aburul) care satisfac cu bună aproximație
19
ecuația (4) la temperaturi destul de mari și presiuni mai joase.
Dacă sunt răcite suficient, ele devin lichide și au o ecuație de stare
departe de (4); răcite mai mult, ele devin solide.
Rămânând la cazul unui gaz ideal, din relațiile (4) și (3),
𝑅𝑇 𝑅
rezultă că 𝜆𝑉 = 𝜆𝑝 (− 𝑉 2 ) și 𝑐𝑉 = 𝑐𝑝 + 𝜆𝑝 · 𝑉.
𝑅 𝑉
Așadar, 𝑐𝑝 − 𝑐𝑉 = −𝜆𝑝 · 𝑉 = 𝜆𝑉 · 𝑇 .
Am demonstrat astfel:
𝑅
PROPOZIȚIA 1.2: 𝑐𝑝 − 𝑐𝑉 = 𝑝 𝜆𝑉
(relația clasică a lui Mayer).
Definiția 1.3: Raportul adimensional 𝛾 = 𝑐𝑝 ⁄𝑐𝑉 se
numește exponentul adiabatic al gazului ideal. Folosind relația
𝑐𝑝 −𝑐𝑉 1 𝑅
lui Mayer, rezultă 𝛾 − 1 = = 𝑐 · 𝑝 𝜆𝑉 de unde
𝑐𝑉 𝑉
cf.(2)
𝜆𝑉 𝑝 𝑇
= 𝑅 (𝛾 − 1) =
⏞ (𝛾 − 1) · 𝑉. (5)
𝑐𝑉

Definiția 1.4: Fie K un corp fizic definit prin

(𝐷, 𝑝 = 𝑝(𝑉, 𝑇), 𝜆𝑉 , 𝑐𝑉 ). Un proces termic 𝜋: 𝐼 → 𝐷, 𝜋(𝑡) =
(𝑉(𝑡), 𝑇(𝑡)), se numește adibatic pentru K, dacă în lungul lui 𝜋
avem Q(t)=0 pentru orice 𝑡 ∈ 𝐼; așadar, K nu schimbă căldură cu
alte corpuri.
Conform relației (2), avem
d𝑇
𝜆𝑉 (𝜋(𝑡)) · 𝑉 ′ (𝑡) + 𝑐𝑉 (𝜋(𝑡)) · 𝑇 ′ (𝑡) = 0, deci = − 𝜆𝑉 ⁄𝑐𝑉 .
d𝑉
În cazul unui gaz ideal, conform (5), rezultă ecuația
d𝑇 𝑇
diferențială cu variabile separate = −(𝛾 − 1) 𝑉 deci
d𝑉
d𝑇 d𝑉
= −(𝛾 − 1) .
𝑇 𝑉
Prin integrare rezultă ln T=−(𝛾 − 1) ln 𝑉 + ln 𝐶.
Am demonstrat astfel:

20
 PROPOZIȚIA 1.3: În lungul oricărui proces adiabatic al
unui gaz ideal cu 𝛾 ≠ 1, are loc ecuația 𝑇 · 𝑉 𝛾−1 = constant
(relația clasică a lui Laplace).
Gazul real. Un gaz având ecuația de stare de forma
RT 𝑎
𝑝 = V-b − 2, (6)
V
unde 𝑎 > 0, 𝑏 > 0 sunt constante, se numește un gaz real (sau
gaz Van der Waals). Domeniul său constitutiv este
𝐷 = {(𝑉, 𝑇)|𝑉 > 𝑏 și 𝑇 > 0}. Ecuația (6) modelează fazele
gazoasă și lichidă pentru multe fluide reale.
𝑎
Notă: Se poate arăta că termenul 2 se referă la forțele de
V
interacție moleculară (măsurat în unități de presiune), iar b este
cel mai mic volum pe care l-ar putea ocupa corpul în cazul unei
comprimări nelimitate.
Relația (6) arată că pentru p și T fixate, volumul V nu este
unic determinat (deoarece se obține o ecuație de gradul trei în V).
Din acest motiv nu se recomandă considerarea lui p și T
ca parametri de stare independenți.
Pentru fiecare valoare fixată a lui T, se poate trasa curba
𝑎 RT
p=− 2 + V - b (adică izoterma corespunzând acelei valori).
V
O semnificație fizică specială o are acea temperatură T=Tc
(numită temperatura critică), pentru care funcția p=p(V)
corespunzătoare admite un punct 𝑉 (numit volum critic) unde
(poate diagrama fazelor) 𝑝′ (𝑉), 𝑝′′(𝑉) se anulează.
2𝑎 𝑅𝑇 6𝑎 2𝑅𝑇
Dar 𝑝′ (𝑉) = 𝑉 3 − (𝑉−𝑏)
c
2,
𝑝′′ (𝑉) = − 𝑉 4 + (𝑉−𝑏)c 3 .
Sistemul de ecuații p ′ (V)=0, 𝑝′′ (V)=0 devine
2a(V-b)2 =RTc V3 , 6a(V-b)3 =2RTc V4 ; înmulțind prima relație cu
2V și comparând-o cu cealaltă, rezultă
21
 4aV·(V-b)2 = 6a ·(V-b)3 , adică 2V=3(V-b), de unde
1 𝑅𝑇c 𝑉 3 9
𝑏 = 3 𝑉 și 𝑎 = 1 2
= 8 𝑅𝑉𝑇c .
2𝑎(𝑉− 𝑉)
3
a
După un calcul simplu, rezultă 𝑝 = 2.
3V
În final, notând cu 𝑝 = 𝑝(𝑉) presiunea critică, rezultă că
2 1 𝑎
𝑎 = 3𝑝 · 𝑉 și 𝑏 = 3 𝑉 deci 𝑉 = 3𝑏 și 𝑝 = 27𝑏2. Constantele Van
der Waals sunt tabelate pentru diverse gaze.
În figura 1.3 este redat graficul variației funcției p=p(V)
pentru diverse temperaturi. Pentru T= 𝑇c este indicată punctat
izoterma critică. Se observă că punctul (𝑉, 𝑝) este un punct de
inflexiune pentru izoterma critică, unde tangenta este orizontală.
Din punct de vedere fizic, temperatura critică separă
stările; de exemplu, pentru T > 𝑇c , gazul nu mai poate fi lichefiat.

Figura 1.3

Lucru și căldură
Fie I=[a, b] un interval de timp și Q(t) cantitatea de
căldură introdusă (primită) sau extrasă (cedată) dintr-un corp fizic
K la momentul t ∈ 𝐼.
Notăm 𝐼+ = {𝑡 ∈ 𝑇|𝑄(𝑡) ≥ 0} și 𝐼− = {𝑡 ∈ 𝐼|𝑄(𝑡) < 0}.
22
 Aceste mulțimi de momente sunt măsurabile, dar nu sunt
neapărat intervale; figura 1.4.

Figura 1.4
Definiția 1.5: Căldura cumulată primită (respectiv
cedată) de corpul K în intervalul de timp I este
𝐶+ = ∫𝐼 𝑄(𝑡)d𝑡 și respectiv 𝐶− = - ∫𝐼 𝑄(𝑡)d𝑡. (7)
+ −

Aceste călduri sunt exprimate prin numere reale pozitive,

iar integralele sunt luate în sens Lebesgue și nu Riemann (vezi
mai jos).

Digresiune matematică
Fiind dată o funcție mărginită 𝑓: [𝑎, 𝑏] → ℝ, se pot
considera: o diviziune ∆: 𝑎 = 𝑥0 < 𝑥1 < ⋯ < 𝑥𝑛 = 𝑏 și puncte
intermediare 𝑢𝑘 ∈ [𝑥𝑘 , 𝑥𝑘+1 ], 0 ≤ 𝑘 ≤ 𝑛 − 1.
Se spune că funcția f este integrabilă Riemann pe
intervalul [a, b] dacă există un număr real I care este limita
sumelor Arhimede–Riemann ∑𝑛−1
𝑘=0 𝑓(𝑢𝑘 )(𝑥𝑘+1 − 𝑥𝑘 ) când

23
norma diviziunii ∆ tinde spre zero. Se arată că I este unic și se
𝑏
notează (R) ∫𝑎 𝑓(𝑥)d𝑥 sau echivalent, ∫[𝑎,𝑏] 𝑓.
Se cunosc proprietățile de liniaritate, monotonie,
aditivitate, teorema de medie, formula Leibniz–Newton etc. Se
pot de asemenea defini integrale duble, triple etc.
Dacă o mulțime Ω ⊂ ℝ𝑛 , 𝑛 ≥ 2 este „umplută” cu cuburi
n–dimensionale mici și multe și dacă imaginăm o substanță în Ω
având densitatea 𝑓(𝑥), 𝑥 = (𝑥1 , … ,𝑥𝑛 ), atunci folosind modelul
sumelor Arhimede–Riemann se poate defini integrala n–uplă
∫Ω 𝑓(𝑥)d𝑥, care reprezintă masa de substanță în Ω.
Reamintim că se definesc de asemenea integrale curbilinii
(în lungul unor curbe) sau integrale pe pânze de suprafață.
Matematicianul francez H. Lebesgue a considerat o
divizare nu a intervalului [a, b], ci a imaginii funcției 𝑓: [𝑎, 𝑏]→ℝ
(adică a proiecției graficului lui f pe Oy).
Dacă m și M sunt marginile funcției f, atunci se consideră
o diviziune m = y0 <y1 <…<yk <yk+1 <… <yn =M. Pentru
0 ≤ k ≤ n-1, notăm 𝐸𝑘 = {𝑥 ∈ [𝑎, 𝑏]|𝑦𝑘 ≤ 𝑓(𝑥) < 𝑦𝑘+1 }; această
mulțime nu este în mod necesar un interval, dar are o măsură
𝜇(𝐸𝑘 ); de exemplu, 𝐸𝑘 poate fi o reuniune de intervale disjuncte
și măsura ei este suma lungimilor acestor intervale.
Se spune că f este integrabilă Lebesgue dacă pentru orice
puncte intermediare 𝑣𝑘 ∈ [𝑦𝑘 , 𝑦𝑘+1 ), suma ∑𝑛−1
𝑘=0 𝑣𝑘 𝜇(𝐸𝑘 ) are o
limită finită, când norma diviziunii tinde spre zero.
Această limită se numește integrala Lebesgue a lui f și se
notează (L) ∫[𝑎,𝑏) 𝑓 . Pentru a lămuri această „cabalistică de
notații”, să presupunem că 𝑓(𝑡) reprezintă intensitatea curentului

24
într-un circuit electric la momentul 𝑡 ∈ [𝑎, 𝑏]. Atunci 𝐸𝑘 este
mulțimea momentelor când intensitatea are valorile cuprinse între
𝑦𝑘 și 𝑦𝑘+1. Astfel integrala Lebesgue capătă un sens fizic deplin.
Iată un exemplu sugestiv pentru a sublinia deosebirea
dintre integralele Riemann și Lebesgue.
Presupunem că fiecare persoană x dintr-un colectiv C are
venitul lunar 𝑓(𝑥). Pentru a calcula venitul lunar total V al acelui
colectiv, Riemann a adunat veniturile om cu om deci
V= ∑x∈C f(x), în timp ce Lebesgue a fixat mai multe nivele de
venit 𝑁0 , 𝑁1 , … , 𝑁𝑛−1 (acoperind toată plaja de valori de la minim
la maxim) și atunci 𝑉 = ∑𝑛−1
𝑘=0 𝑉𝑘 , unde 𝑉𝑘 este venitul însumat al
persoanelor având venitul la nivelul 𝑁𝑘 .
Se poate arăta că orice funcție integrabilă Riemann este
integrabilă Lebesgue (cu aceeași valoare a integralei), dar există
funcții integrabile Lebesgue care nu sunt Riemann.
Revenim la definiția 1.5. Este evident că deoarece
I+ ∪I- =I, rezultă că 𝐶+ − 𝐶− = ∫𝐼 𝑄(𝑡)d𝑡. Această diferență
este tocmai căldura netă a corpului K pe intervalul I.

Definiția 1.6: Pentru un corp fizic K bine descris

(conform definiției 1.2) prin elementele (𝐷, 𝑝(𝑉, 𝑇), 𝜆𝑉 , 𝑐𝑉 ) și
pentru orice proces termic 𝜋: 𝐼 → 𝐷, 𝑡 ↦ (𝑉(𝑡), 𝑇(𝑡)), lucrul
efectuat de corpul K în lungul procesului 𝜋 este
L(𝜋)= ∫π p(V,T)dV= ∫[a, b] p(V(t), T(t))·V' (t)dt. (8)
PROPOZIȚIA 1.4 (proprietățile lucrului)
a) L(𝜋 − ) = −L(𝜋) și L este aditiv ca funcție de drum
(L(𝛾 + 𝛾1 ) = L(𝛾) + L(𝛾1 ));
b) Dacă presiunea p= 𝑝0 este constantă, atunci:

25
L(𝜋) = 𝑝0 · (𝑉(𝑏) − 𝑉(𝑎));
c) Presupunând îndeplinite condițiile formulei clasice
Green–Riemann, fie 𝜋 un ciclu simplu înconjurând o regiune ∆.
Atunci
𝜕𝑃
L(𝜋) = − ∬∆ 𝑑𝑉𝑑𝑇. (9)
𝜕𝑇
[Reamintim formula Green–Riemann: dacă P(x, y),
Q(x, y) sunt funcții netede într-o regiune ∆ având frontiera 𝛾
formată dintr-una sau mai multe curbe închise, atunci
𝜕𝑄 𝜕𝑃
∫𝛾 𝑃(𝑥, 𝑦)d𝑥 + 𝑄(𝑥, 𝑦)d𝑦 = ∬∆ ( 𝜕𝑥 − 𝜕𝑦 ) d𝑥d𝑦].
Demonstrația propoziției 1.4 rezultă direct din definiția (7).
Formula (9) se deduce astfel:
G-R
∂p
L(π)= ∫π p·dV+0·dT ⏞
= ∬∆ (0- ∂T) dVdT.
PROPOZIȚIA 1.5: (proprietățile căldurii nete)
a) Căldura netă a corpului K în lungul procesului 𝜋 este
C(𝜋) = ∫𝜋 𝜆𝑉 d𝑉 + 𝑐𝑉 d𝑇; (10)
b) C(𝜋 − ) = −C(𝜋) și C este aditivă ca funcție de drum;
c) Dacă 𝜋 este un ciclu simplu, care înconjoară o regiune
∆, atunci
𝜕𝑐 𝜕𝜆𝑉
C(𝜋) = ∬∆ ( 𝜕𝑉𝑉 − ) d𝑉d𝑇; (11)
𝜕𝑇
d) Dacă procesul 𝜋 este izocor, atunci C(𝜋) crește pe
măsură ce T crește.
Demonstrație:
a) Am văzut că C(𝜋)=∫[𝑎,𝑏] 𝑄(𝑡)d𝑡 și aplicăm formula (2).
b) Rezultă din proprietățile integralelor curbilinii.
c) Se obține aplicând formula Green–Riemann în (10).

26
 d) Dacă 𝜋 este izocor, atunci V=constant, deci d𝑉 ≡ 0 și
aplicăm a), deci C(𝜋) = ∫𝜋 𝑐𝑉 d𝑡 . Amintim că 𝑐𝑉 > 0
(conform definiției 1.2).
Notă: Lucrul și căldura se măsoară în Jouli, [J]. Spre
deosebire de energia internă, lucrul și căldura „depind de drum
(proces)” (nu doar de capetele drumului). Se numesc „mărimi de
proces”, iar energia internă este mărime „de stare”.

Principiile I și II ale termodinamicii

Fie J > 0 o constantă.
Pentru orice proces termic 𝜋 asupra corpului K, din
formulele (10) și (8), rezultă JC(𝜋) − L(𝜋) = 𝐽 ∫𝜋 𝜆𝑉 d𝑉 +

𝑐𝑉 d𝑇 − ∫𝜋 𝑝d𝑉 = ∫𝜋 (𝐽𝜆𝑉 − 𝑝)d𝑉 + 𝐽𝑐𝑉 d𝑇.

Considerând forma diferențială de ordinul I,
𝜔1 = (𝐽𝜆𝑉 − 𝑝)d𝑉 + 𝐽𝑐𝑉 d𝑇, rezultă relația:
JC(𝜋) − L(𝜋) = ∫𝜋 𝜔1. (12)
Definiția 1.7: Constanta J se numește echivalentul
mecanic al căldurii, în cazul când ∫π ω1 =0, pentru orice ciclu
simplu.
Printr-un experiment celebru, Joule a determinat valoarea
acestui echivalent, stabilind că 1 cal≅4,18 J. Reamintim că 1
calorie este cantitatea de căldură necesară pentru a încălzi 1 kg
apă de la 14,5 la 15,5℃.
Notă: O formă diferențială 𝜔 = 𝑃(𝑥, 𝑦)d𝑥 + 𝑄(𝑥, 𝑦)d𝑦,
definită într-o regiune simplu conexă (≡ fără găuri), pentru orice
drum jordanian închis 𝜋 cu ∫𝜋 𝜔 = 0, se numește exactă, dacă

27
există o funcție netedă U, astfel încât 𝜔 = d𝑈, adică
𝜕𝑈 𝜕𝑈
≡ 𝑃 și ≡ 𝑄.
𝜕𝑥 𝜕𝑦
În plus, dacă 𝑀1 (𝑥1 , 𝑦1 ) și 𝑀2 (𝑥2 , 𝑦2 ) sunt puncte fixate,
atunci are loc relația ∫𝑀 𝜔 = 𝑈(𝑀2 ) − 𝑈(𝑀1 ) și ca atare,
1 𝑀2

integrala curbilinie ∫𝑀 𝜔 nu depinde de drumul care unește

1 𝑀2

punctele 𝑀1 , 𝑀2 , ci numai de capetele drumului.

Totodată, faptul că 𝜔 este exactă este echivalent cu
𝜕𝑃 𝜕𝑄
identitatea ≡ .
𝜕𝑦 𝜕𝑥
Aceste rezultate au fost stabilite de H. Poincaré în cursul
său de Termodinamică din 1908
Dacă pentru orice ciclu simplu 𝜋 are loc relația
JC(𝜋) =L(𝜋), atunci conform relației (12), rezultă că ∫𝜋 𝜔1 = 0
deci 𝜔1 este o formă diferențială exactă și ca atare există o funcție
netedă U=U(V,T), numită energia internă a corpului K, astfel
încât 𝜔1 =dU. Pentru orice două stări 𝑠1 = (𝑉1 , 𝑇1 ) și 𝑠2 =(𝑉2 , 𝑇2 ),
avem ∫𝑠 𝜔1 =U(s2 )-U(s2 ); din această relație și din (12),
1 𝑠2

rezultă:
PROPOZIȚIA 1.6: Pentru orice drum 𝜋 care unește
stările 𝑠1 , 𝑠2 , avem
JC(π) – L(π)=U(𝑠2 ) – U(𝑠1 ) ≡ ∆U | .
𝜋
Considerând că J ≡ 1 (alegând corespunzător unitățile de
măsură) și că π este arbitrar, rezultă
C– L = ∆U. (13)
Relația (13) este un caz special al principiului I al
termodinamicii. O formulare (slabă) a principiului I este: dacă
L(π)>0 pentru un proces ciclic, atunci Q(π)>0, iar o formulare
28
tare: afirmațiile L(π)>0 și Q(π)>0 sunt echivalente. Dar nu intrăm
în detalii de istorie sau interpretare.
Acest principiu I are un caracter de generalitate,
exprimând „legea conservării energiei totale”, valabilă în orice
domeniu al cunoașterii. Așa cum am spus, Termodinamica
studiază transferul de energie (lucru sau căldură) între obiectele
fizice sau cu mediul înconjurător.
Pentru simplitate, să considerăm ca sistem termodinamic
un gaz (ideal) închis într-o incintă. Dacă masa de gaz este
constantă, atunci energia lui internă U (≡ cea a moleculelor
constituente) poate fi modificată doar prin efectuare de lucru L
sau prin schimb de căldură Q cu mediul.
Relația (13) se mai scrie sub forma Q=L+∆U; prin
convenție, transferul de lucru în afara unui sistem închis și cel de
căldură spre interiorul sistemului Q se iau cu „+” (respectiv „−”)
dacă sistemul absoarbe (respectiv cedează) căldură, iar L se
consideră pozitiv (respectiv negativ) atunci când sistemul
efectuează lucru asupra exteriorului (respectiv când asupra
sistemului se efectuează lucru din exterior).
Ca atare, căldura absorbită de K plus lucrul efectuat asupra
lui K se conservă!
Deoarece variația energiei interne a gazului depinde de
efectuarea de lucru și de schimbul de căldură, principiul I afirmă
că „nu se poate produce energie din nimic” (echivalent „nu este
posibil un perpetuum mobile de speța I”).
În notație diferențială, principiul I sub forma (12) se
enunță astfel: dC = p dV + dU deci dC = d(U + pV)–V dp.
Expresia i = U + pV se numește entalpia procesului π, iar
VdP – lucrul elementar al expansiunii. Într-un proces izobar,

29
rezultă d𝑝 ≡ 0 de unde dC=di, deci căldura transferată în trecerea
de la o stare la alta este egală cu variația de entalpie.
Înainte de a prezenta pe scurt principiul al II–lea al
Termodinamicii, reamintim că o formă diferențială de ordin I,
𝜔 = 𝑃(𝑥,𝑦)d𝑥 + 𝑄(𝑥, 𝑦)d𝑦, considerată într-o regiune ∆, are
factor integrant (sau că este olonomă) dacă există o funcție
netedă 𝜆(𝑥, 𝑦) în ∆, astfel încât forma diferențială
𝜕 𝜕
λω=λPdx+ λQdy să fie exactă, adică 𝜕𝑦 (𝜆P) ≡ 𝜕𝑥 (𝜆Q), în orice
punct al lui ∆.
Fixăm un corp fizic K bine descris termodinamic
(conform definiției 1.2); forma diferențială ω = λV dV + cV dT nu
este în general exactă și din acest motiv, mulți autori folosesc
notația ω ≡ 𝛿𝑄 (și nu ω ≡ d𝑄).
În 1854, Clausius a introdus funcția 𝜏(T) netedă și cu
valori strict pozitive, numită temperatura termodinamică a lui
1 1
K, astfel încât forma diferențială τ ω să fie exactă. Așadar, τ este
un factor integrant pentru ω.
Definiția 1.8: Există o funcție netedă S(V, T), numită
entropia corpului K astfel încât
1
ω = d𝑆, adică ω = 𝜏dS. (14).
𝜏
Relația (14) arată că forma diferențiabilă ω este olonomă
și constituie formularea lui Clausius a principiului II. Așadar,
în lungul oricărui proces termic π: I→D, π(t)=(V(t), T(t)), are loc
relația:
d 1
S(V(t), T(t))= τ(t) Q(t), pentru orice t ∈ I (15).
dt
Având derivata pozitivă în raport cu timpul,
„funcția–entropie S este monoton crescătoare”. Cele două

30
principii se pot rezuma astfel: „Energia totală se conservă” și
„Entropia este crescătoare”.
Notă: Procesele termice ale unor sisteme termodinamice
închise și astfel încât S să fie strict crescătoare, se numesc
ireversibile.
Conform principiului I, dacă ∆U ≡ 0, atunci Q ≡ L, ceea
ce ar sugera transformarea integrală a căldurii în lucru și invers.
Principiul al II–lea arată că numai o parte din căldură se
poate transforma în lucru și alta, nenulă, este aruncată în mediu,
fiind imposibil un „perpetuum mobile de speța a doua”.
Bilanțurile energetice (conform principiului I), precum și
modul cum este gestionată energia utilă, cu estimarea generării de
entropie în diversele procese (conform principiului II), constituie
un fir conducător al acestei lucrări, în condițiile preocupărilor
sistematice privind intensificarea controlată a diverselor procese
termice. Există și o discuție cvasi–filozofică legată de diverse
imposibilități logice sau tehnologice la care nu ne oprim.
Așadar, principiul I este legat de transformarea integrală a
lui L în Q („echivalență cantitativă”), iar principiul II este legat
de transformarea parțială a lui Q în L (fără echivalență calitativă).
De asemenea, menționăm că energia internă U se conservă
în sisteme izolate dar nu știm sensul în care au loc procesele; dar
S crește și astfel, știm sensul în care se desfășoară procesele
termice. Apoi U nu poate fi nici creată, nici distrusă; dar S poate
fi creată în procese ireversibile, dar nu poate fi anulată.
Creșterea entropiei în procese ireversibile arată că energia
internă se depreciază, căldura fiind mai puțin capabilă să se
transforme în lucru.

31
 Exemple:
În cazul unui proces izocor, avem trecerea de la starea 1 la
starea 2 (stările fiind descrise prin parametrii corespunzători de
stare în figura 1.5, a), unde am presupus că presiunea crește).
Creșterea netă C1–2 în lungul tranziției (≡procesului) 1–2,
𝑠
va fi, în diagrama s–T, C1–2=∫1−2 ω = ∫1−2 𝜏d𝑆 = ∫𝑠 2 𝜏d𝑆;
1

figura 1.5, b).

Figura 1.5
Într-un proces izoterm, 𝜏 = 𝜏0 și în diagrama s–T, căldura
va fi C1–2=∫1−2 𝜏0 d𝑆 = 𝜏0 · (𝑠2 − 𝑠1 ) iar într-un proces
adiabatic, dQ ≡ 0, deci dS ≡ 0 și, ca atare, 𝑆=𝑠0 , constant.

32
 Sinteză
Considerăm un sistem termodinamic închis Σ (deci la
frontiera lui cu exteriorul nu se realizează transfer de masă, ci
numai de lucru sau căldură); figura 1.6.

Figura 1.6
𝛿𝑄
Raportul este numit transfer de entropie.
𝜏
Pentru orice două stări 1, 2, ale oricărui proces relativ la
Σ, principiul I afirmă că C1–2–L1–2= 𝑈2 – 𝑈1 , adică între orice două
stări, transferul de căldură minus transferul de lucru este egal cu
variația energiei interne.
𝛿𝑄
Principiul II afirmă că ∫1−2 ≤ 𝑆2 − 𝑆1, adică transferul
𝜏
de entropie este cel mult egal cu variația entropiei (egal, în cazul
proceselor reversibile).
𝛿𝑄
Diferența Sgen=𝑆2 − 𝑆1 − ∫1−2 se numește [cf. 3]
𝜏
entropie generată. În cazul proceselor reversibile, avem Sgen≡0;
dacă Sgen>0, procesul este ireversibil. Mărimea Sgen este
dependentă de drum.
Exemplu: [3] Să considerăm un lift pneumatic vertical
(asimilat cu un piston cilindric închis adiabatic într-o cameră
având 𝜈 moli de gaz (ideal) și condiții inițiale 𝑝1 , 𝑉1 , 𝑇1). Masa
33
pistonului și a eventualei greutăți ridicate este M și greutatea
respectivă este echilibrată de presiunea gazului 𝑝1 A (A=aria
capacului). Liftul ridică greutatea de la o cotă inițială 𝑧1 = 𝑉1⁄𝐴
la o poziție mai înaltă 𝑧2 = 𝑉2⁄A printr-un sistem mecanic; după
ce poziția 𝑧2 este atinsă, gazul atinge un echilibru la temperatura
Mg
𝑇2 și în plus, 𝑉2 = A𝑧2 și presiunea 𝑝2 = 𝑝1 = A .
Am definit astfel stările 1, 2 și evaluăm transferul de lucru
L1–2 cerut de ridicarea greutății.
Pentru sistemul termodinamic închis (ce conține gazul și
greutatea), principiul I arată că C1–2+L1–2=U2–U1, unde C1–2=0 și
δQ
U2 -U1 =mcV (T2 -T1 )+Mg(z2 -z1 ). Apoi, Sgen=S2 -S1 - ∫1-2 τ . Dar
δQ≡0 (căci procesul este adiabatic); apoi, conform (2’), Q(t)=
Q(t)
νcp 𝑇 ′ (t) deci S2 -S1 = ∫1-2 dt=νcp ( ln T2 - ln T1 ).
T
Așadar, procesul considerat este ireversibil și Sgen este
„proporțională” cu T2 -T1 .

§1.3. Cicluri termodinamice clasice

Funcționarea diverselor mașini termice este bazată pe

diverse cicluri (≡ reluări periodice ale procesului), prin care
căldura este transformată în lucru mecanic. Pentru proiectarea și
estimarea proceselor reale, este utilă analiza teoretică a unor
cicluri ideale (unde neglijăm frecările, izolațiile imperfecte,
constanța compoziției chimice a mediului de lucru etc).
În cicluri reale, alimentarea cu căldură se face prin ardere
de combustibil și transfer termic spre răcitor și nu se poate evita
schimbul de căldură cu exteriorul.

34
 Considerăm un corp care realizează ciclul π din figura 1.7,
numit direct (deși nu este orientat în sens trigonometric). Prin
alimentare cu căldura C+ pe drumul 1a2, se produce lucrul
𝐿1 = ∫1𝑎2 𝑝d𝑉 ; apoi sub acțiunea unor forțe externe, corpul
revine în starea 1 pe drumul 2b1, comprimarea consumând lucrul
𝐿2 = ∫12𝑏 𝑝d𝑉 .

Figura 1.7
Lucrul util în lungul ciclului π este L=𝐿1 − 𝐿2 =
∫1𝑎2 𝑝d𝑉 + ∫2𝑏1 𝑝d𝑉 = ∫𝜋 𝑝d𝑉 [În cazul mașinilor frigorifice, se
adoptă ciclul invers, orientat trigonometric în diagrama p–V].
În cazul unei funcționări continue, este esențial ca
alimentarea cu căldura C+ să fie continuă și să existe un răcitor
care absoarbe căldura C− .
Conform principiului I, C+ − C− = L+∆U. Dar într-un
ciclu, avem ∆U=0 deci L=C+ − C− .
Randamentul conversiei căldurii în lucru este
L C+ −C− C
𝜂=C = = 1 − C− . (15)
+ C+ +

35
 Înainte de a prezenta ideile marelui inginer francez Sadi
Carnot (1824), analizăm un sistem termic concret.
Exemplu: Un gaz ideal este închis într-un cilindru cu
piston și pereți izolați. Presupunem că starea inițială este
1=(𝑝1 , 𝑉1 , 𝑇1 ), unde fundul cilindrului este alimentat cu căldura
C+ de la o sursă a încălzitorului aflată la temperatura 𝑇+ și gazul
este dilatat izoterm până la starea 2=(𝑝2 , 𝑉2 , 𝑇2 ), producând lucru
pe baza consumului de căldură din exterior (figura 1.8).
Apoi în starea 2, alimentarea cu căldură încetează și
cilindrul este izolat,

Figura 1.8
acoperind fundul cu un strat izolator; se realizează o dilatare
adiabatică până în starea 3 (unde pistonul se deplasează în sus și
gazul efectuează lucru pe baza variației energiei interne,
temperatura și presiunea scăzând).
În starea 3 temperatura atinge valoarea 𝑇− , egală cu
temperatura răcitorului; cilindrul este pus în contact cu răcitorul
și gazul urmează drumul 3–4, printr-o comprimare izotermă (până
ce pistonul revine jos), iar forțele externe consumă lucru, volumul
scăzând și presiunea crescând.

36
 După ce ajunge în starea 4, cilindrul este din nou izolat
termic și pe drumul 4–1 se realizează o comprimare adiabatică,
fără schimb de căldură. Volumul gazului descrește, iar presiunea
crește. Temperatura crește și presupunem că atinge valoarea 𝑇+ a
temperaturii încălzitorului. Se încheie astfel ciclul, revenind în
starea 1. Lucrul efectuat în cadrul ciclului este numeric egal cu
aria patrulaterului curbiliniu din figura 1.8.
În figura 1.9 este redat același ciclu în diagrama s–T.
Căldura transformată este

Figura 1.9
𝑆
C=∫𝑆 2(𝑇+ − 𝑇− )d𝑆 = (𝑇+ − 𝑇− )(𝑆2 − 𝑆1 ), numeric egală cu aria
1

dreptunghiului din figura 1.9.

Acest exemplu (și nu numai) sugerează:
Definiția 1.9: Fie K un corp fizic bine descris prin (𝐷, 𝑝,
𝜆𝑉 , 𝑐𝑉 ), conform definiției 1.2. Un ciclu termodinamic simplu
𝜋: 𝐼 → 𝐷 se numește ciclu Carnot dacă există temperaturi
constante T- <T+ (numite temperaturi operante ale corpului K),
astfel încât procesul să primească (absoarbă) căldură la
temperatura 𝑇+ și să o cedeze la temperatura 𝑇− (adică T=𝑇+ pe
mulțimea 𝐼+ și T=𝑇− pe mulțimea 𝐼− , cu notațiile din paragraful
1.2).
37
 Exemplu: Considerăm ciclul descris, în diagrama V–T, în
figura1.10, numit ciclul Carnot clasic (unde 𝜆𝑉 > 0 și 𝑄(𝑡) =
𝜆𝑉 · 𝑉′(𝑡) pe izoterme; ciclul cuprinde alternativ două izoterme și
două adiabate).

Figura 1.10
În cazul când 𝜆𝑉 < 0, diagrama V–T este indicată în figura 1.11.

Figura 1.11
Notă: Atenție! Există cicluri termodinamice simple
formate din izoterme și adiabate, unde 𝜆𝑉 nu are semn constant,
care nu sunt cicluri Carnot. Reținem că un ciclu Carnot este bine
determinat dacă se dau cele două temperaturi operante și câte un
punct de stare pe cele două adiabate.

38
 𝜕𝑝
PROPOZIȚIA 1.7: Dacă 𝜆𝑉 · 𝜕𝑇 < 0 în D, atunci corpul
K efectuează lucru în lungul oricărui ciclu Carnot.
Demonstrație: Conform formulei (9), avem în lungul
𝜕𝑝
oricărui ciclu π, L(𝜋) = − ∬∆ d𝑉d𝑇, unde ∆ este regiunea
𝜕𝑇
interioară a lui π (parcurs în sens trigonometric).
𝜕𝑝
Dacă 𝜆𝑉 > 0, atunci conform ipotezei, rezultă 𝜕𝑇 < 0 deci
L(π)>0; în acest caz, avem dilatare la temperatura 𝑇+ și
comprimare la 𝑇− (iar dacă 𝜆𝑉 < 0, este invers).
Dacă 𝜆𝑉 < 0, atunci L(π)<0. Dar lucrul efectuat de corp
este L(– π).
Notă: Dacă π este un ciclu Carnot, inversul său 𝜋 − nu este
un ciclu Carnot. Dacă un corp efectuează lucru în lungul lui π, el
va consuma lucru în lungul lui 𝜋 − . Ciclul 𝜋 − este un model pentru
mașinile frigorifice, care primesc căldură la temperatura 𝑇− a
procesului π.
Practic, ciclurile Carnot pentru fluide se divid în două
clase: Pompele de căldură, unde căldura este absorbită la
temperatura 𝑇+ și cedată la 𝑇− și mașinile frigorifice, unde
căldura este absorbită la 𝑇− și cedată la 𝑇+ .
Exemplu (funcționarea unei pompe de căldură Carnot).
Considerăm un gaz K în interiorul unui cilindru cu piston
mobil la un capăt, aflat în starea inițială 1. Prima adiabată
corespunde izolării cilindrului de ambianță, gazul fiind
comprimat prin mișcarea pistonului spre celălalt capăt.
Comprimarea continuă până ce se atinge temperatura 𝑇+
în starea 2 (figura 1.12). Cilindrul este apoi pus în contact cu o
sursă la temperatura 𝑇+ , de unde căldura deplasează pistonul;
destinderea continuă până la starea 3 când cilindrul este din nou
39
izolat de mediu, fluidul urmând o altă destindere adabatică până
în starea 4.

Figura 1.12
În drumul final, cilindrul este pus în contact cu răcitorul la
temperatura 𝑇− , fluidul fiind comprimat până în starea 1, reluând
apoi ciclul.
Un rezultat clasic îl constituie
PROPOZIȚIA 1.8: Pentru orice ciclu Carnot π având
temperaturile operante 𝑇+ , 𝑇− fixate, are loc relația
𝑇
L(π)=(1 − 𝑇− ) · C+ (𝜋). (16)
+

COROLAR: Raportul
L(𝜋) 𝑇
𝜂=C = 1 − 𝑇− (17)
+ (𝜋) +

este randamentul corpului în lungul ciclului π.

Nu dăm demonstrația. În plus, în anumite condiții
suplimentare, randamentul (17) este maximum posibil.
Notă: Randamentul (17) al ciclului Carnot depinde doar
de temperaturile operante, fiind independent de modul de operare
și de fluidul de lucru. Randamentul 𝜂 crește odată cu valoarea 𝑇+
(ceea ce a condus la ideea „motoarelor ceramice”, care însă au

40
riscul de a fi casante) sau odată cu scăderea lui 𝑇− (ceea ce a
sugerat tehnologiile criogenice).
O idee mereu actuală este cea a apropierii ciclurilor reale
de ciclul Carnot (pentru 𝑇+ și 𝑇− fixate; vezi §3.6).
În 1824, Carnot și-a dat seama că o mașină termică nu
poate lucra fără cele două temperaturi distincte de operare; dar nu
fuseseră încă formulate principiile I și II.
De asemenea, Carnot a intuit că nu toată căldura absorbită
de o mașină termică poate trece în lucru și că în mod necesar, o
parte din căldură trece în exterior la o temperatură mai joasă.
În fine, Carnot a arătat că fără consum de lucru din
exterior, căldura nu trece de la sine de la un corp mai rece la unul
mai cald; după peste 100 de ani, după ce principiile teoretice ale
Termodinamicii au fost stabilite și asimilate în știință, au fost
inventate frigiderele (după 1930), prin consum de energie de către
compresor pentru a obține în incintă o temperatură mai mică decât
cea a mediului extern. Și călătoria continuă...

§1.4. Conducție, convecție, radiație

Așa cum am menționat anterior, studiul schimbului de

căldură revine la analiza fluxurilor de căldură între diversele
corpuri fizice, ținând cont de legile amintite. În condițiile
existenței unor „gradienți”(≡ diferențe) de temperatură, o
problemă principală este cea a controlului cantității de căldură
transferate în diverse ipostaze și determinarea temperaturii în
diverse porțiuni ale corpurilor și la diverse momente.
Există trei modalități distincte clasice de schimb de
căldură:

41
- conducția (≡ propagarea) căldurii îndeosebi în solide, prin
contact direct între particule sau medii aflate la temperaturi
diferite; în gaze, transferul termic se realizează prin mișcarea
moleculelor și în metale – prin electroni, iar în lichide, prin
contactul dintre straturi.
- convecția în fluide mobile, deplasate între regiuni aflate la
temperaturi diferite.
- radiația se realizează prin unde electromagnetice de la un corp
radiant mai cald la un corp mai rece care absoarbe energia radiată,
încălzindu-se.
Deși se conduc după legi fizice diferite, aceste modalități
pot coexista simultan, ceea ce poate complica studiul. Convecția
este însoțită de conducție și de radiație, iar conducția pură apare
doar la solide. Pentru simplitate, vom considera doar cazul
schimbului staționar de căldură (omițând deci curgerea
timpului).
Ne vom referi mai puțin la schimbul radiativ, care devine
esențial la temperaturi înalte, ca în cazul topiturilor, dar vom
prezenta în Capitolul 2 un procedeu original, pe care l-am numit
schimb de căldură prin alternanță, care are deja aplicații
semnificative, dar, din diverse motive, a rămas puțin cunoscut
specialiștilor.

