Você está na página 1de 11

APARATUL DIGESTIV

Este alcătuit din totalitatea organelor în care şi cu participarea cărora se desfăşoară


procesele chimice, enzimatice şi mecanice ale digestiei.
Aparatul digestiv este constituit din:
- tubul digestiv şi
- glandele anexe ale acestuia.

TUBUL DIGESTIV

Se împarte în două etaje:


- etajul supradiafragmatic şi
- etajul subdiafragmatic.

A. ETAJUL SUPRADIAFRAGMATIC AL TUBULUI DIGESTIV

Este format din:


- cavitatea bucală şi
- conductul faringoesofagian.

I. Cavitatea bucală

Este segmentul incipient al tubului digestiv care, prin structurile sale componente,
participă la realizarea funcţiilor de masticaţie, digestie, deglutiţie, fonaţie şi rol în fizionomie.
Prin receptorii pe care îi conţine, participă la sensibilitatea termică, tactilă, dureroasă şi
gustativă. Cavitatea bucală, prin faptul că face legătura cu mediul extern, mai este denumită şi
'"aparatul de import al organismului".
În cavitatea bucală alimentele sun triturate prin activitatea dentiţiei, limbii şi a
musculaturii obrajilor. Secreţia salivară asigură mestecarea şi lubrefierea alimentelor, care
sunt transformate într-un bol alimentar. În acelaşi timp, datorită amilazei salivare, se începe şi
digestia enzimatică a glucidelor. Deci, cavitatea bucală este sediul unor activităţi mecanice,
fizice şi enzimatice.

Din punct de vedere structural şi anatomo-morfologic, cavitatea bucală cuprinde:


- pereţii cavităţii bucale,
- mucoasa bucală,
- limba,
- glandele salivare,
- organul dentar.

1. Pereţii cavităţii bucale

În alcătuirea pereţilor cavităţii bucale se cuprind:


- bolta palatină, în partea superioară a cavităţii bucale,
- planşeul bucal, în partea inferioară a cavităţii bucale,
- obrajii, situaţi lateral,
- buzele, situate anterior,
- istmul buco-faringian, în partea posterioară, prin care cavitatea bucală se
continuă cu faringele.
Cavitatea bucală este împărţită de arcadele alveolo-dentare în două compartimente:
unul anterior, numit vestibul, cuprins între arcadele dentare, obraji şi buze şi care, prin
orificiul bucal, comunică cu exteriorul, iar celălalt compartiment, situat înapoia arcadelor
dentare, care formează cavitatea bucală propriu-zisă, conţine dinţii şi limba.
a. Bolta palatină
Este alcătuită din două părţi:
- palatul dur, care cuprinde 2/3 din bolta palatină, în partea anterioară şi
- palatul moale sau vălul palatului, ce cuprinde treimea posterioară.
a.1. Palatul dur este constituit dintr-un schelet osos care cuprinde apofizele orizontale
ale maxilarului superior şi oasele palatine. El este acoperit de mucoasa palatină care este
groasă şi aderă strâns la periost. În zona posterioară a boltei, în corionul mucoasei, se găsesc
numeroase glande salivare mucoase, numite glande palatinale, iar în partea anterioară se află
ţesut adipos.
a.2. Vălul palatin este reprezentat de o cută musculo-fibroasă, a cărei margine
anterioară se continuă cu stâlpii vălului. Vălul palatin este constituit dintr-un schelet fibros, o
musculatură striată şi o mucoasă care acoperă vălul pe ambele feţe. Pe faţa anterioară,
mucoasa este de tip bucal, iar pe cea posterioară de tip respirator fiind, deci, un epiteliu
pseudostratificat cilindric ciliat.
b. Planşeul bucal sau planşeul gurii
Pe acest planşeu, de la gingii şi până la baza limbii, se găseşte regiunea sublinguală,
care reprezintă porţiunea liberă a planşeului. În structura acestui planşeu se cuprinde o
musculatură striată, o mucoasă subţire care, în zona mediană, formează frâul limbii, o
submucoasă formată din ţesut conjunctiv adipos şi în care se găsesc situate următoarele
glande: glanda sublinguală, prelungirea anterioară a glandei submaxilare şi canalul ei, artere şi
vase sublinguale şi nervul lingual.
c. Buzele
Sunt reprezentate de două cute musculo-membranoase ce delimitează orificiul extern
al cavităţii bucale. În structura lor intră un schelet central musculo-conjunctiv şi prezintă o
faţă externă tegumentară şi o faţă internă mucoasă, separate de marginea liberă a buzei.
c.1. Faţa externă cutanată sau tegumentară este reprezentată printr-un tegument
subţire, aderent pe scheletul musculo-conjunctiv. În structura sa se găsesc glande sudoripare şi
fire de păr cu glande sebacee.
c.2. Faţa internă sau vestibulară este acoperită de muoasa bucală, respectiv de
mucoasa labială, care este constituită dintr-un epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat şi
un corion cu papile scurte şi groase, numeroase glande labiale sero-mucoase şi foarte rare
glande sebacee.
c.3. Marginea liberă sau marginea roşie reprezintă o zonă de tranziţie între tegument
şi mucoasa labială, fiind tapetată de un epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat, dublat de
un ţesut conjunctiv cu numeroase papile bogate în capilare, care dau culoarea roşie a buzelor.
În celulele epiteliului se găsesc numeroase genule de eleidină care îi conferă o anumită
tranaparenţă.

