Apariția ghizilor de turism și a ghidurilor turistice

Călătoria şi cunoaşterea unor locuri noi stau în firea omului. Dintotdeauna omul, mânat de o
curiozitate organică, dar şi de necesităţi economice(procurarea hranei, resurselor, schimb de
mărfuri), spirituale (cunoaştere, învăţare, relaxare , închinare, misiuni religioase) şi militare
(apărare, cucerire ,colonizare) a explorat lumea din jurul său. Şi în acest context, anumite
persoane au dobândit abilitatea de a- i conduce pe ceilalţi pentru a junge înlocurile propuse. Aşa
au apărut ghizii, adică cei care-i ghidează pe însetaţii de cunoaştere, fiind anagajați în relațiile
dintre turiști, prestatori de servicii și agenții de turism pentru a asigura derularea în bune condiții
a programelor turistice. Ulterior, spre folosul călătorilor, au fost redactate sfaturi şi descrieri
legate de itinerarul străbătut. Aşa s-au născut ghidurile de călătorie, care reprezintă o operă
literară, care cuprinde informații despe un loc sau despre un obiectiv turistic menită să ofere
cunoștințele necesare participanților la actul turistic, să aducă explicații și să direcționeze
programul de agrement. Aceste ghiduri au devenit necesare activităților de relaxare și petrecere a
timpului liber. De aici, mai departe, totul a intrat în vâltoarea vremurilor, iar ghidajul turistic şi
ghidurile de turism au devenit componente complexe ale actului turistic.
1. Perioada antică
În această perioadă, grecii, romanii și egiptenii efectuau adesea călǎtorii spre locurile cu bǎi
curative, spre locurile de desfǎşurare a jocurilor sportive şi spre locurile cu conotaţii mitico-
religioase. Este posibil ca în aceastǎ perioadǎ sǎ fi apǎrut preocuparea de a ghida grupurile de
pelerini şi vizitatori spre destinaţiile turistice alese. Pelerinajul, înțeles ca și călătorie privată sau
colectivă spre un loc sacru, este o formă de cult și devoțională foarte răspândită în religiile
antice, practicată și azi cu intensitate. Chiar dacă fiecare religie în parte prezintă diferențe
importante în ceea ce privește timpul, modalitatea și semnificatia pelerinajului, ideea de bază
este comună și scoate în evidența necesitatea de a vizita regiuni considerate ca fiind “locuite” de
divinitate, sub diverse forme, obiecte sacre ale unor fondatori de religii, relicve ale sfinților și
martirilor sau chiar unele locuri legate de evenimente particulare.Se pare că această practică a
pelerinajului local, destul de răspândită în lumea antică, are ca motiv principal distanța dintre
localitatea în care locuiește pelerinul și popasul final. Acest element ne amintește de originea
latină a termenului peregrinus, transmis în multe limbi europene. Etimologic cuvântul se referă la
cineva care se îndepărtează de propriul ținut și trăiește ca străin în alt loc. Uneori, termenul de
peregrinus era considerat ca și sinomim pentru cuvântul exilat. Începând chiar cu antichitatea,
cuvântul latin suferă încet otransformare semantică în direcția actualei semnificații: călător spre
locuri sfinte, cu scop devoțional. La această mutație semantică și-a adus contribuția și concepția
prezentă în Vechiul și Noul Testament și, în special, în Epistola către Diognet (sec. II), potrivit
căreia creștinul este un străin pe acest pământ, mereu în pelerinaj spre adevărata patrie cerească.
În noua accepție, de călător spre locurile sfinte cu scop devoțional, termenul este atestat începînd
cu secolul al VII-lea, în patru reprezentații găsite pe pereții lăcașului Sf. Mihail din Gargano
(Italia).În ceea ce privește practicarea pelerinajului înainte de creștinism , știm că vechii egipteni
îl practicau în masă , spre exemplu deplasându-se spre localitatea Bubasti, după spusele lui
Herodot. Indienii, din timpurile străvechi, ca și astăzi, se îndreptau spre râul sacru Gange, în timp
ce japonezii aveau printre locurile preferate templul lui Amaterasu. În lumea clasică păgână
pelerinajul nu avea numai un caracter devoțional,ci avea ca obiectiv și realizarea unor scopuri
determinate, cum ar fi: de a obține răspunsuri de la oracole sau vindecări miraculoase; în Grecia,
centre de pelerinaj erau templele și mormintele eroilor, în epoca romană, pelerinii se îndreptau
spre sanctuarele unor divinități ca Zeus și Diana. În consecință, în pelerinaj se întrunesc și
coexistă motive de natură diversă, de la cele religioase la cele culturale și până la cele
spirituale,psihologice, sociologice, topografice și economice, fapt care se va regăsi și în profilul
viitorului consumator de turism.