Studiul matematic al conducției

Notăm cu T(x, y, z) valoarea câmpului scalar al
temperaturii în punctul curent M(x, y, z) al unui corp fizic sau
substanțe, raportat la un reper ortonormal Oxyz. Se notează cu
∇𝑇(≡ grad T) gradientul temperaturii (vectorul cu componentele
𝜕𝑇 𝜕𝑇 𝜕𝑇
scalare 𝜕𝑥 , , ). Considerând suprafața izotermă Σ care trece
𝜕𝑦 𝜕𝑧

42
prin M, vectorul ∇𝑇 are direcția versorului 𝑛⃗ al normalei la Σ în
M, cu sensul spre descreșterea lui T.
Componentele scalare ale lui T se măsoară în K/m.
Derivata lui T pe direcția lui 𝑛⃗ este
d𝑇 d𝑇
d𝑛
= 𝑛⃗ · ∇𝑇 deci ∇𝑇 = d𝑛 · 𝑛⃗. (18)
Conform legii Fourier a conducției termice, cantitatea
de căldură ∆Q care trece printr-o porțiune de suprafață izotermă
d𝑇
∆A în intervalui de timp ∆t este ∆𝑄 = −𝜆 ∆𝐴 · ∆𝑡, unde
d𝑛
scalarul 𝜆 > 0 este conductivitatea termică. Mărimea 𝑞=
∆Q
este numită rata fluxului de căldură și reprezintă cantitatea
∆A·∆t
de căldură trecând prin unitatea de arie în unitatea de timp
(măsurată în W/m2). Așadar, legea lui Fourier se scrie
d𝑇
𝑞= - 𝜆 d𝑛 și vectorial 𝑞 = - 𝜆 ∇𝑇; (figura 1.13). (19)

Figura 1.13
Așadar, vectorul 𝑞 este coliniar și are același sens cu 𝑛⃗
(spre descreșterea temperaturii).
Pe scurt, legea lui Fourier se exprimă astfel: rata fluxului
de căldură este proporțională cu gradientul temperaturii.

43
 Fluxul de căldură Q trecând printr-o porțiune de suprafață
izotermă A în unitatea de timp este 𝑄 = ∫𝐴 𝑞dA (măsurat în W).
Conductivitatea termică 𝜆 se măsoară în W/mK și depinde
de natura substanței asociate mediului străbătut și de temperatură.
Valorile ei pentru diverse materiale sunt date în Tabele
termodinamice; [8]. De exemplu, la gaze organice sau vapori, 𝜆
este cuprins între 0,02 și 0,15 și la metale lichide, între 15 și 100.
La apă, 𝜆 < 0,6 și la hidrogen, 𝜆 ≅ 0,25. Materialele cu 𝜆 ≤ 0,2
sunt utilizate pentru izolări termice.
Substanțele având 𝜆 mai mare sunt mai bune conducătoare
de căldură; de exemplu, metalele în opoziție cu aerul. Materialele
poroase ușoare sunt rău conducătoare de căldură, dearece porii lor
sunt umpluți cu aer. Apa are o slabă conductibilitate termică,
totuși de 20 de ori mai bună decât cea a aerului.
Notăm cu 𝑐𝑉 capacitatea calorică a unității de masă la
volum constant (măsurată în J/kg.K), introdusă în definiția 1.2 și
cu 𝑞𝑉 cantitatea de căldură dezvoltată de surse interne în unitatea
de volum și unitatea de timp (măsurată în W/m3).
Se poate deduce ecuația:
∂T
cV ρ ∂t =-div q⃗ +qV și aplicând legea lui Fourier,
∂T 1
= [div(λ∇T)+qV ].
∂t cV ρ
𝜆
Dacă 𝜆 este constant, se notează a=𝑐 (numită
𝑉 ρ

difuzivitatea termică, măsurată în m2/s) și rezultă ecuația

propagării căldurii în timp și în spațiu:
∂T 𝑞𝑉
= 𝑎∆𝑇 + ; [6] (20)
∂t 𝑐𝑉 ρ

44
 ∂T
În lipsa surselor interne de căldură, 𝑞𝑉 =0 deci ∂t = 𝑎∆𝑇,
iar în cazul temperaturii staționare, ∆𝑇 = 0 (ecuația lui Laplace
care arată că T este o funcție armonică). Teoria conducției este
legată de studiul ecuației cu derivate parțiale (20) în diverse
ipostaze.
Aplicații (conducția prin pereți)
a) Cazul unui perete plan
Considerăm un perete plan de grosime 𝛿, dintr-un material
omogen (cărămidă, lemn etc); presupunem că 𝜆 nu depinde de
temperatură sau de timp, iar temperaturile pe cele două fețe ale
peretelui sunt 𝑇1 , 𝑇2 , cu 𝑇2 < 𝑇1.
Presupunem că temperatura peretelui variază în lungul
axei Ox perpendiculară pe planul peretelui și considerăm un strat
„elementar” al peretelui de lățime dx între două izoterme 𝑇1 , 𝑇2
(figura 1.14). Conform legii lui Fourier (19),

Figura 1.14
d𝑇 𝑞
rezultă 𝑞 = −𝜆 d𝑥 și prin integrare, 𝑇(𝑥) = − 𝜆 𝑥 + 𝑇1 (căci
pentru x=0, avem T=𝑇1 ).
𝑞
Apoi pentru 𝑥 = 𝛿, rezultă 𝑇2 = − 𝜆 𝛿 + 𝑇1 , de unde

45
 𝜆 𝜆
𝑞 = 𝛿 (𝑇1 − 𝑇2 ) ≡ 𝛿 ∆𝑇. (21)
Așadar, rata fluxului de căldură scade dacă 𝛿 crește sau
dacă 𝜆 descrește. În concluzie, cantitatea totală de căldură,
transferată printr-un perete (de arie A) într-un interval de timp 𝜏,
𝜆
este conform (21), 𝑄 = 𝑞𝐴𝜏 = 𝛿 𝐴𝜏 · ∆𝑇, iar temperatura în
𝑞 𝑇1 −𝑇2
punctul 𝑥 ∈ [0, 𝛿] este 𝑇(𝑥) = 𝑇1 − 𝜆 𝑥 = 𝑇1 − 𝑥 deci
𝛿
∆𝑇
𝑇(𝑥) = 𝑇1 − 𝑥. (22)
𝛿
Am răspuns astfel la problema principală a studiului
schimbului de căldură (enunțată la începutul subparagrafului), în
această situație particulară. Dacă 𝜆 ar fi depins de temperatură,
formula (22) ar fi mai complicată.
Notă: Se poate considera cazul unui perete care constă din
mai multe straturi de grosime 𝛿1 , 𝛿2 , … etc. cu conductivități
termice diferite 𝜆1 , 𝜆2 , … Acesta este cazul mantalei metalice a
unui cazan de abur având un strat izolator la exterior și un alt strat
la interior.
𝜆
Cu notații transparente, au loc relațiile 𝑞 = 𝛿1 (𝑇1 − 𝑇2 ),
1
𝜆2 𝛿1 𝛿
𝑞 = 𝛿 (𝑇2 − 𝑇3 ), de unde rezultă, 𝑇1 − 𝑇3 = 𝑞 (𝜆 + 𝜆2 ) etc.
2 1 2

Astfel de formule sunt utilizate la proiectarea izolațiilor termice.

b) Cazul unui perete cilindric
În multe situații, pereții unor instalații – tuburi, mantale,
lagăre etc. sunt formate din suprafețe cilindrice coaxiale.
În acest caz, spre deosebire de cazul pereților plani, ariile
celor două fețe diferă.
Considerăm un tub cilindric de lungime 1 m, cu diametrul
interior 2𝑟1 și cel exterior 2𝑟2 (𝑟1 < 𝑟2 ).

46
 Presupunem că temperaturile pe fețele interioară și
exterioară sunt T1 , T2 (T1 >T2 ); figura 1.15. Considerând un
cilindru „elementar” cu raza r și grosimea dr,

Figura 1.15
cantitatea de căldură care străbate peretele în timpul 𝜏 este
d𝑇
𝑄 = −𝜆𝐴𝜏 d𝑟 , unde A=2πr ×1 și conform legii lui Fourier, rata
d𝑇 𝑞 d𝑟
fluxului de căldură în 1s este 𝑞 = −𝜆 · 2𝜋𝑟 d𝑟 deci dT=− 2𝜋𝜆 · 𝑟
𝑞
și prin integrare, T=− 2𝜋𝜆 ln 𝑟 + 𝐶, cu C constantă arbitrară.
𝑞
Pentru 𝑟 = 𝑟1, rezultă 𝑇1 = − 2𝜋𝜆 ln 𝑟1 + 𝐶 și pentru
𝑞
𝑟 = 𝑟2 , 𝑇2 = − 2𝜋𝜆 ln 𝑟2 + 𝐶.
𝑞
Prin scădere, se obține 𝑇1 − 𝑇2 = 2𝜋𝜆 (ln 𝑟2 − ln 𝑟1 ) deci
2𝜋𝜆∆𝑇
𝑞 = ln 𝑟 , (23)
2 −ln 𝑟1

similară cu (21). Nu dăm alte detalii.

Studiul matematic al convecției

Convecția este posibilă doar în medii cu particule aflate în
mișcare în fluide. Schimbul de căldură între un mediu mișcător și
o suprafață care separă acel mediu de altul (fie el solid sau fluid)
se numește convectiv. În acest caz, se pune problema determinării
47
fluxului de căldură care trece prin suprafața unui solid supus unei
curgeri fluide, orientat în sensul descreșterii temperaturii.
Conform unei legi stabilite de Newton, fluxul de căldură
Q de la un fluid spre perete (sau invers) este proporțional cu aria
A a suprafeței de schimb de căldură și cu diferența dintre
temperatura 𝑇f a fluxului mișcător și temperatura 𝑇p a peretelui.
Mai precis, are loc relația
𝑄 = 𝛼 · 𝐴 · (𝑇f − 𝑇p ), (24)
unde factorul 𝛼 este numit coeficientul de transfer de căldură
(≡transmisivitate) între fluid și perete. Rata q a fluxului pe m2
este numită densitatea superficială de căldură deci
𝑞 = 𝛼 · ∆𝑇. (25)
Coeficientul 𝛼 se măsoară în W/m K și depinde de tipul
2

de mișcare a fluidului – laminară sau turbulentă, ca și de forma

suprafeței – conductă, placă etc. Curgerea fluidului poate fi
naturală sau forțată prin pompe sau agitatoare.

Studiul radiației termice

Corpurile încălzite emit unde invizibile, de tipul undelor
ultraviolete, cu lungimi de undă 𝜆 < 4 × 10−7 m și al undelor
infraroșii cu 𝜆 > 7 × 10−7 m. Radiația electromagnetică generată
de mișcarea atomilor sau moleculelor este numită radiație
termică. Un corp care absoarbe întreaga radiație incidentă
primită se numește corp negru. Acesta este un concept
matematic, ca și gazul ideal. Schimbul de căldură radiativ include
o dublă transformare: un corp fierbinte radiază oscilații
electromagnetice și unul mai rece absoarbe această energie,
încălzindu-se. Fluxul radiant Φ al unui corp este energia termică
𝑄 emisă în unitatea de timp deci Φ = 𝑄/𝑡, fiind măsurat în W.
48
 Dacă fluxul Φ cade pe suprafața unui corp, o parte ΦA este
absorbită de corp, o parte ΦR este reflectată și cealaltă ΦD trece
prin corp; raportul A=ΦA/ Φ (respectiv R=ΦR/ Φ și D=ΦD/ Φ) se
numește capacitatea de absorbție (respectiv reflectivitatea și
transmisivitatea). Așadar, A+R+D=1.
Pentru corpul negru ideal, A=1, R=0, D=0; pentru
funingine de țiței, A≅0,96. Zăpada și gheața sunt corpuri aproape
negre (cu A>0,94).
Observație: Este zăpada un corp negru? Atunci de ce apare
de culoare albă?
Nu! Zăpada nu este un corp negru, deoarece în spectrul
vizibil nu este neagră, ea reflectă lumina. Un corpe este atât de
negru pe cât de multă lumină absoarbe. Acesta este înțelesul
cuvântului.
Problema cu întrebarea de mai sus este că zăpada n-ar
reflecta atât de mult în zona de infraroșu, acela unde există cea
mai mare absorbție de căldură. Acolo, în acel domeniu, zăpada
este un corp negru grozav.
Principalul argument fizic care explică acest lucru vine de
la finele secolului al XIX-lea.
Deci ne imaginăm un fascicul de lumină aflat într-o
cavitate, împreună cu ceva zăpadă aflate la o aceeași temperatură.
Din cauză că sistemul este în echilibru, cantitatea de
lumină emisă de zăpadă la o anumită (oricare) lungime de undă
trebuie să fie aceeași (în mediu) cu cantitatea de lumină pe care o
absoarbe altfel ar însemna că extrage căldură din mediul
înconjurător.
Așadar, un „bulgăre de zăpadă” aflat într-o cavitate nu
emite lumină la nici o temperatură, deoarece el doar reflectă

49
lumina din jurul său, pentru că un absorbant bun emite doar atât
cât absoarbe.
Acest raționament vine direct din termodinamică, nu-i
trebuie nimic altceva.
Pe de altă parte, câmpul electromagnetic este liniar, adică
lumina care este absorbită de corp nu interacționează cu lumina
care este emisă de același corp.
Dacă avem un obiect la o anumită temperatură, putem sp
fim siguri că acesta emite exact aceeași cantitate de lumină,
indiferent dacă se află în cavitate sau oriunde altundeva.
Emisia nu are treabă cu altă lumină, ci depinde doar de
corp și anume de capacitatea sa de absorbție.
În concluzie, nu obiect emite lumina „termică” la orice
lungime de undă just în cantitatea pe care o absoarbe la aceeași
lungime de undă.
Un corp negru este un corp care absoarbe toată lumina (de
aceea apare negru în spectrul vizibil) și în consecință este, pentru
geometria sa, de emisivitate maximă.
Chiar și cea mai bună oglindă absoarbe cel puțin 10% din
lumona incidentă, așa după cum se poate lesne constata dacă
așezăm mai multe oglinzi să se reflecte una pe alta; imaginea
devine din ce în ce mai întunecată pe măsură ce numărul de
reflexii crește.
Aceasta înseamnă că zăpada, atât de albă cât este ea,
absoarbe în jur de 30% din lumina ce o atinge.
În consecință, emite cel puțin 30% din rata unui corp
negru ideal și de aceea putem vorbi despre aproximarea
reversibilă cu corpuri negre inclusiv pentru lucruri albe.

50
 Acest argument este unul din cele mai frumoase în fizică
și, probabil pentru că este interesant și frumos, nu preocupă
multă lume...
Dacă R=1, A=0, D=0, corpul este absolut reflectant; de
exemplu, R≅0,9 la aluminiu și argint și R ≅0,4 la fier. În fine,
dacă D=1, A=0, R=0, atunci corpul este absolut transparent la
radiație; de exemplu, hidrogenul, oxigenul, azotul sunt absolut
transparente, dar CO2 nu.
Există o lege datorată fizicienilor germani Stefan și
Boltzmann, care stabilește o relație între radianța RT (≡puterea
T 4
emisiei) și temperatura absolută: RT=5,7 ε · (100) , unde 0<ε≤1
este emisivitatea pentru un corp absolut negru, ε = 1.
Notă: Reținem cele trei modalități de schimb de căldură.
Prin conducție nu se transferă materie, ci doar căldură,
care trece de la cald la rece. Astfel, apa caldă încălzește lingurița
rece și încălzind o bară de fier la un capăt, ea se încălzește și la
celălalt capăt. Argintul, cuprul, fierul sunt bune conducătoare de
căldură, dar lichidele (cu excepția topiturilor metalice), nu.
Gazele sau vidul nu sunt bune conducătoare. Gheața acoperită de
substanțe protectoare, rea conducătoare, iar zăpada moale
protejează recoltele contra înghețului.
Convecția este un schimb de căldură prin curenți de aer
sau curgeri de fluide. Lichidele și gazele sunt de regulă încălzite
de jos (de exemplu, caloriferele se află sub fereastră, iar ibricul cu
apă are focul dedesubt). Aerul fierbinte se ridică pentru că
densitatea lui este mai mică decât cea a aerului rece, iar forța
ascensională excede gravitația; similar la lichide. Aceasta este o
convecție naturală; prin pompe, ventilatoare, agitatoare, se
produce o convecție forțată. În solide avem doar conducție și
51
radiație. Combustibilii nu ard fără aer proaspăt ce conține oxigen
(arderile sunt de regulă oxidări!). Vetrele și grătarele creează
curenți prin cuptoare; aerul din cuptor se încălzește, se ridică
ascensional, fiind înlocuit de aerul rece intrat în vetre sau grătare,
conform diferenței de presiune („tiraj”). Coșurile înalte măresc
tirajul. Pierderile (disipările) de căldură sunt inerente și de aceea,
se folosesc izolări termice (energia termică fuge!).
În fine, adăugăm câteva cuvinte despre radiația termică.
Toate corpurile radiază energie – cuptoarele, becurile
electrice și chiar corpul uman. Radiația are loc și în vid! Radiația
solară transferă 3,9 × 1026 W de jur împrejur adică 1300 W/mp,
pe Pământ la 150 de milioane de kilometri distanță, în timp ce
omenirea produce 1014 W. Cu cât temperatura corpurilor este mai
mare, cu atât crește energia transmisă prin radiație. Corpurile cu
suprafețe „negre” absorb mai multă energie și devin mai calde.
De aceea, se recomandă să purtăm cămăși albe pe caniculă, iar
pentru a utiliza energia solară la încălzirea obiectelor, acestea se
vopsesc în negru.
Există și unele ciudățenii; aluminiul respinge radiația
termică, iar zăpada este „neagră termic”. În cadrul „efectului de
seră”, prin sticlă trece radiația solară vizibilă care încălzește
pământul serei, dar aceeași sticlă reține radiația invizibilă emisă
de pământul încălzit; în interiorul unei sere, temperatura este cu
10 K mai mare decât în exterior. Același efect îl resimțim și în
automobil, deoarece lumina vizibilă trece prin ferestre și
încălzește interiorul. Nu întâmplător, se spune că tot ce ne
înconjoară este un schimb perpetuu de căldură...

52
§1.5. Schimbătoare de căldură clasice

Schimbătoarele de căldură (pe scurt, s.c.) sunt instalații

sau dispozitive care realizează transferul termic (de la cald la
rece), de la o substanță sau de la un mediu, la altul. În s.c. au loc
procese de încălzire sau răcire (cu modificarea temperaturii), dar
și modificări ale stării de agregare – fierbere, evaporare, topire
etc. În multe situații, s.c. nu sunt de sine stătătoare, ci componente
ale unor procese tehnologice complexe (de exemplu, în
termoficare sau la centrale termo–electrice). Diversele cuptoare,
cazane, radiatoare/calorifere, condensatoare, sobe și chiar
corpurile animalelor sunt s.c. De exemplu, gazul fierbinte din
focarul unui boiler este agent încălzitor, iar apa din boiler este
agent încălzit; apoi apa din calorifer este agent încălzitor pentru
aerul din cameră etc.
După modul în care se realizează transferul termic, s.c.
sunt de mai multe tipuri: s.c. recuperative (unde transferul se
face printr-un perete despărțitor, căldura trecând prin perete;
figura 1.16); s.c. regenerative (unde agenții termici trec succesiv
prin schimbător, cedând sau absorbind căldura unei umpluturi
ceramice sau metalice, ca în cazul regeneratoarelor Cowper din
metalurgie; figura 1.17); s.c. prin amestec (unde transferul
termic se realizează prin contactul direct al agenților termici) etc.
Vom prezenta în Capitolul 2 un s.c. original, pe care l-am
numit cu alternanță, unde un agent termic are o mișcare
oscilatorie periodică, transferând căldura unui material care
coboară gravitațional.
Există și alte criterii de clasificare a s.c.: după regimul de
lucru (staționar, cu funcționare discontinuă etc); după sensurile de
53
curgere a agenților termici (în echicurent, contracurent sau
curent încrucișat), după configurația suprafețelor de transfer
(tubulare, lamelare, cu aripioare/nervuri, serpentine etc).
Nu dorim o trecere în revistă a întregii varietăți de s.c.,
cărora le sunt consacrate multe cărți; [2].

Figura 1.16 Figura 1.17

În principiu, orice s.c. realizează un transfer termic de la
un mediu la altul; în cazul s.c. de tip recuperativ, cele două medii
sunt în contact cu peretele de separare pe cele două fețe ale
peretelui, căldura trecând prin perete.
Suprafața separatoare poate fi realizată din țevi, eventual
în serpentină sau din plăci perforate. Fluidele care schimbă
căldura pot curge în echi sau contracurent, dar și în curent
încrucișat, iar schimbul termic se poate realiza lichid–lichid (ca
în cazul răcitoarelor sau preîncălzitoarelor), lichid–aer (ca la
răcitoare/calorifer), lichid–abur (ca la condensatoare sau
economizoare), abur–gaz sau gaz–gaz. Relația de bază este
obținută din egalarea căldurii cedate de fluidul cald și transmise
prin peretele separator cu cea absorbită de fluidul rece.

54
 Prin convenție, se notează cu 1 (respectiv 2) fluidul cald
(respectiv rece) și cu „ ̷ ” (respectiv „ ̷ ̷ ”) intrările (respectiv
ieșirile). De exemplu, temperatura fluidului rece la ieșirea din
schimbător este 𝑇2′′ . Fluxul de căldură cedat de fluidul cald este
d𝑄1 d𝑚1
= · 𝑐1 (𝑇1′ − 𝑇1′′ ), iar cel absorbit de fluidul rece este
d𝑡 d𝑡
d𝑄2 d𝑚2 d𝑚1 d𝑚2
= · 𝑐2 (𝑇2′′ − 𝑇2′ ), unde , sunt debitele masice
d𝑡 d𝑡 d𝑡 d𝑡
respective.
În fine, fluxul transmis prin suprafața separatoare este
d𝑄𝑚
= 𝑘 · 𝐴 · Δ𝑇m , (26)
d𝑡
unde A este aria suprafeței, k – coeficientul global de transfer
termic și Δ𝑇m este diferența medie logaritmică.
Schimbătoarele recuperative în contracurent sunt mai
eficiente decât celelalte; randamentul este dependent de diferența
dintre temperaturile medii ale fluxurilor încălzitor și încălzit, ca
și de mărimea suprafeței de schimb termic.
Notând simbolic cu a, b capetele suprafeței și ΔTa =T1' -T2'' ,
ΔTb =T1'' -T2', diferențele de temperatură între fluidele cald și rece
Δ𝑇a − Δ𝑇b
la capete, atunci Δ𝑇m = Δ𝑇a .
ln
Δ𝑇b

Coeficientul k se calculează folosind formule de tipul

1 1 𝛿 1
= 𝛼 + 𝜆 + 𝛼 , unde 𝛼1 ,𝛼2 sunt coeficienții de convecție între
𝑘 1 2

suprafața separatoare și fluide. Ne oprim aici.

La s.c. de tip regenerativ, transferul termic de la fluidul
cald spre cel rece se realizează prin intermediul unei umpluturi
încălzite periodic de fluidul cald, cedând apoi căldura fluidului
rece; umplutura este alcătută din materiale ceramice sau bile
metalice și este „spălată” alternativ de fluidele calde sau reci.
Curgerea fluidelor este organizată tot în contracurent, ca la
55
regeneratoarele Cowper, pentru preîncălzirea aerului introdus în
furnale; acesta trebuie să aibă minim 1300°C și încălzirea lui se
face cu căldură recuperată de la gazele de furnale de peste
1500°C. Instalația care asigură schimbul de căldură de la gazele
de furnal la aerul care va fi introdus necesită realizarea unor
turnuri umplute cu cărămizi refractare, de regulă din alumină,
amplasate decalat, cu spații între ele prin care circulă gazele și
respectiv aerul. Prin unul din turnuri circulă gazele de furnal care
încălzesc umplutura și prin celălalt circulă aerul care se încălzește
de la umplutură. După ce temperatura turnului încălzit atinge un
maxim și cea a celuilalt turn un minim, se comută funcționarea
turnurilor.
Nu ne-am referit la problemele importante în aplicații,
legate de contaminarea (cu cenușă, funingine, sedimente) a
suprafețelor de schimb de căldură, care modifică parametrii de
funcționare.

56
 CAPITOLUL 2: PROCEDEE
ORIGINALE DE SCHIMB DE CĂLDURĂ

§2.1. Schimb de căldură prin corpuri mici

Proprietăți ale corpurilor mici

În cele ce urmează, vom defini corpurile mici și vom
analiza principalele lor proprietăți, care pot fi valorificate în
energetica industrială prin perfecționarea schimbului de căldură.
Printre aceste proprietăți, menționăm: suprafața convectivă,
transmisivitatea, distribuția temperaturii și a tensiunilor mecanice
în granule, deplasarea granulelor în fluide, precum și limitele
fluxului termic și efectul acoperirilor granulelor. Vom da apoi
câteva procedee de utilizare eficientă a corpurilor mici în
producerea varului sau cimentului și în prelucrarea diverselor
făinuri industriale.
Intensitatea schimbului convectiv de căldură depinde de
multe mărimi care definesc starea fluidului și a corpului cu care
fluidul schimbă căldura. O influență majoră o are „lungimea
caracteristică” pentru transferul termic al corpului respectiv: după
caz, aceasta este diametrul sferei pentru granule, diametrul
exterior sau interior pentru tuburi, lățimea benzii etc. Intensitatea
convecției crește pe măsura scăderii lungimii caracteristice; ca un
exemplu edificator, granulele cu diametrul sub 50 de microni au
o transmisivitate termică (la convecție naturală) de circa 200 de
ori mai mare decât fața exterioară a corpurilor statice de încălzire.
Prin corpuri mici, vom înțelege pe cele care au lungimea
caracteristică relativ mică în raport cu corpurile uzuale din
practica schimbului de căldură.
57
 Exemple: Particule, granule, picături (cu diametre medii
între 10 și 30 de microni), fire cilindrice subțiri (orientate
convenabil în raport cu liniile de curent ale fluidului), benzi
înguste etc. În acest paragraf, vom considera corpuri mici sferice,
cu diametre între 10-6 și 10-4 m, din substanțe solide, omogene și
izotrope.
Notă: Nu vom stabili limite ale lungimilor caracteristice
ale corpurilor mici, deoarece mărimile care determină intensitatea
schimbului de căldură descresc fără salturi.
Corpurile mici și-au confirmat eficiența în diverse
instalații de schimb de căldură și de masă, unde se realizează fie
pulverizarea unor lichide în gaze, fie dispersarea de făinuri în
gaze, fie „fluidizarea” de materiale granulare care le mențin un
timp scurt în suspensie. Astfel, trebuie menționate schimbătoarele
de căldură în suspensie din industria cimentului, care preîncălzesc
făina brută (cu diametrele particulelor sub 0,2 mm) dispersată în
gaze de ardere.
Instalația tip Humboldt de preîncălzire a făinii brute de
ciment, înainte de introducerea acesteia în cuptorul de formare a
clincherului, este un exemplu–tip de schimbător de căldură în
suspensie. Circulația gazelor este asigurată de un exhaustor;
gazele fierbinți din cuptor pătrund în instalație printr-un canal
unde se amestecă cu făina brută încălzită anterior admisă
printr-un tub, iar făina dispersată în gaze ajunge într-un ciclon,
unde granulele de făină se separă. Făina ajunge într-un alt ciclon
și apoi în avalul unui canal unde gazele cedează căldură, în
echicurent, particulelor făinii. Procesul se repetă pe parcursul a
3–4 trepte de echicurent, racordate în contracurent. Au existat
multe perfecționări ale tehnologiei Humboldt, dar cea mai

58
așteptată este realizarea unui contracurent între făină și gaze, sau
mai general, un contracurent între particule solide și gaze.
Vom prezenta o astfel de abordare, dar nu înainte de a lista
principalele proprietăți ale corpurilor mici:
a) Suprafața volumică (≡ suprafața granulelor aflate în
unitatea de volum de substanță), pentru particule cu diametrul
6
mediu d este s= ; reamintim că volumul unei sfere de rază R este
𝑑
3 𝐴 3
4𝜋𝑅
V = 3 și aria sferei este 𝐴 = 4𝜋𝑅 2 deci = .
𝑉 𝑅
Dacă 10-6 < d <10-4 m, atunci 6·104 < s < 6·106 m2/m3.
Notând cu m porozitatea (≡ participarea volumului de
goluri ale vracului în volumul total), vracul are suprafața specifică
6(1−𝑚) ρ
𝑠v = . Dar m=1- ρv , unde ρv (respectiv 𝜌) este densitatea
𝑑
6ρv
vracului (respectiv a substanței) și rezultă sv = .
𝜌𝑑
Există formule mai precise, care țin cont de distribuția
granulometrică a făinii și de participația reziduului de pe sita prin
care trec granulele cu diametrul mai mic decât d, etc.
b) Transmisivitatea termică convectivă 𝛼 (numită și
coeficient de schimb superficial de căldură), definită și în 1.4,
variază invers proporțional cu diametrul. În aer și în gaze uzuale,
cu temperaturi până la 1300°C, pentru particulele (cu
10-6 < d <10-4 m), avem 0,5 < α < 30 kW/m2K.
𝐴𝑅 2
c) Temperatura în granule este 𝑡m = + 𝑡0 , unde
10𝑎
A=viteza de încălzire, a=difuzivitatea, 𝑡0 =temperatura în centrul
𝑡m −𝑡0
granulei; se arată că 𝑡s −𝑡0
≅ 0,6 (unde 𝑡s = temperatura suprafeței

59
 𝑡s −𝑡m
particulei, iar <0,05 (𝑡f fiind temperatura fluidului). S-a
𝑡f −𝑡s

constatat că viteza de încălzire a granulelor variază invers

proporțional cu pătratul diametrului, deci corpurile mici au viteze
de încălzire enorme (103 <A<5·106 K/s). Mai precis, în 0,1s,
granula se încălzește cu 100(𝑡f − 𝑡s ) [K].
Există, de asemenea, studii aprofundate relativ la
tensiunile mecanice în granule, la deplasarea granulelor prin
fluide (generalizarea relației lui Stokes) sau la efectul acoperirii
granulelor cu impurități, dar nu dăm detalii.
Proprietățile corpurilor mici, prezentate succint, constituie
un argument în favoarea utilizării lor în intensificarea
schimbului de căldură. Valorificarea lor a început, dar la un nivel
modest, deoarece cercetarea aplicativă a fost întârziată și nu există
răspunsuri complete la toate problemele de tipul următor: ce se
întâmplă dacă se creează exces de granule în unele zone și un
exces de fluid în altele, cu efect dăunător al diverselor aglomerări
instabile? Apoi, granulele cu diametre diferite au durate de
evoluție diferite etc.

Schimbătoare de căldură în suspensie

În cazul treptelor de echicurent, nevoia accelerării
particulelor de făină în fiecare treaptă, cu schimbarea bruscă a
direcției vitezei gazelor conduce la un consum mare de energie.
Granulele mai mari au nevoie de durate relativ mari de contact cu
gazele și se separă mai repede decât granulele mici, care dispun
de durate inutil de lungi. Instalațiile respective devin astfel
voluminoase și scumpe. De aceea, în ultimul timp, s-a acordat o
atenție deosebită schimbătoarelor în suspensie în contracurent,
unde nu s-a reușit încă o repartiție uniformă a făinii și fluidului,
60
îndeosebi în condițiile unor aglomerări instabile, când viteza
fluidului depășește viteza de cădere gravitațională a particulelor
(ceea ce impune reintroducerea făinii în schimbător).
Ca un dezavantaj al instalațiilor actuale de schimb de
căldură în suspensie Humboldt cu cicloane, se pot menționa:
consumurile specifice mari de energie electrică pentru antrenarea
agenților termici și refacerea energiilor cinetice (de peste
10 kWh/t clincher), disipările de căldură asociate cu răcirea
ineficientă a gazelor (la circa 250°C), precum și antrenarea de
făină cu gazele răcite.
În Br. 122231;[10], pag. 161–171, este propusă o
instalație de schimb de căldură, în contracurent, între gaze și
materiale pulverulente, care include o incintă de fluidizare a
acestor materiale, împreună cu mijloace de introducere a fluidului
de antrenare; de asemenea, un schimbător de căldură cu mijloace
de introducere în el a unui agent termic gazos, ca și mijloace de
colectare a gazelor răcite și a topiturii de materiale pulverulente.
Instalația din exemplul de mai jos este un topitor
centrifugal, care valorifică în măsură mult mai mare proprietățile
excepționale–convective, mecanice și gazodinamice – ale
particulelor constituente ale făinii, ca: suprafața volumică s de
peste 2×105 m2/m3 substanță, transmisivitatea 𝛼 de peste
3 kW/m2K, coeficientul de transfer convectiv volumic, anume
produsul s, de circa 6×105 kW/m3; apoi, temperatura în particule
este practic uniformă (neuniformitățile ajungând la 1% din
diferența temperaturilor gazelor și particulelor în mai puțin de
0,1s, timp în care tensiunile mecanice interne mențin integritatea
fizică a particulelor. În cazul făinii de minereu, cu densități duble
față de ciment, va fi avantajoasă o măcinare mai fină.

61
 Instalația poate face posibile tehnologii noi de producere
de fontă, silumin, ciment din clincher topit, de var, sticlă, vată
minerală, topituri silicatice etc.

Exemplu (producere de fontă)

Făina de minereu de fier curge gravitațional dintr-un
buncăr 1 spre o ecluză 2 care reglează debitul de alimentare
(figura 2.1). Făina deversează în mai multe pâlnii tronconice 3 și
coboară într-un tub 4 fixat cu doi rulmenți 5. De tubul 4 se
sudează echidistant niște talere – coroane 6, de pe care făina este
centrifugată și ghidată spre niște țevi 7 care asigură alimentarea
uniformă cu făina a ansambului metalic. Agentul termic gazos,
încălzit la peste 1600 °C,

Figura 2.1

62
este introdus într-un canal 8 din care trece prin mai multe fante–
ajutaj orientate tangențial la peretele unui cilindru static 9, care
formează corpul topitorului. Gazele se deplasează pe linii de
curent în formă de spirale închise (convergente), întâlnind
particule de făină pe care le antrenează cu aceeași viteză
tangențială, în timp ce componenta radială a vitezei gazelor
converge către axul schimbătorului. În acest mod, se asigură o
deplasare relativă particule–gaz, în contracurent foarte avansat.
Tubul 4 și coroanele 6 sunt rotite cu peste 800 rot/minut. Gazele
răcite sunt trecute prin niște palete–turbină și sunt aspirate de un
exhaustor. Făina centrifugată ajunge la peretele cilindrului
exterior 9; particulele cu diametrul sub 50 microni reprezintă
peste 90% din masa făinii și sunt topite, asigurând temperatura de
peste 1550°C pentru întreaga masă de făină. Topitura urmează să
evolueze într-un reactor de dezoxidare (reducere) a oxizilor de
fier. Încălzirea gazelor (până la 1600°C) este făcută cu căldură
cedată de cărbune măcinat și de topitură. Descrierea anterioară
omite unele detalii tehnologice importante, inclusiv nevoia
clasării granulometrice a făinurilor.
Principalul avantaj al soluției este intensificarea
proceselor de transfer termic și de masă, prin utilizarea superioară
a însușirilor excepționale convective, mecanice și gazodinamice
ale corpurilor mici – făinuri de minereu (în exemplul anterior),
dar și făinuri de calcar, argile, caolinuri, bauxite, diverși silicați,
cenuși, zgure. În cazul cimentului, instalația înlocuiește cele 4–6
trepte de ciclonare tip Humboldt cu un singur ciclon, realizând un
contracurent aproape perfect între particulele de făină și gazele
fierbinți, cu răcirea utilă a gazelor sub 140°C.