d. Obrajii
Prezintă acelaşi principiu structural ca şi buzele. Ei sunt constituiţi dintr-un schelet
conjunctivo-muscular reprezentat de muşchiul buccinator şi aponevroza lui. Acest muşchi este
acoperit pe faţa externă de piele, sub care se găseşte un ţesut conjunctiv adipos, iar pe faţa
internă de mucoasa jugală, care aderă de musculatura subjacentă fară interpunerea unei
submucoase. În mucoasa jugală se găsesc glande jugale, omoloage glandelor labiale, ele fiind
sero-mucoase. Glandele jugale, dispuse în vecinătatea canalului excretor al glandei parotide,
sunt predominant mucoase şi poartă denumirea de glande molare

2. Mucoasa bucală

Este o formaţiune conjunctivo-epitelială care căptuşeşte întrega cavitate bucală şi


îndeplineşte rol de resorbţie şi eliminare. Spre exterior se continuă cu pielea feţei şi posterior
cu mucoasa faringelui. Ea poartă diferite denumiri, după zonele pe care le acoperă, după cum
urmează:
- mucoasa labială sau mucoasa buzelor,
- mucoasa jugală sau a obrajilor,
- mucoasa gingivală sau a gingiilor,
- mucoasa palatină sau mucoasa palatului şi a vălului palatin,
- mucoasa planşeului gurii,
- mucoasa vestibulară.
Mucoasa bucală este de origine ecto-mezodermică. În mod normal are culoare roză,
este netedă, strălucitoare şi umedă, datorită secreţiei glandelor salivare. În unele regiuni
mucoasa bucală aderă intim la planurile subjacente osoase, musculare, aponevrotice, de unde
şi denumirea de mucoasă fixă. Aşa este mucoasa palatină în porţiunea anterioară, mucoasa
linguală şi parţial cea gingivală. În rest ea este mobilă datorită unui strat de ţesut conjunctiv
lax, care constituie submucoasa, aşa cum este mucoasa labială, vestibulară, partea posterioară
a mucoasei palatine şi mucoasa planşeului bucal.
Mucoasa bucală îşi are originea în ectoderm, care se invaginează în mezenchimul
subjacent, formând cavitatea bucală primitivă numită stomodeum. Stomodeumul este tapetat
de un epiteliu bistratificat. Toate structurile epiteliale ale mucoasei bucale şi cele anexate
acesteia se formează din acest ectoderm bistratificat.