2. Perioda medievală
În perioada medievală, pelerinajele continuă și chiar se diversifică,deoarece creștinismul devine
religie recunoscută la nivel european. Un moment crucial în istoria pelerinajului creștin îl
reprezintă edictul de la Milan (313), prin care se recunoaște libertatea de cult a creștinilor și se
schimbă statutul Bisericii în societatea epocii.La vremea respectivă, precursorul ghidului turistic
a fost periplul , adică un document de navigație, în care se enumerau porturile, reperele de pe
țărm și distanțele aproximative, în sprijinul navigatorilor . Peripluește forma latină a cuvântului
„periplous„ ( περίπλοσς ), din greaca veche, care înseamnă „a naviga în jurul„ .Ca exemplu,
poate fi dat Periplu l Mării Erythraea, scris în limba greacă în secolul I de către un călător din
Alexandria numit Arrian, în care se precizează porturile de pe coastele Mării Roșii , distanțele
aproximative , diferite repere de pe uscat, iar dincolo de Marea Roșie documentul descrie
coastele Indiei până la fluviul Gange și coasta Africii, numită Azania. Alte peripluri sunt:
Periplus Ponti Euxini, o descriere a rutelor comerciale de-a lungul coastelor Mării Negre, scris
de Arrian la începutul secolului II, Massaliote Periplus, o descriere a rutelor comerciale de-
alungul coastelor Europei Atlantice, datând din secolul 6 î.e.n., Periplusde Pseudo-Scylax,
redactat în secolul III î.e.n. sau Periplus de Scymnusde Chios, datat la aproximativ 110 î.e.n.
În același scop ca și periplul a fost inițiat Itinerariul Roman . Acesta avea aspectul unei hărți
rutiere, care cuprindea o listă de orașe,sate și alte stații, cursuri de apă, etc., cu distanțele dintre
ele. Un astfel de document este Tabula Peutingeriană sau Itinerariul Antonine.

Fragment din Tabula Peutingeriana care cuprinde Dacia, Epirus,M acedonia, Dalmatia,
Achaia, Sicily și Cyrenaica
3. Perioada modernă
În această perioadă, multe personalități au început să scrie ghiduri turistice: Mariana Starke -
,,Călătorie în Italia între 1792 și 1798’’; Karl Baedeker a dat numele primei edituri pentru ghiduri
de călătorie, numită simplu „Baedeker”; frații scoțieni James și Findlay Muirhead au publicat
ghidurile Baedeker în limba engleză. James Muirhead a început lucru pentru Baedeker în 1878,
pregătind un ghid de călătorie la Londra. Findlay Muirhead, absolvent de la Universitatea din
Edinburgh, a părăsit studiile din Leipzig în 1887 pentru a se alătura fratelui său la Baedeker;
John Murray al III-lea - în anul 1836 primul ghid de călătorie pe continentul european
(Handbook for Travellers on the Continent). Ghidurile Albastre (Blue Guides) reprezintă o serie
de ghiduri de călătorie foarte detaliate şi autoritare care se concentrează aproape exclusiv pe
artă,arhitectură și istorie, fiind achiziționate de către Ernest Benn Limited.