63
 §2.2. Schimbător recuperativ de căldură gaz–gaz
pentru temperaturi înalte

Motivație
Complexitatea proceselor termice industriale a impus o
mare diversitate de schimbătoare de căldură. Diferențele tehnico–
economice medii ∆t dintre temperaturile agenților termici gazoși
continuă să fie prea mari pentru valorificarea avantajoasă a
gazelor cu temperaturi de 40... 100°C. În cazul gazelor cu
temperaturi medii (cazul unor recuperatoare de căldură) și mari
(cowperele, de exemplu), valorile ∆t acceptabile sunt de
asemenea foarte mari, cu consecințe nefavorabile pentru
randamentele energetice și exergetice, ca și pentru economia
tehnologiilor respective în ansamblu.
În România, s-a realizat la ICPMC–PROCEMA un
schimbător ceramic recuperativ a cărui particularitate o constituie
umplutura regenerativă ieftină (din blocuri ceramice de argilă
comună, adaptând filiera); aplicat la mai multe cuptoare de
cărămidă, acest schimbător a încălzit 20000 m3n /h aer (pentru
uscătorie) de la 20 la 100°C cu gaze de ardere răcite util de la 120
la 40°C (economisind 150 GJ), pierderea de presiune nedepășind
20 mm col. apă pentru fiecare agent.
Schimbătorul a fost aplicat cu succes și la valorificarea de
gaze umede cu numai 50°C de la o uscătorie de cărămizi,
încălzind 40000 m3n /h aer din hală de la 15 la 40°C. Blocurile
ceramice pot avea stabilitate fizică bună până la 1200°C, dar
există și unele dezavantaje ca: amestecarea parțială a agenților
termici, piese în mișcare la distribuitoare, necesitatea unei

64
suprafețe construite relativ mari și nu în ultimul rând, investiția
mare.
Acest schimbător a sugerat o soluție mult mai bună,
surprinzătoare pentru specialiști, anume un schimbător de căldură
gaz–gaz de tip recuperativ, în contracurent, confecționat din
beton, utilizabil de la temperaturi cuprinse între foarte joase, sub
100°C și foarte înalte, peste 1700°C (limitele fiind dictate de
materiale). Investiția este recuperată în mai puțin de trei luni de
funcționare, fiind sub 20% din cea într-un schimbător metalic
echivalent (pentru temperaturi până la 500°C).
Se știe că în majoritatea cazurilor, rezistența termică
globală la convecție a unui perete cu gaze pe ambele fețe, este mai
mare decât 40 Km2/kW, în timp ce rezistența la conducție a unui
perete de beton de 15 mm grosime este de 12 Km2/kW.
Așadar, transferul termic prin suprafața unui perete
metalic este comparabilă cu cel printr-un perete de beton cu
suprafața de 1,3 ori mai mare. O suprafață mai mare înseamnă o
creștere de cost cu 20%, dar un perete metalic din oțel banal este
de 10 ori mai scump decât unul echivalent din beton. Considerând
izolările termice, legăturile etc., rezultă o reducere de cost de
peste 5 ori, fără a mai socoti întreținerea sau exploatarea care
favorizează betonul – un material fiabil, adaptabil și la gaze
corosive pentru oțel. În anii ’60, o publicație recunoscută, Beton
Kalender menționa că „betonul este în mare măsură insensibil la
dogoare; mai multe teste au stabilit că el își schimbă numai puțin
rezistența la compresie până la 500°C și că la temperaturi mai
mari, aceasta scade încet”. Betonul refractar poate fi utilizat până
la 1700°C și cu presiuni până la 5 bari, fiind insensibil la CO și

65
H2; la astfel de temperaturi, eficiența schimbătoarelor de căldură
din beton este și mai mare.
Rezistența de rupere la întindere este mică, dar suficientă
pentru asigurarea integrității fizice a betonului, dacă diferența
dintre temperaturile agenților termici vecini nu depășește 300 K
(de multe ori mai mare decât diferența cea mai economică),
excluzând fisurile datorate împiedicării liberei dilatări termice a
construcției schimbătorului.
Menționăm că se cunosc multe metode ieftine și eficiente
de combatere a coroziunii betonului în contact cu gaze umede
care conțin SO2 și care vor fi răcite sub punctul de rouă acid.
Într-un masiv de beton, paralelipipedic, vertical, se
formează din turnare canale verticale, dispuse ordonat; un agent
termic circulă printre șiruri de canale care alternează cu șirurile
de canale prin care circulă celălalt agent, în contracurent.
La capetele schimbătorului, toate canalele aferente
fiecăruia din cele două gaze sunt continuate prin canale orizontale
până la câte una din fețele laterale opuse și racordate la câte un
distribuitor, respectiv colector, prin intermediul cărora
schimbătorul de căldură se leagă funcțional cu producătorul și
consumatorul agenților încălzitor și încălzit.
Pe fiecare față a unei perechi de fețe opuse se află deci
distribuitorul unui gaz și colectorul celuilalt, unul jos și altul sus,
la nivelurile extreme ale masivului de beton.
Eforturile mecanice unitare rezultate din împiedicarea
liberei dilatări termice a betonului nu depășesc limitele
admisibile, dacă amplitudinea temperaturii variabile alternativ în
plan orizontal, transversal pe șirurile de canale, nu depășește
25...40 K; acestei amplitudini îi corespunde o diferență ∆t între

66
temperaturile agenților termici de peste 200 K, valoare cu mult
mai mare decât cele care se vor întâlni la schimbătoarele de tipul
propus.
Pentru a simplifica execuția schimbătoarelor, acestea se
vor realiza prin legarea în paralel a mai multor unități – modul, cu
secțiunea de circa 800×800 mm2 (de exemplu), distanțate între
ele din motive constructive și grupate în interiorul unei carcase
(în majoritatea cazurilor, cu patru pereți plani, verticali, din beton
armat), pe toată înălțimea schimbătorului. Între module, precum
și între module și carcasă, se toarnă, după caz, betonul ușor
termoizolant, eventual refractar, BIP, BIS sai BIG.
În cele mai multe aplicații, înălțimea masivului de beton
nu va depăși 15 m deci solicitarea la compresie a betonului de
circa 4 daN/cm2 (pentru situațiile speciale în care s-ar ajunge la
60 m, solicitarea la compresie a betonului va fi sub valoarea de
15 daN/cm2). Permeabilitatea la gaze a betonului poate fi practic
nulă, excluzând schimbul de masă între agenți, chiar la diferențe
de presiuni de câțiva bari, cum ar putea fi cazul la unele
încălzitoare de aer (de exemplu, la regeneratoarele Cowper ale
furnalelor mari). În astfel de situații, carcasa schimbătorului va fi
însă metalică, cilindrică, etanșă și cu presiunea interioară egală cu
cea a agentului termic mai comprimat, pentru ca solicitările
mecanice în beton să fie numai de compresie, nu și de întindere.

Soluții constructive
Folosirea betonului ca material de construcție pentru
schimbătoare de căldură presupune o tehnologie adecvată de
realizare a numeroaselor goluri verticale, separate prin pereți
neobișnuit de subțiri. Există două posibilități: una pentru unicate

67
mai mici (mai scumpă), cu cofraje „pierdute” (din tuburi IP
folosite la instalațiile electrice, de exemplu), eventual arse ulterior
prin trecerea unui flux de gaze oxidante suficient de fierbinți și
alta mai potrivită pentru producție de serie de schimbătoare mari,
cu tuburi–cofraj glisante.
Ne vom referi în continuare la acestea din urmă. Tuburile–
cofraj glisante au o anumită secțiune transversală, cât timp se
toarnă betonul și până la întărirea betonului, iar în urma unei
acționări din exterior, după întărirea betonului, secțiunea se
reduce pe toate direcțiile, în vederea decofrării cu solicitări nule
a betonului, apoi a ridicării (glisării) tuturor tuburilor–cofraj și
organizării unei noi turnări de beton.
Toate tuburile cofrag sunt ghidate la partea superioară de
o „placă tubulară”, iar la partea inferioară, de canalele deja
realizate (în care mai pătrund 10–15 cm). Vibrarea corectă a
betonului realizat cu agregate sub 3 mm asigură compactarea de
bună calitate, utilă pentru creșterea rezistenței betonului și a
impermeabilității lui.

Modelul matematic
Gazul încălzitor A și gazul rece B circulă prin canalele
paralele; căldura se propagă printr-un perete de la A spre B și în
lungul unei nervuri perpendiculare pe perete (figura 2.2,a). Să
considerăm un element mărginit de o suprafață de control cu
secțiunea pătrată în jurul unui nod.

68
 Figura 2.2.
Suprafața taie peretele la jumătate din lungime și nervura
la jumătate din secțiunea sa transversală. Aplicăm celor două
două ramuri ale elementului legea de transfer termic prin
conducție în bară (nervură) și legea de transfer termic prin
convecție în perete.
Cu notațiile din figura 2.2.b), presupunând că temperatura
𝜃 este uniformă în lungul barei (nervurii) și staționară (variind
doar pe direcțiile x și y și notând cu 𝛼1 , 𝛼2 coeficienții de
convecție, rezultă
d dθ b
𝛼1 (𝑡1 − 𝜃1 )1 · d𝑥 = dx (−𝜆 dx1 ) · 2 · d𝑥 deci
d2 𝜃1 𝛼
− 2 𝜆𝑏1 (𝜃1 − 𝑡1 ) = 0 (1)
d𝑥 2
și pe altă parte,
d d𝜃2 𝑏
𝛼2 (𝜃2 − 𝑡2 ) = − d𝑦 (−𝜆 ) · 2 deci
d𝑦
d2 𝜃2 𝛼
− 2 𝜆𝑏2 (𝜃2 − 𝑡2 ) = 0 (2)
d𝑦 2
de unde prin integrare, rezultă
𝜃1 = 𝑡1 + 𝐴1 exp(𝑎1 𝑥) + 𝐵1 exp(−𝑎1 𝑥),
𝜃2 = 𝑡2 + 𝐴2 exp(𝑎2 𝑦) + 𝐵2 exp(−𝑎2 𝑦), (3)

69
 2𝛼 1⁄2 2𝛼 1⁄2
unde am notat 𝑎1 = ( 𝜆𝑏1 ) , 𝑎2 = ( 𝜆𝑏2 ) și A1, B1, A2, B2
constante de integrare, ce vor fi determinate din condițiile la
frontieră.
Mai întâi, din simetrie rezultă:
d𝜃1 d𝜃2
| 𝐿 = 0 și | 𝐿 = 0, deci înlocuind în (3),
d𝑥 𝑥=2 d𝑦 𝑦=2
rezultă:
𝐿 𝐿
𝑎1 𝐴1 exp (𝑎1 2) − 𝑎1 𝐵1 exp (−𝑎1 2) = 0 și
𝐿 𝐿
𝑎2 𝐴2 exp (𝑎2 2) − 𝑎2 𝐵2 exp (−𝑎2 2) = 0; așadar,
𝐵1 = 𝐴1 exp(𝑎1 𝐿) și 𝐵2 = 𝐴2 exp(𝑎2 𝐿).
Apoi, lipsa acumulărilor și respectiv surselor de căldură
conduce la condiția:
d𝜃1 d𝜃2 1
| = − | = (𝜃1 | − 𝜃2 | )
d𝑥 𝑥 = 0 d𝑦 𝑦 = 0 𝛿 𝑥=0 𝑦=0
deci
𝛿(𝑎1 𝐴1 − 𝑎1 𝐴1 exp(𝑎1 𝐿)) = −𝛿(𝑎2 𝐴2 − 𝑎2 𝐴2 exp(𝑎2 𝐿)) =
𝑡1 + 𝐴1 + 𝐴1 exp(𝑎1 𝐿) − 𝑡2 − 𝐴2 − 𝐴2 exp(𝑎2 𝐿).
Rezolvând acest sistem, rezultă
𝑎
𝐴1 = (𝑡1 − 𝑡2 ) · [𝛿𝑎1 (1 − e𝑎1 𝐿 ) − (1 + e𝑎1 𝐿 ) − 𝑎1 ·
2

1−exp(𝑎1 𝐿) −1
· (1 + e𝑎2 𝐿 )] și
1−exp(𝑎2 𝐿)
𝑎 1−e𝑎1 𝐿
𝐴2 = − 𝑎1 · 𝐴2 · 1−e𝑎2𝐿.
2
𝐿
Pentru fiecare sfert de nervură (pe o singură față 0 <x< 2),
căldura schimbată este:
𝐿 ⁄2
𝑞n = ∫0 𝛼1 (𝑡1 − 𝜃1 )d𝑥 =
𝐿 ⁄2 𝛼
−𝛼1 ∫0 (𝐴1 e𝑎1 𝑥 + 𝐵1 e−𝑎1 𝑥 )d𝑥 = 𝑎1 𝐴1 (1 − e𝑎1 𝐿 ),
1

70
deci
𝜆𝑏·(𝑡1 −𝑡2 ) 1 e𝑎1 𝐿 +1 1 e𝑎2 𝐿 +1
𝑞n = , unde C=𝛿 + 𝑎 · e𝑎1𝐿 −1 + 𝑎 · e𝑎2𝐿 −1.
2𝐶 1 2

Căldura transferată printr-o jumătate din perete este

𝐿(𝑡1 −𝑡2 )
𝑞p = 1 𝛿 1 . Deoarece fiecare purtător de căldură circulă
2( + + )
𝛼1 𝜆 𝛼2

printr-o jumătate din numărul total de canale, densitatea de flux

schimbat de fiecare canal pe unitatea de înălțime este:
𝜆𝑏 𝐿
𝑞0 =2(𝑞n + 𝑞p )= ( 𝐶 + 1 𝛿 1 ) ·(t 1 -t 2 ) (4)
+ +
𝛼1 𝜆 𝛼2

Exemplu de calcul
Prezentăm un schimbător care încălzește 10000 kg/h (deci
2,78 kg/s) aer de la 0 la 100°C cu gaze răcite util în schimbător
de la 150 la 70°C.
Fără a pretinde atingerea optimului, presupunem că
secțiunea canalelor este 20×20mm2 (L=20mm), grosimea
stratului de beton dintre canale b = 𝛿 = 10mm, viteza în canale
fiind 5mn/s. Temperatura medie a gazelor și respectiv a aerului
1 1
este 2 (150 + 70) = 110°C și respectiv 2 (0 + 100) = 50°C.
Conform tabelelor termodinamice [8], vâscozitatea
cinematică a aerului la 50°C este 𝜈a = 1,86 · 10−5 m2/s și cea a
gazelor fierbinți la 110°C este 𝜈g = 2,52 · 10−5 m2/s.
Apoi căldura specifică a aerului și a gazelor de combustie
este 𝑐p =1,02 kJ/kgK. Conductivitatea termică a aerului (și
respectiv gazelor de combustie) este 𝜆a =0,0272[W/mK]
respectiv 𝜆g =0,0289[W/mK], și cea a betonului este
𝜆b =1,40[W/mK]. Numărul Prandtl pentru aer și gaze de
combustie este Pr ≅ 0,71.
71
 În descrierea regimurilor de curgere ale unor fluide, se
introduc:
𝑐p .𝜇
- Numărul lui Prandtl Pr = (adimensional), unde
𝜆
𝑐p =căldura specifică, 𝜆 = conductibilitatea termică și
𝜇 =vâscozitatea dinamică;
Exemplu:Pentru gaze, 0,65 < Pr < 0,9 și pentru abur, Pr
depășește 1 doar la presiuni mari.
𝑣.ℓ.𝜌
- Numărul lui Reynolds Re = (adimensional), unde
𝜇

v=viteza fluidului, ℓ=dimensiunea caracteristică,

𝜇=vâscozitatea dinamică.
Curgerile cu Re „mare” de peste 12000 (respectiv „mici”
sub 2000) sunt turbulente (respectiv laminare), iar cele pentru
care 2300<Re<7000, sunt tranzitorii.
50+273
Apoi viteza medie a aerului este 5 × = 5,92 m/s
273
5,92×0,020
și numărul Reynolds este Re= 1,86×10−5 = 6370, deci aplicând o
formulă uzuală pentru regimul tranzitoriu al transferului termic,
rezultă numărul Nusselt:
6.105
Nu=0,0209· Re0,8 · Pr 0,45 · (1 − Re1,8 )=18,10.
Pentru coeficientul de convecție rezultă:
λ 0,0272
α1 =Nu· L =18,10· 0,020 =24,6 [W/m2K] deci sarcina
termică a schimbătorului (Q=M·𝑐p ·∆t) este
Q=2,78kg/s · 1,02 ·100 K=284 kW.
Fluxul de agent termic încălzitor (cu 2% pierderi de
1,02×284
căldură) este 1,02×(150−70) = 3,55 kg/h și viteza sa medie în canale
5×3,55
este 2,78×(383⁄273) = 8,96 m/s.

72
 Numerele Reynolds și Nusselt respective sunt:
6.105
Re=7120 și Nu=0,0263· Re0,8 · Pr 0,35 · (1 − Re1,8 )=26,2
(diferența între parametri față de formula similară precedentă ține
cont că acum gazul se răcește). De aici rezultă coeficientul:
𝜆g 0,0289
𝛼2 = Nu · = 26,2 · =37,9 [W/m2K].
𝐿 0,020
Atunci
2.24,6 1⁄2
𝑎1 = ( ) =59,3 [m–1];
0,01.1,40

2.37,9 1⁄2
𝑎2 = (0,01.1,40) = 73,7 [m – 1].
Ținând cont că e𝑎1 𝐿 = 3,24 și e𝑎2 𝐿 = 4,37, rezultă
1 4.24 1 5,37
𝑐 = 0,01 + 59,3 . 2,24 + 73,7 . 3,37 = 0,064.
Conform (4), rezultă în final:
1,40.0,01 0,020
𝑞0 = ( + 1⁄24,6+0,01⁄1,40+1⁄37,9) · 60 =29,3[W/m].
0,064
Rata fluxului aerului trecând printr-un canal este egală cu
2
0,02 ·5·3600=7200 m3/h=9,31 kg/h deci numărul de canale
pentru aer este de circa 10000/9,31 ≅ 1074 și numărul total de
canale este de N=2148.
𝑄 284000
Schimbătorul are înălțimea 𝑁·𝑞 = 2148·29,3 ≅ 4,5 m.
0

Aria totală ocupată de schimbător, incluzând închiderea și

izolația este de circa 3 m2; aceasta necesită 5 m3 beton pentru el
însuși, 5 m3 pentru bază și 3 m3 de beton ușor pentru izolația
termică.

73
 Figura 2.3
Notă: Există multe aplicații ale acestui schimbător
recuperativ. Astfel, la diverse cazane sau cuptoare, gazele de
ardere ies la temperaturi de peste 250°C; căldura acestora poate fi
recuperată dacă aceste gaze trec prin schimbător, răcindu-se de
exemplu la 100°C, încălzind în contracurent aer din ambianță;
acest aer se preîncălzește la peste 120°C, fiind introdus în focarul
cuptorului, mărind în acest mod eficiența termică cu peste 5%.
Apoi, am construit o sobă (generator de căldură) la care am
asociat un schimbător de tipul prezentat, cu o performanță
energetică evidentă. Desigur, există un argument de comoditate,
care conduce la rejectarea betonului. Nu mai insistăm asupra
faptului că schimătorul poate fi utilizat la temperaturi inaccesibile
metalelor, sau la gaze având componente chimic agresive.
Construcția schimbătorului nu necesită echipamente speciale și
poate fi realizată suficient de rapid.
În sinteză, iată câteva aplicații directe:
- preîncălzirea aerului comburant prin preluarea căldurii
(transmise prin pereții relativ subțiri de beton), provenite de la
gazele de ardere;
74
- recuperarea gazelor–deșeu, umede și calde evacuate de la
uscătoare, ateliere, grajduri pentru încălzirea aerului de uscare sau
ventilație;
- încălzirea aerului comprimat de la furnale, înlocuind cowperele,
cu avantajul unei funcționări statice și automatizări simplificate;
- deși betonul este considerat utilizabil doar pentru construcții
mari și până la temperaturi de 80°C, acest schimbător contravine
acestei opinii.

§2.3. Schimb de căldură prin alternanță

Motivație
Există numeroase tehnologii în care densitatea medie a
fluxului de căldură schimbat între un material și un agent termic
fluid este limitată de menținerea integrității fizice a materialului
respectiv.
Exemple: Uscarea lemnului, uscarea produselor ceramice,
arderea produselor ceramice, uscarea cerealelor etc.
Procesele de uscare implică reducerea în timp a umidității
produselor procesate. Dar această reducere prezintă
neuniformități mari în cazul majorității procedeelor industriale
actuale. De exemplu, în cazul produselor ceramice de zidărie, se
constată a repartiție neuniformă a agentului termic; raportul dintre
fluxul de agent și suprafața de uscare este de zeci de ori mai mare
pentru unele zone de la exteriorul produselor în raport cu golurile
acestora și ca atare, în lungul liniilor de curent ale agenților de
uscare, densitatea fluxului termic scade lent la exterior și rapid în
goluri, creând diferențe mari între vitezele de uscare ale diferitelor
părți ale produselor și implicit, o mare neuniformitate a repartiției

75
apei. Până la atingerea valorii critice, contracția liberă variază
practic liniar cu umiditatea materialului. Dacă uscarea s-ar face
cu menținerea uniformă a concentrației apei, durata uscării ar
putea fi oricât de mică, fără riscul fisurării procesului respectiv.
Dar neuniformitatea umidității în timpul uscării,
caracteristică producției industriale actuale, conduce la apariția
unor tensiuni mecanice interne crescătoare, cu partea din
deformarea liberă neefectuată datorită restricțiilor impuse de
construcția produsului respectiv. Diminuarea tensiunilor se poate
realiza fie prin creșterea duratei de uscare, fie prin menținerea
proporționalității între densitatea fluxului de căldură schimbat de
produs cu agentul termic de uscare și densitatea fluxului respectiv
de apă ce trebuie evacuată.
Prima soluție nu urmărește vreo optimizare, mărind
investiția, pierderile de căldură și consumul specific de
combustibil. Cu unele adaptări privind geometria produselor și
dispunerea lor în uscător, soluția secundă poate fi realizată prin
uniformizarea temperaturii medii, variabilă în timp, a
agentului termic în întregul spațiu de uscare aferent fiecărui
produs în parte, dar și produselor având aceeași vechime în
uscător. Toate metodele clasice de schimb de căldură –
echicurent, contracurent, curent încrucișat și mixt – determină
diferențe mari între valorile extreme ale temperaturii produsului.
Adoptarea soluției secunde se poate realiza prin schimbul de
căldură în curent cu alternanță.
Descriere succintă
Pentru atenuarea, în raport cu metodele clasice, a
diferențelor de temperatură pe întreaga suprafață de schimb de
căldură a produselor în contact cu un agent termic fluid și

76
totodată, pentru creșterea transmisivității convective 𝛼, metoda
propusă constă în alternarea sensului de circulație a fluidului
(agent termic) printre produsele din schimbătorul respectiv de
căldură, cu o frecvență care să determine variații mici ale
temperaturii locale a suprafețelor produselor în jurul valorii
medii. O astfel de frecvență se poate stabili pe considerente
tehnico–economice specifice aplicațiilor practice realizate și
experimentate (sau preliminate).
În clasificarea schimbului de căldură după direcția și
sensul deplasării relative a agenților termici, nu este inclusă
această metodă și probabil, clasificarea va fi extinsă. S-au obținut
aplicații semnificative la uscarea cherestelei (la Facultatea de
Industrializarea Lemnului – Universitatea TRANSILVANIA din
Brașov, pe o instalație pilot), și la producerea de hidrogen din
pulbere de fier traversată de agentul termic (abur) cu alternanță
împreună cu Universitatea Politehnică din București.
Denumirea „curent cu alternanță” a creat confuzii de
multe ori și poate de aici o lipsă de penetrare tehnico-științifică,
fiind asociată cu „curentul alternativ”.
Prezentăm următorul model–tip, care poate fi adaptat în
multe situații practice, pe care îl vom dezvolta ulterior (prin
modelul matematic și prin aplicațiile date în 2.4).
Prin golurile produselor și ale stivei organizate între două
plane paralele (verticale sau nu), cu distanța dintre ele b, circulă
perpendicular pe plane un gaz cu capacitatea calorică a densității
fluxului C și cu transmisivitatea convectivă (coeficientul de
transfer termic) 𝛼. Gazul vehiculat prin unitatea de secțiune
aparentă, schimbă căldură cu o masă m de produse având
suprafața S și capacitatea calorifică specifică c.

77
 Pentru asigurarea unei evoluții liniare, în timpul t, a
temperaturii Tp a produselor încălzite cu 𝜏 [K/h] (𝑇p = 𝑇p,in + 𝜏𝑡)
temperatura 𝑇a a gazului la intrarea în stivă este 𝑇0 = 𝑇0,in + 𝜏𝑡
(indicii „0” și „in” semnifică respectiv valoarea la fața stivei prin
care intră gazul și valoarea inițială, la momentul t = 0). Situația
relativ staționară a agenților termici încălziți la fel de repede, cu
𝜏 [K/h] este redată în figura 2.4.

Figura 2.4.

Figura 2.5
Înainte de a prezenta modelul matematic, menționăm de
asemenea că arderea produselor ceramice constă în încălzirea
acestora la peste 900°C și apoi răcirea lor la circa 100°C. Atât
78
agentul termic încălzitor cât și cel răcitor sunt gazoși, cu
transmisivități termice totale relativ mici, implicând diferențe
mari între temperatura gazelor și a produselor pentru asigurarea
unor densități ale fluxului de căldură corespunzătoare duratelor
uzuale de ardere. În condițiile variate din cuptor, acestor diferențe
le corespund neuniformități mari ale temperaturii pe fețele
fiecărui produs și încă mai mari pe suprafețele produselor având
același stagiu în cuptor. O contribuție importantă la diversitatea
regimurilor de ardere a produselor în multe cuptoare actuale o are
repartiția neuniformă a agentului termic gazos, chiar dacă bilanțul
termic global este corect, multe produse dispun de cantități fie
prea mari de agent termic (pe care nu le pot valorifica), fie unele
insuficiente pentru asigurarea evoluției termice preconizate.
Coeficientul de dilatare termică nefiind nul, câmpul
neuniform de temperaturi determină, ca și la uscare, tensiuni
mecanice cu valori pe măsura restricțiilor impuse de construcția
produselor pentru dilatare la încălzire și contracție la răcire.
Evitarea deprecierii produselor în procesul de ardere se rezolvă
de regulă prin adoptarea unor durate de ardere mult mai mari
decât cele care pot fi obținute prin uniformizarea temperaturii
fețelor oricărui produs (și a evoluției termice) prin metoda
schimbului de căldură cu alternanță.
O situație similară se întâlnește la încălzirea betonului
pentru a intensifica reacția exotermă de hidratare a cimentului; un
mare progres l-ar constitui micșorarea diferențelor dintre
temperaturile extreme pe suprafața ansamblului tipar–beton și
uniformizarea temperaturii pentru piesele tratate. Din nou,
alternanța are un rol semnificativ.
Revenim la situația generală din figura 2.4.

79
 Modelul matematic
Cu notațiile anterioare, are loc relația:
𝑆𝛼 Δ𝑇 = 𝐶(𝑇0 − 𝑇𝑏 ) = 𝑚𝑐𝜏 și diferența temperaturilor
𝑆𝛼∆𝑇 𝑚𝑐𝜏
extreme în perete este 𝑇p,0 − 𝑇p,𝑏 = 𝑇0 − 𝑇𝑏 = 𝐶
= 𝐶
.
𝑆𝛼∆𝑇 𝑥
În plus, T = 𝑇0,in + 𝜏𝑡 − · 𝑏 și 𝑇p = 𝑇 − ∆𝑇.
𝐶
Dacă gazul ieșit din stivă este reîncălzit de la 𝑇𝑏 la 𝑇0 , el
este reintrodus în stivă, pe care o străbate de data aceasta în sens
opus celui anterior. Procesul de reîncălzire și reintroducere se
reiau de fiecare dată, situația relativă a temperaturilor gazului și
produselor fiind cea din figura 2.5.
Evident,
𝑆
−𝐶 · d𝑇𝑥 = 𝑏 𝛼(𝑇𝑥 − 𝑇p𝑥 )d𝑥 (5)
deci
𝑆 d𝑇𝑥 +d𝑇𝑏−𝑥
· 𝛼∆𝑡 · d𝑥 = −𝐶 , (6)
𝑏 2
și
𝑇𝑥 +𝑇𝑏−𝑥
𝑇p𝑥 = 𝑇m𝑥 − ∆𝑇 − − ∆𝑇 (7)
2
(am notat 𝑇𝑥 în loc de T (x)).
În plus,
𝑚𝑐𝜏 = 𝑆𝛼∆𝑇 = 𝐶(𝑇0 − 𝑇𝑏 ). (8)
2𝑆𝛼∆𝑇
Din (6) se deduce că d𝑇𝑥 + d𝑇𝑏−𝑥 = − d𝑥; prin
𝐶𝑏
integrare și ținând cont că dx = –d(b – x), rezultă:
2𝑆𝛼∆𝑇
𝑇𝑥 − 𝑇𝑏−𝑥 = − 𝑥 + 𝐴, cu A constantă de integrare.
𝐶𝑏
Din (6) se deduce că 𝑇𝑥 + 𝑇𝑏−𝑥 = 2𝑇p𝑥 + 2∆𝑇, de unde
𝑆𝛼∆𝑇 𝐴
𝑇𝑥 = 𝑇p𝑥 + ∆𝑇 − 𝐶𝑏
𝑥+2;
𝑆𝛼∆𝑇 𝐴
𝑇𝑏−𝑥 = 𝑇p𝑥 + ∆T + 𝑥 − 2. (9)
𝐶𝑏
80
 𝑏
Simetria față de planul x= 2 implică relația 𝑇p𝑥 = 𝑇p,𝑏−𝑥 ;
𝑆𝛼∆𝑇
înlocuind x cu b–x în expresia obținută pentru 𝑇𝑥 , rezultă A = 𝐶
și din (9), se obține relația
𝑆𝛼∆𝑇 1 𝑥
𝑇𝑥 = 𝑇p,𝑥 + ∆𝑇 + (2 − 𝑏). (10)
𝐶
𝑆𝛼∆𝑇
Deoarece = 𝑇0 − 𝑇𝑏 (conform (8)), rezultă relația
𝐶
1 𝑥
𝑇𝑥 − 𝑇p𝑥 = ∆𝑇 + (𝑇0 − 𝑇𝑏 ) (2 − 𝑏). (11)
Înlocuind în (5) și ținând cont de (8), se deduce că
𝑇𝑏 −𝑇0 𝑇0 −𝑇𝑏 1 𝑥
d𝑇𝑥 = [1 + (2 − 𝑏)]dx.
𝑏 ∆𝑇
Pentru x=0, avem T=𝑇0 deci
𝑥 𝑇0 −𝑇𝑏 𝑥
𝑇𝑥 = 𝑇0 − (𝑇0 − 𝑇𝑏 ) · 𝑏 [1 + (1 − 𝑏)] și pentru
∆𝑇
temperatura medie locală, avem
𝑇𝑥 +𝑇𝑏−𝑥 𝑇0 +𝑇𝑏 (𝑇0 −𝑇𝑏 )2 𝑥 𝑥
𝑇𝑚𝑥 = = − · 𝑏 (1 − 𝑏) ;
2 2 2∆𝑇
𝑇p𝑥 = 𝑇m𝑥 − ∆𝑇. (12)
În final, diferența dintre temperaturile 𝑇p𝑥 extreme este,
conform (12),
(𝑇0 −𝑇𝑏 )2
𝑇𝑚0 − 𝑇m,𝑏 = . (13)
2
8∆𝑇

Notăm cu 𝜈u gradul de neuniformitate a temperaturii,

exprimat prin diferența valorilor medii extreme ale temperaturii
suprafeței produselor. Așadar, în cazul circulației agentului
termic fluid cu alternanță, am arătat că
(𝑇0 −𝑇𝑏 )2
𝜈u,alt = . (14)
8∆𝑇
Dacă sensul de curgere a agentului termic gazos nu ar fi
alternant, ci cu sens unic (ca în cazul multor instalații actuale),
atunci diferența dintre temperaturile extreme în stivă, pentru

81
aceleași date S, 𝛼, b, ∆T, C, m și c, ar fi 𝜈u = 𝑇0 − 𝑇𝑏 ; așadar,
8∆𝑇
𝜈u = 𝜈u,alt · 𝑇 −𝑇 .
0 𝑏

În figura 2.6 se compară temperatura în stivă în cazul

curgerii agentului termic cu sens unic (T1) și în cazul alternanței
𝜈u
(T2), în ipoteza că T0 -Tb =∆T; atunci 𝜈 = 8 și dacă T0 -Tb <∆T,
u,alt
𝜈u
atunci 𝜈 > 8 etc. Spectaculos!
u,alt

Figura 2.6
Vom da în paragraful următor, câteva aplicații ale
alternanței, sperăm convingătoare.
Notă: Reducerea neuniformității temperaturilor este
necesară mai ales pentru perfecționarea tehnologiilor în care
schimbul de căldură este limitat de menținerea integrității fizice a
produselor (ca în cazul uscării cherestelei de lemn sau al uscării
și arderii produselor ceramice).
În multe situații practice, ∆T are valori superioare
diferenței 𝑇0 − 𝑇𝑏 , astfel încât reducerea relativă a
neuniformităților depășește pragul teoretic 8 stabilit anterior.
Menționăm de asemenea că schimbarea sensului, cu frecvența de
0,2... 5,0 Hz, contribuie totodată la creșterea transmisivității
convective 𝛼, așa cum au dovedit-o mai multe experimente.
82
 Curent cu alternanță longitudinal sau transversal
În gospodărirea energiei în schimbătoarele de căldură
industriale, circulația (inerentă) în contracurent a agenților
termici poate fi combinată cu circulația în sens alternant,
realizând un contracurent alternativ longitudinal sau transversal,
după cum direcția contracurentului se suprapune sau este normală
pe direcția curentului cu alternanță.
Pentru arderea obiectelor sanitare, s-a realizat în anii ’80,
la ICPMC – PROCEMA un cuptor tunel cu secțiune mică, în care
alternarea mișcării agentului termic se realizează în lungul
acestuia, pe o distanță reprezentând până la 5% din lungimea
cuptorului; am numit acest schimb de căldură un contracurent
cu alternanță longitudinală (figura 2.7).

Figura 2.7
Deoarece se pulsează gaze la circa 500°C, pentru ca
dispozitivul de pulsare să funcționeze la temperaturi mai mici, se
prevede de fiecare parte, câte o umplutură de schimb regenerativ
de căldură. Un avantaj important al pulsării longitudinale
adoptate îl constituie faptul că o viteză medie mică a gazelor care
se deplasează în contracurent cu produsele se asociază cu un

83
modul mare al vitezei, deosebit de favorabil pentru intensificarea
convecției, mod de transfer mult mai convenabil decât radiația (în
cazul analizat). Realizarea unei curbe de ardere a unor obiecte
sanitare într-un cuptor experimental în care s-a redus variația
temperaturilor pe suprafața obiectelor, în condițiile unor fluxuri
de schimb de căldură mari și uniforme, a simulat deci condițiile
din cuptorul propus. Aceasta a condus la durate de ardere de circa
5 ori mai reduse decât în practica uzuală, fără a afecta calitatea
glazurii.
Pe de altă parte, s-a experimentat uscarea blocurior
ceramice de 290×240×188 mm (7,5 FN–format normal) în
contracurent cu alternanță transversal (pe care l-am numit
zigzagat). Durata uscării a fost de numai 4 ore, cu un consum
specific sub nivelul mediu realizat în industrie. Arderea acelorași
blocuri s-a realizat în 8 ore, cu un consum specific de 65 kgcc/t
(din care o parte steril combustibil, înglobat în masa de argilă) și
cu excluderea manipulării produselor între uscare și ardere.
În industria ceramicii fine pentru construcții,
intensificarea schimbului convectiv de căldură și mărirea prin
aceasta a gradului de uniformizare a temperaturii produselor în
cursul evoluției lor permit reducerea de 4 – 5 ori a duratei actuale
a arderii (≡coacerii) ca și reducerea consumului specific de
combustibil. Viteza agentului termic gazos în lungul cuptoarelor
cu tunel din industria ceramicii fine nu ajunge la 0,5m/s (în
condiții normale de presiune și temperatură), implicând o
participație modestă a convecției la transportul căldurii; radiația
este slabă în zonele dinspre capetele cuptorului și puternică în
zona centrală, unde asigură fluxuri mari de energie doar pe fețele
„văzute” ale produselor a căror viteză de încălzire trebuie să fie

84
atât de mici, încât conducția căldurii prin pereții ceramici să poată
limita, sub valorile de rupere, tensiunile mecanice interne
determinate de împiedicarea dilatărilor termice relative.
O convecție intensă necesită viteze mari ale agentului
termic gazos în raport cu produsele, ceea ce se realizează eficient
prin schimbul de căldură în curent alternant logitudinal, viteza
variind „sinusoidal” între +10 și –9 m/s (de exemplu).
În figura 2.8 este redat schematic un cuptor tunel care
aplică noua metodă. Într-o variantă, alternanța longitudinală a
vitezei este consecința rotirii uniforme, cu frecvență de 5...15 Hz,
a unui panou într-un cilindru cu 4 racorduri, două legate cu
cuptorul–tunel și două la un ventilator, care aspiră și apoi
refulează gaz pe la mijlocul zonei de încălzire și totodată
refulează și apoi aspiră gaz pe la mijlocul zonei de răcire a
produselor.
Sensul vitezei gazului este același pe porțiunile dintre
capetele cuptorului și camerele „inelare” racordate la cilindru și
este contrar între camere. Viteza medie de vehiculare
longitudinală a gazului în cuptor este determinată de ușoara
suprapresiune creată de un ventilator de la ieșirea produselor din
cuptor. Agentul termic încălzit (aerul care a răcit produsele) este
transformat în agent încălzitor de focarul principal; focarul
secundar furnizează energia termică necesară principalului proces
endoterm din zona de încălzire.

85
 Figura 2.8
În graficul T/x din figura 2.8, temperatura gazului se
prezintă ca o bandă în jurul valorii medii, cu lățimea cât
deplasarea ∆x determinată de mișcarea panoului.
În graficul timp/lungime (în josul figurii 2.8), viteza este
egală cu tg𝛽, unde 𝛽 este măsura unghiului făcut cu axa Ot de
curba de reprezentare a mișcării gazului, a cărui deplasare medie
este redată punctat în figura 2.8.
Contracurentul alternant transversal (în zig-zag) a fost
experimentat cu rezultate remarcabile, atât la uscarea unor blocuri
ceramice de 15 dm3 (în numai 4 ore), cât și la arderea în numai 7
ore a acelor blocuri, mult mai rapid ca în industrie.

86
 Schimbul de căldură cu alternanță poate fi de asemenea
aplicat la gazificarea cărbunilor inferiori și oriunde un material
pulverulent este străbătut de un agent termic fluid.
În continuare, vom da mai multe aplicații ale
schimbătoarelor prezentate, experimentate cu succes.

§2.4. Câteva aplicații

a) Instalație de obținere de var și CO2 pur din deșeuri

calcaroase
O aplicație a corpurilor mici o constituie înlocuirea
cuptorului clasic Maerz din industria varului, unde CO2 iese
amestecat cu gazele de ardere. Materia primă este constituită din
pulbere de calcar extrasă din cariere și făină calcaroasă rezultată
ca deșeu în procesul de fabricație a îngrășămintelor azotoase.
Fabricile de var actuale prelucrează doar blocuri de calcar
(CaCO3) care sunt decarbonatate (prin reacția CaCO3→Ca+CO2),
cu utilizarea varului în Siderurgie sau cu măcinare ulterioară, iar
CO2 împreună cu gazele de ardere sunt evacuate în atmosferă.
Calcarul mărunt dintr-un siloz cilindric 1 coboară peste un
con 2 într-un vrac ordonat, care alimentează continuu un spațiu
cuprins între doi cilindri 3 și 4; făina se deplasează printre niște
piese colectoare 5 în formă de ∧ („V întors”), care colectează
CO2–ul recirculat și cel provenit de la decarbonatare, într-un
colector toroidal 6; figura 2.9.

87
 Figura 2.9
CO2–ul se răcește de la circa 940 la circa 40°C, ca urmare
a încălzirii calcarului de la ambianță la 910°C. CO2–ul este aspirat
de un exhaustor 7, care îl trimite atât la consum, cât și la un
distribuitor, care îl dispersează în vracul de var prin niște piese 8,
urcând ca agent de răcire până la zona de decarbonatare; într-un
focar 9 se formează gaze de ardere distribuite printr-un canal
toroidal la niște țevi 10 aflate în vracul de calcar/var; aceste gaze
sunt colectate într-un canal toroidal 11, de unde ajung la un
preîncălzitor de aer 12, și în focar fiind apoi aspirate de un
exhaustor care le refulează în atmosferă.
Pentru detalii; trimitem la Brevetul Nr. 123519; [10],
pag. 72–79.

b) Generator de căldură
Sunt cunoscute diverse tipuri de generatoare de căldură
operând cu combustibili, inclusiv cărbuni inferiori și având o
singură funcțiune: încălzirea unei camere, generatoare de aer cald,
sobe, cazane de apă fierbinte sau abur pentru încălzire centrală,
boilere racordate la cazane etc. Aceste soluții au ca particularitate

88
comună faptul că pot fi folosite doar pentru funcțiunea pentru care
a fost creată. Este cunoscut un cazan pe combustibil solid, care
este utilizat deopotrivă pentru apă caldă (pentru calorifere), apă
menajeră și ca sobă, dar cu un randament redus.
Folosind schimbătorul de căldură gaz–gaz, în
contracurent, recuperativ, din beton, prezentat anterior, am
realizat un generator de căldură la care aerul de ardere este
preîncălzit la o temperatură mult mai mare, asigurând o ardere
completă a combustibililor inferiori. Generatorul include un
rezervor plin cu apă (la partea superioară), un boiler dispus în
interiorul acesturi rezervor, un preîncălzitor al aerului de ardere
de tip gaz–gaz ceramic, dispus în spatele rezervorului de apă;
focarul este prevăzut, la partea lui superioară, cu niște plăci plane,
care căptușesc planșeul metalic superior și se pot distanța sau
apropia, în funcție de calitatea medie a combustibililor folosiți.
Rezervorul de apă de încălzire formează mantaua dublă exterioară
a generatorului. Acesta este prevăzut pentru uz casnic; este sobă
și prepară apă caldă, menajeră sau pentru calorifere.

c) Uscător de cherestea
Cheresteaua de bună calitate și uscată este o materie primă
importantă pentru fabricarea unei game largi de produse–mobilă,
binale, ambarcațiuni, instrumente muzicale etc–; uscarea naturală
a devenit nerentabilă, datorită blocării îndelungate a stocurilor și
frecvenței excesive a defectelor de uscare. În plus, valoarea
cherestelei uscate este cel puțin dublă în raport cu valoarea
cherestelei primare.
Principala dificultate întâlnită la procesele de uscare a
produselor în stivă o constituie variabilitatea parametrilor

89
agentului termic de uscare; de regulă, acesta străbate stiva în sens
unic, temperatura agentului fiind maximă la intrare și minimă la
ieșire. În cele de mai jos, prezentăm o modalitate de depășire a
acestei dificultăți, prin utilizarea schimbului de căldură cu
alternanța sensului de circulație a agentului de uscare și implicit
a unui nou tip de uscător.