Structura histologică a mucoasei bucale


Mucoasa bucală este constituită dintr-un epiteliu stratificat pavimentos nekeratinizat,
iar în unele porţiuni keratinizat, şi dintr-un corion. Zonele keratinizate ale epiteliului se găsesc
pe papilele filiforme aflate pe suprafaţa limbii, pe versantul extern al marginii gingivale şi pe
mucoasa palatului dur.
Epiteliul mucoasei este situat pe o membrană bazală care îl separă de corion şi prin
intermediul căreia se realizează, prin difuziune, nutriţia epiteliului. În alcătuirea epiteliului, de
obicei, intră 3 straturi, dar în zonele keratinizate intră 5 straturi: bazal, spinos, granular,
lucidum şi cornos. Aceste straturi prezintă acleaşi caracteristici structurale descrise deja la
structura tegumentului epidermal. În zonele cu epiteliu mai subţire există doar 3 straturi: bazal
sau regenerativ, spinos şi stratul superficial cornos.
Corionul prezintă formaţiuni conice numite papile, care pătrund spre epiteliu.
Numărul şi mărimea papilelor sunt diferite în diferitele zone ale mucoasei bucale. Zona
superficială a corionului, numit şi corion papilar, este alcătuită dintr-un ţesut conjunciv lax,
bogat în celule şi fibre conjunctive, vase şi infiltraţii limfoide. Zona profundă a corionul este
mai densă, bogată în fibre colagene, vase sanguine, limfatice şi nervi. Corionul mai conţine, în
număr mic, glande salivare de tip seros şi mixt.
Inervaţia mucoasei bucale
Este foarte bogată, cuprinzând ramuri senzitive pentru sensibilitatea termică, tactilă,
gustativă şi ramuri motoare care inervează glandele şi elementele vasculare. Terminaţiile
senzitive pot fi libere sau încapsulate sub formă de corpusculi senzitivi.
Submucoasa este prezentă numai în unele zone ale mucoasei, aşa cum sunt planşeul
bucal şi partea posterioară a palatului, spre faringe şi este constituită din ţesut conjunctiv lax.
Particularităţi ale mucoasei bucale
Mucoasa gingivală este de culoare roz-palidă, are sensibilitate mai redusă, este
imobilă, de consistenţă fermă, rezistentă şi, în condiţii normale, aderă la periostul crestei
alveolare.
Mucoasa palatină acoperă palatul dur şi vălul palatin. Este groasă în zona palatului
dur şi aderă intim la periost. Epiteliul mucoasei de pe faţa antero-inferioară a vălului palatin
este de tip bucal, iar pe faţa postero-superioară este de tip respirator.
Mucoasa jugală tapetează faţa internă a obrajilor, aderând direct la musculatură.
Epiteliul este gros, iar corionul profund conţine acini de glande salivare şi molare.
Mucoasa planşeului bucal este o mucoasă subţire şi transparentă încât permite
vizualizarea vaselor din corion. Ea tapetează regiunea sublinguală şi formează frâul medial al
limbii.

Funcţiile mucoasei bucale


Mucoasa bucală îndeplineşte două roluri mai importante: de resorbţie şi de eliminare.
Celulele epiteliului bucal sunt permeabile pentru toate substanţele hidro- şi liposolubile, dar
resorbţia depinde şi de durata contactului substanţelor cu mucoasa care, de obicei, fiind
scurtă, resorbţia are loc în proporţie mică. Substanţele care se resorb rapid sunt: alcoolul,
cocaina, nitroglicerina, barbituricele etc.. Funcţia de eliminare este efectuată prin glande şi
prin celulele fagocitare.
Frotiurile obţinute din epiteliul bucal, ce conţin în principal celule descuamate, pot
servi în citodiagnostic şi în precizarea diagnosticului unor boli genetice sau cromosomiale,
prin evidenţierea corpusculului Barr şi a corpusculului F. Corpusculul Barr, prin colorarea
frotiului cu albastru de metilen, apare în nucleul celulelor epiteliale sub formă semicirculară
sau triunghiulară, alipit cu baza de suprafaţa internă a membranei nucleare iar vârful sau
convexitatea corpusculului orientată către centrul nucleului. Corpusculul Barr reprezintă
cromatina sexuală corespunzătoare cromosomului X şi ea se determină cantitativ. În mod
normal este prezent în proporţie de 20% la femei şi doar până la 3% la bărbaţi. De asemenea,
la bărbaţi, tot pe frotiuri de mucoasă bucală, se pot identifica la microscopul cu fluorescenţă,
cu ajutorul unei coloraţii speciale cu quinachrină, un corpuscul intens fluorescent, numit
corpuscul F corespunzător cromosomului Y.