Stadiul actual al domeniului

Fiind un material având o structură coloidal–capilar
poroasă, lemnul absoarbe umezeală din mediu sau la contactul cu
apa, astfel încât prezența umidității în lemn este permanentă. Apa
este legată chimic, atât în fibra lemnoasă, cât și în exterior, iar
uscarea lemnului este dificilă și nu poate fi realizată în mod
agresiv. Nu discutăm aici despre uscarea naturală sau despre
legile fizice care guvernează schimbul de căldură și de masă
dintre materialul lemnos și mediu.
Se cunosc numeroase instalații de uscare dotate cu surse
artificiale de căldură și cu mijloace de circulație forțată a
agentului de uscare – gaze de ardere, amestec de aer și gaze de
ardere, aer cald umed, abur supraîncălzit – etc.
Peste 80% din uscătoarele de cherestea din lume sunt de
tip convențional („fresh- exhaust air drying technology”); miile
de astfel de uscătoare s-au dovedit fiabile, cu costuri de energie și
servicii suportabile. Ele tratează cherestea de orice specie
(esență), orice grosime și pornind de la orice umiditate inițială
până la orice umiditate finală mai mare decât 6%.
Agentul de uscare este aerul cald și umed, constituit ca un
amestec între aerul proaspăt admis și aerul circulat; acest amestec
este încălzit prin calorifere (de exemplu, țevi cu aripioare), agenții

90
termici utilizați fiind vaporii de apă, apa caldă, energia electrică,
cedarea căldurii către materialul lemnos realizându-se în principal
prin convecție. Circulația aerului prin stive este asigurată prin
ventilatoare interne (de regulă axiale). Se realizează, de
asemenea, umezirea eficientă a aerului (pentru a evita cementarea
suprafețelor), ca și îndepărtarea umidității eliminate din lemn; o
parte din aerul utilizat este eliminat în exterior prin canale
prevăzute cu clapete reglabile și simultan, intră în uscător o
cantitate corespunzătoare de aer proaspăt. Eliminarea aerului în
atmosferă conduce la scăderea randamentului termic al instalației.
Uscătoarele de tip convențional nu au avut, în ultimii ani,
mari modificări, cele mai mari progrese fiind cele care țin de
conducerea automată a procesului; computerele de proces au
mărit siguranța în exploatare și au înlocuit operatorul uman, care
intervine doar la introducerea datelor inițiale – codul speciei
lemnoase, grosime, umiditate finală – etc.
Menționăm de asemenea uscarea cu dezumidificarea
aerului prin condensare: aerul încărcat cu vapori de apă nu mai
este exhaustat ci parcurge un circuit închis, dezumidificarea
aerului realizându-se prin răcirea și condensarea vaporilor de apă
într-un agregat care funcționează pe principiul pompei de căldură.
Acest procedeu este aplicat la foioase tari și mai puțin la
rășinoase, în instalații mai mici. Uscarea în vid a condus la
reducerea duratei de uscare fără a deteriora sau decolora
materialul, dar vidul este un rău conducător de căldură.
În Germania s-a dezvoltat un procedeu combinat de
uscare în vid – vapori supraîncălziți, care a condus la o durată
mai redusă a uscării pentru cherestea groasă; dar la instalații mari
s-au întâlnit dificultăți privind o uscare uniformă.

91
 Nu ne vom referi la procedee neconvenționale, cu aplicare
locală, de tipul uscării dielectrice (prin curenți de înaltă
frecvență), prin ultrasunete sau microunde.
În cele mai multe uscătoare prezentate nu se realizează
condiții optime de uniformizare a regimului de uscare pentru
produsele de același fel și având același stadiu în procesul uscării.
Neuniformitățile lungesc durata uscării, în raport cu valoarea
minimă realizabilă fără deteriorarea materialului lemnos. În plus,
consumurile specifice de energie termică sunt mari, cu
randamente termice globale sub 50%.
Specialiștii sunt preocupați de analiza procesului de
uscare și un punct principal se referă la echipartiția agentului
termic gazos prin stive; căderea de presiune la deplasarea gazelor
prin stive este mică în raport cu căderea totală, fapt care amplifică
efectele neparalelismului liniilor de curent ale gazului, îndeosebi
în amonte de stive: schimbări de direcție în curgerea gazelor,
rezistențe gazodinamice nerepartizate pe întreaga suprafață de
acces a gazelor în stive, îngustări sau lărgiri de curgere,
ventilatoare axiale, toate acestea determinând mari neuniformități
în uscarea stivelor.
Viteze de circa 1,5 m/s în canalele din stive pot determina
căderi de presiune ∆p de numai 1 mm col. apă și unele influențe
dezavantajoase din exteriorul stivei pot diversifica ∆p (de
exemplu, între 0,4 și 1,2 mm col. apă). Criteriul Reynolds are
valoarea medie de circa 2700 (regim tranzitoriu apropiat de cel
laminar) deci fluxul de gaze este proporțional cu (∆p)0,9 .
Raportul fluxurilor extreme ajunge la o valoare de peste
2,5; aeastă valoare se realizează în practica uscării atunci când se
acceptă viteze mici ale gazelor care străbat stivele. Ventilatoarele

92
determină la rândul lor un câmp de viteze foarte variate, agentul
termic de uscare fiind circulat inutil sau păgubos, crescând
consumul de energie și ridicând entalpia gazelor uzate. Problema
uniformizării microclimatelor de uscare a fost rezolvată în
instalații mici de laborator, obținându-se durate mici de uscare,
dar la nivel industrial, nu s-au realizat mari progrese.

Schimbul de căldură cu alternanță adaptat uscării

cherestelei
Pentru reducerea ecartului dintre temperaturile extreme
realizate în lungul canalelor formate în stivă, în scopul dirijării
aerului (agentului de uscare), schimbul de căldură cu alternanță,
prezentat în paragraful 2.3, s-a dovedit deosebit de avantajos într-
o serie de procese industriale de încălzire, răcire, uscare, ardere,
tratamente termice etc. ale unor produse în stivă sau în vrac; este
cazul cărămizilor eficiente, al blocurilor ceramice, cerealelor,
cărbunilor etc.
Acest transfer termic a rămas practic necunoscut
specialiștilor.
Procesele de uscare implică reducerea în timp a umidității
produselor; în actualele uscătoare convenționale, unele produse
sunt aproape complet uscate după un sfert din durata prevăzută,
în timp ce conținutul mediu de umiditate este diminuat cu doar
10%. Pentru a evita deteriorarea materialului supus uscării, durata
procesului este impusă de zonele mai lente. Ca atare, spațiul de
uscare este ocupat de zone unde procesul de uscare este încheiat
și agentul termic este utilizat economic, ceea ce explică consumul
specific crescut de energie termică. Nu întâmplător, s-a propus ca

93
paleativ utilizarea unor ventilatoare cu parametri ajustabili, în
sprijinul unei circulații uniforme a agentului de uscare.
Dintre cei trei parametri care descriu procesul de uscare–
temperatura, umiditatea relativă și viteza aerului - și care asigură
uniformitatea evocată, temperatura este factor principal de
accelerare a uscării, iar viteza asigură atât propagarea căldurii cât
și preluarea umidității eliminate din material.
În cele ce urmează, ținând cont de particularitatea
circulației aerului cu alternanță, este util un studiu comparativ
între distribuția temperaturii și vitezei în cuprinsul stivei la
uscarea cu mișcarea alternativă a aerului, în raport cu mișcarea
uni-sens din cazul uscării convenționale, cu determinarea
curbelor de distribuție pe înălțimea și lățimea stivei.
Principala deosebire constă în uniformitatea, pe lățimea
stivei, a valorilor parametrilor menționați, demonstrată matematic
prin ecuațiile transferului termic la trecerea curentului de aer cald
prin spațiul creat cu ajutorul unor șipci – distanțier între orice
două rânduri succesive de material (considerate ca suprafețe plane
și paralele).
Pentru a fixa ideile, să considerăm o stivă de canale
orizontale, transversale, prin care circulă aerul dintr-o cameră
etanșă (pentru diferențe de presiuni de ± 20 mm col. apă în raport
cu exteriorul). Două baterii de registre de încălzire a aerului
încadrează stiva în lungul ei și un panou vertical plan este deplasat
cu elongație sinusoidală, prin dispozitive mecanice adecvate,
cunoscute în sine (de exemplu, panoul este antrenat de un
electromotor într-o deplasare orizontală în raport cu poziția
medie); figura 2.10.

94
 Figura 2.10
Aerul încălzit la temperatura 𝑇0 evoluează în stivă între 𝑇0
și 𝑇1 =temperatura la ieșirea din stivă. Fiecare din cele două baterii
este parcursă de două ori de aerul care se deplasează alternant și
prin stivă, ca urmare a acțiunii panoului. Introducem următoarele
notații:
L=lățimea stivei, [m];
T=temperatura agentului de uscare (aer), [K];
𝑇p =temperatura suprafeței materialului (cherestelei), [K];
𝛼=coeficientul de transfer termic prin convecție (numit și
transmisivitate convectivă), măsurat în [W/m2K]; coeficientul 𝛼
este presupus constant pe întreaga suprafață de schimb de căldură
dintre aer și stivă;
x=distanța curentă de la una din marginile stivei la planul
vertical curent deci 0 ≤ x ≤ L;
V=debitul volumic de aer, [m3/s];
c=căldura specifică volumică a aerului, [J/m3K];

95
 S=suprafața (aria) de schimb de căldură, [m2].
Așadar, T are valorile extreme 𝑇0 = 𝑇(0) și 𝑇1 = 𝑇(𝐿) iar
temperatura 𝑇p a stivei de produse (de fapt la fața acestora) are
valorile 𝑇𝑝0 și 𝑇p1 . În figura 2.10 este redată o secțiune verticală
prin camera de stivă și o reprezentare a evoluției temperaturilor
între cele două baterii de registre de încălzire care încadrează
stiva, aflate la distanță L egală cu lățimea stivei.
La echilibru, punem condiția ca fluxul de căldură
elementar cedat aerului ca agent de uscare de către agentul termic
(negativ, prin convenție de semne) să fie egal cu fluxul de căldură
elementar transmis prin convecție de la agentul de uscare la
suprafața materialului. Așadar,
𝑆
−𝑐𝑉d𝑇 = 𝐿 𝛼 (𝑇(𝑥) − 𝑇p (𝑥)) · d𝑥, (15)
pentru orice 𝑥 ∈ [0, 𝐿].
𝑆
−𝑐𝑉d𝑇𝑥 = 𝐿 𝛼(𝑇𝑥 − 𝑇p𝑥 ) · d𝑥 și pentru sensul contrar,
𝑆
−𝑐𝑉d𝑇𝐿−𝑥 = 𝐿 𝛼(𝑇𝐿−𝑥 − 𝑇p𝑥 ) · d𝑥.
Prin convenție, scriem 𝑇𝑥 în loc de T(x); d𝑇𝑥 este variația
temperaturii elementului de lungime dx și similar pentru d𝑇𝐿−𝑥 ;
figura 2.11.

Figura 2.11 Figura 2.12

96
 Din aceste relații adunate, rezultă
𝑆
−𝑐𝑉(d𝑇𝑥 + d𝑇𝐿−𝑥 ) = 𝐿 𝛼(𝑇𝑥 + 𝑇𝐿−𝑥 − 2𝑇p𝑥 ) · d𝑥.
𝑆𝛼 1
Notăm 𝑚 = 𝑐𝑉𝐿 și fie ∆T=𝑇m − 𝑇p𝑥 = 2 (𝑇𝑥 + 𝑇𝐿−𝑥 ) − 𝑇p𝑥 ,
diferența dintre temperatura medie a aerului și temperatura
suprafeței materialului supus uscării.
Atunci
d𝑇𝑥 + d𝑇𝐿−𝑥 = −2𝑚∆𝑇 · d𝑥.
Prin integrare, rezultă
𝑇𝑥 − 𝑇𝐿−𝑥 = −2𝑚𝑥∆𝑇 + 𝑘, (16)
𝐿
unde k este o constantă de integrare. Înlocuind 𝑥 = 2 și apoi x=0,
rezultă k = mL∆T și k=𝑇0 − 𝑇1 deci
𝑇0 −𝑇1
𝑚= . (17)
𝐿∆𝑇
Pe de altă parte, din definiția lui ∆T, rezultă
𝑇𝑥 + 𝑇𝐿−𝑥 = 2𝑇p𝑥 + 2∆𝑇. (18)
Din relațiile (16) și (18), rezultă direct că:
𝑘
𝑇𝑥 = 𝑇p𝑥 − 𝑚𝑥∆𝑇 + ∆𝑇 + 2.
Ecuația (15) devine
𝑆 𝑘
−𝑐𝑉d𝑇𝑥 = 𝐿 𝛼 (−𝑚𝑥∆𝑇 + ∆𝑇 + 2) · d𝑥, adică
𝑘
d𝑇𝑥 = − 𝑚 (−𝑚𝑥∆𝑇 + ∆𝑇 + 2) · d𝑥; înlocuind k=mL∆T,
d𝑇p d𝑇 𝑚2 𝐿
obținem = d𝑥 = (𝑚2 𝑥 − 𝑚 − ) ∆𝑇. Admițând că ∆T este
d𝑥 2
constantă și integrând această ecuație diferențială simplă, rezultă
𝑚2 𝑥 2 𝑚2 𝐿
𝑇p (𝑥) = ( − 𝑚𝑥 − 𝑥) ∆𝑇 + 𝑘1 , cu 𝑘1 constantă
2 2
de integrare. Făcând x=0, avem 𝑘1 = 𝑇p0 .
𝑇0 −𝑇1
Înlocuind 𝑚 = 𝐿∆𝑇
, se obține după calcule

97
 (T0 -T1 )2 x x
Tp (x)= - x (1- L) -(T0 -T1 )· L +Tp (x), (19)
2L∆T
care reprezintă legea (parabolică) de variație a temperaturii
cherestelei în uscător.
Notă: Acest model este imperfect, deoarece
„geometrizează” transferul termic respectiv, omițând unele
aspecte neliniare (frecări, întârzieri etc.). Procesul în
complexitatea lui poate fi descris printr-o ecuație diferențială cu
argument întârziat, de forma T´(x)=𝑓(𝑥,𝑇(𝑥),𝑇(𝐿 − 𝑥)) cu f o
funcție care depinde de parametri de stare (sau de control). Însă
plusul de rigoare matematică poate complica investigația
științifică.
Considerații tehnico–economice
Gradul de neuniformitate în câmpul termic al produselor
supuse uscării poate fi exprimat prin diferența
𝐿
𝐷sa = 𝑇p (0) − 𝑇p (2), (20)
în cazul circulației agentului de uscare cu sens alternant (s.a.).
Conform (19), rezultă
(𝑇0 −𝑇1 )2 𝑇0 −𝑇1
𝐷sa = + . (21)
8∆𝑇 2
În cazul uscătoarelor convenționale, cu circulația
agentului de uscare cu sens unic (s.u.), se consideră Dsu =T0 -T1 și
o măsură cantitativă a comparației dintre cele două tipuri de
circulație a agentului termic prin uscător o constituie raportul
𝑇0 −𝑇1 1
𝑟 = 𝐷𝑠𝑎 ⁄𝐷su = + 2. (22)
8∆𝑇
Dacă ∆𝑇 ≅ 𝑇0 − 𝑇1 , adică temperatura medie a aerului din
interiorul uscătorului este comparabilă cu cea a suprafeței
1 1
lemnului, rezultă 𝑟 ≅ 8 + 2 =0,67; aceasta arată că
neuniformitatea relativă a temperaturii agentului de uscare se
98
reduce sensibil: 𝐷sa ≅ 0,67𝐷su , în avantajul noului tip de transfer
termic (cu alternanță), mai bun cu cel puțin 30%.
În figura 2.12 am redat evoluția temperaturii T a agentului
termic de uscare și a temperaturii Tp la fața produselor: în  este
redată circulația s.u și în -circulația s.a.
Trebuie menționat că puterea consumată este invers
proporțională cu (𝑇0 − 𝑇1 )1…2 , astfel că este utilă o diferență
mare, mai mare decât diferența ∆T dintre temperatura medie a
aerului și a materialului din stivă.
Notă: La Facultatea de Industrializare a Lemnului de la
Universitatea „Transilvania” din Brașov, s-a realizat o cameră
experimentală de uscare, prin care am demonstrat posibilitatea
unui regim mai avantajos de uscare industrială, în curent cu
alternanță, a materialului lemnos, dispus în stive autopurtate,
organizate în mod regulat. În camera respectivă s-au realizat
experimente repetate pentru uscarea cherestelei de molid cu
grosimi (24, 38, 68 mm), cu lungime 4 m; lățime 1,2 m și
înălțimea stivei 1,4 m; s-au folosit șipci de distanțare preuscate cu
lungime egală cu lățimea stivei și secțiuni 20×30 mm2.
S-a folosit AMC corespunzătoare de tip TESTO, dotat cu
traductor cu fir termorezistiv, care a permis măsurarea simultană
a vitezei și temperatura agentului de uscare.
Indicăm un tabel sintetic al mediei rezultatelor și
comparația cu durata uscării industriale (șarjă cu șarjă):
Grosimea Umiditatea Umiditatea Durata Durata uscării
cherestelei inițială finală uscării în industriale [h]
[mm] [%] [%] cazul s.a.[h]
24 40 10 14 30
38 40 8 40 75
68 30 15 35 130

99
 Rezultatul uscării s-a dovedit de nivel înalt, fără apariție
de fisuri noi în material. S-au realizat și experimente de uscare a
cherestelei de stejar; în lipsa interesului pentru un nou tip de
uscător, experimentarea a fost sistată, cercetarea fiind închisă.
În practică s-a dovedit că ∆T are valori superioare
diferenței 𝑇0 − 𝑇1 , astfel încât raportul r coboară sub 0,6. În plus,
schimbarea sensului de circulație a aerului cu frecvență
0,2...0,5Hz contribuie la creșterea transmisivității convective 𝛼.
Concluzia experimentelor de la Brașov a fost următoarea:
- durata de uscare se reduce cu 45%, cu păstrarea nivelului de
calitate;
- consumul specific de energie termică a scăzut cu 10%, iar cel de
energie cu 35%;
- costul total al uscării (incluzând costul investiției, salarii, costul
energiei) se reduce cu cel puțin 30%.

Concluzii
Am prezentat bazele științifico–tehnico–economice ale
unui uscător – tunel vertical original, adaptat cherestelei de
diverse esențe. Caracteristicile principale ale soluției propuse sunt
următoarele:
- se usucă materiale aranjate în stive uniforme, uniformitatea
câmpului termic, higrometric și gazodinamic pe lungimea și
lățimea stivei fiind determinate atât de circulația alternantă a
agentului termic de uscare (sub acțiunea a două panouri mobile
pe lungimea ansamblului de stive), cât și de reglabilitatea simplă;
- stivele sunt rezemate unele peste altele, formând două coloane
care coboară gravitațional în tunele verticale; stivele se introduc
pe rând la partea superioară și sunt evacuate pe rând, după uscare,

100
pe la partea inferioară a tunelului; pentru producții mici se preferă
camere de uscare și nu tunele;
- fiecare tunel este limitat pe toată înălțimea de doi pereți plini,
izolați termic pe latura mică și de alți doi pereți constituiți din
registre sau baterii de încălzire a aerului pe latura mare;
- deplasarea stivelor prin tunel se face fără vagonete, ci prin
boxpalete pe o platformă translatabilă;
- agentul termic gazos străbate de mai multe ori stiva, propulsat
alternativ prin panouri deplasate, gazele având o mișcare în
zig-zag (deoarece peste mișcarea alternată orizontală se
suprapune una ascensională determinată de introducerea de aer
atmosferic la partea inferioară a tunelului de uscare și de evacuare
de aer umed la partea superioară);
- instalația este compactă și ecologică.

d) Producere simultană de hidrogen pur și pulbere de fier

Preliminarii
Consumul de energie al economiei mondiale crește
continuu. Resursele de combustibil fosil ale planetei sunt în
scădere, iar mediul nu poate asimila deșeurile nocive în creștere.
Hidrogenul este un combustibil nepoluant; dacă este ars
cu aer, el produce căldură și abur și dacă este condensat, se obține
apă. Există multe metode (toate scumpe) pentru a produce
hidrogen, iar stocarea este mai scumpă. Se știe că anumite metale
(e.g. Fe) sau nemetale (e.g. C), nu eliberează hidrogenul din apă
la temperatura ambiantă, dar o fac cu abur.
De exemplu,
Fe + H2O → FeO + H2 și C + H2O → CO + H2. Astfel de
reacții sunt endoterme și necesită căldură pentru realizare.

101
 Problema fundamentală a producerii de hidrogen, cu
utilizare profitabilă în metalurgie, industria fertilizatorilor sau a
combustibililor artificiali, este cea a costului și protecției
mediului. Fierul poate fi obținut din oxid de fier (îndeosebi
hematită), prin reacții de reducere/dezoxidare.
În cele ce urmează, ne referim mai întâi la reducerea cu
carbon (sau cu deșeuri de celuloză) de hematită (în bucăți sub
2 mm), urmată de reoxidarea fierului obținut cu abur. În acest
mod, se eliberează hidrogen curat, comparabil calitativ cu cel
rezultat din electroliză. Acest hidrogen poate fi utilizat ca atare
sau ca agent reducător al unei alte mase de pulbere de hematită,
la o granulare dorită și fără peletizare. Pulberea de fier obținută
nu conține carbon și poate fi utilizată în oțelării. Nu discutăm aici
aspectele termodinamice.
Din experimente de reducere directă a cenușii piritice cu
o masă granulară încălzită separat într-un cuptor rotativ, am
obținut că ruperea legăturii dintre fier și oxigen, pentru extragerea
metalului din oxid, necesită următoarele entalpii pentru a forma
1kg fier redus:
7,36 MJ≅1758 kcal pentru hematită (Fe2O3);
6,63 MJ≅1583 kcal pentru magnetită (Fe3O4) și
4,81 MJ≅1150 kcal pentru wustită (FeO).
Puterea calorifică inferioară a hidrogenului este
57810 kcal/kmol.
În reacția Fe2O3+3H2→2Fe+3H2O, căldura care lipsește
este q=1758-(3×57810)/2×56≅209 kcal/kg Fe≅0,87MJ/kg Fe.
Similar, pentru magnetită, q≅0,85MJ/kg Fe și pentru
wustită, q≅0,48MJ/kg Fe.

102
 Descrierea instalației propuse și a tehnologiei (cf. [13])

Figura 2.13
Există două reactoare termochimice interlegate; primul
este un gazogen care generează hidrogen (numit RHG); cel de-al
doilea este un reactor (RF) care generează pulbere de fier și
realizează dezoxidarea completă a oxidului de fier (de fapt
hematită), având o granulație similară pulberii de fier finale.
În figura 2.13 sunt redate schematic RHG și RF ca un
întreg. Corpul principal 1 este compus în principal din canale
verticale, care sunt alimentate de sus cu materie primă (un
amestec de hematită, nisip și cocs sau deșeu celulozic). Pe măsură
ce procesul de gazificare evoluează, materia primă se consumă și
coboară în josul RHG, unde se colectează oxid de fier
diamagnetic și nisip. Aburul produs de generatorul 9 intră în zona
inferioară 8 a RF printr-un distribuitor versatil 3; acest dispozitiv
103
permite nu numai introducerea de abur în RF, dar și evacuarea
hidrogenului generat 10 din instalație.
Datorită feromagnetismului său, pulberea de fier este mai
întâi colectată din RF prin anumiți electromagneți și apoi
postprocesată. Gazul reducător este generat la nivelul zonei de
dezoxidare 2. După evacuare printr-un alt distribuitor 3, gazul
este procesat în exterior printr-un sistem de răcitoare 4, care
acționează ca un schimător de căldură. Alte dispozitive auxiliare
(dar necesare) completează schema: condensatori și porți de
purjare 6, compresor 5 și decarbonator 7. Pentru a nu complica
desenul, nu am figurat elevatorul, omogenizatorul, diverși
senzori, manometre etc. Instalația incluzând RHG și RF este
compactă și nu ocupă o mare suprafață.
Materia primă (hematită cu granulație 1,5...2mm) este
amestecată cu cocs (sau deșeu de celuloză), la aceeași granulație
și este introdusă în RHG. Dezoxidarea avansată cu C necesită o
temperatură de circa 950°C. Pentru a evita aglomerările și lipirile
granulelor de fier, în amestec oxid–cocs este introdusă o masă
relativ monogranulară de nisip, până la 50% volumic, cu un
diametru mediu de 1,5...2 mm; întregul amestec este răvășit.
Sterilul este separat la partea inferioară a RHG și amestecul
oxid+nisip este reciclat, adică reintrodus în reactor după amestec
omogen cu cocs. Amestecul este încălzit la 950°C și introdus în
zona de dezoxidare, prin anumite canale verticale având o
structură specială. Prin reducerea cu carbon, oxidul de fier
determină teoretic un amestec de 15–71% CO și 85–29% CO2.
Un abur preîncălzit este introdus în RHG pentru a
completa evoluția carbonului și conversia sa în CO și H2 (ambele
gaze fiind agenți reducători).

104
 Din amestecul gazos CO+CO2+H2+H2O, se reține H2O
(prin răcire) și CO2 (în decarbonator). Gazul reducător CO+H2
este reintrodus în RHG. După zona de dezoxidare, cu un grad de
reducere de cel puțin 90%, se introduce puțin abur dintr-un
generator extern în masa de fier, pentru a reforma oxidul și a
elibera hidrogen de înaltă puritate, bun pentru utilizare.
Pentru producerea de pulbere de fier, hidrogenul va fi
consumat numai în RF, unde o altă hematită, cu o granulare
prescrisă (eventual mai fină) este introdusă prin niște canale
verticale speciale și încălzită la circa 550°C. Canalele sunt
traversate (prin schimb de căldură cu alternanță!) de hidrogenul
provenit din RHG.
Reacția chimică principală este Fe2O3+3H2→2Fe+3H2O.
Amestecul gazos H2+H2O părăsește RF și este răcit, condensând
H2O. Căldura transferată într-un răcitor este parțial recuperată
prin încălzirea hidrogenului, care este reintrodus în RF, împreună
cu un hidrogen de completare adus din RHG. Din nou, pentru a
evita lipiturile și a îmbunătăți condițiile gazodinamice, hematita
din RF este amestecată cu nisip având o granulație de
0,4...0,8mm. Piroforicitatea pulberii de fier rezultate trebuie
evitată (de exemplu, printr-o postprocesare după o încălzire, la
circa 800°C și apoi răcire la temperatura ambiantă). Pulberea de
fier astfel obținută este trimisă la utilizare.
Notă: Atenție! Echilibrul de căldură prin alternanță
este utilizat, în mod esențial, pentru intensificarea reacțiilor și
pentru uniformizarea câmpului de temperaturi, asigurând
echilibrul termodinamic între agenții gazoși și particulele de
hematită.

105
 Am indicat situații unde schimbul de căldură între un strat
granular și un fluid trebuie intensificat; o metodă aplicată cu
succes la uscarea cherestelei și nu numai, este aceea de a forța
circulația fluidului să fie alternantă. Anume, gazul (aici
hidrogenul provenit din RHG) este trimis periodic dintr-o parte în
alta a instalației. În cazul instalației antrenoare RHG+RF,
schimbul de căldură este realizat între gazul reducător și
amestecul oxid+cocs+nisip, ca și între abur și fier. De fiecare
dată, gazul reducător și aburul trebuie să intre într-un pat solid
(granular) din două părți alternativ.
Să considerăm stratul granular localizat între doi pereți
verticali cu coordonatele 𝑥0 = 0 și 𝑥1 = 𝛿, respectiv. Notăm cu
T câmpul de temperatură a fluxului (agent gazos) și cu Tg pentru
una din granule. Admițând că patul granular este omogen, legea
Fourier permite calculul gradientului spațial al temperaturii;
anume
d𝑇
(𝑥)= − 𝑚𝛼(𝑥) (𝑇(𝑥) − 𝑇g (𝑥)) , 𝑥∈[0, 𝛿], unde m>0
d𝑥
este o constantă și 𝛼(𝑥) este coeficientul de convecție
(≡transmisivitatea termică). În ambele cazuri, ale unei curgeri
neliniare sau turbulente, avem 𝛼(𝑥) = 𝐴 · 𝑥 −𝑛 , pentru 𝑥 ∈ [0, 𝛿],
1
unde A>0 este o constantă și 𝑛 ∈ [0, 2]. Presupunând cunoscute
temperaturile marginale T (0) și 𝑇(𝛿), au loc relațiile:
Tg (x)=Tg (δ-x) și α(x) [T(x)-Tg (x)] +α(δ-x)[T(δ-x)-Tg (δ-x)]=r,
pentru orice 𝑥 ∈ [0, 𝛿], unde r>0 este o constantă specifică.
Aceste relații descriu schimbul de căldură convectiv între
agentul gazos și stratul granular, unde sensul agentului alternează
periodic. Ele sunt similare cu cele întâlnite la uscarea cherestelei
și nu mai dăm detalii matematice; [13]. În comparație cu cazul
106
circulației unisens, se poate arăta superioritatea manifestă a
circulației cu alternanță a agentului termic. Acest model
matematic a fost confirmat experimental.

Concluzii
Am prezentat un proces „fier–abur” îmbunătățit. Aici
hidrogenul este produs printr-un set ciclic de reacții, bazat pe
reducerea parțială a hematitei cu cocs (sau cu deșeu celulozic),
urmat de reoxidarea fierului redus cu abur.
Indicăm câteva caracteristici ale procesului:
- există un contact direct între agenții gazoși reducători și
particulele de oxid de fier nepeletizat;
- tehnologia nu necesită oxigen tehnic (ceea ce reduce costul);
- schimbul de căldură între gaz și oxid sau particulele de fier este
realizat printr-o circulație cu alternanță a gazului;
- hidrogenul și pulberea de fier (eventual extrafină) sunt produse
simultan, printr-un ciclu redox repetat;
- hidrogenul este curat (nu necesită post procesare), iar pulberea
de fier conține peste 97% fier;
- tehnologia este ieftină și nepoluantă.
Rafinăriile au nevoie de hidrogen pentru a reduce costul
combustibililor artificiali. Mai mult, gudroanele, uleiurile grele și
multe hidrocarburi degradate se află în depozite imense și pot fi
convertite, folosind hidrogen, în materii semilichide și apoi în
petrol. Dacă hidrogenul curat ar fi ieftin și mult, tot așa vor fi
combustibilii lichizi (compuși din apă și CO2 extras din atmosferă
sau oceane).

107
 e) Uscarea unor materiale granulare
Vom prezenta un procedeu nou de uscare a unor materiale
granulare, așa cum sunt boabele de grâu, porumb, secară, floarea
soarelui, soia etc; procedeul poate fi adaptat la uscarea cărbunilor
cu granulație sub 30mm (reducând umiditatea inițială de la 30 la
8%). Aplicând acest,procedeu, se poate realiza o economie
semnificativă de energie, fără a dăuna calității uscării, prin
intensificarea schimbului de căldură dintre agentul de uscare și
granulele tratate, asigurând uniformizarea avansată a principalilor
parametri ai uscării – temperatura și umiditatea, în oricare strat al
coloanei de uscare.
Circulația în sens unic a agentului termic de uscare
determină variația, în stratul respectiv de granule, atât a
temperaturii acestuia cât și a umidității; la intrarea în strat,
temperatura boabelor este maximă (și umiditatea minimă), iar la
ieșire din strat, boabele sunt mai reci și mai umede. Astfel de
variații fac ca valorile medii să nu fie cele mai favorabile (durata
uscării fiind lungită). Cele mai moderne uscătoare sunt prevăzute
cu niște canale unghiulare, de tipul „∨” întors, deschise la partea
inferioară (mai largă) și așezate în eșichier. Prin unele canale
circulă agentul de uscare inițial (fierbinte) și prin altele iese
agentul uzat (rece și umed). O uniformizare maximă a câmpului
de temperaturi și umidități se realizează prin alternanța sensului
de curgere a gazelor prin straturile de granule; pe parcursul
uscării boabelor se realizează circa 10 schimbări de sens.
Granulele circulă continuu gravitațional, cu un flux
constant bine controlat, prin canale verticale plane limitate de
plăci de oțel cu perforații, prin care circulă agentul gazos de
uscare, nu și granulele. În acest mod, toate granulele sunt supuse

108
la un regim favorabil de uscare, cu o durată minimă și o calitate
optimă a uscării și indicatori tehnico–economici competitivi. În
raport cu soluțiile actuale, liniile de curent au lungimi egale și
straturile de boabe au grosime uniformă.
Sensul alternant evită ca boabele aflate în apropierea
intrării agentului (de exemplu, aer cald) să se usuce cel mai bine,
spre deosebire de cele din apropierea ieșirii aerului „uzat”, care
se usucă cel mai slab. Media va fi formată dintr-o gamă variată de
temperaturi și umidități. Canalele prin care circulă boabele nu
sunt rectilinii ci cvasi–sinusoidale, cu lățimi medii de circa 5 cm.
Exemplu
Prezentăm câteva date pentru proiectarea unui uscător de
40 t/h boabe de porumb. Boabele se încălzesc de la temperatura
inițială (de exemplu, 15°C) la temperatura medie în zona cea mai
caldă a uscătorului, admisă de 45°C și apoi se răcesc la 20°C;
boabele sunt evacuate din uscător cu această temperatură.
Evoluția termică globală a substanței uscate a boabelor (având
căldura specifică masică de 0,27 kcal/kg.K) necesită
40·103 ·(1-0,30)·0,27·(20-15)=37800 kcal/h≅159MJ/h.
Se vaporizează circa 7,4 t/h apă, care consumă 19,7 GJ/h.
Consumul total de căldură este 26,7 GJ/h, cu un
randament de peste 0,7. Consumul orar de motorină (cu Pci de
26,7×103
circa 39 MJ/ℓ) este ≅ 684 ℓ/h. Consumul specific rezultă:
39
684
≅ 0,092ℓ motorină/ℓ apă vaporizată.
7,4×103
Așadar, uscătorul propus consumă 0,92ℓ/t.p (litri
motorină pe tonă și procent de umiditate).
Uscătorul este compact și ocupă o suprafață mică, pe o
înălțime de max. 5 m.

109
110
 CAPITOLUL 3: INTENSIFICAREA
TRANSFERULUI TERMIC ÎN CÂMPURI
DE ACCELERAȚII MARI

§3.1. Introducere
Un domeniu important al Mecanicii fluidelor îl constituie
studiul fluidelor aflate în mișcare. Multe efecte benefice
remarcabile, dar și unele bizare s-au întâlnit în cazul gazelor sau
lichidelor în rotație. Germanul E. Eckert a atras, printre altele,
atenția asupra dificultății determinării temperaturii reale în
fluxurile de fluid; anume, frecarea fluidului de termometre sau
termocuple generează căldură și aceasta afectează citirile, fără a
le cunoaște abaterea. În acest capitol, vom aborda probleme legate
de separarea energiilor cinetice ale particulelor în fluxurile de
gaze și vom prezenta posibilitatea realizării unei mașini termice
care urmează un ciclu apropiat de ciclul Carnot.

§3.2. Descrierea unor experimente de separare a

energiilor cinetice moleculare
În lucrarea [4], Eckert a prezentat 5 experimente diferite,
rămase incomplet explicate sau chiar neexplicate până acum,
privind ceea ce a numit „separarea de energii cinetice” ale
particulelor aflate în fluxuri rotitoare de gaz; multe rezultate ale
acestor experimente l-au mirat pe însuși L. Prandtl, un mare
specialist al Dinamicii fluidelor.

111
 a) Tubul Ranque (≡ tubul vortex)
În 1931, francezul G. Ranque a imaginat un tub cilindric,
fără piese în mișcare, în care se introduce tangențial, printr-o fantă
pe generatoare, cu viteză mare, un jet de gaz (de exemplu, aer),
sub o presiune de 6...7 bari, în apropierea ajutajului de introducere
a gazului; cilindrul este închis de un capac având la capătul mai
apropiat de ajutaj un orificiu central („ventil”) prin care poate ieși
o parte din gaz, iar la celălalt capăt se evacuează periferic, restul
gazului, printr-o coroană circulară („diafragmă”).
După reducerea adiabatică a vitezelor celor două fluxuri,
se constată că primul este mult mai rece, iar celălalt mult mai cald
decât cel inițial, în loc ca toate cele trei temperaturi să fie practic
egale, ca la orice laminare (proces cu entalpie constantă). Aceasta
se referă nu numai la temperatura termodinamică, dar și la cea de
frânare. S-au construit efectiv la Centrul de Mecanică Fină din
București, în 1982–1983, trei tuburi Ranque mici, de diverse
diametre și lungimi, atingând chiar și temperaturi de –40°C și
respectiv +70°C. Din literatură, rezultă că s-au atins temperaturi
de –60°C și +150°C.
S-au încercat diverse explicații ale acestei extravaganțe;
de exemplu, creșterea temperaturii gazului ieșit pe lângă perete
este datorată frecării, iar răcirea pe zona axială este datorată unei
comprimări adiabatice. Dar, o a treia particularitate relevantă a
tubului Ranque o constituie comportarea gazului în rotație,
practic ca un corp solid (cu viteza unghiulară constantă pe rază),
ceea ce contravine legii de conservare a momentului cinetic.
Acest fapt fusese observat de G. Helmholtz, care a
dezvoltat teoria curenților circulari în lichide ideale, arătând că în

112
centru se creează un fel de „stâlpișor cilindric” care se rotește ca
un solid rigid. Vom reveni la explicația acestei particularități.
În 1946, Hilsch a făcut experimentări și măsurători precise
cu diverse gaze, determinând variația cu raza relativă r (0<r<1) a
tubului, pentru vitezele tangențială, axială și unghiulară, ca și
pentru temperatura de frecare, presiunea statică și densitatea
gazului, în trei secțiuni transversale prin tub; anume, la intrarea
gazului în tub (lângă ieșirea fluxului rece), la mijlocul tubului și
la capătul de ieșire a fluxului cald. Nu dăm detalii asupra
„curbelor Hilsch” [11], dar vom arăta potrivirea lor cu o „lege a
separării”, enunțată mai târziu (propoziția 3.1). Dacă s-ar
valorifica fluxurile cald–rece după ciclul Carnot, s-ar obține până
la 15% din energia necesară reciclării acestora.
În pofida randamentului scăzut, tubul Ranque–Hilsch este
încă folosit în industrie, îndeosebi în scopul răcirii rapide, până la
– 60°C, a unor fluxuri de aer, chiar de câteva t/h, având presiunea
la intrare de 7–8 bari. Menționăm că în [5], M. A. Goldstick a
formulat zece probleme nerezolvate de gazo și hidrodinamică,
dintre care în cea de-a noua, a propus studiul naturii efectului
Ranque, în explicarea căruia întrevedea că un rol important îl au
fenomenele cinetico–moleculare.
Au existat și afirmații hazardate, de tipul: „turbina–vârtej
Ranque–Hilsch realizează separarea efectivă a componentelor
fierbinți de cele reci (adică a moleculelor rapide de cele lente),
depășind astfel rezultatele” demonului lui Maxwell. Mai prudent,
Eckert a declarat că „Evidența separării de energii care apar în
fluxuri rotitoare a fost probată în anii ’80 de Behbahani, la
Laboratorul de transfer termic al Universității din Minnesota”.