Modificări fiziologice şi patologice ale mucoasei bucale


S-a constatat că mucoasa bucală apare congestionată în timpul sarcinii şi în timpul
menstruaţiei. În unele boli generale ale organismului ca, de exemplu, în intoxicaţii
profesionale cu metale grele, afecţiuni hepatice sau renale, leucemii, boli endocrine şi altele,
apar modificări de culoare, procese de keratinizare, leziuni ulcerative localizate în diferite
zone ale mucoasei bucale.

3. Limba

Este un organ musculo-epitelial cu rol în procesul vorbirii, masticaţiei, în formarea


salivei, iar prin mugurii săi gustativi reprezintă sediul principal al simţului gustului. Limba
este alcătuită dintr-o porţiune liberă şi o bază sau rădăcină, prin care se fixează de scheletul
arcurilor mandibulei şi osului hioid, prezentând o faţă superioară şi una inferioară.

Structura histologică a limbii


Limba este formată dintr-un corp muscular şi un schelet conjunctiv, învelite de
mucoasa linguală.
Scheletul conjunctiv este reprezentat de septul lingual şi de fascia limbii, servind
inserţiei muşchilor.
Musculatura limbii este formată din fascicule de fibre musculare striate orientate
oblic, longitudinal şi transversal. Printre fasciculele musculare, în interstiţiul conjunctiv, se
găsesc glande acinoase de tip seros, mucos şi mixt.
Mucoasa linguală este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat şi din corion cu
vase, nervi, formaţiuni glandulare şi limfoide. Mucoasa este aderentă de scheletul musculo-
conjunctiv, neexistând submucoasă. Mucoasa feţei inferioare este netedă, subţire,
transparentă, în timp ce faţa superioară a limbii este adaptată triturării alimentelor, încât
mucoasa ei este îngroşată şi prezintă numeroase ridicături numite papile linguale, ce sunt
modificări adaptative ale mucoasei cu rol mecanic şi senzitiv. Fiecare papilă are un ax central
format din corion şi este acoperită de epiteliul lingual.
Papilele sunt de forme diferite şi sunt clasificate în 4 tipuri:
- papile filiforme,
- papile fungiforme,
- papile foliate,
- papile circumvalate sau caliciforme.

a. Papilele filiforme sunt formaţiuni conice, lungi şi subţiri, cu vârful adesea


ramificat. Sunt situate pe marginile limbii şi în prima treime a suprafeţei linguale. Pe vârful
lor celulele epiteliale se keratinizează chiar şi în condiţii normale, datorită masticaţiei, astfel
că aici limba are culoarea roşie. În condiţii patologice ca, de exemplu, în afecţiuni digestive
sau respiratorii, descuamarea nu se mai produce şi limba ia un aspect albicios numit limbă
saburală.
b. Papilele fungiforme sunt ridicături în formă de ciupercă, răspândite pe toată
suprafaţa limbii, mai ales către vârf, printre papilele filiforme, şi apar sub formă de mici
granule roşi. La nivelul lor se găsesc muguri gustativi, în special la animale, la om aceştia
fiind rudimentari.
c. Papilele foliate au forma unor creste situate paralel pe marginile limbii în
apropierea bazei acesteia. Conţin muguri gustativi, dar aceste papile sunt foarte rare la om.

d. Papilele circumvalate sau caliciforme sunt dispuse pe două linii divergente


formând V-ul lingual şi sunt de dimensiuni mai mari. De obicei sunt în număr de 9-12 şi
constituie principala zona gustativă a limbii. Sunt situate în profunzimea mucoasei, nu
proemină la suprafaţă şi prezintă câte o ridicătură centrală îconjurată de un şanţ în care
pătrunde saliva cu substanţe dizolvate. În epiteliul care delimitează şanţul circular se găsesc
mugurii gustativi.

Corpusculii sau mugurii gustativi


Reprezintă receptorii analizatorului gustativ, ei răspunzând la stimuli chimici.
Alimentele şi alte substanţe sunt dizolvate parţial în salivă, vin în contact cu aceşti
chemoreceptori şi produc senzaţia de gust.
Structura morfologică . Mugurele gustativ are o formă ovoidă şi dimensiuni de 80/40
µm. Este constituit din celule epiteliale alungite, extremităţile apicale ale acestor celule
converg spre un canal delimitat de celulele epiteliale ale mucoasei. Canalul gustativ se
deschide la suprafaţa epiteliului printr-un orificiu numit por gustativ.
În structura mugurelui gustativ se descriu 3 tipuri de celule:
- celule senzoriale gustative,
- celule de susţinere,
- celule bazale.
a. Celulele senzoriale sunt, de fapt, celule neuroepiteliale de tip pseudosenzorial,
aflate câte 4-20 în mijlocul fiecărui mugure gustativ. La polul apical au câte 3-7 prelungiri
filiforme umplute cu citoplasmă granulară. Aceste prelungiri, numite peri gustativi, se
concentrează în canalul gustativ, unde ajung substanţele dizolvate în salivă.
b. Celulele de susţinere au formă semilunară şi sunt situate periferic în mugure în
jurul celulelor senzoriale.
c. Celulele bazale sunt celule mici, situate pe membrana bazală şi au rol regenerativ
pentru celulele de susţinere.
Mugurele gustativ este înconjurat de o bogată reţea de fibre nervoase senzitive,
provenite din perechile VII, IX şi X de nervi cranieni, care formează plexuri sub formă de
coşuleţe în jurul mugurelui şi trimit prelungiri pentru celulele senzoriale.

4. Glandele salivare

Sunt reprezentate de totalitatea glandelor exocrine care îşi varsă produsul de secreţie
în cavitatea bucală, formând saliva.
Aceste glande sunt de două tipuri:
- glande salivare minore, formate din unul sau mai mulţi acini răspândiţi în
mucoasa bucală şi având un canal excretor scurt,
- glande salivare majore, care sunt bine structuralizate.

Glandele salivare majore


Îşi au originea în epiteliul bucal. Ele sunt reprezentate de cele 3 glande perechi:
parotida, submaxilara şi sublinguala.

Structura glandelor salivare majore

Sunt glande tubulo-acinoase constituite din:


- capsulă,
- stromă,
- parenchim.
Capsula este de natură conjunctivă, alcătuită din fibre de colagen şi de reticulină. De
pe faţa internă a capsulei se desprind septe care împart parenchimul în lobi şi lobuli. În
capsulă şi septe se găsesc vase şi nervi.
Stroma glandelor este formată din totalitatea traveelor conjunctive care formează
stroma perilobară şi perilobulară şi din reţeaua reticulinico-vasculară din jurul acinilor, care
reprezintă stroma periacinoasă.
Parenchimul glandelor salivare este alcătuit din acini secretori de tip seros, mucos,
seromucos şi sistemul canalelor excretoare.
Sistemul canalelor de excreţie este alcătuit din ducte sau canale intra- şi extralobulare.
Cele intralobulare sunt de calibru mic, situate în plin parenchim, continuă lumenul acinilor şi
sunt formate din epiteliu simplu turtit sau cubic.
Canalele extralobulare, interlobulare şi interlobare se formează prin fuziunea celor
intralobulare, sunt de calibru mai mare, sunt situate în stroma conjunctivă şi sunt delimitate de
un epiteliu cilindric simplu sau bistratificat.
Din confluarea canalelor mari interlobare ia naştere canalul colector principal care se
deschide la nivelul mucoasei bucale. Peretele acestor canale este constituit dintr-un strat fibro-
muscular şi un epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat, dublat de un ţesut conjunctivo-
vascular.

Particularităţi structurale ale glandelor salivare majore


a. Glanda parotidă este o glandă de tip seros. Saliva secretată este diluată, fluidă,
bogată în proteine dar lipsită de mucine. Din această glandă s-a extras o proteină biologic-
activă cu acţiune asupra calcifierii ţesuturilor dure şi, în special, a celor dentare. Canalul
excretor principal, numit canalul lui Stenon, se deschide în vestibul la nivelul celui de al
doilea molar superior.
b. Glanda submaxilară este de tip seromucos, formată din acini seroşi, mucoşi şi
micşti. Saliva secretată este semivâscoasă. Canalul principal excretor, canalul lui Wharton, se
deschide pe marginea frâului lingual.
c. Glanda sublinguală este situată pe planşeul gurii, sub mucoasa linguală. Este de tip
muco-seros, saliva elaborată fiind vâscoasă, bogată în mucină şi este eliminată prin unul sau
mai multe canale scurte.