113
 Alte exemple de separare energetică

b) Observarea temperaturilor în apropierea unei plăci

plane
O altă distribiție surprinzătoare a temperaturilor se
întâlnește în aerul ieșit cu mare viteză (cu 0,6<10−5 Re<1,2)
dintr-un tub cilindric având axa normală la o suprafață
termoizolatoare, situată la o anumită distanță de capătul tubului.
În [4] se dau concluziile calitative în două cazuri: când
distanța este 2d (și respectiv 10d), unde d=diametrul interiorului
tubului. În figura 3.1 prezentăm calitativ variația diferenței T0 -Tp
într-o secțiune făcută prin axa tubului respectiv (unde
𝑇0 =temperatura inițială a aerului refulat, egală cu temperatura
aerului ambiant, iar 𝑇p =temperatura plăcii).

Figura 3.1
În primul caz, valoarea maximului axial al temperaturii
este apropiată de temperatura 𝑇0 inițială (și finală) a aerului; în
vecinătatea acestui maxim, se instaurează temperatura minimă
114
(conform simetriei cilindrice), cu valori sensibil scăzute în raport
cu 𝑇0 . În cazul secund (cu 10d), maximul axial are valori crescute,
iar minimul se apropie de 𝑇0 . În ambele cazuri, următoarele valori
extreme ale temperaturilor în zonele depărtate de ax diferă cu
puțin de 𝑇0 .

b) Tub poros
Un tub cilindric gol, cu secțiunea circulară și având un
perete poros este expus unui curent de aer transversal pe tub, cu
viteza de 30 m/s (figura 3.2). În interiorul cilindrului se introduce
heliu, după ce a fost filtrat. Rata fluxului a fost măsurată cu un
gazometru și heliul a putut fi încălzit sau răcit. Heliul a ieșit prin
peretele poros al cilindrului, ajungând la frontiera exterioară a
tubului. Temperatura heliului este 𝑇0 , egală cu cea a aerului (de
exemplu, 𝑇0 =20°C), iar diferența dintre temperatura de frânare
a aerului și 𝑇0 este modestă, sub 0,5 K.

Figura 3.2
Surpriza celor de la Laboratorul de Transfer Termic de la
Universitatea din Minnesota a fost valoarea ridicată a
temperaturii 𝑇p măsurată pe fața exterioară a peretelui poros, de

115
68°C deci 𝑇p − 𝑇0 ≅48K. Mai precis, măsurând temperaturile în
curentul de aer, în heliul din interiorul tubului și pe fața exterioară
a tubului, s-a constatat că deși temperatura heliului din interior
este egală cu cea a aerului, la exterior temperatura era sensibil mai
mare! Un astfel de proces de încălzire, dar cu cel mult 1K a fost
prezis de Termodinamica ireversibilă, în cadrul efectului Dufour
legat de procese cu un gradient mare de concentrație. Dar de la
1K la 48 K, saltul este mare și inexplicabil.
Cele trei exemple arată că separarea unui flux de gaz în
două fluxuri, unul mai cald și altul mai rece, este un subiect
profund de cercetare, pe care multe laboratoare din lume îl au în
vedere. J. C. Maxwell a realizat un mare salt în înțelegerea
calitativă și cantitativă a monotermicității gazelor, odată cu
descoperirea legii sale de distribuție a vitezelor pe moleculele
dN 4 2
unui gaz ideal; anume, are loc relația N = 𝜋 𝑥 2 e−𝑥 d𝑥, unde N
√
este numărul total de molecule, dN este numărul celor cu viteza
cuprinsă între v și v+dv, 𝑥 = 𝑣⁄𝑣p și 𝑣p = viteza cea mai
𝑚 2 3
probabilă. De asemenea, L. Boltzmann a arătat că 𝑣 = 2 𝑘𝑇,
2
2
unde m este masa unei molecule, 𝑣 viteza medie pătratică, T
temperatura (în Kelvin) și k–constanta lui Boltzmann.
În acest mod, Maxwell a sugerat că printr-o separare a
moleculelor rapide de cele lente, este posibil ca o masă de gaz să
poată fi divizată în două părți cu temperaturi diferite, o astfel de
selecție putând fi realizată de un...demon.

c) Vom adăuga un experiment inedit în paragraful 3.4.

116
 §3.3. O „lege a separării”
Energia internă a oricărui sistem termodinamic este
formată de energiile particulelor/moleculelor care îl compun.
Numărul imens al acestora, dimensiunile lor mici și distanțele
infime dintre ele, fac ca energiile lor să nu poată fi cedate
individual ci numai de colectivități mari de particule supuse
haosului molecular, care determină o tendință permanentă de
repartiție omogenă și izotropă a caracteristicilor stărilor locale ale
sistemului. Introducerea unei anizotropii în câmpul forțelor de
interacțiune moleculară creează condițiile separării energiilor
moleculare (nu a moleculelor!) pe valori, separare care nu este
doar posibilă, ci este deja realizată în procese de tipul celor
prezentate în exemplele anterioare.
Din legea lui Maxwell privind repartiția vitezelor între
moleculele oricărui gaz, confirmată pe deplin experimental de
peste 150 de ani, se deduce matematic că fiecare 1kg de amestec
din aerul ambiant cu temperatura de +15°C poate fi considerat ca
un amestec permanent de 0,6kg cu temperatura de –131°C și
0,4kg cu +241°C. De asemenea, dacă s-ar separa zecimea
moleculelor celor mai lente, respectiv rapide, acestea ar avea
temperaturile medii de –169°C și respectiv +484°C, cu ∆T=653K.
Această politermie este intrinsecă materiei și nu trebuie
creată; prin „legea de separare”, imaginăm o modalitate de a
valorifica această politermie cu mijloace de dimensiune umană.
Dar cum să folosim o astfel de posibilitate teoretică? Dacă
s-ar putea organiza o separare pe mărimi a energiilor cinetice ale
moleculelor unui gaz, atunci prin intermediul acelui gaz s-ar putea
obține din oricare substanță, surse de căldură la temperaturi
diferite, cu respectarea principiilor I și II ale Termodinamicii;

117
primul, deoarece energia termică totală a noilor surse ar fi aceeași
cu cea a sursei inițiale, iar al doilea pentru că neuniformitatea
temperaturilor surselor nu se creează ci preexistă, deci nu se
generează entropie. Energia cinetică moleculară ar fi doar
regrupată, iar separarea ar fi făcută de însăși materia reorganizată,
fără consum de energie.
Simțurile noastre și chiar indicațiile termometrelor
sesizează doar temperaturile medii, în favoarea ideii
preconcepute de monotermicitate a surselor. Szillard și Brioullin
au demonstrat matematic că un automat nu poate realiza oficiile
demonului lui Maxwell, dar am descoperit că în principal forțele
de atracție intermoleculară Van der Waals, care acționează
instantaneu asupra fiecărei molecule a unui gaz real, pot
determina creșterea vitezelor momentane ale moleculelor. Cât
timp au viteze mari, orientate spre avalul liniilor de forță,
energiile cinetice moleculare sunt deplasate spre aval.
Efectul ordonator al unui câmp de forțe asupra unui gaz
real, al cărui modus vivendi este haosul molecular, poate fi
evaluat prin efectul pe care îl are asupra centrului de masă CM al
unei perechi generice de ștafete de molecule care pornesc dintr-
un același punct, cu vitezele neparticularizate 𝑣 și –𝑣 (perechea
putând fi constituită și din parteneri nesimultani).
Notăm cu 𝑥CM abscisa CM în lungul liniei de câmp
măsurată de la punctul 𝑥0 de pornire al ștafetei. În absența
câmpului de forțe care să modifice valorile + 𝑣 și – 𝑣, poziția
perechii generice nu se modifică și nici CM al întregii mase de
gaz închise într-un volum nedeformabil. Dar sub acțiunea unui
câmp, 𝑥CM depinde de v, starea gazului putând fi afectată prin
mărimea

118
 𝜆 = 𝑥CM −𝑥0. (1)
Nu moleculele se separă (conform principiului
indiscernabilității), dar sub influența unui câmp adecvat de forțe,
se transportă selectiv, prin ștafete, energiile moleculere. Ca și în
cazul undelor, transportul de energie se realizează fără transport
de masă!
Am demonstrat în [11] că dacă A(x) este accelerația
imprimată fiecărei molecule, presupusă ca variind neliniar cu
abscisa x (cu 𝐴′′ (𝑥) > 0), atunci diferența medie ∆𝜆m dintre
pozițiile moleculelor având viteze termice v și v+∆v are expresia:
1
∆𝜆m ≅ 12 𝑣𝐴′′(𝑥)𝜏 4 ∆𝑣, (2)
unde 𝜏 este durata separării.
Să considerăm un gaz real Van der Waals (cu ecuația de
𝑎
stare (6), din Capitolul 1, anume (𝑝 + 𝑉 2 ) (𝑉 − 𝑏) = 𝑅𝑇),
presupus cu densitatea sa 𝝆 sensibil neuniformă (în sensul că
𝜌′′′ (𝑥) ≢ 0 în domeniul constitutiv) și în plus monomolecular,
format din molecule de masă m. Fie un volum elementar Sdx,
mărginit de câte o porțiune de arie S de pe două suprafețe 𝑆1 , 𝑆2
care unesc microzonele cu aceeași densitate, infinitezimal
apropiate la distanța dx (figura 3.3).

Figura 3.3

119
 Asupra moleculelor din acest volum elementar acționează
rezultanta dF a forțelor de atracție intermoleculară, datorată
diferenței de concentrații de molecule în raport cu cele două
regiuni separate de volumul elementar considerat.
Notând cu 𝑝im presiunea cauzată de forțele
2
intermoleculare, avem 𝑝im = 𝑎𝜌 și d𝐹 = 𝑆d𝑝im = 2𝑎𝑆𝜌d𝜌.
1
Volumul Sdx are masa 𝜌𝑆d𝑥 și în acest volum se află 𝑁= 𝑚 𝜌𝑆d𝑥
molecule. Ca atare, forța care acționează asupra unei singure
1 dρ
molecule este d𝐹 = 2𝑎𝑚 d𝑥 = 2𝑎𝑚𝜌′(𝑥) și această forță
𝑁
imprimă moleculei accelerația 𝐴 = 2𝑎𝜌′(𝑥). Vectorial, această
relație se scrie astfel: 𝐴 = 2𝑎 grad𝜌.
Înlocuind în relația (2), rezultă
1
∆𝜆m ≅ 6 𝑎𝜏 4 𝑣𝜌′′′(𝑥)∆𝑣. (3)
Putem formula următoarea:
PROPOZIȚIA 3.1 [9], [11].
Într-un gaz Van der Waals cu densitatea 𝜌 sensibil
neuniformă (𝜌′′′ (𝑥) ≢ 0 în lungul liniilor de câmp ale
gradientului ∇𝜌 al densității), forțele de atracție intermoleculară
determină separarea pe valori a energiilor cinetice moleculare; în
∆𝜆m
plus, intensitatea medie a separării energiilor cinetice
∆𝑣
moleculare aferente vitezelor termice v, v + ∆v este proporțională
cu constanta a din ecuația de stare a gazului.
Notă: Am numit propoziția 3.1 o „lege de separare”; dacă
𝜌′′′ (𝑥) > 0 în volumul considerat, atunci intensitatea separării
crește odată cu vitezele moleculelor; așadar, energiile cinetice ale
moleculelor gazului se deplasează în amontele liniilor de câmp
ale grad 𝜌, ocupând locuri cât mai în amonte în ordinea mărimii
energiilor cinetice; energiilor mici le revine avalul, rânduite după
120
mărimi. Global, în volumul de gaz, se formează o zonă rece
(respectiv o zonă caldă) în avalul (respectiv în amontele) liniilor
de câmp ale grad 𝜌.
Viteza inițială, orientată în toate direcțiile (conform
haosului molecular) este „controlată” de accelerația ștafetelor de
molecule pe liniile de câmp ale lui grad 𝜌. Așadar, în lungul
liniilor de câmp ale lui ∇𝜌, energiile cinetice moleculare mari și
mici se propagă în sensuri contrare în raport cu masa sistemului
termodinamic. În termeni prozaici, dacă într-o cameră, printr-un
anumit procedeu, gazul se menține extrem de dens într-un colț și
extrem de rarefiat în colțul opus, atunci în primul colț se
concentrează moleculele mai rapide deci gazul este mai cald
(conform formulei lui Boltzmann), iar în celălalt colț, se
concentrează moleculele mai lente, care generează gaz rece.
Notând cu 𝜇 masa moleculară relativă a gazului, viteza
termică este 𝑣 = √3𝑅𝑇⁄𝜇 , unde R este constanta universală a
gazelor; notând cu indicii „r” și „c” valorile vitezelor și
temperaturilor medii ale fluxurilor rece și cald separate din gazul
inițial, rezultă 𝑣r = √3𝑅𝑇r ⁄𝜇 și 𝑣c = √3𝑅𝑇c ⁄𝜇.
𝑣r +𝑣c
Înlocuind v= și ∆𝑣 = 𝑣c − 𝑣𝑟 în (3), rezultă
2
1
∆𝜆m ≅ 12 𝑎𝜏 4 (𝑣c2 − 𝑣r2 )𝜌′′′(𝑥) deci
1𝑎
∆𝜆m ≅ 4 𝜇 (𝑇c − 𝑇r )𝜏 4 𝜌′′′ (𝑥). (4)
Așadar, pentru procesul de separare, o importanță
𝑎
deosebită o au valorile raportului 𝜇, care prezintă diferențe mari
de la o substanță la alta, așa cum rezultă din tabelul următor:

121
 Gazul 𝜇 a[Nm4/kg2] 𝑎
𝜇
Aer 29,3 117 4,0
Amoniac 17,0 613,7 36,1
CO2 44,0 104,2 2,4
He 4,0 144,0 36,0
Hidrogen 2,0 4041,1 2020,6
SO2 64,1 86,2 1,3
Un alt rol revine procedeului prin care se vor realiza
dependența densității 𝜌(𝑥) și evoluția derivatei a treia 𝜌′′′(𝑥);
vom vedea că în toate experimentele prezentate anterior (și în
altele!), este îndeplinită această condiție.
Notă: Procesul de separare, așa cum este descris, este
însoțit de un fenomen insolit; anume, în apropierea liniilor de
câmp ale forțelor care acționează asupra moleculelor, odată cu
deplasarea CM ale perechilor generice de molecule, au loc
„împănări” (≡ tendințe de rigidizare) ale mediilor fluide, datorate
schimburilor de impulsuri inerente schimburilor de substanțe
între straturile vecine. În acest mod, are loc o creștere a
vâscozității dinamice pe direcții ortogonale liniilor de câmp ale
lui grad 𝜌 și de–aici, tendința de rigidizare, așa cum observase
Helmholtz și măsurase mai târziu Hilsch.
„Legea separării” (4) are loc și pentru amestecul a două
gaze care evoluează independent, fără să reacționeze chimic;
anume, cu notații transparente,
τ4 a a
∆λm =∆λm,1 +∆λm,2 ≅ 4 (Tc -Tr ) (μ1 ρ'''1 + μ2 ρ'''2 ). (5)
1 2

122
 §3.4. Confirmări ale „legii separării”
Propoziția 3.1 este o „teoremă de modelare”, care nu poate
fi demonstrată riguros matematic. Dacă ea este confirmată
experimental într-un mod indubitabil, ea devine obiect de studiu
sistematic, este analizată critic și adâncită până ce capătă un statut
de rezultat științific, asimilat de comunitatea academică și având
șansa unor dezvoltări tehnologice ulterioare. Nu ne-am permis
nici să nominalizăm autorul sau autorii. În acest paragraf, vom
aduce diverse argumente în favoarea validării legii separării.
Începem cu o scurtă analiză a experimentelor „bizare” a),
b), c) prezentate în 3.2.

Experimentul a) – Efectul Ranque–Hilsch este bine

explicat prin aplicarea legii separării. Fluxul de gaz inițial este
divizat în două fluxuri, unul mai cald și altul mai rece decât cel
inițial și în plus, gazul se comportă aproape ca un gaz rigid. Prin
rotirea rapidă a gazului în tub sunt create condițiile realizării unui
câmp de forțe pentru separarea energiilor cinetice moleculare.
Viteza medie de separare 𝜆⁄𝜏 este relativ mică și apariția
turbioanelor atenuează efectele separării.
În lucrarea [11], am arătat că graficele lui 𝜌′′′ deduse prin
derivare grafică din curbele lui Hilsch confirmă calitativ
comportarea gazului în cele trei secțiuni transversale în tub (la
intrarea gazului, la mijloc și lângă ieșirea fluxului cald); de
exemplu, pentru 0<𝑟<0,85, avem 𝜌′′′ >0 în cele trei secțiuni deci
conform legii de separare, din propagarea energiilor moleculare
rezultă răcirea zonei centrale și încălzirea celei periferice; pentru
𝑟>0,85, temperatura crește ușor și 𝜌′′′ <0 deci se modifică sensul
separării. Apoi teorema de conservare a momentului cinetic
123
conduce la constanța produsului vr dintre viteza tangențială a
aerului și raza; deoarece v=r𝜔, ar trebui să se constate că produsul
𝑟 2 𝜔 este constant. Dar s-a constatat că 𝜔 se menține aproape
constantă până la valori 𝑟 ≅ 0,6, singura explicație fiind agitarea
amplă a ștafetelor de molecule care „împănează” radial straturile
vecine de gaz prin intensele schimări de impuls pe care pe care le
determină. La realizarea împănării, care nu există apriori,
participă și turbulența generată de diferențele de variație a
presiunii statice cu raza, în lungul tubului. Pentru 𝑟 > 0,7, frecarea
gazului de perete produce o scădere cu 𝑟 a vitezei tangențiale a
gazului, cu o slăbire a intensității separării.
În ultimul timp, s-a dezvoltat o industrie a gadget-urilor
inspirate de efectul Ranque; de exemplu, dr. ing. Otto Beden este
un nume de referință.

Experimentul b) se referă la distribuția inexplicabilă a

temperaturii unei plăci plane spre care este orientat perpendicular
un jet de aer trimis printr-un tub de la o distanță 2d (cât două
diametre ale tubului) într-o primă situație și 10d în alta. Din nou
considerăm că este vorba de o distribuție a densității 𝜌 a aerului.
În apropierea plăcii 𝜌 este maximă pentru r=0, locul unde
presiunea statică 𝑝s este maximă (teoretic cât cea totală, datorită
anulării presiunii dinamice); datorită simetriei cilindrice, 𝑝s este
minimă pe un cerc de rază 𝑟0 , corespunzătoare strangulării
maxime a secțiunii de curgere a fluxului de curent; pentru r > 𝑟0 ,
𝜌 crește asimptotic spre densitatea 𝜌0 pe care aerul o are departe
de tub. Pornind de la graficul lui 𝜌(𝑟), indicat în [4], am dedus
grafic variația lui 𝜌′′′(𝑟); aplicând propoziția 3.1, am confirmat
evoluția cu totul particulară a temperaturii.
124
 Experimentul c) reprezintă un alt mecanism de transport
care cauzează separarea energetică într-un amestec de două gaze
componente. Heliul are densitatea de circa 7 ori mai mică decât
densitatea aerului (în aceleași condiții de temperatură și presiune).
Așadar, la suprafața tubului, heliul are densitatea minimă
și pe măsura depărtării de peretele tubului, crește participarea
aerului, care tinde spre 100%; figura 3.4.

Figura 3.4
Densitatea amestecului (heliu și aerul) crește și ea de
aproape 7 ori. Pentru simplificare, presupunem că difuzia heliului
nu ar fi influențată de viteza relativ mică a aerului. Din legea
clasică a lui Fick a difuziei, rezultă că fluxul masic care străbate
staționar peretele cilindric poros cu raza 𝑟0 și înălțimea h este
𝑞 = −2𝜋𝑟ℎ𝐷𝜌′(𝑟), (6)
unde 𝜌(𝑟)=densitatea heliului în amestecul său cu aerul, la raza
vectoare r a punctului, măsurată de la axa tubului; h=înălțimea
tubului prin care difuzează heliul și D=coeficientul de difuzie a
heliului în aer.
𝑞
Din (6), rezultă 𝜌′ (𝑟) = − 2𝜋𝑟ℎ𝐷, de unde
125
 𝑞 𝑟
𝜌He = 𝜌0 − 2𝜋ℎ𝐷 ln 𝑟 , pentru 𝑟 > 𝑟0 , (7)
0

unde 𝑟0 =raza tubului și 𝜌0 =densitatea heliului la fața tubului

𝜌𝑅𝑇
(adică pentru r=𝑟0 ). Aplicând formula clasică 𝑝 = (pentru
𝜇

gaze ideale), presiunea parțială a heliului este 𝑝He = 𝜌He 𝑅𝑇⁄𝜇He .

Notând p=presiunea totală a amestecului, densitatea
𝜇
aerului, la presiunea p și temperatura T, este 𝜌ao = 𝑅𝑇a 𝑝.
Atunci presiunea parțială a aerului este p–𝑝He , deci
densitatea aerului este
𝜇 𝜇 𝜌He 𝑅𝑇 29,3
𝜌a = 𝑅𝑇a (𝑝 − 𝑝He ) = 𝜌ao − 𝑅𝑇a · = 𝜌ao − 𝜌.
𝜇He 2,0

Conform (7), pentru 𝜌 ≡ 𝜌He , avem:

𝑞 1
𝜌′′′ (𝑟)=- 𝜋ℎ𝐷 · 𝑟 3 și 𝜌a′′′ = 14,6 𝜌′′′(𝑟).
În fine, conform (5),
𝜏4 −𝑞 a a
∆𝜆m ≅ (𝑇c -𝑇r ) · ( ) · [𝜇aer +14,6 𝜇He ]. (8)
4 𝜋ℎ𝐷.𝑟 3 aer He

Așadar, ∆𝜆m < 0 deci propagarea energiilor mari se face

către tub, ridicând temperatura gazului din punctele unde r=𝑟0
până la valoarea de echilibru, pentru care fluxul energetic primit
prin pomparea de energii moleculare mari devine egal cu suma
fluxurilor de căldură cedate prin conducție și convecție. Evoluțiile
densității 𝜌(𝑟) a heliului și 𝜌a (𝑟) a aerului, precum și a
derivatelor lor de ordin 3 în raport cu r, arată că heliul impune
propagarea energiilor mari către tub, iar aerul – în sens contrar.
Deoarece aHe ⁄𝜇He ≫ aaer ⁄𝜇aer , contribuția heliului o
depășește pe cea a aerului; dacă experimentul s-ar face cu
hidrogen și heliu (în loc de heliu și aer), este de așteptat ca
temperatura pe fața exterioară a tubului să crească mai mult,
deoarece aHidr ⁄𝜇Hidr ≫ aHe ⁄𝜇He . Este o predicție și o provocare

126
pentru cei care au posibilitatea să realizeze experimentul
respectiv!

Experimentul d) Pila Karpen [15]

O altă confirmare a „legii de separare” provine de la o
discuție din 1991 a fraților Stănășilă cu acad. I. Marinescu, nepot
al acad. N. Vasilescu Karpen, fost rector al Politehnicii
bucureștene. În 1923, Karpen a inventat pilele (sursele) electrice
de concentrație și în 1936 le-a construit în laborator, ca
dispozitive apte să scoată energie dintr-o singură sursă de căldură.
Începând de atunci, pila care îi poartă numele produce la
Muzeul Tehnic din București, fără încetare, o putere medie de
0,05 𝜇W, capabilă să miște alternant un pendul cu fir de torsiune,
cu perioada de 18 s. O mare parte din fața exterioară a pilei (care
este un cilindru cu diametrul de 70 mm și înălțime de 250 mm, cu
electrozi din aur și platină) este mereu mai rece ca ambianța cu
circa 1𝜇K și primește din ambianța monotermă energie,
valorificată cu un randament de 45% în mișcarea neîncetată a
pendulului. Karpen a declarat în 1956 în articolul [15], la pag.
875, că „acest perpetuum mobile de speța a doua ar fi rezultatul
unor fenomene care se petrec la contactul dintre două medii
diferite nemiscibile, datorită difuziunii compensate analoagă
haosului molecular”. O explicație este următoarea:
Prin pilă circulă corpusculi electrizați și neutri:
SO4 − , e− ,OH − , H + ,O2 ,H2 . Prin electrolitul constituit îndeosebi
din acid sulfuric, ionii circulă datorită atracției exercitate de
catozii și anodul pilei, precum și a interacțiunii cu ceilalți ioni; iar
moleculele neutre, similare unui gaz rarefiat, circulă datorită
difuziei. Este firesc ca variația gradientului concentrațiilor de

127
cationi și anioni (inclusiv corpusculi neutri) să nu fie liniară, cel
puțin în apropierea electrozilor, forțele coulombiene variind
invers proporțional cu pătratul distanței. Se îndeplinește condiția
de separare din propoziția 3.1, variația concentrațiilor tuturor
corpusculilor electrici și neutri fiind ajutată de raportul subunitar,
de circa 0,7, dintre suprafața fiecărui electrod și secțiunea
respectivă de evoluție prin electrolit, care poate întreține o
circulație permanentă de ioni.

Figura 3.5

Experimentul e) – O instalație inedită

Experimentele anterioare în care temperatura a variat
paradoxal au precedat descoperirea „legii de separare” (propoziția
3.1). Adăugăm încă un experiment de separare energetică, de
asemenea legat de un amestec gazos, pe care l-am realizat în 1989
la Centrul de Mecanică Fină București și experimentat la UPB–
facultatea de Tehnologie Chimică.
Într-o cutie cilindrică 1 cu diametrul și înălțimea de circa
100 mm (figura 3.6) se introduce un cilindru din polistiren
expandat 2, în care

128
 Figura 3.6
s-a practicat un gol de forma unui trunchi de con 3; peste acesta
se introduce o cutie 4 din țesătură metalică, având un gol tubular
axial 5, umplută cu cărbune activ 6. De capacul 7, care închide
etanș vasul 1, este solidarizat un tor inelar 8 din țeavă cu orificii
echidistante. Prin capacul 7 trec sârmele unor termocuple 9, cu
capetele „reci” legate la un comutator 10. Prin racordul 11 se
introduce hidrogen, dispersat uniform în cutie prin torul 8;
hidrogenul ieșit prin pâslă 12 și prin racordul 13 este evacuat și
ars. După ce alte gaze în afară de hidrogen au fost îndepărtate din
vas, se închide racordul 13 și se ridică presiunea (cu hidrogen)
pentru verificarea timp de câteva ore a etanșeității instalației.
Racordul 13 se leagă apoi la o butelie de CO2 (NH3 sau SO2), gaze
care nu reacționează chimic cu H2. Apoi racordul 11 se leagă la
un tub „U” cu mercur. Pentru atenuarea radiației termice a
„sudurilor calde” ale termocuplelor, sârmele lor și țesătura
metalică ce delimitează golul 5 (preferabil și suprafața laterală a
trunchiului de con 3) se argintează sau se aluminează. Evitând ca
în instalație să pătrundă alt gaz, în afara celui din cutie, se
129
deschide lent racordul 11. Pe măsură ce presiunea în vasul 1 crește
lent, cu cel mult 0,4bar, se măsoară temperatura termocuplelor și
se așteaptă surpriza!
Presiunea parțială 𝑝h a hidrogenului variază între zero la
baza mică, cu raza r, a trunchiului de con și cu 𝑝𝐼 la nivelul bazei
mari (având raza R). Presiunea 𝑝h are valori cu atât mai ridicate
cu cât absorbantul este mai puternic pentru gazul poliatomic care,
având masa moleculară relativă cu mult mai mare decât a
hidrogenului, nu determină vreun curent convectiv gravitațional;
așadar, concentrația sa pe verticală scade datorită difuziei
întreținute cvasistaționar de și către absorbant.
Notând cu x înălțimea măsurată de la baza mică, secțiunea
𝑅−𝑟 2
pe înălțimea I a trunchiului de con are aria π(𝑟 + 𝑥) . Din
𝐼
legea lui Fick a difuziei (𝑞 = −𝐷𝑆𝜌′(𝑥)), notând 𝑞p =fluxul
masic constant de gaz poliatomic, 𝜌p =densitatea gazului
poliatomic și 𝐷p =coeficientul de difuzie a acestui gaz în hidrogen,
𝑞p 𝑅−𝑟 −1
rezultă relația 𝜌p = 𝜌p0 − 𝜋𝐷 𝑟 𝑥 (𝑟 + 𝑥) .
p 𝐼
𝑥
Pentru funcția 𝑢(𝑥) = 𝑟+𝑎𝑥 (cu r, a constante), rezultă
𝑢′′′ (𝑥) = 6𝑟𝑎2 (𝑟 + 𝑎𝑥)−4, de unde
6𝑞p 𝑅−𝑟 2 𝑅−𝑟 −4
𝜌p′′′ (𝑥) = − 𝜋𝐷 ( ) · (𝑟 + 𝑥) ; 𝜌p0 = 𝜌p (0).
p 𝐼 𝐼

Așadar, 𝜌p′′′ (𝑥) < 0. Ținând cont că presiunea totală este

𝑃 = 𝑝p + 𝑝h (suma presiunilor parțiale ale gazului poliatomic și
𝜇𝑝 𝜇p 𝑝 𝜇
hidrogenului) și că 𝜌 ≅ 𝑅𝑇, rezultă că 𝜌h = − 𝜇h 𝜌p .
𝑅𝑇 p

130
 Neglijând efectele variației cu x a temperaturii
amestecului de gaze asupra separării energiilor moleculare,
𝜇
rezultă că 𝜌h′′′ = − 𝜇h 𝜌p′′′ deci 𝜌h′′′ (𝑥) > 0.
p

Pe de altă parte, conform relației (5),

𝜏4 𝑎p 𝑎
∆𝜆m = ∆𝜆p + ∆𝜆h = (𝑇c − 𝑇r ) ( 𝜌p′′′ + 𝜇h 𝜌h′′′ ) =
4 𝜇p ℎ

𝜏4 𝑎p 𝜇p 𝑎h
(𝑇c − 𝑇r ) (− 𝜌h′′′ + 𝜇 𝜌h′′′ ) =
4 𝜇p 𝜇h ℎ

𝜏4
(𝑇c − 𝑇r )𝜌h′′′ (𝑎h − 𝑎𝑝 ) (9)
4𝜇h

deci ∆𝜆m are același semn cu diferența 𝑎h − 𝑎𝑝 deci pozitiv,

conform tabelului din paragraful 3.3. Așadar, condiția de
întreținere a separării energiilor cinetice moleculare este
îndeplinită; separarea conduce la creșterea temperaturii cu x.
Deoarece 𝜌p este proporțional cu 𝜇p 𝐷p , este de așteptat ca
gazul mai puternic absorbit de cărbunele activ (anume SO2) să
determine valori mai mari pentru ∆𝜆m decât CO2 sau NH3 și să
determine o separare mai puternică, iar diferența 𝑎h − 𝑎𝑝
acentuează separarea. Așadar,
(∆𝜆m )SO2 > (∆𝜆m )CO2 > (∆𝜆m )NH3 . (10)
În tubul central 5, densitățile 𝜌p și 𝜌h variază cu x datorită
absorbției gazului poliatomic de către cărbunele activ din
vecinătate. Valorile temperaturii indicate de termocuple sunt
condiționate nu numai de separarea de energii moleculare, ci și de
apropierea unor suprafețe relativ reci, precum și de intrarea
gazului poliatomic în instalație (de asemenea rece).
„Legea de separare” ne-a permis următoarele predicții:
- temperatura amestecului de gaze pe axa verticală de simetrie
este mai mare decât temperaturile inițiale din instalație, a gazului

131
poliatomic și a mediului ambiant; tendința de creștere cu
înălțimea este plafonată de inerția termică a vecinătăților;
- unica sursă de căldură pentru încălzirea amestecului gazos o
constituie gazul introdus și instalația însăși (la capătul ei inferior);
- separarea cea mai intensă are loc pentru SO2, urmată în ordine
de CO2 și NH3;
- răsturnarea instalației cu 90...180°, în aceleași condiții
funcționale, determină uniformizarea temperaturii pentru toate
termocuplele (deoarece încetează condiția 𝜌′′′ ≠ 0).
În cursul experimentelor la Facultatea de Chimie
Industrială a UPB, în 1989, s-au confirmat aceste predicții.
Temperatura maximă înregistrată a fost cu 52 K mai mare decât
temperatura ambianței. Măsurătorile au fost conduse de prof. dr.
ing. Szabolcs Lanyi.

Experimentul f) Dispozitiv de desfacere a unui flux de

gaz în două fluxuri de temperaturi diferite
Am reamintit tubul cilindric Ranque, având lungimea de
3...15 diametre, în care gazul de lucru (aer, metan sau CO2) este
introdus tangențial, cu mare viteză, printr-o fantă, în apropierea
unui capăt al tubului; tubul este prevăzut cu un orificiu axial și cu
o diafragmă la celălalt capăt, astfel încât gazul să poată ieși pe
lângă perete. Prin orificiul axial iese o parte din gazul inițial ca
flux mai rece, iar prin diafragmă iese periferic restul de flux, mai
cald decât gazul introdus în tub.
Principalul dezavantaj al tubului Ranque clasic îl
constituie randamentul scăzut (sub 10%), datorită diverselor
frecări și datorită presiunii de peste 6 bari cu care trebuie introdus
tangențial gazul în tub. Acest fapt a micșorat interesul și aria de

132
aplicare practică a dispozitivului respectiv, dar se obțin răciri
rapide cu utilizări locale (sau „gadget-uri” spectaculoase). Primul
autor a realizat la „Microelectronica” din București un astfel de
dispozitiv.
Descrierea succintă a dispozitivului propus
Acesta este tot un tub cilindric; gazul care urmează să fie
divizat se introduce tangențial cu mare viteză, uniform, printr-o
fantă cu lățimea reglabilă, lungă cât lungimea cilindrului (cât 1...3
diametre). Fluxul rece este scos axial, pe la ambele capete ale
cilindrului, iar cel cald se scoate tangențial, printr-o fantă de
lățime reglabilă, având lungimea cât cea a cilindrului; aerul cald
scos în avalul introducerii gazului în tub, cu un unghi la centru cât
mai mare (sub 340º).
Dispozitivul propus are o eficiență energetică mai mare
decât cea realizată de tubul Ranque.
Exemplu de aplicare
Dăm un exemplu în legătură cu figurile 3.7 a) și 3.7 b),
care reprezintă două vederi ale dispozitivului, una fiind parțial
secționată. Printr-un racord 1 se introduce aer comprimat la 6 bari
(presiune absolută), cu temperatura de circa 20°C, într-o cameră
2, din care aerul pătrunde printr-o fantă 3 într-o cameră cilindrică
4; în condițiile create de câmpul de accelerații radiale mari,
energiile cinetice mari ale moleculelor gazului se concentrează în
zona periferică a camerei 4, iar energiile cinetice mici sunt
transferate spre zona axială. Circa 60% din masa fluxului inițial
de aer se separă ca flux cald cu presiunea de circa 4,5 bari și
temperatura de peste +60°C, evacuat printr-o fantă 5 (lungă cât
camera 2 și cilindrul 4) și apoi printr-o cameră 6 și printr-un
racord 7; restul de gaz (circa 40%), având presiunea de circa 1,4

133
bari și temperatura sub –60°C (minus!), este evacuat prin două
orificii 8 practicate în capacele cilindrice 4 și apoi printr-un tub
cu secțiunea dreptunghiulară 9 și printr-un racord tubular 10.

Figura 3.7 a) Figura 3.7 b)

Notă:
Schițăm încă o aplicație a efectului Ranque.
Presupunem că un cilindru care conține un gaz monoton,
se rotește în jurul axei sale și că, la distanța r de ax, gazul are
viteza tangențială absolută 𝑣 (față de încăperea în care se află
cilindrul). Moleculele au viteza relativă 𝑤
⃗⃗ , cea absolută fiind 𝑣 +
⃗⃗ și le împărțim în două grupe, după cum componenta tangențială
𝑤
𝑣·𝑤⃗⃗ /𝑣 a vitezei relative este pozitivă (are același sens cu 𝑣) sau
negativă. Cele două grupe au modulul vitezelor medii v+wm,
respectiv v-wm, ambele tangențiale, dispuse întrun plan normal pe
ax. Folosirea acestor valori medii globale simplifică mult
calculele, fără a afecta concluziile. Traiectoriile moleculelor sunt
determinate îndeosebi de ciocnirile dintre molecule și dintre
acestea și peretele cilindric în rotație, dar și de forțele Van der
Waals rezultate din atracția naturală.
Haosul molecular face ca toate ciocnirile să aibă aceleași
efecte medii asupra curburii macroscopice a traiectoriilor
134
moleculelor aflate la o aceeași distanță r de axul cilindrului,
indiferent de energia cinetică a acestora; dacă numai ciocnirile ar
acționa asupra deplasărilor, zigzag-urile browniene ar fi formate
numai din segmente de dreaptă, iar traiectoriile macroscopice ale
moleculelor gazului ar fi cercuri, în vecinătatea și în lungul cărora
s-ar menține neschimbată distribuția energiilor cinetice pe
molecule. În condițiile mișcării globale curbilinii a unui gaz real,
traiectoriile moleculelor între ciocnire sunt de asemenea curbe, nu
rectilinii. Mișcarea circulară impusă gazului obligă moleculele la
o permanentă „cădere” macroscopică spre ax. Deplasarea relativă
radială a acestora, asociată cu atracția reciprocă intermoleculară,
determină acționarea fiecărei molecule (aflată în mișcare
circulară) cu o forță centrală, proporțională cu masa m, oriecntată
pe axul cilindrului, și deci cu o accelerație centripetă a care,
pentru o situație dată, depinde numai de r. Direcția vitezei medii
a moleculei fiind modificată cu un singur grad doar după mii de
ciocnirii (centrice, perfect elastice), acestea determină schimburi
de energie cinetică în care fiecare partener o preia integral pe a
celuilalt, continuându-și deplasarea, ca și cum ciocnirea nu ar fi
avut loc (pe distanțe macroscopice).
În consecință notând cu ρp, ρn și ρ0 raza de curbură a
traiectoriei medii determinată de forțele Van der Waals pentru
moleculele cu viteza realtivă respectiv pozitivă, negativă și nulă
(ultima ca termen de referință), rezultă:
(𝑣+𝑤𝑚 )2 (𝑣−𝑤𝑚 )2 (𝑣)2
= = = 𝑎.
𝜌𝑝 𝜌𝑛 𝜌0

Notând cu αp, αn și α0 unghiul descris de vectorul de

poziție 𝜌 pentru molecule respectiv în timpul τ foarte mic, rezultă:
𝜌𝑝 𝛼𝑝 𝜌 𝛼
𝑛 𝑛 𝜌0 𝛼0
= 𝑣−𝑤 = = 𝜏. (figura 3.8 bis).
𝑣+𝑤𝑚 𝑚 𝑣

135
 Figura 3.8 bis
În timpul τ moleculele coboară pe înălțimea h, care se
𝜌𝛼2 𝑎𝜏2
deduce din relația ℎ = 𝜌(1 − 𝑐𝑜𝑠𝛼) ≅ = ; h reprezintă
2 2
spațiul parcurs pe normala la traiectorie cu accelerația constantă
a în timpul τ, independent de 𝑤𝑚 . După timpul τ, molecula cu
viteza +𝑤𝑚 este la distanța ∆𝜌𝑝 de traiectoria pe care ar avea-o
molecula cu viteza relativă nulă, iar cea cu viteza -𝑤𝑚 , la ∆𝜌𝑛 .
Dacă distanța medie ∆𝜌 = ∆𝜌𝑝 − ∆𝜌𝑛 va fo nulă, sau
independentă de 𝑤, aceasta va însemna că moleculele cu viteza
relativă 𝑤 se vor regăsi uniform distribuite în gaz oricând și
oriunde în cilindru. Dar, ∆𝜌𝑝 = (𝜌𝑝 𝑠𝑖𝑛𝛼𝑝 − 𝜌0 sin 𝛼0 )𝑠𝑖𝑛𝛼0 ≅
𝜏2 𝑤𝑚 (𝑣+𝑤𝑚 )
( 𝜌𝑝 𝛼𝑝 − 𝜌0 𝛼0 )𝛼0 ≅ ;
𝜌0
𝜏2 𝑣·𝑤𝑚
∆𝜌𝑛 = (𝜌0 𝑠𝑖𝑛𝛼0 − 𝜌𝑛 sin 𝛼𝑛 )𝑠𝑖𝑛𝛼0 ≅ deci
𝜌0
𝜏2 𝑤𝑚 2 𝜏2 𝑚𝑤 2
∆𝜌 = = 𝑚𝜌 · .
𝜌0 0 2
3𝑅𝑇
Deoarece 𝑤 2 = 𝑀
, distanța ∆𝜌 este direct proporțională
cu temperatura T. În consecință, majoritatea moleculelor cu
136
energii cinetice mai mari se separă mai accentuat din gazul rotit
odată cu cilindrul și migrează mai rapid către mantaua cilindrului
decât cele cu energii cinetice mai mici, a căror majoritate se va
grupa spre axul cilindrului în rotație. Concentrația maximă de
molecule care migrează spre exterior încălzind acolo gazul
împreună cu cele care migrează spre ax se realizează în zona
razelor r medii.
Schimbările de impulsuri între straturile vecine impun o
rotație a gazelor, asemănătoare cu cea a unui corp solid (efectul
Helmholtz), cu o viteză unghiulară relativ constantă și făcând ca
momentul cinetic să nu se mai conserve.
Din cele spuse mai sus, se constată că ordinul de mărime
al vitezelor v trebuie să fie același cu cel al vitezelor w.

Prototip al tubului Ranque realizat la Microelectronica S.A.

137
 Faptul că în tubul Ronque viteza v se obține prin
introducerea tangențială a gazului ciclonat într-un cilindru
determină mari disipări de energie care reduc eficiența. Divizarea
optimă a unui flux de gaz aflat la temperatura ambianței în două
fluxuri, unul cald și altul rece rămâne o provocare perpetuă!

§3.5. Extinderea „legii de separare” la solide

Ca și gazele, solidele sunt constituite din molecule, mono
sau poliatomice, dar care nu mai au libertatea de translație, ele
vibrând sau rotindu-se; distanțele dintre molecule sunt de zeci de
ori mai mici și densitățile de mii de ori mai mari ca în cazul
3𝑘𝑇
gazelor, dar energia cinetică a unei molecule este egală tot cu .
2
La solide, distanțele dintre molecule fiind mici, conducția căldurii
și conducția electrică sunt sensibil superioare celor ale gazelor,
iar solidele sunt aproape incompresibile.
În experimentele descrise în paragraful 3.2, a evoluat un
singur gaz sau un amestec de două gaze, cu stabilitate întreținută
prin curgeri staționare, cu consum de energie precum cel care
s-ar obține prin valorificarea ideală a surselor de căldură, la
temperaturi diferite, din fiecare experiment. Spre deosebire de
cazul gazelor, la solide nu se pot obține variații mari ale densității.
Extragerea de energie termică din natură prin intermediul gazelor
este complicată și neprofitabilă; structurile gazoase cu densități
corespunzătoare separării sunt staționare (independente de timp)
numai prin curgeri întreținute mereu, cu consumuri de energie
chiar superioare celor obținute prin idealizarea valorificării
surselor calde și reci generate.

138
 C. Stănășilă a reușit în ultimii ani de viață să extindă
„legea de separare” la solide, pornind de la ideea topirii și
vaporizării unor substanțe solide, aplicând vaporilor formați
unele procedee din cazul gazelor.
La solide, densitatea nu poate fi influențată satisfăcător
nici de presiuni de mii de bari (de exemplu, la metale
comprimarea ajunge la 1%). Densitatea poate însă varia în limite
mult mai largi decât la gaze pentru componentele unui solid
compozit, realizabil într-un laborator în care se pot face depuneri
de grosimi atomice, prin distribuția simultană și cu fluxuri variate
controlat ale componentelor. Se pot forma multe straturi subțiri
(de exemplu de circa 0,1 𝜇m), cu 𝜌′′′ ≠ 0, care se vor suprapune
apoi în numărul adecvat diferenței de temperaturi ale fețelor
exterioare și fluxului termic „pompat” de la rece la cald.
O instalație de realizare a straturilor menționate poate fi
constituită ca un cilindru static cu ax vertical, din oțel inoxidabil,
șlefuit și argintat la fața interioară, izolat termic lateral și pe
fundul inferior, cu acoperirea disipărilor de căldură de către
rezistențe electrice reglabile. Dedesubtul cilindrului se prevăd
creuzete în care se vor topi separat cele două substanțe
compatibile care vor forma păturile compozite. Depunerile se vor
face cu fluxuri unitare controlate, simultane, prin sublimare,
numai pe fața inferioară a bazei de sus. Grosimea fiecărui strat
poate fi de circa 0,2𝜇m, realizând în maximum 48 ore, până la
103 straturi atomice, suprapuse câte 104 , în plăci de circa 2 mm
grosime. Intensitatea de separare este stimulată de numărul n de
straturi ale plăcii. Conducția termică, antagonică separării, este
invers proporțională cu n. Pentru o separare mai intensă a
energiilor cinetice moleculare, se recomandă substanța având

139
diferența 𝑎1 𝜌1 − 𝑎2 𝜌2 cât mai mare, aplicând și în acest caz
formula (5).
În lucrarea dr. ing. C. Stănășilă – „Placă bitermă naturală”
(revista „Termotehnica” nr. 1–2, pag. 14–16, 2007) este discutată
realizarea unei plăci formate din straturi compozite de materiale
diferite, care va ceda prin fața caldă energia termică preluată prin
fața rece și împinsă spre cea caldă de caracteristicile intrinseci
materiei organizate corespunzător. Aerul și apa vor putea deveni
surse sau acumulatori de căldură, în scopul obținerii, fără poluare,
de cantități nelimitate de căldură sau frig.

Placă bitermă autonomă

Așa cum am mai spus, structurile compozite permit ca
fiecare component să aibă densități variate în limite mult mai largi
față de gaze. Pentru simplificare, indicăm cum s-ar putea realiza
plăci plane având rolul de a extrage energie termică din ambianță
din două componente 1 și 2, vaporizate sau sublimate la
temperaturi relativ înalte și presiuni foarte mici, 1 cu flux variabil
și 2 cu flux constant; fluxul sublimat 1 va asigura, în amestec,
densitatea medie
′′′
𝜌𝟏m = 𝜌1 (𝑥⁄𝛿 )3 și 𝜌𝟏m = 6 𝜌1 ⁄𝛿 3 ,
unde abscisa x satisface condiția ~0,30𝛿< 𝑥 <~0,85𝛿 (𝛿 fiind
grosimea unui strat elementar compus din sute și chiar mii de
straturi atomice); calculul arată că 𝜌𝟐m = −(𝜌2 ⁄𝜌1 )𝜌𝟏m , astfel
încât separarea de energii să fie cauzată de
′′′ ′′′ ′′′
𝜌𝟏m + 𝜌𝟐m = 𝜌𝟏m (1 − 𝜌2 ⁄𝜌1 ) = 6 (𝜌1 − 𝜌2 )⁄𝛿 3 .
Dacă densitățile componentelor singulare ar fi egale
(𝜌1 = 𝜌2 ), atunci separarea nu are loc, iar dacă 𝜌1 > 𝜌2 , atunci
fața rece a plăcii va fi cea având 𝜌𝟏m minimă. De aceea, se vor

140
alege componente cu caracteristici fizice cât mai convenabile, nu
numai după valorile densităților; pentru a evita eventuale reacții
chimice nedorite, se vor adopta perechi de componente înrudite,
dar cu particularități diferite (precum Zn și Cl2Zn sau Br2Zn, care
vor evolua sub 10−3 Torr și sub 430°C). În privința difuziei în
stare solidă a componentelor cu variație lentă a concentrațiilor de
tip d𝜌⁄d𝑥 , acoperirile cu Au, Ni, Zn pe oțeluri și alte materiale,
ca și vopselele cu salt foarte mare al concentrației la joncțiune,
sunt încurajatoare.
Fluxul m2=constant se determină în funcție de viteza de
lucru impusă de inerția acumulării de componente atomizate în
spațiul dintre vaporizator (sublimator) și placa rece de
condensare; contează și calitatea aportului de căldură pentru
vaporizare. Preliminăm că la primele plăci, realizate pe o
instalație de laborator prin suprapunerea ordonată a 10...20
plăcuțe de circa 15 cm2 și groase de 0,5 mm, durata unei serii de
depuneri va fi de circa 48 de ore; de asemenea, pentru o placă de
circa 0,1 m2 și 0,5 mm grosime, preliminăm că m2 < 10g/h.
Plăcile industriale vor putea fi realizate cu durate de zeci
de ori mai reduse.
În articolul menționat, se afirmă că o placă bitermă finală
de numai 5 mm grosime ar putea asigura o diferență 𝑇c − 𝑇r a
temperaturii celor două fețe, caldă și rece, ale plăcii de peste
250K, cu un flux de până la 100 kilowați termici de 1 m2 de placă.
O instalație industrială ar produce 100 m2/h plăci biterme
mari, cu grosimea de 5 mm, ar putea extrage din atmosferă până
la 500 MW/m2·an (economisind circa 10t petrol/m2·an, fără
poluanți și fără consum de oxigen!). Se recomandă ca amestecul
de vapori ai celor două componente 1 și 2, cu depuneri prin

141
sublimare în proporții adecvate, să fie preparat în exteriorul
instalației.
Astfel de plăci biterme pot genera multe invenții legate de
exemplu, de încălzirea clădirilor pe timp friguros și răcirea lor pe
timp călduros, ca și încălzirea de gaze sau apă, cu producere de
abur industrial.

Separarea energetică în natură

În toate cazurile menționate, separarea energetică s-a
realizat cu participarea agenților umani, care au imaginat condiții
suficiente (de tipul 𝜌′′′ ≠ 0). În natură, au fost mai puțin
conștientizate cazuri de separare de la sine de energii cinetice
moleculare; astfel, cicloanele și anticicloanele atmosferice
realizează, prin rotirea rapidă a unor mase mari de aer, o evoluție
radială exponențială a presiunii statice, care implică derivata 𝜌′′′
a densității strict pozitivă, deci deplasarea de căldură pe direcțiile
radiale dinspre centru, accentuând răcirea în ax (extinzând efectul
Ranque la scară planetară).
Același proces are loc în orice ciclon industrial de tipul
instalațiilor Humboldt din industria cimentului, ca și în instalațiile
de separare de izotopi sau de suspensii solide din gaze (unde
separarea se realizează pe mase și nu pe viteze sau energii
cinetice).
Pe de-altă parte, în Cosmogonie se consideră că stelele
sunt alcătuite din materie difuză – gaz interstelar și pulberi, a
căror masă determină contracții gravitaționale, prin care energia
potențială gravitațională este transformată în energie cinetică.
Dacă notăm cu r distanța de la centrul de masă la punctul
curent (0 ≤ 𝑟 ≤ 𝑅, raza protosferei), presiunea statică și

142
densitatea 𝜌(𝑟) descresc exponențial (ca în figura 3.9) deci
îndeplinind condiția 𝜌′′′ (𝑟) < 0.

Figura 3.9
„Legea separării” sugerează că există o deplasare a
energiilor cinetice mari spre centru și a celor mici spre exterior.
Atunci când temperatura în centru atinge 5·106 K, reacțiile
termonucleare și ale hidrogenului eliberează energii ce determină
un nou echilibru care contrabalansează efectul gravitației. Apoi
prin combustia hidrogenului se eliberează energie, iar contracția
gravitațională încetează. Distribuția densității este modificată,
fiind mai mică în centru (pentru r = 0) și mai mare spre exterior
(linia punctată din figura 3.9). Astfel atingerea masei critice și
temperaturii reacțiilor termonucleare se realizează mai rapid
decât se consideră actualmente.
Întreaga cunoaștere confirmă principiul lui Le Chatelier
(„efectul se opune propriei cauze”). De exemplu, separarea
energiilor moleculare se opune trecerii căldurii de la corpuri mai
calde spre cele mai reci. De asemenea, gravitația este o cauză
principală în nașterea stelelor și altor corpuri cerești; se pune
întrebarea: care este opusul gravitației, ca partener pentru
asigurarea echilibrului?

143
 Un răspuns, ar putea fi: separarea energiilor cinetice ale
particulelor constituente, după următoarea schemă cosmogonică:
Gravitația → Concentrarea de materie stelară → Creșterea
∗
neliniară a densității 𝜌 spre centrul de masă → Separarea
energiilor cinetice ale particulelor → Creșterea sensibilă a
gradientului temperaturii spre centru → Declanșarea reacțiilor
reacțiilor termonucleare → Explozia găurilor negre →
Redistribuirea lui 𝜌 → Noul echilibru datorat gravitației.
Aceeași schemă arată totodată calea pe care natura a
ales-o pentru a nega „moartea ei termică”, prin crearea de capcane
și nu morminte pentru energia în forma termică.

Concluzii
„Legea de separare” (propoziția 3.1) are acoperire prin
numărul mare de experimente care o confirmă și care au constituit
surprize pentru cercetătorii care le-au conceput, le-au analizat și
le-au făcut cunoscute. Aplicațiile pe care le-ar putea avea, de
exemplu, plăcile separatoare, la încălzirea sau răcirea încăperilor,
la producerea de apă caldă, abur industrial etc., prin mijloace
ecologice, fără a discuta aplicațiile militare, pot declanșa invenții
la care nu ne gândim acum. În ultimul capitol al cărții, vom sugera
și alte aplicații legate de procesarea diverselor topituri.

§3.6. Mașină cvasi–CARNOT; descriere fizico–

tehnologico–matematică

Mașini termice
Reamintim că mașinile termice sunt sisteme
termodinamice care efectuează o transformare ciclică, schimbând
144
lucru și căldură cu mediul extern. Motoarele termice sunt mașini
termice care efectuează lucru asupra exteriorului, primind
(≡absorbind) căldura 𝑄1 de la o sursă caldă (numită radiator sau
încălzitor), aflat la o temperatură 𝑇+ și cedând căldura 𝑄2 unei
surse reci (numită condensator sau răcitor), aflată la o
temperatură 𝑇− cu 𝑇− < 𝑇+ . Temperatura 𝑇− nu poate scădea sub
cea a ambianței pentru a putea realiza transferul lui 𝑄2 . Schema
unui motor termic este indicată în figura 3.10.
În acest caz, L>0 (căci motorul efectuează lucru) și
L |Q 2 |
L=Q1 –|𝑄2 |. Randamentul motorului termic este η= Q =1-
1 Q1
deci 0 < 𝜂 < 1.

Figura 3.10
În paragraful 1.3 am prezentat pe scurt ciclurile
termodinamice clasice și îndeosebi ciclul ideal Carnot, care este
optim (pentru temperaturile operante 𝑇− < 𝑇+ fixate, ale
condensatorului și radiatorului). O idee–fanion în lumea
specialiștilor (profesori, cercetători sau ingineri termotehnicieni)
a fost cea a apropierii ciclilor reali de ciclul Carnot, ca un
stimulent pentru cei care au studiat intensificarea schimbului de
căldură în diverse ipostaze.
145
 Toate ciclurile termodinamice ale motoarelor termice au
𝑇
randamente inferioare ciclului Carnot 𝜂 = 1 − 𝑇−, conform
+

formulei (17) din Capitolul 1. Acest randament nu poate fi realizat

economic, datorită numărului mare de componente complexe, dar
și datorită existenței multor elemente aflate în mișcare alternativă,
ca și accelerațiilor mari din evoluția agentului termic de lucru.
De exemplu, motoarele Otto și Diesel nu depășesc
randamentul de 0,4.
Căldura 𝑄1, provenită de la sursa caldă și transformată
parțial în lucrul L se obține prin arderea, în cilindrul motorului, de
combustibil (benzină, motorină, hidrogen, alcool etc.). Această
căldură este transmisă substanței de lucru (aer, abur sau gaze de
ardere), care își mărește temperatura și presiunea, apăsând
pistonul mobil al cilindrului. Pornirea oricărei mașini termice
necesită energie de la o sursă externă.

Instalații frigorifice, pompe de căldură

O instalație frigorifică (≡ frigider) este o mașină
termică asupra căreia se efectuează

Figura 3.11 Figura 3.12

146
lucru, transferând căldură de la o sursă rece (cu temperatura mai
joasă) spre o sursă caldă (cu temperatura mai mare); ea
funcționează după schema din figura 3.11. Frigiderul primește
căldură din incintă (spațiul răcit), unde se menține o temperatură
𝑇− joasă și o transferă în casă (mediul ambiant, aflat la
temperatura 𝑇+ , 𝑇+ > 𝑇− ). Așadar, transferul de căldură se face
de la rece la cald (!), folosind lucrul L efectuat de compresorul
frigiderului (care de regulă folosește energie electrică); are loc
relația 𝑄1 = 𝑄2 + 𝐿.
Compresorul trimite agentul de răcire într-un sistem de
tuburi și prin evaporarea agentului, se extrage energie din incintă
(energie transferată în exteriorul frigiderului). Apoi, agentul de
răcire în stare gazoasă este din nou condensat și presat prin
evaporator, reluând ciclul.
Coeficientul de performanță (numit și eficiență) este
𝑄2 𝑄2 𝑇−
𝜀= = = . Se poate întâmpla ca 𝜀 > 1 (la
𝐿 𝑄1 − 𝑄2 𝑇+ − 𝑇−

frigiderele tipice, 𝜀 = 5).

Iată cum se poate folosi frigiderul pentru a încălzi iarna o
încăpere: scoatem în stradă incinta frigiderului, lăsând celelalte
părți la loc; efectuând lucrul L și extrăgând din stradă căldura 𝑄2 ,
transferăm în încăpere căldura 𝑄1 = 𝑄2 + 𝐿. Așadar, se
„pompează” căldură din afară și astfel în încăpere se face mai cald
și pe stradă mai frig! Acest fapt a sugerat construirea pompelor
de căldură, care sunt mașini termice folosite la încălzirea unor
incinte, după schema din figura 3.12.
Pompele de căldură sunt de asemenea instalații cu
compresor, care extrag energie din mediu (din aer sau apă).
Coeficientul de performanță al pompei de căldură este acum

147
raportul dintre căldura cedată spațiului încălzit și cea necesară
pentru lucrul exterior (L = 𝑄1 − 𝑄2 ):
𝑄1 𝑄1 𝑇+ 𝑄 𝑇
𝜀= =𝑄 =𝑇 (folosind relația clasică 𝑄2 = 𝑇−).
𝐿 1 − 𝑄2 + − 𝑇− 1 +

Exemplu: Dacă temperatura aerului din stradă este

𝑇− =–10°C≡263K și dacă în casă dorim 𝑇+ = +20°𝐶 ≡293K,
293
atunci 𝜀 = 293−263 ≅ 9,7.
Așadar, frigiderele și pompele de căldură transformă
energie mecanică în căldură (invers decât motoarele termice!). La
frigidere, sursa rece este incinta și sursa de căldură mediul extern
(incinta răcindu-se sub temperatura mediului extern). Frigiderele
au devenit instalații de uz casnic după anul 1920. Pompele de
căldură (în particular instalațiile de aer condiționat care extrag
căldură din încăperi și care pe timp friguros, pot fi folosite ca
încălzitoare) au devenit comerciale după 1960. Ele nu au înlocuit
încălzitoarele electrice, deoarece sunt mai complicate și mai
scumpe (având piese mobile supuse uzurii).
Orice mașină termică are o anumită substanță de lucru:
combustibil lichid sau gazos pentru motoare, amoniac gazos
pentru frigidere și apă în cazul pompelor de căldură.
Prin convenție, în cazul motoarelor termice,
transformarea ciclică în planul p–V este parcursă în sens
trigonometric ca în figura 3.13, a; în acest caz, aria închisă de
ciclu este numeric egală cu L. În cazul frigiderelor și pompelor de
căldură, transformarea ciclică este

148
 Figura 3. 13
parcursă în sensul acelor de ceasornic (A= –L); de aceea se spune
că acestea folosesc „ciclul invers”.
Expunere de motive
Înainte de a prezenta în detaliu modelul fizic al mașinii
propuse, menționăm că am analizat o posibilitate de realizare a
transformărilor izoterme, alternate cu cele adiabatice, urmând un
ciclu apropiat de ciclul Carnot direct sau inversat, fără alternanța
sensurilor oricăruia din fluxurile gazoase și cu puține piese, nici
una în mișcare relativă (ci doar în mișcare de rotație, fără șocuri).
Ciclul urmează să fie realizat în cursul deplasării radiale a
agentului termic gazos prin doi cilindri (sau tronconuri de
înălțime mică) solidari alăturați, coaxiali, printr-unul în sensul
crescător al razei și prin celălalt în sens descrescător; evoluția
presiunilor pe durata ciclului este gazostatică, liniară în raport cu
densitatea gazului, iar accelerația centrifugală 𝑎𝑛 = 𝑟𝜔2 variază
liniar cu raza, iar d𝑝 = 𝑎𝑛 𝜌d𝑟. Cilindrii vor fi rotiți în jurul axului
𝜔
comun cu o frecvență 𝑓 = 2𝜋 relativ mare, dar realizabilă cu
posibilitățile tehnice actuale.
Izoterma rece a motorului termic se asigură printr-un
schimbător de căldură având simetrie cilindrică, în care agentul
149
gazos al motorului cedează căldură unui alt agent (lichid sau
gazos) care o transferă apoi ambianței, condensul format fiind
evacuat axial și returnat la generatorul de vapori.
În cazul motoarelor cu ardere externă, izoterma caldă
se poate realiza printr-un alt schimbător de căldură, alimentat cu
vapori produși în exteriorul cilindrilor (condensul format fiind
evacuat tot axial).
În cazul motoarelor cu ardere internă, izoterma caldă se
realizează prin ardere directă, în zona periferică de înaintare a
agentului termic gazos către axul cilindrilor; în această situație,
agentul termic gazos este constituit din gazele rezultate din
arderea combustibilului, primenite continuu cu aer atmosferic, la
începutul izotermei reci.
Pentru pompele de căldură și mașinile frigorifice,
izoterma rece se întreține cu aport de căldură de la o sursă rece
exterioară, prin intermediul unui lichid sau al unor vapori care
condensează în schimbătorul respectiv; izoterma caldă se
întreține cu evacuare de căldură la o sursă caldă exterioară, prin
intermediul altui lichid (care evoluează ca atare sau se
vaporizează). Partea cea mai puțin comprimată a adiabatei cu
presiune medie mai scăzută se realizează prin destindere într-o
turbină (pentru motoare termice) sau prin comprimare (pentru
pompe de căldură).
De–acum intrăm în detalii.

150
 Modelul fizico–tehnologic al mașinii cvasi–Carnot
Începem cu figura 3.14 care reprezintă schema unui motor
termic cu combustie externă; aceeași schemă este valabilă pentru
o pompă de căldură sau instalație frigorifică. De asemenea, figura
3.15 este schema unui motor termic cu combustie internă.

Figura 3.14 Figura 3.15

Ambii cilindri (sau trunchiuri de con) alăturați, solidari și
coaxiali 1 și 2 sunt rotiți relativ rapid; ei conțin un gaz cu
presiunea crescătoare cu raza, datorită accelerației centrifugale la
care este supus gazul. În cazul unui motor cu ardere externă, gazul
aflat inițial la presiunea minimă 𝑝a în zona axială a regiunii 1 este
deplasat radial printr-un schimbător de căldură 3 având simetrie
cilindrică. Pe măsură ce gazul avansează în sensul crescător al
razei, el este comprimat izoterm până la punctul de stare b (din
figurile 3.16 și 3.17). În figura 3.16 am redat ciclul Carnot în
diagrama p–V (drumurile a–b și c–d sunt respectiv izoterma rece
și caldă ale ciclului, iar b–c și d–x–a sunt adiabatele).
În figura 3.17 este redată variația cu raza r a presiunii,
similară cu cea a densității gazului, menținând aceeași notație
pentru punctele de stare ca în figura 3.16.

151
 Figura 3.16 Figura 3.17
În cursul comprimării, gazul cedează căldură spre agentul
termic, practic izoterm, din schimbătorul de căldură 3. Apoi gazul
este comprimat adiabatic până la o presiune maximă 𝑝c , după ce
el trece într-un compartiment 2, parcurs de asemenea radial, însă
în sensul descrescător al razei; gazul este destins izoterm într-un
alt schimbător de căldură 4 până la starea d și apoi destins
adiabatic până ce ajunge în zona axială a cilindrului 2, la o
presiune 𝑝x mai mare decât 𝑝a .
La orice distanță de ax, temperatura gazului în
compartimentul 1 este mai mică decât cea din compartimentul 2
(cu egalitate doar în punctul de stare c). La o rază dată, densitatea
gazului în lungul transformărilor a–b–c este mai mică decât cea
în lungul c–d–x–a, în condițiile unor efecte antagonice ale
presiunii și temperaturii (densitatea variind invers proporțional cu
temperatura). Între presiunile 𝑝x și 𝑝a , gazul este destins adiabatic
într-o turbină 5 situată în afara (respectiv în interiorul) cilindrilor
1 și 2. Alimentarea cu căldură a schimbătorului 4 se face prin
vaporii produși în generatorul 6, admiși axial și condensând la o
presiune convenabilă evacuării axiale a condensului; un al doilea
agent termic (secundar) al schimbătorului de căldură 3 se răcește
(condensează) în exterior, într-un schimbător 7.

152
 În cazul unei pompe de căldură (și al unei instalații
frigorifice), agentul termic gazos circulă în sensul invers celui
aferent motorului termic, iar turbina 5 este înlocuită de un
compresor 5, care comprimă adiabatic gazul între presiunile
𝑝a și 𝑝x .
În cazul unui motor cu ardere internă, aportul de căldură
nu mai este asigurat de schimbătorul 4 ci prin ardere de
combustibil în zona respectivă, pulverizat prin niște duze 8;
pentru a-i asigura însușiri comburante, o parte din fluxul de agent
termic al motorului (gaze rezultate din arderea internă a
combustibilului) este evacuat în atmosferă printr-un racord 9 și
înlocuit cu aer atmosferic introdus printr-un racord 10.
Pentru a anula alunecarea și rotirea relativă a gazului din
cilindrii 1 și 2, aceștia trebuie să fie nervurați radial; în acest mod,
se asigură totodată preluarea împingerilor cauzate de presiunile
instalate în special în zona periferică.

Modelul matematic
Notăm cu 𝑻𝐜 (respectiv 𝑻𝐫 ) temperatura izotermei calde
(respectiv reci) și cu m numărul de moli din masa agentului termic
gazos al mașinii (asimilat pentru simplificare cu un gaz ideal).
𝑚𝑅𝑇
Atunci 𝑝 = și în lungul adiabatelor, 𝑝 · 𝑉 𝛾 = constant, unde
𝑉
𝛾 este numărul adiabatic (de exemplu, la aer 𝛾 =1,4 și la Heliu
𝛾=1,6). Lucrul consumat în lungul compresiei a–b–c a agentului
termic gazos este produs prin destinderea c–d–x; în figura 3.16,
aceasta înseamnă că ariile abcefg și ecdxf sunt egale. În punctul
de stare x, presiunea este exact aceea de la intrarea turbinii
motorului termic (respectiv de la ieșirea compresorului mașinii
frigorifice); așadar,
153
 ∫a−b−c 𝑝d𝑉 = − ∫c−d−x 𝑝d𝑉 și în mod explicit,
𝑣 𝑚𝑅𝑻𝐜 𝑣 𝑣 𝛾 𝑣 𝑚𝑅𝑻𝐜 𝑣 𝑣 𝛾
∫𝑣 b𝑉
d𝑉 + ∫𝑣 c 𝑝b · ( b ) d𝑉 =- ∫𝑣 d
𝑉 𝑉
d𝑉 - ∫𝑣 x 𝑝d · ( d ) d𝑉.
𝑉
a b c d

După integrare, rezultă:

𝑣b 𝛾 1 −𝛾+1 −𝛾+1
𝑚𝑅𝑻𝐫 ln + 𝑝b 𝑣b · (𝑣 − 𝑣c )=
𝑣a 𝛾−1 b
𝑣d 𝛾 1 −𝛾+1 −𝛾+1
= − 𝑚𝑅𝑻𝐜 ln − 𝑝d 𝑣d · (𝑣d − 𝑣x ).
𝑣c 𝛾−1
Deoarece
𝑝a 𝑣a = 𝑝b 𝑣b și
𝛾 𝛾
𝑝c 𝑣c = 𝑝d 𝑣d , 𝑝b 𝑣b = 𝑝c 𝑣c și
𝛾 𝛾
𝑝d 𝑣d = 𝑝x 𝑣𝑥 , (11)
rezultă
𝑝 1 𝛾 −𝛾+1 1
𝑚𝑅𝑻𝐫 ln 𝑝a − 𝛾−1 𝑝
⏟b 𝑣b . 𝑣c + 𝛾−1 𝑝b 𝑣b =
b
𝑝c 𝑣c
𝑝c 1 1 𝛾 −𝛾+1
−𝑚𝑅𝑻𝐜 ln − 𝑝 𝑣 + 𝑝 𝑣 .𝑣 , adică
𝑝d 𝛾−1 d d 𝛾−1 ⏟d d x
𝑝x 𝑣x
𝑝 1
𝑚𝑅𝑻𝐫 ln 𝑝a − 𝛾−1 (𝑝c 𝑣c − 𝑝b 𝑣b ) =
b
𝑝 1
−𝑚𝑅𝑻𝐜 ln 𝑝 c − 𝛾−1 (𝑝d 𝑣d − 𝑝x 𝑣x ). Ca atare,
d
𝑝c 𝑝 1
𝑚𝑅𝑻𝐜 ln 𝑝 + 𝑚𝑅𝑻𝐫 ln 𝑝a = 𝛾−1 (𝑝x 𝑣x − 𝑝b 𝑣b ), adică
d b
𝑝 𝑝 ℓ
𝑻𝐜 ln 𝑝 c + 𝑻𝐫 ln 𝑝a = 𝑚𝑅 , (12)
d b
1
unde am notat ℓ = 𝛾−1 (𝑝x 𝑣x − 𝑝b 𝑣b ).
Mărimea ℓ reprezintă lucrul mecanic dezvoltat prin
destinderea adiabatică dintre punctele de stare x și a, în turbina 5.
𝑚𝑅𝑇
În lungul adiabatelor b–c și d–a avem 𝑝 = și
𝑉
1−𝛾
𝑝·𝑉 𝛾 =constant, deci eliminând V, avem 𝑇 · 𝑝 𝛾 =constant.

154
 1−𝛾 1−𝛾 1−𝛾 1−𝛾
𝛾 𝛾 𝛾 𝛾
Așadar, 𝑻𝐫 · 𝑝b = 𝑻𝐜 · 𝑝c și 𝑻𝐜 · 𝑝d = 𝑻𝐫 · 𝑝a , de
𝛾
𝑝 𝑝
unde 𝑝b = 𝑝a = (𝑻𝐜 ⁄𝑻𝐫 ) 1−𝛾 și înlocuind în (12), se obține
c d
𝑝b ℓ
(𝑻𝐜 − 𝑻𝐫 ) · ln = . (13)
𝑝a 𝑚𝑅

Pe de altă parte, presiunea crește cu raza r, datorită

centrifugării gazului cu accelerația radială 𝑟𝜔2 , unde 𝜔 este
viteza unghiulară de rotire a cilindrilor. Notând cu h înălțimea
unui cilindru, rezultă 2πrh·dp = 2πrh·dr· 𝑟𝜔2 deci
dp = 𝜌𝜔2 · 𝑟 ·dr. (14)
𝑝𝜇
Dar 𝜌 = 𝑅𝑇 deci pe izoterma a–b avem T=𝑻𝐫 și conform
𝑝𝜇
(14), dp=𝑅𝑻 𝜔2 𝑟 · d𝑟 și prin integrare,
𝐫

p=𝑝a · exp(𝜇𝜔2 𝑟 2 ⁄2𝑅𝑻𝐫 ).

În puncul de stare b avem 𝑟 = 𝑟b deci
𝑝b = 𝑝a · exp(𝜇𝜔2 𝑟b2 ⁄2𝑅𝑻𝐫 ).
De aici se deduce relația
2𝑅𝑻𝐫 𝑝
𝜔2 = · ln 𝑝b . (15)
𝜇𝑟b2 a
1−𝛾
Apoi pe adiabata b–c avem 𝑇 · 𝑝 𝛾 = constant, deci
1−𝛾 1−𝛾 𝛾−1
𝛾
𝑇·𝑝 𝛾 =𝑇b 𝑝b și 𝑇c ⁄𝑇𝑏 = (𝑝c ⁄𝑝b ) 𝛾 = 𝑻𝐜 ⁄𝑻𝐱 (16)
𝛾−1
𝑝𝜇 𝑝𝜇
Ca atare, 𝜌 = 𝑅𝑇 = 𝑅𝑻 · (𝑝b ⁄𝑝) 𝛾 și conform (14),
𝐫
𝛾−1 𝛾−1
𝑝𝜇 𝜇
dp=𝑅𝑇 · (𝑝b ⁄𝑝) 𝛾 · 𝜔2 · 𝑟 · d𝑟, adică 𝑝−1⁄𝛾 · d𝑝 = 𝑅𝑇 · 𝑝b 𝛾 ·
b b
𝛾−1 𝛾−1
𝛾 𝜇 𝑟2
𝜔2 · 𝑟 · d𝑟. Prin integrare, 𝑝 𝛾 = 𝑅𝑇 · 𝑝b 𝛾 · 𝜔2 · +𝐶
𝛾−1 b 2

(C=constant) și în lungul adiabatei b–c, rezultă

𝛾−1 𝛾−1 𝛾−1
𝛾 𝜇 𝜔2
(𝑝c 𝛾 − 𝑝b 𝛾 ) = 𝑅𝑇 · 𝑝b 𝛾 · · (𝑟c2 − 𝑟b2 ).
𝛾−1 b 2

155
 𝛾−1
Împărțind cu 𝑝b 𝛾 , se obține:
𝛾−1
𝛾 𝑝c 𝛾 𝜇 𝜔2
[( ) − 1] = 𝑅𝑇 · · (𝑟c2 − 𝑟b2 ).
𝛾−1 𝑝 b b 2
𝛾
Pe de altă parte, 𝛾−1 𝑅 = 𝐶p = 𝜇𝑐p (𝐶p =căldura molară și
𝑐p =căldura specifică la presiune constantă), deci
𝛾−1
𝑝c 𝛾 𝜔2
(𝑝 ) − 1 = 2𝑐 · (𝑟c2 − 𝑟b2 ). (17)
b p 𝑇p

Înlocuind 𝑟𝜔 = 𝑤 și folosind (16), rezultă:

𝑤c2 −𝑤b2
𝑻𝐜 ⁄𝑻𝐫 = 1 + . Ca atare,
2𝑐p 𝑻𝐜

2𝑐p (𝑻𝐜 − 𝑻𝐫 ) = 𝑤c2 − 𝑤b2 . (18)

2𝑅𝑻𝐫 𝑝
În fine, din relația (15) rezultă 𝑤b2 = ln 𝑝b și înlocuind
𝜇 a

în (18), se obține următorul rezultat principal:

PROPOZIȚIA 3.2. Are loc relația
2𝑅𝑻𝐫 𝑝
𝑤c2 = 2𝑐p (𝑻𝐜 − 𝑻𝐫 ) + ln 𝑝b , (19)
𝜇 a

care dă viteza periferică 𝑤r a cilindrilor pentru raza r=𝑟c și

implicit, frecvența de rotație [𝑻𝐜 =temperatura sursei calde,
𝑻𝐫 =temperatura sursei reci, 𝑐p =căldura molară a gazului la
presiune constantă și 𝜇=masa unui mol de gaz].
Notă: Viteza 𝑤c poate avea valori acceptabile pentru
materialele uzuale, fără a apela la soluții speciale de reducere a
tensiunilor mecanice în construcția cilindrilor; conform formulei
(19), pentru aceasta, 𝑻𝐜 − 𝑻𝐫 trebuie să fie relativ mică, fie trebuie
ales un gaz cu 𝜇 mare (Kripton, Xenon sau un gaz artificial).
Relația (18), esențială pentru calculele de dimensionare,
este valabilă pentru orice mașină termică bazată pe principiul de
funcționare descris anterior. Starea punctului x, a cărei presiune

156
este cea de intrare în turbina motorului termic în figura 3.16
(respectiv de ieșire din compresorul mașinii frigorifice în figura
3.17), se determină explicit din relația ∫a−b−c 𝑝 d𝑉 = ∫x−d−c 𝑝d𝑉 .