5. Organul dentar sau odontonul

Este alcătuit din două componente:


- dintele, care cuprinde:
- pulpa dentară,
- dentina,
- smalţul,
- parodonţiul sau aparatul de susţinere şi fixare a dintelui la maxilar, compus
din:
- cement,
- periodont,
- osul alveolar,
- gingia.

5.1. Dintele

Dinţii sunt organe dure ale masticaţiei, cu ajutorul cărora sunt tăiate şi sfărâmate
alimentele solide, ei participând şi la fonaţie şi în determinarea fizionomiei. Sunt împlântaţi în
cavităţile alveolare ale celor două arcade dentare, prezentând, la om, forme şi funcţii diferite.
Dintele este constituit din 3 regiuni:
- coroană,
- rădăcină,
- colet sau gât.

Coroana dintelui este partea externă a dintelui, vizibilă în cavitatea bucală, ea


depăşind marginea alveolară.
Rădăcina dintelui este partea internă a dintelui, prin care el se articulează în
maxilare, fiind inclusă în alveola dentară. Are formă conică şi se termină la interior cu un vârf,
numit apex, ce prezintă un orificiu prin care pătrund vase şi nervi.
Gâtul sau coletul dintelui este porţiunea intermediară aflată între coroană şi rădăcină
şi marcată prin inserţia mucoasei gingivale pe dinte.
În zona centrală a coroanei şi a rădăcinii există o cavitate, numită cameră pulpară, care
la nivelul rădăcinilor se continuă cu canalele dentare, numite canale pulpare sau radiculare, ce
se deschid prin orificiile radiculare la nivelul apexului, permiţând comunicarea cu ţesuturile
moi adiacente.
Camera pulpară este delimitată de un ţesut dur atât la nivelul coroanei cât şi la nivelul
rădăcinii, ţesut numit dentină sau ivoriu. Dentina corespunzătoare coroanei este acoperită de
un ţesut şi mai dur, numit smalţ, care o izolează de mediul extern. Dentina corespunzătoare
rădăcinii este învelită de o substanţă numită cement sau ciment.

a. Pulpa dintelui
Este un ţesut conjunctiv bine vascularizat, de origine mezenchimală, care se dezvoltă
din papila mugurelui dentar. Se extinde în camera pulpară şi în canalele radiculare, iar la
nivelul apexului se continuă, prin orificiile radiculare, cu ţesutul conjunctiv periodontal. Din
punct de vedere topografic se împarte în 3 zone: pulpa coronară, radiculară şi apicală.
Structură
Pulpa dentară este alcătuită dintr-un ţesut conjunctiv tânăr, constituit din substanţă
fundamentală, celule şi fibre.
Substanţa fundamentală este hialină, transparentă, gelatinoasă şi este mai abundentă în
pulpa dintelui oamenilor tineri.
Fibrele pulpei dentare sunt reprezentate de fibre reticulinice, mai numeroase la adult şi
vârstinc, unde sunt înlocuite treptat cu fibre de colagen.
Celulele din structura pulpei dentare sunt reprezentate de fibroblaste, odontoblaste,
macrofage, celule mezenchimale şi celule sanguine migrate aici. Fibroblastele sunt cele mai
numeroase.

Odontoblastele
Sunt celule conjunctive specializate în formarea dentinei. Aspectul şi numărul lor
diferă în raport cu topografia, vârsta şi stadiul lor funcţional de secreţie.
Odontoblastele sunt celule relativ mari, cu un diametru de aproximativ 30 µm şi
prezintă numeroase prelungiri către dentină. Au nucleu cu 1-2 nucleoli, iar în citoplasmă,
reticulul endoplasmic este cel mai bine dezvoltat. Cu vârsta, în citoplasmă se acumulează
incluziuni lipidice. Fiecare celulă, la polul apical aflat spre dentină, emite câte o prelungire
filiformă, cu traiect sinuos, totalitatea lor numindu-se fibre Tomes. Aceste fibre pătrund în
dentină şi aici emit colaterale, din anastomozarea lor formându-se o reţea intradentinară.