§3.7. Aplicație (la un motor cu ardere internă)

Efectuăm calculele pentru o putere brută dezvoltată de
motor de 1 MW, impunând randamentul 𝜂= 0,5 al ciclului Carnot
și presupunând temperaturile 𝑻𝐫 = 300 K ≅ 27°C și 𝑻𝐜 = 600 K
≅ 327°C.
Pentru reducerea diferențelor de presiune între zona cu
starea a (din figurile 3.16 și 3.17) și atmosferă, stabilim 𝑝a =1bar;
fără calcule de optimizare, alegem 𝑝x =2bari. Volumul specific
al gazului (aer asimilat cu un gaz perfect) în starea a este
8314×300
𝑣a = ≅ 0,85 m3/kg (cu 𝑝a introdusă în Pa = N/m2).
29,3×105
Volumul specific al gazului în starea x (cu evoluția
adiabatică pe drumul x–a în turbina 5) este:
𝑣x = 𝑣a · (𝑝a ⁄𝑝x )1⁄𝛾 = 0,85 × (1⁄2)1⁄1,4 ≅0,52 m3/kg.
Lucrul mecanic specific dezvoltat prin destinderea
adiabatică între stările x și a în turbina 5, dat de formula (12), este
ℓ = (2 × 105 × 0,52-1 × 105 × 0,85)⁄0,4≅0,47×105 J/kg.
Lucrul consumat de comprimarea a–b–c este furnizat de
destinderea c–d–x. Conform formulei (13), rezultă:
𝑝 ℓ 29,3×0,47×105
ln 𝑝b = 𝑚𝑅 (𝑻𝐜 − 𝑻𝐫 )−1 = 8314×(600−300) ≅ 0,55.
a
𝛾
Am văzut că 𝑝b ⁄𝑝c = 𝑝a ⁄𝑝d = (𝑻𝐜 ⁄𝑻𝐫 )1−𝛾 ≅ 0,09 și de
aici, rezultă valorile: 𝑝a = 1,00; 𝑝b = 𝑝a × e0,55 ≅ 1,73 ;

157
𝑝c = 19,2 și 𝑝d = 11,1 (cu 𝑝x = 2) bari. Din relația (15), rezultă
2×8314×300 93639
𝜔2 = × 0,55 ≅ (rad/s2).
29,3×𝑟b2 𝑟b2

De aici și din relația (17) cu 𝑐p = 1005J/kg·K, rezultă

93639
11,10,4⁄1,4 − 1 = 2×1005×300 (𝑟c2 ⁄𝑟b2 − 1), de unde deducem că
𝑟c ⁄𝑟b = 2,73. Alegând 𝑟c = 1,20m, rezultă 𝑟b =0,44m. Cu această
valoare, se obține 𝜔=695rad/s.
Frecvența este 𝑓= 𝜔⁄2𝜋 ≅ 110 𝐻𝑧 = 6650 rot/min
(valoare destul de mare pentru raza de 1,2m).
Pe izoterma c–d are loc relația:
𝜔2
𝑝c ⁄𝑝d = exp (2𝑚𝑅𝑻 · (𝑟c2 − 𝑟d2 )).
𝐜

Pentru 𝑟c =1,20 m, rezultă:

2𝑚𝑅𝑻𝐜 2×8314×600
𝑟d2 = 𝑟c2 − =1,44 − ×0,55 deci 𝑟d ≅0,62 m.
𝜔2 29,3×6952
Injecția combustibilului se va face astfel încât pe o zonă
„lată” de 1,20 – 0,62 = 0,58 m să se realizeze o evoluție izotermă.
Notă: Aplicând formula (19) rezultă:
2×8314×300
𝑤c2 = 2 × 1005 × (600 − 300) + × 0,55 și
29,3
deci 𝑤c = 835 m/s; astfel se verifică relația 𝑤c = 𝜔 · 𝑟c .
Pentru 𝜂 = 0,55; 𝑻𝐫 = 300K, 𝑻𝐜 =667K, 𝑝x =3 bar,
𝑟c =1,0 m, se obține 𝜔=840 rad/s.
Pentru 𝜂 = 0,35; 𝑻𝐫 = 300K, 𝑝x = 2 bar și 𝑟c = 1 m, se
obține 𝜔=250 rad/s, perfect tangibil. Randamentele motoarelor
termice uzuale nu depășesc 30% și soluția propusă deschide
perspective reale.
Schimbătorul de căldură va putea fi realizat, de exemplu,
în țevi cu diametru mic (eventual cu două spirale din sârmă
subțire, concentrice, având sensuri antagoniste, pentru

158
intensificarea puternică a convecției la fața interioară a țevilor),
prin care va circula unul din freonii de producție curentă.
Țevile vor fi nervurate cu plăci din aluminiu dispuse
normal pe țevi, cu profil sinusoidal, riglat. Înclinarea la circa 45°
a șanțurilor respective față de direcția deplasării medii a gazului
prin schimbător alternează de la o placă la alta, realizându-se o
turbulență ordonată a gazului pe întreaga suprafață a nervurilor,
cu efecte favorabile pentru transmisivitatea termică
(≡coeficientul de schimb superficial de căldură prin convecție),
ale cărei valori pot depăși 150 W/m2·K, la viteze de peste 3 m/s
ale gazului. Plăcile vor putea fi realizate din tablă de aluminiu de
0,5 mm grosime; profilul sinusoidal va putea avea înălțimea totală
de 2 mm și pasul de 5–6 mm.
Coeficientul global de schimb de căldură raportat la
suprafața nominală a nervurilor rezultă de peste 80 W/m2·K. Cu
2000 m2/m3, 1 m3 schimbător va transfera o putere de circa 5,6
MW/m3, cu ∆t=35 K. Motorul calculat anterior va necesita un
schimbător de căldură cu volumul sub 0,2m3.
Notă: Pentru obținerea unor randamente mai mari, cu
temperatura izotermă caldă de peste 750°C, în cazul motoarelor
termice sunt necesare turații de peste 10000 ture/minut ale unor
cilindri cu diametre mari de circa 1,5 m. Printr-o izolare termică
adecvată, cu materiale speciale, temperatura materialului poate fi
plafonată la valori moderate, îndeosebi pentru suprafața laterală
și cele două frontale (exterioare).
Oricum, solicitarea mecanică ajunge la valori prohibitiv
de mari pentru materialele curente, astfel încât sau se vor folosi
materiale scumpe și se vor accepta randamentele teoretice pe care
le permit vitezele periferice (formula (19)), admise de materialele

159
respective (în condițiile unei distribuții optimizate a lor în
construcția cilindrilor) sau se vor diminua solicitările mecanice
printr-un procedeu oarecare, pare-se necunoscut până acum.
Prezentăm doar principial un asemenea procedeu.
Ansamblul cilindric rotativ al motorului antrenează un
dinam (de mică putere) care alimentează cu energie electrică
grupe de perechi de electromagneți, de formă cilindrică și care se
resping. Una sau mai multe grupe sunt așezate la periferia
ansamblului cilindric al motorului; când acesta începe să se
învârtească, apar tensiuni mecanice, dar apar și împingeri în sens
contrar cauzate de electromagneți. Prin reglajul excitației
dinamului (dacă nu este acceptabilă numai reglarea dată de turația
sa, egală sau proporțională cu cea a motorului), se poate asigura
o împingere electromagnetică proporțională cu tensiunea
mecanică. Grupe de electromagneți se pot realiza și mai aproape
de ax; în acest caz, sunt necesare bare înguste, relativ înalte, care
trec prin cele 3 discuri ale motorului și se termină în inele care
sunt împinse de câte un grup de electromagneți. Desigur, fiecare
grup are un electromagnet inelar mobil, solidar cu ansamblul
cilindric rotit și altul fix, care transmite reacțiunea mecanică
respectivă carcasei (în care, se va realiza un vacuum cât mai
avansat).

Concluzii
Menționăm în sinteză următoarele particularități ale
soluției propuse:
- funcționarea mașinii are loc după un ciclu cvasi – CARNOT, cu
randament termic apropiat de cel maxim posibil și cu consum
specific minim de energie primară;

160
- evoluția agentului termic gazos deplasat se realizează cu
accelerații mici, apropiate de cvasi–staționaritate;
- simplificarea construcției mașinii prin minimizarea ca număr și
complexitate a pieselor aflate în mișcare relativă, marea
majoritate a componentelor aflându-se în repaus relativ;
- sunt de prevăzut dificultăți ale realizării practice, datorate
turației relativ mari a tamburului cilindric și etanșării conductelor
de introducere și scoatere a diferitelor fluide (în condițiile unei
diferențe moderate a presiunilor respective față de presiunea
atmosferică).

161
162
 CAPITOLUL 4: VIRTUȚILE
TOPITURILOR

§4.1. Introducere
Topiturile sunt substanțe obținute prin tranziția de fază
de la solide la lichide. În natură, lava vulcanilor este o topitură; la
fel, apa de la dezgheț.
Energia internă a solidelor supuse topirii crește, de regulă
prin aport de căldură din exterior (sau prin presiune), până ce
solidele se înmoaie și temperatura substanței atinge punctul de
topire. În acest punct, solidul devine lichid, având o vâscozitate
din ce în ce mai scăzută, pe măsură ce temperatura crește. Există
și unele abateri de la această regulă (de exemplu, în cazul
sulfului). În timpul topirii, introducerea de căldură nu modifică
temperatura substanței (care rămâne constantă până la încheierea
procesului). Începând din punctul de topire 𝑇t și până la
finalizarea topirii, căldura necesară este 𝑄 = 𝜆t · 𝑚, unde m este
masa substanței și 𝜆t o constantă (depinzând de substanță),
numită căldura latentă de topire.
De exemplu, la presiunea atmosferică, în cazul
gheții, 𝑇t =0°C și 𝜆t = 334 kJ/kg; pentru fier, 𝑇t ≅ 1530°C și
𝜆t =270 kJ/kg și pentru aluminiu, 𝑇t ≅ 658°C, 𝜆t = 380 kJ/kg.
La o presiune mai mare, valoarea 𝑇t crește, iar în cazul
vidului, scade. Faza lichidă are o energie internă mai mare decât
cea solidă și la trecerea inversă spre solidificare (”înghețarea”
topiturii), se eliberează căldură.
Multe procese metalurgice actuale se realizează la
temperaturi sub 1400°C, din mai multe motive: oțelurile se
înmoaie, materialele înalt refractare sunt scumpe, ceramicele –
163
casante. În plus, „înghețarea” este considerată un dezastru pentru
diverse instalații. În ultimul timp, aceste bariere, mai degrabă
psihologice, au fost depășite; există metale sau ceramici înalt
refractare (Mo, W, zirconie, carburi, bromuri etc.).
În anii ’80 interesul pentru topituri a crescut în mediul
științific al metalurgiei românești și astfel, stimulați de lucrările
de sinteză asupra metalurgiei publicate la Editura Tehnică, de
discuțiile fructoase cu prof. Dr. Ing. C. Stănășilă și inventatorul și
matematicianul O. Stănășilă au început o abordare inginerească
creatoare și dublată de riguroase modele matematice asupra unor
aspecte interesante ale domeniului.
Astfel, în 1987, Corneliu și Octavian Stănășilă au reușit
un experiment de topire a pământului uzual și a cenușii la
Combinatul Siderurgic Hunedoara, împreună cu prof. T. Hepuț,
obținând lavă care curgea bine la 1300°C.
După 1990, împreună cu prof. Dr. Ing. N. Constsantin săa
reușit separarea în laborator a fierului din astfel de cenuși.
Materii prime relativ accesibile au rămas și astăzi
deșeurile industriale sau agricole și pământul (≡ solul). Dacă
săpăm oriunde circa 60 cm și îndepărtăm partea organic–vegetală
(conservând-o!), solul rămas este un amestec de oxizi de metale
(Al, Ca, Fe, Na, K,...) sau metaloizi (Si).
Reducerea (≡ dezoxidarea) profitabilă a acestora ar putea
modifica statutul și orientarea Metalurgiei extractive! Brevetele
obținute în anii 1997-2012 conțin soluții de valorificare a
cenușilor piritice sau de termocentrale, valorificarea zgurilor
siderurgice, a deșeurilor petroliere, tratarea prin imersie a topitură
a deșeurilor (urbane, medicale, veterinare); [10]. O descoperire
oarecum neașteptată a constituie producerea de granule ceramice

164
din pământuri, ca posibilitate reală de a scăpa atât de efectelor
unor inundații, cât și de secetă!
Astfel de probleme vor fi prezentate în acest capitol, toate
având ca punct de plecare diverse topituri.

§4.2. Preliminarii asupra topirii unor substanțe silicatice

Înainte de a prezenta tehnologii mai complexe de
valorificare a diverselor topituri, menționăm câteva elemente de
bază, limitându-ne deocamdată la producerea de agregate
ceramice ușoare, având densitate controlată. Ne vom referi la
topirea unor substanțe silicatice, așa cum sunt: cenușile de la
termocentrale, sterilele carbonifere, deșeurile calcaroase, argilele
inferioare, etc. în condițiile intensificării schimbului de căldură
sau de masă.
Vom folosi proprietățile corpurilor mici amintite în
paragraful 2.1, aplicate particulelor făinurilor provenite din
amestecul de materii prime mărunțite sub 0,2 mm (cu excepția
calcarului, folosit la o granulație mai mare). Granulele mici
sferoidale, cu diametrul mediu de 0,1 mm, au produsul dintre
suprafața specifică și transmisivitatea 𝛼 de minim 6× 107 W/K și
admit o viteză de încălzire foarte mare, deoarece spargerea
particulelor nu dăunează.
Reactorul în care are loc topirea materiilor prime
amestecate cu cărbune (sau cu steril carbonifer), totul fiind
măcinat sub 0,2 mm, poate fi, de exemplu, constituit dintr-un
cilindru vertical cu diametrul de 200 mm, în care făina se
introduce axial pe la partea superioară; aerul comburant, încălzit
la 1200°C, este admis tot pe sus, dar prin fante practicate în
peretele cilindric; fantele sunt dispuse astfel încât să turbioneze

165
făina, în scopul repartizării lor cât mai uniforme pe întreaga
secțiune normală a incintei cilindrice a reactorului.
Din literatura de specialitate (ex. N. Pănoiu ș.a.–
„Instalații de ardere a combustibililor solizi”, Ed. Tehnică, 1985),
durata arderii complete a particulelor combustibile rezultă din
însumarea unor durate parțiale 𝜏p + 𝜏v + 𝜏rc .
Cu formule adecvate, rezultă 𝜏p ≅ 0,05 s (timpul de
pregătire termică a particulei, cu aerul preîncălzit la 1200°C și cu
diametrul particulei de 0,15mm); 𝜏v ≅ 0,02 s (timpul de ardere a
volatilelor) și 𝜏rc ≅ 0,02 s (timpul de ardere a reziduului
cărbunos). Așadar, durata totală a procesului arderii este de circa
0,09 s.
Granulele cu diametrele apropiate de cele maxime de
0,2mm au o pondere minoră în masa făinii și ca atare, diametrul
mediu se estimează la 0,1mm. Cu viteza relativă dintre gaze și
particule w=3,5m/s (viteză crescătoare cu diametrul) și cu
vâscozitatea cinematică 𝜈 ≅ 200 × 10−6 m2/s, rezultă criteriile
adimensionale Reynolds și Nüsselt următoare:
𝑤×dech 3,5×0,1×10−3 𝛼.d
Re = 𝜈
= 200×10−6
= 1,75; 𝑁𝑢 = 𝜆
≅ 2,72,
transmisivitatea termică fiind 𝛼=2040 W/m2K.
Estimând coeficientul global de transfer termic k = 2000
W/m2K, rezultă un consum specific de căldură q = 0,21× 1300
+ 110 = 430 kcal/kg (unde 0,21 kcal/kgK = căldura specifică;
1300°C = temperatura maximă a topiturii și 110 kcal/kg=căldura
latentă cerută de reacțiile endoterme din procesul de topire).
Notând d = diametrul granulei, se deduce următoarea
ecuație de bilanț energetic:

166
 𝜋𝑑3
𝜋𝑑2 · 𝑘 · ∆𝑡 · τ = 𝜌 · 𝑞, unde ∆t = diferența medie (de
6
circa 350 K) dintre temperaturile agenților termici, 𝜏=durata
schimbului de căldură și 𝜌=densitatea substanței granulelor.
Așadar,
𝑑𝜌𝑞 0,10×10−3 ×2000×430×3600
𝜏 = 6𝑘∆𝑡 = ≅ 0,07 s.
6×2000×350
Granulele de calcar, înglobate în făină, trebuie să evolueze
numai până la decarbonatarea lor parțială. Reluând calculele
anterioare pentru valorile d = 0,15; 0,20; 0,30 mm, cu ∆t ≅ 800K
și cu căldura specifică a carbonatului 0,26 kcal/kgK și căldura
latentă de decarbonatare 424 kcal/kg calcar, s-a constatat că
particulele se decarbonatează cu atât mai puțin cu cât diametrul
lor este mai mare. Se conchide că granulele de calcar sunt
eficiente în spumarea topiturii numai dacă au diametrele mai mari
ca 0,2 mm, (eliminând din făina de calcar particulele cu diametrul
sub 0,2 mm, ca și pe cele cu diametrul mai mare de 0,4 mm care
ar fi doar parțial utile). O granulă de calcar degajă prin
decarbonatare un volum de CO2 care, în condiții normale de
presiune și temperatură, este de circa 400 ori mai mare decât
volumul său; în final, se prevăd goluri în topitura spumată și
înghețată, cu toată gama de diametre, până la 5 mm. Presupunând
că numai 25% din calcarul conținut în materia primă introdusă în
reactor participă la spumare, se obține o topitură având densitatea
redusă prin spumare de circa 10 ori (cu 𝜌 ≅ 250 kg/m3).
În prima etapă, reactorul va topi substanțe silicatice având
ca scop producerea de topitură și stabilirea posibilităților de
valorificare a acesteia în realizarea de materiale ușoare pentru
construcții. Instalația va fi apoi dotată cu un congelator al
topiturii, la circa 900°C; de asemenea, cu un dispozitiv de

167
concasare, un răcitor de la 900°C la 100°C pentru granulele
formate (utilizat și la încălzirea făinii brute), precum și cu unele
anexe de omogenizare și uniformizare a distribuției făinii.
Estimăm consumul specific de căldură sub 500kcal/kg (incluzând
disipările); iar după dotările suplimentare, sub 400 kcal/kg.
Pentru reactorul de topire cu diametrul interior de 200 mm
rezultă un flux volumic de circa 600 m3n /h (rezultat din arderea
completă de combustibili solizi) și se pot topi circa 750 kg/h
substanțe silicatice, cu un volum de substanță spumată de cel mult
3 m3/h (cu densitatea minimă preliminată de 250 kg/m3). Căderea
de presiune în reactorul de topire este de circa 50 mm col. apă.
Pentru a încălzi aerul comburant aferent arderii
combustibilului solid (steril carbonifer sau orice deșeu
combustibil în fază solidă, introdus odată cu făina din substanțe
silicatice), de la temperatura ambiantă la circa 1200°C, este
necesar un schimbător de căldură de tip recuperativ, fără
neetanșeități sau „dopuri” de gaze pe traseul aerului (așa cum este
cel descris în paragraful 2.2 al acestei cărți).
În brevetul RO nr. 119612/2006 [10], pag. 277 – 286 este
descris un alt procedeu de realizare de topituri silicatice spumate
pentru obținerea de materiale termoizolatoare rigide sau materiale
de zidărie de dimensiuni variate, cu densități și rezistențe
mecanice controlate. Materia primă este dispersată uniform într-
un mediu gazos fierbinte, cu temperatura până la 1650 °C, cu
circulație verticală coborâtoare, în echicurent cu gazele, într-un
cuptor vertical. Se asigură atât topirea granulelor, după
parcurgerea unei înălțimi maxime de 5 m, în condițiile vitezei
gazelor de circa 10 m/s, cât și o curgere verticală turbulentă, iar

168
peste suprafața liberă a topiturii colectate, se pulverizează făină
calcaroasă în scopul spumării topiturii.

§4.3. Prelucrarea topiturilor silicatice

În tehnica actuală, se realizează spumarea de silicați ușor
fuzibili prin mărunțirea masei și a unei cantități relativ mici de
cocs (sau cărbune fără volatile), amestecul fiind turnat în creuzete
ceramice introduse apoi în cuptoare. La o temperatură de peste
400...600°C, masa silicatică începe să se topească vitros și în
continuare, carbonul reduce o mică parte din oxizii materiei
prime, formând CO (reținut ca bule de gaz în masa vitroasă); după
spumare, densitatea poate fi redusă de până la 8 ori. Durata
procesului este mare datorită intensității slabe a schimbului
termic; de asemenea, răcirea se face lent, fără recuperarea
căldurii, ceea ce scade productivitatea și crește costul spumării.
Pe de altă parte, granularea se face din făinuri reci, prin
peletizarea acestora cu apă sau cu apă ca liant, pe farfurii
înclinate, aflate în rotație; acest procedeu nu permite recuperarea
căldurii în cazul materiilor prime topite. De asemenea, răcirea
maselor granulare se face în cuptoare cilindrice orizontale ușor
înclinate sau pe benzi deplasate prin tunele de răcire cu aer, cu
recuperare energetică redusă.
În brevetul RO 122848/2010 [10] pag. 345–354, s-a
propus un procedeu de spumare/expandare de topituri silicatice,
urmată de granulare și apoi răcirea topiturii (spumate sau nu). Se
au în vedere zgurile de la producerea fontei, clincherele topite de
ciment, haldele de cenușă de la arderea cărbunilor, cenușilor
piritice, sterilele miniere (și chiar pământuri!). Procedeul
atenuează dezavantajele menționate anterior, prin aceea că
169
topitura silicatică este colectată, cu temperatura necesară
asigurării unei curgeri vitroase, la circa 1450°C, peste un planșeu
de forma unei coroane circulare, prevăzut cu fante radiale, înguste
și lungi, prin care topitura curge; în plus, sub acțiunea gravitației,
se formează perdele din ce în ce mai subțiri pe verticală, sub
0,5mm grosime. Perdelele ajung la un alt planșeu cu perforații
cilindrice, aflat într-o deplasare circulară în raport cu primul
planșeu, fiind depuse în straturi subțiri suprapuse pe acest planșeu
mobil (cu peste 100 de perdele pe minut); în spațiile dintre
perdele, se introduce praf de cocs sau cărbune cu puține volatile,
cu granulația sub 60 de microni, pentru ca densitatea topiturii să
coboare de peste 10 ori, până la 200 kg/m3 (socotind că jumătate
din cărbune se gazifică înainte de acoperirea perdelelor).
Carbonul reacționează cu oxizii de fier din topitură,
generând CO (majoritar) și CO2, gaz care rămâne înglobat în porii
formați; în lipsa oxizilor de fier, se poate folosi calcar mărunțit ce
generează CO2 înglobat.
Spuma rezultată este acumulată peste planșeul mobil
menționat, dotat cu orificii cilindrice; cilindrii de spumă curg
vertical într-un spațiu în care se răcesc sub 1000°C la suprafață și
capătă o crustă solidă. Cilindrii parțial întăriți și prăfuiți sunt rupți
în granule cilindrice cu lungimea până la 1,5 diametre. Granulele
se răcesc convectiv, fără riscul lipirilor în vrac, cedând căldura lor
sensibilă aerului atmosferic de răcire, care circulă vertical
ascensional în contracurent. Granulele trec printre niște orificii
practicate în pereții înclinați ai unor tremii echidistante, dispuse
radial și ajung la livrare, ca agregate ușoare pentru betoane sau
umpluturi (în cazul zgurilor) sau la măcinare (în cazul cimentului,
unde spumarea reduce sensibil energia de măcinare).

170
 Procedeul poate fi aplicat și la realizarea paturilor de
platforme, piste, drumuri și șosele, caz în care granulele rezultate
de la topitura de pământ sunt amestecate cu cimentul și spumantul
respectiv și introduse în autobetoniere mobile în care se adaugă
apa necesară, cu 10–15 minute înainte de a ajunge la locul de
turnare; betonul ușor respectiv se toarnă, se vibrează și se
netezește prin mijloace în sine cunoscute.
Printre principalele avantaje ale procedeului, menționăm:
valorificarea zgurilor de la producerea fontei prin formare de
agregate pentru betoane ușoare, valorificarea unor componente
reutilizabile rezultate din topituri de silicați, excluderea formării
de „urși” (≡ aglomerare de granule), realizarea instalației care
aplică procedeul folosind materiale de construcție curente;
automatizare simplificată; investiție redusă și consumuri de
energie reduse în timpul funcționării, în raport cu soluțiile
existente, respectarea exigențelor ecologice, obținerea de blocuri
similare cu BCA (beton celular autoclavizat), dar mai ieftine și
mai rezistente, fiind provenite dintr-o topitură silicatică vitroasă.

§4.4. Asupra valorificării cenușilor

Cenușile piritice
În România sunt depozitate de mulți ani peste 6 milioane
tone de cenuși piritice, îndeosebi la Valea Călugărească, Turnu
Măgurele și Năvodari.
După anul 2000, haldele respective au fost concesionate,
în așteptarea unor soluții de valorificare superioară (diferită de
vânzarea către fabrici de ciment și drumuri). Eliberarea și

171
ecologizarea terenurilor agricole infestate și liniștirea populației
din zone de interes turistic nu au contat prea mult.
Compoziția cenușii piritice de la Valea Călugărească este
următoarea:
75% Fe2O3(hematită); 7% SiO2 (silice); 1,5% ZnO; 0,5%
CuO; 0,6% PbO; 0,3% Al2O3(alumină). De asemenea, 8% S (sulf
în diverse combinații) și 7% apă. În mod surprinzător, se adaugă
metale prețioase ( 1...2 ppm Au, 3...15 ppm Ag, Pt, Ir etc).
O valorificare directă a acestei cenuși piritice, fără topire,
într-un cuptor rotativ folosind cărbune ca reducător și o masă de
granule ceramice încălzită separat la 900°C, intrată în contact cu
amestecul cenușă+cărbune, s-a realizat de către frații Stănășilă și
prof. N. Constantinescu în 1990 .Concentrat respectiv avea peste
95% fier.
Am propus apoi o valorificare prin topirea la circa
1500...1600°C a cenușii piritice, fără peletizare, cu o granulație
sub 0,3mm. Topitura este introdusă într-o centrifugă, de
construcție specială, cu ax vertical, în care se imprimă
componentelor o accelerație de până la 1500 m/s2; figura 4.1.

172
 Figura 4.1
Particulele de Au, Ag (în fază lichidă) și Pt, W, Ir (în fază
solidă) au densități mari, de peste 19 g/cm2, cu excepția Ag și se
acumulează în niște buzunare toroidale pe zona periferică a
centrifugii; celelalte componente au următoarele densități: sub 5
g/cm3: SiO2, unele combinații ale S și As2O3; apoi 5,2 g/cm3:
Fe2O3 și peste 5,6 g/cm3: ZnO, CuO, PbO și alte combinații cu S.

173
 Din centrifugă, se extrag separat concentrate mai puțin
dense ca Fe2O3 (circa 16%), cele mai dense ca Fe2O3 (circa
(2,5%), precum și Fe2O3 însuși (75%). Din aceste 75% se
valorifică aproximativ 65%, ca minereu superior pentru
siderurgie, deoarece au fost evacuate după topire Pb, Cu, Zn, As,
SiO2, S. O astfel de evacuare se realizează în timpul centrifugării,
aceste componente putând fi regăsite în granule ușoare, spumate,
expandate și răcite. Aceste granule pot fi utilizate ca agregate
pentru betoane, la realizarea de prefabricate pentru construcții sau
ca elemente pentru umplutură. Prin recuperarea căldurii sensibile
a granulelor dense, consumul de căldură pentru topire se reduce
în mod spectaculos.
Detalii asupra centrifugării topiturilor se găsesc în
brevetul RO nr. 120047/2006; [10], pag. 288–297. Totodată, s-a
dovedit că soluția poate fi aplicată nu numai cenușilor piritice, ci
și cenușilor de termocentrale, minereuri sau sterile mărunțite.
În ciuda analizei critice făcute împreună cu specialiști din
UPB, a calculelor tehnico–economice riguroase care justifică
dezvoltarea cercetării, ca și a sensibilizării conducerilor unor
combinate, această tehnologie a rămas neaplicată, nici măcar în
fază de pilot.
Am obținut însă brevetele RO nr.121431/2007 și RO nr.
122848/2010, [10].

Cenușile de termocentrală
În România s-au acumulat peste 350 de milioane tone de
cenuși de termocentrală (și alte cenuși), fără a adăuga zgurile
metalurgice, bataluri de deșeuri petrochimice etc.

174
 De exemplu, la CTE–Mintia (Deva) sunt depozitate 80
mil. tone cenușă, având o granulație mică (reziduul pe sita de 90
de microni fiind de 15... 40%) și următoarea compoziție medie:
60,0% SiO2; 24,1%Al2O3 ; 8,5% Fe2O3; 1,6% CaO+MgO;
2,1% postcalcinare și 3,7% – altele.
Temperatura de înmuiere este de circa 1300°C și cea de
topire sub 1500°C. În brevetul RO nr 121431 se prevedea topirea
cenușii (cu eventuale adaosuri menite să îmbunătățească
însușirile sticlei formate), urmată de spumarea, granularea
topiturii și răcirea granulelor rezultate (ceea ce permite
recuperarea a peste 50% din căldura de topire), fără centrifugare.
Din 1 t cenușă se obțin 3...4 m3 vrac granule, care pot fi folosite
ca agregate pentru betoane ușoare, legate cu mortare de mică
densitate, turnate în tipare de tipul celor folosite la producerea de
BCA.
Dar, mai mult, chiar reducerea (dezoxidarea) oxizilor și
extragerea unor substanțe au valoare din cenuși. Prin utilizarea
topiturilor în scopul separării unor concentrate utile a mai fost
lansată, dar nu s-a reușit dezoxidarea făcută economic, în lipsa
unor procedee și procese coordonate, cu recuperări energetice
semnificative.
Analiza experienței diverșilor specialiști, a corelării
acestora, împreună cu descoperirea unor procedee de
intensificare a schimbului de căldură, a condus la înțelegerea
unor procese complexe de tipul omogenizării materiei prime,
uscării, încălzirii, înmuierii, topirii reducătoare, separării
componentelor, granulării, răcirii etc.
Din 1 t cenușă de Mintia, s-ar putea obține teoretic circa
260 kg Si și 130 kg Al, cu eliminarea a circa 380 kg oxigen (prin

175
reducerea oxizilor respectivi, utilizând circa 300 kg carbon/t
cenușă).
În cazul cenușii piritice de la Valea Călugărească (cu
compoziția Fe2O3–75%, SiO2–7%, ZnO–1,5%, CuO+PbO–1%;
S, apă și altele–15,5%) s-ar putea obține 51% Fe, 3% Si, 1%
CuO+PbO, Zn 1% și S 4% și din 1 t cenușă, ar rezulta 550 kg
concentrat de Fe+Si+Cu+Pb și în plus, 10 kg Zn, 30 kg S, dar și
1 g Au, 12 g Ag.
Tehnologia prezentată anterior de topire și prelucrare
poate fi extinsă, fără mari modificări, la pământuri deci la
materii prime inepuizabile și accesibile.

§4.5. Valorificarea pământurilor

Materia anorganică a scoarței Pământului este formată
îndeosebi din oxizi care conțin peste 50% metale și metaloizi
(conform www.Geochemistry). La scară mondială, 1 t pământ
(≡sol) uscat conține în medie:
28
- 606 kg SiO2 (din care 606 × 28+32 ≅ 283 kg Si);
2×27
- 156 kg Al2O3 (din care 156 × 54+48 ≅ 82 kg Al);
- 62 kg FeOx (circa 43 kg Fe); 50 kg CaO (36 kg Ca);
- 45 kg MgO (27 kg Mg); 36 kg Na2O (27 kg Na);
- 28 kg K2O (23 kg K) și 20 kg (2%) altele.
Există variații locale, unele mari, ale compozițiilor așa
cum este cazul cenușilor, zgurilor, batalurilor petroliere,
nămolurilor roșii, minereurilor de fier, de magneziu, nichel, cazul
rocilor, bauxitelor sau cuarțitelor. Am prezentat anterior o
posibilitate, pe care specialiștii au considerat-o realistă și pentru
care s-au acordat brevete de invenție, considerată profitabilă, a

176
acestor oxizi, prin extragerea de metale sau metaloizi. Acești
oxizi reprezintă materii prime pentru tehnologia propusă.
Lanțul tehnologic cuprinde în esență:
- aprovizionarea cu materii prime, practic inepuizabile (în cazul
pământurilor, degradate sau nu, se va conserva stratul vegetal);
- concasarea și granularea pământului (după caz, a cenușilor,
zgurilor, bauxitelor etc.);
- omogenizarea (eventual cu un liant și cu apă), uscarea și
încălzirea;
- topirea reducătoare la temperaturi înalte (prin mijloace
principal termice, nu electrice și nu prin plasmă, folosind ca sursă
energetică gaz de gazogen pe deșeuri celulozice);
- recuperarea și recircularea unei părți importante a energiei
termice utilizate (aici există un câmp important de lucru pentru
specialiști);
- separarea și colectarea metalelor sau metaloizilor conținuți în
materia primă.
La presiunea atmosferică, începutul reducerii cu carbon,
cel mai răspândit și accesibil dezoxidant, are loc la circa 750°C
pentru FeOx, până la 1500°C pentru Na2O și K2O, 1540 pentru
SiO2, 1850 pentru KgO, 2050°C pentru Al2O3 etc. Si și Al rezultă
în stare lichidă, apoi Mg, Ca, Na, K în stare gazoasă. Topitura de
pământ este vitroasă, cu vâscozitate dinamică sub 1Pa·s, cu
conductivitatea termică modestă și necesită un consum mare de
energie termică pentru dezoxidare. Ea este compusă din oxizi de
siliciu (majoritari), aluminiu, fier, calciu, magneziu, sodiu,
potasiu, titan etc. și este complet dezoxidată în reactor, rezultând
un amestec de metale și metaloizi – Al, Si, silumin, Ca, Fe, Mg,
Na, K, Zn, Ti, colectat printr-un ansamblu de metode originale, în

177
care se exploatează diferența punctelor de vaporizare a
componentelor deja separate (care permite condensarea lor). Este
interesant că dezoxidarea topiturii este favorizată de prezența
SiO2, care la rândul lui este un reductor. Un alt element
semnificativ al tehnologiei este faptul că CO rezultat din
dezoxidări (unde reacția tipică este MeO+C=Me+CO) este
finalizat prin arderea la CO2 în niște tuburi–focar imersate în
topitură. Nu am putut evita formarea de CO2, dar emisiile sunt
micșorate prin randamentele ridicate ale proceselor și prin
adaptarea unor soluții ecologice în diversele etape.
Notă: Menționăm că topitorul (reactorul de dezoxidare),
unde evoluează SiO2, Al2O3, CaO, MgO, Fe2O3 etc. este un mare
consumator de cocs (sau mangal), ca și de combustibil gazos
reducător; căldura este introdusă printr-un ansamblu de țevi din
alumină corindonizată sau zirconie, rezistente la atacul chimic al
componentelor topiturii și carbonului. Aceste țevi, realizate cu
tehnologii scumpe, au prețuri prohibitive. C. Stănășilă a conceput
și a brevetat un procedeu eficient, care reduce sensibil costul
uscării și arderii unor astfel de țevi, dar și a altor tipuri de țevi
ceramice (Brevet RO nr. 123518, [10]).
Așa cum am mai arătat, una din virtuțile topiturilor este
aceea că se pot realiza suplimentar granule vitroase expandate,
ușoare și rezistente, utilizate atât la producerea de betoane ușoare
(de tip BCA) cât și pentru refacerea golurilor și rănilor rezultate
din excavări și implicit pentru (atenție!) soluționarea unor
probleme legate de inundații și secetă, fără a mai discuta
posibilitatea reabilitării unor terenuri mlăștinoase sau deșertice.
Anume, golurile lăsate de extracția materiei prime se
umplu complet cu granule expandate de până la 8 ori, produse din

178
fluxul de numai 20% din volumul topiturii; controlul porozității
umpluturii de granule și al rezistenței ei mecanice se face prin
mărunțirea unei părți din granule, în conformitate cu curba
granulometrică urmărită și cu realizarea unei rețele 3D de beton
ușor ca straturi orizontale și verticale până la 20% din volumul
umpluturii. În cazul utilizării de pământuri agricole, stratul
vegetal (cu grosimea de circa 0,5m) se prezervă în vederea
refacerii complete a terenului, iar pământul de sub acest strat,
folosit pentru extragere de metale, se înlocuiește cu umplutura de
granule, pe câțiva metri, cu porozitate și capilaritate controlate,
fără a afecta pânza freatică; această umplutură va permite
acumularea întregului excedent de apă în caz de ploi torențiale,
evitând orice risc de inundații; umplutura furnizează terenului, în
perioadele de secetă dintre ploi, apa necesară irigării, prin
capilaritatea controlată prin ansamble artificiale de canale
capilare, care, după modelul arborilor și plantelor, permit urcarea
apei la înălțimi de 20 de metri.
Ca o altă aplicație a granulelor produse, prin procedeul
menționat, se pot ameliora terenurile de fotbal, rugbi, tenis etc. în
vederea îndepărtării (drenării) rapide a apei sau zăpezii acumulate
pe timp de iarnă.
Prin aplicarea parțială a tehnologiei, se obțin concentrate
de metale, valoroase prin ele însele; dar printr-un efort
suplimentar, se realizează separarea elementelor chimice, mult
mai valoroase. De exemplu, din 1 t pământ uscat, se obțin: circa
280 kg Si (vandabil ca reducător sau ca un combustibil ecologic,
din care în urma arderii rezultă SiO2 și nu CO2 ca în cazul
carbonului!); apoi se mai obțin 80 kg Al, 40 kg Fe, 25 kg Mg, 80
kg Ca + Na + K, putând conduce la un câștig net de 250 EURO/t

179
pământ uscat. Dacă pământul conține metale nobile și rare (Au,
Ag, Pt, Ir, Th, W, U etc.), acestea se pot separa fără cianuri.
Tehnologia este elastică, adaptabilă la orice compoziție și
concentrație a materiei prime inițiale și este independentă de
clima locației unde este plasată. De exemplu, poate fi aplicată la
valorificarea ecologică a diverselor depozite de deșeuri, așa cum
este nămolul roșu de la „Alum” Tulcea, a cărui compoziție
chimică este: 38% Fe2O3; 21% Al2O3; 10% SiO2; 7% CaO; alcalii
5%; 4% TiO2 și altele 15%. Din 1 t nămol roșu s-ar putea obține
250 kg Fe, 25 kg Ti, 100 kg Al etc. cu un consum specific de
cărbune (preferabil mangal) de circa 125 kg C/t nămol uscat.
Tehnologia este descrisă în suficiente detalii în brevetele
RO nr. 121431/2007 și RO nr. 122848/2010 [10].
Această tehnologie face parte din domeniul Metalurgiei
extractive și se încadrează în Programul european prioritar de
valorificare a resurselor minerale neenergetice.

APLICAȚIE (instalație–pilot de valorificare a

pământului)
Preliminarii
Am văzut că în medie, pământul uscat al lumii conține
masic circa 60% SiO2; 15% Al2O3; 6% FeOx; 4,5% MgO; 5% Ca;
6% Na2O + K2O; 0,5% TiO2 și 3% altele. Din 1 t pământ (≡ sol)
se pot extrage 280 kg Si, 80 kg Al, 45 kg Fe, 35 kg Ca, 25 kg Mg,
50 kg Na + K; 3 kg Ti; în total, 520 kg/t pământ uscat (restul fiind
oxigen, în cantitate de circa 480 kg/t pământ uscat).
Pentru câteva decenii, preliminăm că va exista un interes
deosebit pentru o instalație de valorificare a pământurilor uzuale.
Nu ne vom referi aici la producerea de granule ceramice, care pot

180
fi utilizate la amenajări agricole, desecarea mlaștinilor, cu
posibilități excelente de combatere, deopotrivă a inundațiilor și
secetei.
Instalația industrială conformă schemei din figura 4.2 a
instalației–pilot va realiza pe rând: uscarea, deshidratarea apei
legate chimic, decarbonatarea și ceramizarea pământului,
concomitent cu preîncălzirea acestuia la 1000°C într-un cuptor
metalic. Apoi se realizează topirea și dezoxidarea (≡ reducerea)
cu C a oxizilor din pământ, precum și colectarea metalelor
menționate. Ne propunem să realizăm un cuptor care să trateze
100kg/h pământ uscat.

Figura 4.2

181
 Preîncălzitorul de pământ
Acesta va avea o construcție cilindrică metalică, dotată cu
elemente de intensificare a transferului termic pe toată gama de
temperaturi și pentru toți agenții termici – încălzitor, încălzit și
intermediari. Pământul destinat tratării, cu umiditate sub 15%,
este trecut printr-un concasor, care îl mărunțește sub 10 mm și
apoi este introdus într-un cuptor metalic din oțel inox, cilindric
orizontal, rotit cu circa 30 rot/min, ușor înclinat spre aval; pentru
100 kg/h pământ uscat, cuptorul va avea un diametru interior de
circa 400 mm și o lungime de circa 1,0m; gazele încălzitoare vor
evolua între circa 1100°C și 100°C, circulând între doi cilindri,
unul interior și altul „exterior”, cu un spațiu liber de circa 20 mm.
În acest mod, se vor ceda 70000 kcal/h ≡ 300 MJ/h, cu o
diferență ∆t de max 100K (asigurând un randament
termo–energetic de circa 0,9).

Topirea și dezoxidarea
Circa 60 kg/h din pământul pretratat și supus topirii vor fi
introduse în vracul de cărbune (de preferat mangal, pentru
reactivitatea sa chimică superioară), aflat în turnul de peste
bazinul de dezoxidare (din zirconie, Mo sau W) încălzit
(întreținut) electric la 2200°C, deasupra topiturii; restul de 30kg/h
se introduc cu circa 3m mai sus, asigurând astfel capacitatea
calorică necesară pentru răcirea la 1000°C a amestecului de CO
și vapori ai volatilelor din oxizi, generat la 2200°C.
Necesarul de căldură pentru dezoxidarea pământului este
evaluat la 4500 kcal/kg (≡19 MJ/kg); acesta va fi calculat mai
riguros la proiectare, pentru compoziția medie acceptată.
Producția de oxigen din dezoxidări se estimează la 45 kg O2/h, iar

182
consumul de carbon, cu formare de CO, este de 12 kg C/16 kg O2
= 0,75 kg C/kgO2 și de 45×0,75=33,8 kg C/h.
Oxigenarea carbonului, cu formare de CO, cedează doar
2450 kcal/kg C și global, 82900 kcal/h, din totalul cerut de
dezoxidare, de 4500×90=405000 kcal/h (≡ 1,8 GJ/h).
Adăugând 30000 kcal/h pentru încălzirea la 2200°C a
pământului și a încă 15% pentru disipări, rezultă un consum de
1,15× (405000 − 82900 + 30000) =404900 kcal/h.
Fiind acoperit exclusiv electric, se va consuma o putere de
404900/860 = 470 kW.
Conductivitatea termică a zirconiei este de circa
17kcal/m2K, diferența admisibilă de temperatură pe fețe fiind
∆t=80 K; considerând grosimea peretelui de 0,05m, rezultă
solicitarea termică a bazinului de topire de 17×80/0,05=27200
kcal/m2Kh. Aceasta impune o mare suprafață încălzită a
bazinului. Renunțând la soluția electro–termică și folosind chiar
topitura ca rezistor, se poate reduce diametrul topitorului și a
coloanei de cărbune la 300mm, asigurând o deplasare
gravitațională sigură a vracului.

Carburarea
În topitură, datorită prezenței granulelor de cărbune în
cantități suficiente, se formează și carburi, îndeosebi de Si, Al, Fe.
Din informațiile disponibile, toate carburile menționate se
descompun la circa 2300°C; Si, Al, Fe rămân în lichid (ele fiind
lichide la această temperatură), iar C aderă ca grafit la granulele
de carbon din vecinătate, urmând să fie folosit la dezoxidările din
bazin. Încălzirea topiturii doar pentru asigurarea dezoxidărilor cu
C trebuie făcută la max. 2200°C, dar pentru descompunerea

183
carburilor, la 2300°C; orice agent termic încălzitor ar implica
temperaturi mai înalte, această încălzire suplimentară fiind
realizată electric (mărind cu 2% căldura necesară pentru
dezoxidări).

Răcitorul și colectorul volatilelor antrenate de CO

Amestecul gazos menționat intră într-un schimbător
metalic de căldură (cu refractaritate adecvată), în care se răcește
până la 60°C, coborâtor; prin condensare, se depun (conform
temperaturilor de fierbere), astfel:
- între 950°C și 880°C – calciul; între 750 și 660°C – magneziul;
- între 500°C și 450°C – zincul; între 450°C și 350°C – cadmiul;
- între 160°C și 130°C – sulful; între 160°C și 110°C – natriul;
- între 110°C și 75°C – potasiul; între 70°C și 60°C – fosforul.
Amestecul gazos la 60°C, sărăcit puternic de volatile și
conținând întregul CO (și o mică parte din fosfor și potasiu),
ajunge, prin răcire cu apă, la 20°C. Practic, toate volatilele, de la
calciu la fosfor, se depun practic în fază lichidă și sunt solidificate
în vase de colectare. Intervalele de separare a calciului,
magneziului, zincului și cadmiului fiind bine individualizate, se
pot colecta ca substanțe curate, fără amestec cu altele.
În bazin vor rămâne Si, Al, Fe, Ti ș.a., formând un
amestec, separat doar gravitațional, incomplet (deoarece Al și Si
au densități apropiate). În literatura științifică sunt indicate
procedee de separare completă. Din bazinul de topitură se extrage
un amestec, evacuat ca atare și lăsat să se răcească în calupuri de
concentrate de metal, ce pot fi supuse analizelor de laborator
cerute de beneficiar.

184
 Mai multe detalii se găsesc în Brevetul RO nr.
121431/2007. [10] pag. 329–343.
Notă: Dăm câteva estimări asupra materialelor și
componentelor rezultate prin funcționarea pilotului.
Preîncălzitorul de pământ va consuma inox pentru
cilindrii liși cu masa 𝜋 × (0,40 + 0,45) × 1,0 × 4 × 8 + 30%, în
total circa 120 kg. Sunt necesare unele amenajări interioare pentru
intensificarea transferului termic. Sunt necesare antrenarea
(electromotor, reductor, roți dințate, instalația electrică), ca și
introducerea pământului și izolarea termică. Costul
preîncălzitorului (materiale+manoperă) se ridică la 8% din
investiție.
Tubul vertical, rezervorul superior de cărbune (mangal),
izolarea termică, susținerea, elevatorul de pământ și șnecurile pot
costa 12% din totalul investiției.
Bazinul de topire și dezoxidare va fi realizat din două
straturi interioare de cărămizi din zirconie, fasonate
corespunzător; se pune apoi un alt strat din alumină și încă unul
din BR (beton refractar) masiv, închis de ultimul strat din beton
armat. Fundul bazinului va avea o structură similară. Ansamblul
bazinului, împreună cu alimentarea cu energie și instalația
electrică, pot costa 38% din investiție.
Răcitorul și colectorul vor fi dotate cu dispozitive de
intensificare a schimbului de căldură dintre CO și volatile (care
se răcesc) și CO preîncălzit (eliberat de volatile). Acestea se
estimează la 12% din totalul investiției.
Suplimentarea de energie electrică pentru decarburări și
neprevăzute se estimează la 5% și în fine, proiectarea, impozitele
și taxele măresc investiția cu 25%.

185
 În total, 8+12+38+12+5+25=100% (în procente); o
estimare cu eroare ± 20%, la nivelul costurilor din anul 2015,
arată că pilotul experimental de valorificare a 100 kg pământ, din
care vor rezulta circa 54 kg metale, va costa sub 150000 EURO.

§4.6. Adaptarea la minereuri aurifere a tehnologiei de

valorificare a pământurilor
Preliminarii
Aurul este un metal nativ, aflat în cantități mici (de câteva
ppm) în diverse minereuri de cuarț, în nisipuri fluviale aurifere,
în pirite etc.
Principala metodă actuală de extragere a aurului (și altor
metale prețioase sau rare) este cianurarea, prin dizolvarea
pământului respectiv cu cianuri de sodiu. Cianurile sunt compuși
chimici foarte toxici, care conțin grupul monovalent CN,
constând dintr-un atom de carbon triplu legat cu un atom de azot.
Pentru reducerea drumului străbătut de dizolvant prin
învelișul de pământ al particulei de aur, minereul este măcinat fin,
sub 0,3...0,5 mm. Soluția este evacuată din minereul umed după
un contact de peste 20 de ore, supusă apoi unor procese care
separă aurul de cianură, în scopul valorificării metalului și al
reciclării lichidului; o măcinare mai fină ar grăbi dizolvarea
aurului, dar ar îngreuna curgerea prin minereu, cu colmatări
locale și cu neuniformități. Pământul uscat, cu 1...5 g Au pe tonă,
trebuie ținut în contact cu minereul în cantități uriașe, mereu
primenite. Derularea proceselor este foarte costisitoare, fără a mai
adăuga riscul ecologic.
Recent, cercetătorii de la ICPE–S.A. au anunțat (revista
„Știință și Tehnică” octombrie 2013), că au elaborat o tehnologie

186
de extragere a aurului fără cianuri, prin fragmentarea selectivă a
rocilor cu impulsuri de înaltă tensiune și mare putere, pe
principiul diferenței de densitate a componentelor și separare
datorită diferenței de conductibilitate electrică dintre
componente.
Soluția propusă
Tehnologia de tratare a pământurilor, cenușilor, zgurilor,
diverselor minereuri, prezentată în paragrafele 4.3–4.5 poate fi
adaptată și minereurilor aurifere, fără cianuri sau alți reactanți
nocivi. În plus, ea permite o valorificare rațională a sterilului (sau
pământului) rezultat din săpături; profitul rezultat din extragerea
de Si, Al, Fe, Ca, Mg, Na, K etc. și din producerea de granule (cu
umplerea golurilor rezultate din excavări) este mai mare decât cel
dat de extragerea aurului.
În scopul demonstrării topirii pământului la peste 2300°C
și al intensificării procesului de sedimentare a particulelor foarte
mici dispersate în topitură pe diferite durate (până la două ore),
propunem realizarea în prealabil a unei instalații experimentale,
care constă dintr-un tub vertical, cu diametrul de 100 mm și
înălțimea de 1 m, care va conține pământul ce va fi topit. Tubul
va fi realizat din zirconie (ZrO2), modelată și arsă în cursul
experimentării; se vor realiza de exemplu 3–4 tuburi, cu o
instalație metalică special construită. Fiecare tub este destinat
unei singure experimentări și va fi dotat cu rezistențe electrice din
W și cu o izolație termică adecvată.
Pentru protecția W (evitarea oxidării sale în aer),
exteriorul tubului se va afla în vid. Se va asigura un acces, cu
diametrul de circa 50 mm la partea superioară a tubului, prin care
se vor măsura temperaturile în interior cu un pirometru optic și se

187
vor introduce substanțe de intensificare a decantării particulelor
de aur și altor metale prețioase; prin același acces, se vor prelua
probe de topitură de la diferite înălțimi și la diferite durate de
sedimentare.
La un singur experiment, se vor folosi circa 10 kg de
pământ comun, care va fi amestecat cu o făină de aur și argint
(câteva grame), cu granulație de circa 6...8 microni, dispersată
uniform. Acest amestec va fi topit în instalație și supus
programului de experimentare. Instalația nu lucrează în flux
continuu (ci șarjă cu șarjă).
Din experiment vor rezulta probe de topitură solidificată
și răcită, din momente diferite ale experimentării; de exemplu, din
momentul atingerii temperaturii de 2300°C, apoi se prelevă probe
de topitură la diferite momente până la atingerea temperaturii de
1600°C. Apoi se realizează desfacerea izolației termice (pentru
grăbirea răcirii naturale), spargerea tubului atunci când
temperatura coboară sub 100°C. Probele prelevate vor fi trimise
la un laborator de specialitate, unde se vor măsura ce cantități de
aur sau argint se află la diferite nivele. Experimentul poate fi
reluat de 2–3 ori.
Pentru realizarea instalației descrise, sunt necesare: 600
kg făină de zirconie cu puritate peste 98% (pentru tuburi), W (2kg
sârmă), table și profile de oțel, pompă de vid, pirometru, cântar
fin. Se adaugă salarii, chiria pentru spațiu.
Liniile principale ale aplicării industriale a tehnologiei
Pământul excavat va fi mărunțit relativ grosier; după
trecerea printr-un ciur cu ochiuri de 30 mm și cu o umiditate care
să evite aglomerarea de granule, pământul se introduce în tremiile
mai multor coloane metalice cilindrice, cu pereți dubli coaxiali;

188
în fiecare coloană se rotește câte un ax cu palete de forme
adecvate, care alternează cu altele fixate pe pereții cilindrici
interiori, care au rolul de a aduce întreaga încărcătură de pământ,
pe rând, de multe ori, pentru scurt timp, în apropierea peretelui
cilindric interior, încălzit de un agent termic gazos, generat în
instalație și care se va deplasa ascensional prin spațiul dintre
pereți; acest spațiu va fi amenajat cu dispozitive de intensificare
a transferului termic de la gaze la peretele interior, pentru a
eficientiza procesele. În coloanele verticale, pământul se va usca
și încălzi, va pierde apa legată chimic și se va decarbonata;
pământul încălzit la 1000...1200°C, va fi imersat într-o topitură
realizată din pământul care evoluează în instalație, întreținută la
1800...2200°C prin ardere de CO provenit îndeosebi de la
dezoxidarea oxizilor din minereu.
În prima parte a topiturii de 1800°C, deasupra acesteia, se
cern circa 400 g/m2 aur mărunțit fin la circa 80 de microni, din
producția curentă (dacă instalația experimentală descrisă anterior
confirmă comportamentul particulelor de aur). Acest aur nu se
pierde, ci doar se recirculă, fiind colectat integral ulterior. În
căderea lor lentă pe verticală, picăturile rezultate din topirea
rapidă a picăturilor de aur, a căror proiecție în plan orizontal
acoperă întreaga suprafață orizontală a topiturii de cel puțin două
ori, coboară repede, deoarece are densitatea de peste 6 ori mai
mare ca a topiturii și captează toate picăturile mai mici întâlnite,
cu mare eficiență (este ceva similar cu picăturile de ploaie căzute
pe parbriz, antrenând alte picături aflate acolo).
Pentru desăvârșirea rapidă a dezoxidării, la 2200°C,
topitura ar putea fi agitată cu jeturi de CO recirculate, de fiecare
dată fiind răcite, comprimate, reîncălzite și injectate în josul

189
topiturii; topitura va fi mereu încălzită cu CO generat din
dezoxidările oxizilor, practic singurii constituenți inițiali ai
topiturii; CO va fi ars în niște tuburi–focar, folosind aer
comburant preîncălzit la circa 2100°C în schimbătoare de căldură
în care se recirculă inele Rashig metalice (din Mo sau chiar W).
Cărbunele va fi depozitat deasupra topiturii, pe o înălțime care să
asigure imersia cărbunelui pe toată înălțimea topiturii; cel de
deasupra va prelua căldura sensibilă a CO produs de minereul
dezoxidat cu C și a vaporilor de componente volatile (precum Mg,
Ca, Zn, Cd, As, Na și K); acești vapori vor fi preluați din vracul
de cărbune și introduși într-un schimbător de căldură, în care vor
fi răciți, lichefiind volatilele, care vor fi colectate în fază lichidă
și se vor solidifica în exterior, depozitate temporar în cutii
metalice, unele în stare pură, fără nici un amestec. Va rămâne doar
CO, care se va răci tehnic cu încă 20...30 K, pentru a fi apt pentru
răcirea amestecului coborâtor de CO cu volatile din coloana
adiacentă. Acest CO reîncălzit va fi ars în tuburile–focar.
Din întreaga topitură, în bazine se va mai afla un amestec
lichid de Si, Al, Fe, Ti, eventual Vanadiu (V) și Telur (Te); acest
amestec poate fi vândut unor laboratoare care au experiență în
separarea superioară a componentelor.
Exemplu de aplicare
Ca informație colaterală, menționăm că în ultimii ani, la
Roșia Montană, s-a propus extragerea în 20 de ani a 300 t Aur și
1500 t Argint. Se consideră că 60 t Argint echivalează cu 1 t Aur
(ca valoare comercială). Așadar, s-ar extrage 325 t în 20 de ani
deci 16,2 t/an ≅ 2 kg/h.
Pe de altă parte, minereul respectiv conține 1,6 g Aur/tona
de pământ uscat. Așadar, 1,6 g/h se obțin dacă se excavează 1 t

190
 2000
pământ pe oră și 2 kg/h se vor obține excavând = 1250 t/h.
1,6
Dacă s-ar aplica tehnologia propusă de noi, topitura având
densitatea 2,6 t/m3, rezultă că trebuie realizate circa 480 m3/h
topitură.
Procedura care este prezentată în continuare poate să fie
apreciată și ca fantezie. Are totuși, cel puțin, o valoare de a
stimula comunitatea științifică și tehnologică. Pentru
simplificarea descrierii, concentrăm procesarea într-o singură
instalație (și nu două-trei). Sunt necesare circa 450 tremii–
coloane metalice cu diametrul interior de 1 m și înălțime de 10
m, care vor încălzi la 1200°C minereul, consumând fiecare câte
1,2 Gcal/h; cu această temperatură, minereul va fi introdus în
topitură și va primi restul de 130 kcal/t pământ după imersare;
căldura îi va fi furnizată de circa 40 tuburi–focar din Mo, având
diametrul de 1,2 m și înălțimea de 3,0 m fiecare. Toți cilindrii
imersați vor ocupa un bazin de topitură având lungimea de circa
40 m și lățimea de 20 m.
Depunerea metalelor prețioase necesită un volum de
topitură de 0,5×480=240 m3, adânc de 3m. În continuare, are loc
încălzirea suplimentară a topiturii de la 1800°C la 2200°C, cu un
consum de 480 × 103 × 0,25 × (2200 − 1800) × 10−6 =48
Gcal/h, furnizate de alte 12 tuburi–focar.
Dezoxidarea generează circa 420 kg O2/tona de pământ
420
uscat și produce = 26 kmoli CO/t, cu un aport energetic de
16
1250× 26 × 29430 × 10−6 ≅960 Gcal/h.
Consumul de energie termică pentru dezoxidare este de
circa 3,1 Gcal/t pământ uscat, totalizând 3,1×1250=3875 Gcal/h.
Diferența 3875–960 = 2915 Gcal/h se poate produce în 710

191
tuburi–focar, care necesită circa 1600 m2 bazin de topitură. În
total sunt necesare 40+12+710=762 tuburi–focar.
Cărbunele va ajunge la topitură preîncălzit la circa
2200°C. Sub bazinul cu topitură va exista un amestec lichid
„final” de Al, Si, Fe, Ti, V, Te.
Topitura va ocupa o suprafață de 1800 m2. Pentru
dezoxidarea pământului la 2200°C, peste topitură se va afla un
mare depozit de cărbune, cu granulație diversă, de exemplu, între
5 și 50 mm; partea de peste „oglinda lacului” va avea înălțimea h,
care să asigure menținerea în imersie a unui vrac de cărbune de 3
m înălțime. Cu densitățile de 2,60 t/m3 a topiturii și de numai 0,45
a cărbunelui (s-a considerat cocsul), rezultă relația arhimedică:
3× (2,60 − 0,45) = h × 0,45, de unde h ≅ 14 m.
Carbonul în contact cu topitura, care conține Si și Al,
conduce la formarea de carburi, anume SiC și Al4C3,
consumătoare de mult C și nedorite.
În cartea „Proprietăți fizico–chimice ale elementelor”
(autor M. P. Slavinski), se arată că:
- SiC începe să sublimeze și disocieze la 2000°C;
- Al4C3 se disociază la peste 2100°C și Al este pus în libertate; iar
la 2200°C, carbura sublimează.
Așadar, îndeosebi prin conducerea temperaturii topiturii,
problema carburilor menționată va fi rezolvată.
Amestecul de CO și volatile de Ca, Mg, Te, Zn, Cd, As,
S, Na și K va fi colectat la o anumită înălțime în vracul de cărbune
cu temperatura de circa 1300°C și dirijat spre un schimbător
vertical de căldură, în care se va răci aproape liniar; volatilele se
vor colecta și evapora din schimbător în fază lichidă, vor fi
colectate congelate în atmosferă și pregătite pentru valorificare,

192
obținând Ca, Mg, Te, Zn și Cd și altele, după separarea mai netă
într-un laborator local sau extern (Na, S, K).
Arsenul are proprietăți care nu permit aplicarea unor
tehnologii similare substanțelor cu care coexistă în topitură;
valorificarea lui este separată.
Fantezia din procedura de mai sus ar putea scădea pe
măsură ce s-ar implementa proiectul.

§4.7. Un procedeu modern de tratare a deșeurilor

În ultimul timp, deșeurile cu componente combustibile
sunt asimilate materiilor prime energetice, iar alte tipuri de
deșeuri pot fi asimilate pământurilor, considerate ca amestecuri
de oxizi.
Prezentarea tehnologiei „Westinghouse” de gazificare
plasmatizantă
Topiturile se pot aplica și la tratarea diverselor deșeuri
imersate, așa cum ne-a sugerat anunțul făcut în martie 2013 de
compania „Westinghouse Plasma Corporation” – WPC. Această
companie a prezentat pe Internet o tehnologie de vârf pentru
tratarea oricăror deșeuri urbane, medicale, veterinare etc., dar cu
investiții enorme, cu cheltuieli mari de exploatare, dar și cu
amortizare rezonabilă a costurilor.
După cercetări îndelungate și costisitoare, prin consum de
energie îndeosebi electrică (fiind mai curată, mai ușor reglabilă și
necesitând instalații mai compacte) și consum de aer și oxigen
(pentru inițierea formării plasmei,”syngas”–ului CO+H2 și pentru
folosirea deșeului ca sursă secundară de energie), WPC a reușit
să usuce și să încălzească deșeul până la topire, dar să și topească,
apoi să încălzească topitura până la vaporizare și să o vaporizeze.
193
Plasma este un gaz ionizat prin arcul electric al unei torțe, creând
câmpuri electrice și magnetice. Se poate crea o plasmă utilizând
orice tip de gaz–oxigen, azot, CO, aer etc., într-o gamă largă de
presiuni (de la vid la 20 bari). Torța este un arc energizat, similar
luminii și are un spectru larg de temperaturi, de la 1500 până la
peste 6000°C.
WPC a reușit să rupă termic legăturile fizico–chimice
intra–atomice, supraîncălzind vaporii formați, dintre care, o bună
parte, devin plasmă la numai 3000°C, ca urmare a întreținerii, în
vecinătatea zonei de generare de plasmă, a prezenței de deșeu
mereu împrospătat. Se formează „syngas” (CO+H2+...) care se
răcește, traversând partea superioară a stratului de deșeu încălzit
progresiv pe măsura apropierii de plasma inițială, protejată de
învelișul de deșeu.
Estimăm consumul total de energie, cu un modest grad de
precizie, la 2,5 Gcal/t deșeu, din care 0,8 sunt cedate de deșeu și
1,7 Gcal/t ≅ 2,0 MWh/t provin de la rețeaua electrică, întreținând
creșterea temperaturilor substanței procesate; o mică parte din
deșeu, constituită din componente mai refractare, ca W, care se
vaporizează la 5930°C, sau Mo (5560°C), Ir (5300°C), Pt
(4530°C), Zr (3580°C), Fe (3000°C) etc. nu afectează sensibil
procesele; alte componente, cu saturația vaporilor sub 3000°C
(chiar și sub 1500°C), la presiunea normală, precum Si
(tv=2680°C și tf=1410°C), Al (2450°C/660°C), Pb (1725°C
/367°C), Ca (1440°C /838°C), Mg (1107°C /650°C), Zn, Na etc.,
se vor regăsi în final în agregatele propuse și de WPC pentru
betoane și umpluturi și nu vor influența negativ esența tehnologiei
propuse. În contact cu deșeul introdus sub 50°C, syngas–ul va
evolua spre temperatura ambiantă. Substanțele din lotul Si, Al,

194
Ca, Mg,... Na se vor răci progresiv, fiind antrenate mereu de
syngas ca vapori, apoi ca aerosoli, până la curățirea acestuia și
până la evacuarea lor ca modest deșeu al deșeului.
Se poate presupune că temperaturile foarte înalte
intensifică puternic toate procesele parcurse de reactanți; dacă
fiecare participant la procesele tratării își găsește partenerul în
imediata apropiere, se pot prelimina durate de 1 minut la contactul
dintre plasmă de 3000°C și de 5 minute la 2300°C, pe care WPC
le confirmă, în baza experimentelor făcute.
Ar fi benefică, probabil, o completare reglabilă cu C și
chiar și cu H2O (mai simplă prin deșeu, dar mai imprecisă), pentru
a maximiza producția de CO+H2.
Ca informații definitorii pentru tratarea oricăror deșeuri
prin plasmatizarea lor, din materialul prezentat de WPC,
se reține că:
- tehnologia a fost stabilită cu mari eforturi financiare, pe care
WPC dorește să le recupereze;
- o instalație de tratare a 1000 t/zi deșeu costă circa 100 mil. USD
(conform Internet); alte instalații s-au realizat cu investiții
specifice mai mari.
Tratarea deșeurilor prin imersie în topitură
Considerăm utilă, pentru adâncirea tratării cât mai
eficiente a deșeurilor lumii – urbane, industriale, medicale,
amestecate – prezentarea unei tehnologii întrucâtva similare cu
cea avansată de WPC. Pentru facilitarea comparației celor două
tehnologii, se consideră că în ambele cazuri se tratează 1000 t/zi
deșeu urban (42 t/h, cu un volum al plinurilor de 84 m3/h).
Tehnologiile vor diferi în aplicații, cea cu topitură
urmărind valorificarea ca atare a componentelor ca Al, Fe, Mg,

195
Ti, dar și a excedentului topit, în produse mai valoroase decât ca
înlocuitor de pietriș. Pentru comparație însă, topitura va genera
CO și H2; dezoxidările vor fi ajutate eventual de un adaus
controlat de C.
Principala diferență între tehnologii constă în reactanții
respectivi; același deșeu vine în contact cu gaze parțial
plasmatizate, foarte rarefiate, la temperaturi mari, cu o densitate
de circa 0,06 kg/m3, respectiv cu o topitură de circa 2500 kg/m3;
când densitatea materiei încălzitoare din vecinătatea particulelor
de deșeu este de zeci de mii de ori mai mică, este normal ca
singurul parametru de adaptare, anume temperatura la care ajunge
deșeul, aceasta să difere cu câteva sute de K, în zonele cele mai
fierbinți, în care se transferă fluxurile energetice maxime;
diferențe de 700K nu ar fi surprinzătoare, fapt ce face ca
eficiențele celor două tehnologii să fie similare, urmând ca alte
considerații să facă diferența: investițiile necesare, cheltuielile de
exploatare, terenul ocupat, calitatea valorificării subproduselor,
fiabilitatea etc. etc.
Deșeul coboară printr-un ansamblu de tuburi cilindrice
verticale, cu pereți dubli amenajați să intensifice transferul
căldurii de la amestecul de CO și H2, generat din deșeu într-o baie
cu topitură și coborâtor printre pereții dubli ai tuburilor, la deșeul
care circulă prin cilindrul interior al acestora, împins de palete
solidarizate de câte un ax rotit, de asemenea dotat cu dispozitive
adecvate pentru un transfer intens.
Gazele se vor răci spre 120°C, iar deșeul se va încălzi spre
600°C; căldura transferată va diminua consumul de energie
electrică. Preîncălzit, deșeul este împins în continuare, de acum
tuburi de W cu tăieturi verticale prin care topitura începe atacarea

196
deșeului, care iese radial din tubul respectiv; ascensiunea
arhimedică pe înălțimea topiturii durează, în medie, 2...3 minute
și max. 5 minute pentru bucățile mari de deșeu; ascensiunea
deșeului va fi frânată prin „rafturi” înclinate; se vor forma volatile
ca Mg, Ca, Zn, Na, K și gaze CO și H2; metalele vor condensa și
vor fi colectate în canale prin care se evacuează gazele, care se
răcesc recuperativ (în afara pereților dubli...). Bazinul conține
topitură, care să înece de cel puțin 5 ori volumul plinurilor
deșeului în evoluție, respectiv 5× 0,5 × (3⁄60) × 84=10,5 m3;
acoperitor, bazinul va avea o capacitate de peste 20 m3. Întreaga
construcție a bazinului va fi metalică, realizată din max. 14 t plăci
de W. Wolframul va fi protejat catodic pentru a-i mări la câțiva
ani durata de „viață”.
Pentru izolarea termică a bazinului de topitură, soluția
care se va aplica este aceea de a acoperi rezistența electrică
prevăzută pe suprafața laterală a bazinului cu topitură a unor table
subțiri din W sau Mo mai lustruite, cu grosimi de max. 60 de
microni, care au un coeficient de reflexie a radiației sub 0,32;
tablele sunt amprentate pentru a asigura, la înfășurarea pe tambur
a straturilor suprapuse, o distanță de circa 1 mm între plăci;
grosimea totală a izolației ar fi de max. 30 mm, iar disipările de
căldură ar fi foarte mici.

§4.8. Alte aplicații ale topiturilor

a) Producere de pulbere sau de cărămizi din carborundum (SiC)
Reacția chimică principală este următoarea:
(*) SiO2 + 3C → SiC + 2CO (în kmoli)și are loc la 1700°C.
De regulă, masele gazelor sunt exprimate în kmoli, iar
masele solide în kg.
197
 Reamintim că 1 kmol SiO2 are 28+2×16=60kg, 1 kmol C
are 12 kg, 1 kmol SiC (carbura de siliciu ≡ carborundum) are
28+12=40 kg și 1 kmol CO are 12+16=28 kg.
Pentru a derula reacția (*) anterioară, se consumă 3 kmol
C deci 36 kg carbon; de preferat mangal deci cărbune de lemn
(pentru a manipula mai puțină cenușă). Puterea calorifică
inferioară a C este estimată la 4000 kcal/kg. Așadar, cei 3 kmoli
C poartă 36×4000=144000 kcal/kg; 2 moli CO au volumul
2×22,4=44,8 m3. Cu Pci =2900 kcal/m3n pentru CO, la ieșire se
obțin 2900× 44,8 ≅129920 kcal≅0,13 Gcal/h.
Deoarece 144000 > 129920, reacția (*) este asigurată
energetic. Trebuie doar asigurată electric încălzirea și menținerea
la 1700°C a instalației care materializează reacția respectivă.
Conform aceleiași reacții, pentru 40 kg SiC sunt necesare
60 kg SiO2 și 36 kg C deci pentru 1 t SiC, sunt suficiente 60 ×
1000 1000
=1500 kg SiO2 și 36 × = 900 kg C.
40 40
Topitorul (reactorul) de SiO2 amestecat cu C trebuie să
conțină 1500+900=2400 kg amestec. Pentru volume,
1500 900
VSiO2 ≅ ≅ 650 dm3; VC ≅ ≅ 1125 dm3. Așadar, pentru 1 t
2,3 0,9
SiC, reactorul are un volum de 650+1125≅1800 dm3. Îl
considerăm un paralelipiped dreptunghic cu baza pătrat (cu latura
x) și înălțimea h.
Așadar, 𝑥 2 ℎ =1800 și aria celor 5 fețe, exceptând capacul,
care va avea altă configurație, este:
1800 7200
𝐴(𝑥) = 𝑥 2 + 4𝑥ℎ = 𝑥 2 + 4𝑥 · = 𝑥2 + .
𝑥2 𝑥
Aceasta este minimă dacă derivata 𝐴′(𝑥) este nulă, deci

198
 7200
2𝑥 − =0, de unde 𝑥 3 =3600 și 𝑥 ≅15dm; atunci
𝑥2
1800
h= 225 ≅8dm.
Reactorul va fi confecționat din Molibden (care satisface
toate condițiile: este refractar corespunzător, apoi sunt accesibile
la preț tablă, bare, corniere etc. de Mo). Tabla (placa) de Mo va
avea grosimea 𝛿=3mm.
3
Volumul plăcii este Vpl = 𝑥 2 𝛿 = 152 × 100 =6,75dm3;
apoi densitatea Mo este 𝜌 ≅11kg/dm3 deci masa unei plăci este
m=𝜌 × Vpl ≅75kg. Așadar, sunt necesare 5×75=375kg și se
adaugă suplimentar (pentru capac și alte nevoi) alte 125kg Mo.
În total, sunt necesare 500kg Mo.
Se adaugă țevile de evacuare a materiei prime și a CO, ca
și utilajele de scoatere a SiC (≡ carborundum) și de livrare în
blocuri sau pulberi de carborundum. De asemenea, se adaugă
zidăria și utilajele de transport.
Încălzirea (electrică) și menținerea reactorului la 1700°C
necesită în fiecare oră, căldura𝑄 = 𝑚SiO2 · 𝑐SiO2 · ∆𝑇=
2400[kg/h] ×0,2[kcal/kgK] ×1700[kg]≅ 816000kcal/h.
Deoarece 1Gcal≡1,16MWh, rezultă
𝑄 = 816000 × 10−6 × 1,16 ≅0,95MW.
Cu aceste date, se pot estima cheltuielile anuale de
exploatare și veniturile, cu erori de ± 20% pentru o instalație care
să producă, în flux continuu, 1 t/h SiC, timp de 8700 ore/an.
Tehnologia este profitabilă.
Notă: Pulberea de SiC este folosită în sinterizare pentru a
forma „ceramică dură”, utilizată la frâne, ambreiaje, materiale
abrazive, blindaje antiproiectil, dar și în LED–uri, semiconductori
etc. SiC are mare rezistență la rupere, dar conduce la uzura
199
sculelor. Cărămizile de carborundum sunt utilizate pentru izolații
termice refractare (de exemplu, ale unor topituri expandate până
la înjumătățirea densității).
b) Producere de cărămizi din carbură de aluminiu (Al4C3)
Reacția principală este:
(**) 2Al2O3 +9 C → Al4C3 + 6CO, având loc la 2200°C.
1kmol Al2O3 (oxid de aluminiu≡corindon) are
2× 27+3×16=102kg; 1kmol C are 12kg, 1kmol Al4C3 (carbura de
aluminiu) are 4×27+3×12=144kg și 1kmol CO are 28kg.
Reacția anterioară este exotermă și generează 2266kJ/mol
≅541kcal/kmol.
Pentru a derula reacția (**) sunt necesare 204kg Al2O3,
pentru a obține 144kg Al4C3. Cei 6 moli CO au volumul
6×22,4≅134m3 CO; cu Pci(CO)=2900kcal/m3n , rezultă
134×2900=388600 kcal≅0,389 Gcal.
Pentru a obține 1 t/h Al4C3, se consumă 0,389×
1000 208
≅2,7Gcal/h, fiind necesare 1000× 144 =1450kg Al2O3 și
144
108 1450
1000× 144=750kg C. Volumul de alumină este ≅372 dm3,
3,9
750
volumul de carbon ≅834dm3 și topitorul (reactorul) trebuie
0,9
să aibă volumul de 834+372=1206dm3. Procedând ca în cazul
SiC, dimensiunile optime sunt 13× 13 × 7,2 dm3.
Din nou se folosesc plăci de molibden cu grosimea 3 mm
(cu masa 56 kg/placă), fiind necesare 400 kg Mo.
Notă:Cărămizile din carbură de aluminiu sunt utilizate la
izolații termice refractare. Reacția (**) 2Al2O3+9C→Al4C3+6CO,
împreună cu reacția Al4C3+6H2O→3CH4+2Al2O3 formează un
mecanism prin care se poate genera CH4 din alumină (!), ținând
cont că Al2O3 și Al4C3 sunt reciclate, la temperaturi înalte.
200
 POSTFAȚĂ
Această carte are un dublu scop:

- să adauge câteva argumente pentru studiul intensificării

controlate a schimbului de căldură în diverse ipostaze, făcând
cunoscute unele preocupări și realizări ale colectivului de
cercetare condus de ing. Corneliu Stănășilă;

- să atragă atenția asupra câtorva soluții tehnice promițătoare,

rămase nefinalizate, dar și unor provocări științifice în care s-a
investit mult efort de imaginație creativă, organizare de
experimente originale și știință aplicată nevalorificată, dincolo de
titluri, diplome, funcții de autoritate și alte deșertăciuni.

Autorii acestei cărți au fost martorii unei „simfonii tehnice

neterminate” și fără a folosi cuvinte mari, ștafeta generațiilor
trebuie predată și călătoria trebuie să continue...

201
202
 BIBLIOGRAFIE
1. A. BEJAN – Entropy generation through heat and fluid flow,
Wiley Int. 1994.
2. E. ECKERT – Experiments on energy separation in fluid streams,
Mechanical Eng., pag. 58–65, oct. 1984.
3. M. A. GOLDSTICK – Fluxuri în vârtej (l. rusă), Nauka, 1981;
Curgeri vâscoase cu proprietăți paradoxale (l. rusă),
Nauka, 1989
4. V. P. ISACHNEKO, V. A. OSIPOVA, A. S. SUKOMEL –
Heat transfer, Mir, 1975.
5. L. JALBĂ, D. STANOMIR, O. STĂNĂȘILĂ –
Fizică pentru nepoți, Vol. I–III, Floarea Darurilor, 2015;
Vectori, tensori, câmpuri, Floarea Darurilor, 2015.
6. N. PĂNOIU – Instalații de ardere a combustibililor solizi,
Ed. Tehnică, 1985
7. K. RAZNJEVICI – Tabele și diagrame termodinamice,
Ed. Tehnică, 1978.
8. C. STĂNĂȘILĂ – Energie curată, ieftină și multă,
MatrixRom, 2005.
9. C. STĂNĂȘILĂ – Zăcăminte intelectuale,
Floarea Darurilor2015.
10. C. STĂNĂȘILĂ, O. STĂNĂȘILĂ – Separarea energiilor cinetice
moleculare, Energ 9, pag. 92–115, 1990.
11. C. STĂNĂȘILĂ, S. TUCCI, O. STĂNĂȘILĂ – On the heat
engines, Bul. UPB, nr.1 – 2, pag. 5–12, 1992.
12. H. ȘTEFĂNOIU, C. STĂNĂȘILĂ, D. ȘTEFĂNOIU, O.
STĂNĂȘILĂ – A technology to simultaneously produce clean
hydrogen and iron powder, Journal of Energy and Environment,
Issue 4, vol. 4, pag. 205–212 (ISI –Thompson ref.), dec. 2010.
13. C. TRUESDELL, S. BARATHA
– Classical thermodynamics as a theory of heat engines,
Springer Verlag, 1978.
14. N. VASILESCU KARPEN – Lipsa de reacție chimică în unele pile
electrice (pile K); micromotor acționat indefinit de aceste pile, Bul.
Științific al Academiei Române, tom 8, nr. 4,
pag. 857–878, 1956.
15. INTERNET – Systems of technical wood drying, 2015.
16. WIKIPEDIA – Schimbătoare de cădură, 2015

203
204