b. Dentina sau ivoriul

Este un ţesut dur, puternic mineralizat, dispus în jurul cavităţii dintelui şi al canalelor
radiculare. Ea constituie un suport pentru smalţ şi cement.
Dentina este de origine mezenchimală, fiind primul ţesut dur care se formează în
decursul dezvoltării dintelui, ca rezultat al activităţii odontoblastelor. Culoarea alb-gălbuie a
dentinei este în funcţie de gradul de calcifiere al ei.
Structura microscopică a dentinei
Dentina este formată dintr-o matrice calcifiată şi un sistem de canalicule, numite
canalicule dentinare, care adăpostesc fibrele Tomes. Canaliculele dentinare au dispoziţie
radiară în masa dentinei. Există canalicule primare care se anastomozează prin canalicule
colaterale – secundare, alcătuind o vastă reţea canaliculară. Canaliculele dentinare primare au,
în general, un traiect în forma literei S.
Numărul canaliculelor dentinare este mai mare în dentina coronară şi ele au, în
general, un diametru de 2-7 µm. Variaţiile de număr şi calibru sunt în raport cu vârsta şi
stadiul dentinogenezei.
Substanţa intercanaliculară sau matricea dentinei este alcătuită dintr-o substanţă
fundamentală amorfă, bazofilă, cu o structură organică bogată în glicozaminoglicani şi
proteine, impregnată cu săruri minerale sub formă de cristale de hidroxiapatită şi un sistem de
fibre de colagen cu orientare diferită. Fibrele colagene sunt orientate diferit. Astfel, fibrele
provenite din pulpă, numite fibre Korff, au traiect spiralat şi sunt paralele cu fibrele Tomes, în
timp ce, fibrele Ebner au o dispoziţie concentrică, paralele cu suprafaţa dentinei şi
perpendiculare pe fibrele Tomes.
Complexul organic reprezentat de substanţa fundamentală şi de fibre constituie
predentina care, prin impregnare cu săruri minerale, se transformă treptat în dentină.
Componenta minerală a dentinei este reprezentată de microcristale de hidroxiapatită.
În unele cazuri patologice matricea dentinei poate prezenta modificări prin depunerea unor
cristale de dimensiuni foarte mari şi prin prezenţa unor fibre de colagen cu aspect granular.
Procesul de calcifiere a dentinei începe de la periferie spre centru, astfel că, în partea
pulpară a dentinei, rămâne o zonă de dentină nemineralizată, numită predentină sau dentinoid.
Mineralizarea cuprinde numai substanţa fundamentală, elementele fibrilare şi prelungirile
Tomes rămânând necalcifiate.

c. Smalţul sau adamantina

Se mai numeşte şi email şi este structura cu cea mai mare duritate din organism.
Smalţul înveleşte dentina coronară şi realizează schimburile cu mediul extern. Este o structură
acelulară, incoloră şi translucidă. Este de origine epitelială, la formarea lui participând celule
numite adamantoblaste.

5.2 Parodonţiul

Reprezintă totalitatea ţesuturilor de susţinere şi de legătură dintre dinte şi maxilar, care


asigură articularea dintelui la maxilar. Parodonţiul împreună cu dintele alcătuiesc o unitate
morfo-funcţională numită organ dentar sau odonton.
Parodonţiul este constituit din:
- cement sau ciment,
- desmodont sau periodont,
- os alveolar,
- gingia.
Osul alveolar

Se formează odată cu dezvoltarea dintelui, sub forma unor septe osoase, între mugurii
dentari. Treptat, osul alveolar este încorporat în corpul maxilarelor, încât, la adult, este în
continuitate cu osul maxilarelor. Alveolele ating dezvoltarea completă numai atunci când
erupţia dentară s-a terminat, deoarece dintele în erupţie antrenează dezvoltarea pereţilor
alveolari.
Structură
Osul alveolar constituie peretele alveolei dentare în care este inclusă, în mod normal,
rădăcina dintelui până în vecinătatea coletului. Osul alveolar are două feţe: faţa internă sau
alveolară şi faţa externă sau gingivală. Ele sunt formate din os compact şi sunt numite şi
compacta sau tăblia osoasă externă şi internă. Între cele două compacte, în unele regiuni, se
intercalează un os spongios, numit spongioasa alveolară, care este mai evidentă la premolari şi
molari.

Gingia

Reprezintă o modificare adaptativă a mucoasei bucale care acoperă osul alveolar şi


aderă de coletul dintelui, unde formează un inel cu rol de fixare a dintelui de osul maxilar.
Între dinţi, gingia se ridică sub forma unei papile, iar pe faţa vestibulară şi orală se termină la
nivelul limitei dintre smalţ şi cement. Raportul dinte – gingie se modifică pe parcursul
creşterii dintelui.
Mucoasa gingivală are 3 porţiuni:
- porţiunea aderentă de osul alveolar şi apoi de cement, numită gingia ataşată,
- marginea liberă a gingiei,
- papila interdentară.
Marginea liberă a gingiei prezintă 2 versanţi: versantul intern şi cel extern.
Mucoasa gingivală este de culoare roz-palid şi are o sensibilitate dureroasă mai
redusă, datorită lipsei unei submucoase bogate în vase şi nervi. Stratul epitelial superficial
prezintă un proces de keratinizare, fapt ce reduce transparenţa mucoasei. Mucoasa gingivală
nu are glande. Este imobilă, rezistentă şi are o consistenţă fermă, deoarece ea aderă intim de
periostul crestei alveolare.
Structură
Mucoasa gingivală este alcătuită din epiteliu pavimentos stratificat şi din corion.
Versantul extern al marginii libere are un epiteliu gros, keratinizat. Versantul intern are
un epiteliu mai subţire, nekeratinizat şi lipsit de papile.
Corionul are două zone:
- o zonă superficială, cu papile numeroase, constituită din ţesut conjunctiv lax,
- o zonă profundă, densă, cu ţesut fibros ligamentar, aici fiind ligamentele
gingivo-dentare şi cele interdentare.
În corion se mai găsesc macrofage, plasmocite, limfocite şi resturi epiteliale care, prin
calcifiere, formează perlele Serres. Pe versantul intern corionul este mai slab reprezentat.
II. CONDUCTUL FARINGO-ESOFAGIAN

1. Faringele

Este un conduc musculo-membranos alcătuit din 3 tunici:


- mucoasă,
- submucoasă,
- musculară.

a. Mucoasa este alcătuită din epiteliu şi corion. Epiteliul care căptuşeşte


rinofaringele este de tip respirator, pseudostratifcat cilindric ciliat, iar restul faringelui este
căptuşit cu un epiteliu de tip pavimentos stratificat nekeratinizat. Corionul este constituit din
ţesut conjunctiv lax şi prezintă, în porţiunea superficială, un infiltrat limfocitar sub formă de
foliculi limfoizi care participă la formarea amigdalelor palatine şi a amigdalelor faringiene.
b. Submucoasa este formată din ţesut conjunctiv fibros, constituindu-se ca o
aponevroză pe care se inseră muşchii faringelui.
c. Musculara faringelui este constituită din fibre musculare striate.

2. Esofagul

Este un organ tubular cu o lungime de 20-25 cm, situat între faringe şi stomac. El nu
are rol în procesul de digestie şi absorbţie ci asigură doar alunecarea bolului alimentar spre
stomac.
Esofagul este alcătuit din cele 4 tunici caracteristice organelor digestive:
- mucoasa,
- submucoasa,
- musculara,
- tunica externă sau adventiţia.

a. Mucoasa prezintă nişte pliuri longitudinale, astfel că, pe secţiune


transversală, lumenul esofagian apare stelat. Epiteliul mucoasei este de tip pavimentos
stratificat nekeratinizat. Corionul mucoasei este alcătuit din ţesut conjunctiv ce conţine fibre
de colagen şi fibre de reticulină şi rare infiltrate limfoide.Musculara mucoasei este subţire şi
prezintă fibre striate în treimea superioară şi fibre netede în zona mijlocie şi inferioară.

b. Submucoasa este constituită din ţesut conjunctiv dens, în care se găsesc


dispuse vase sanguine şi limfatice, plexul nervos Meissner şi glande acinoase mucoase.

c. Musculara este bine dezvoltată şi constituită din două straturi: un strat


intern circular şi altul extern longitudinal. Musculatura este formată din fibre musculare striate
în treimea superioară, fibre striat şi neted în treimea mijlocie şi numai din fibre musculare
netede în treimea inferioară. Între cele două straturi musculare se află dispus plexul Auerbach.
În zona terminală posterioară, la nivelul joncţiunii esofago-gastrice, stratul muscular
intern circular formează sfincterul numit cardia.

d. Tunica externă sau adventicea este alcătuită din ţesut conjunctiv lax
conţinând vase şi nervi.