Você está na página 1de 13

Aparatul Respirator

Aparatul respirator este format din două mari componente:


căile respiratorii, care sunt structuri tubulare ramificate care
distribuie aerul la nivelul plămânilor. Plămânii reprezintă a doua
mare componentă, formată din totalitatea structurilor implicate
în schimburile gazoase.

Căile respiratorii sunt extrapulmonare şi intrapulmonare.


Căile respiratorii extrapulmonare încep prin două cavităţi
nazale, cu un segment mai dilatat, numit vestibul nazal; la
nivelul mucoasei, epiteliul este stratificat pavimentos
cheratinizat (piele), care devine necheratinizat; corionul este
continuu cu pericondrul aripioarelor nazale şi septului nazal, în
zona anterioară, la nivelul dermului pielii, apar glande anexe şi
foliculi piloşi. Posterior vestibulului nazal, apar fosele nazale,
care se deschid posterior în rinofaringe; ele sunt tapetate de
epiteliu preudostratificat cilindric ciliat, epiteliu de tip respirator,
având corionul fixat pe cartilagiul/ osul, ce formează pereţii
foselor nazale.

Bătaia cililor acestui epiteliu, se face spre faringe


(înăuntru). În corion apar glande tubulo-acinoase ramificate
mixte sero-mucoase (glandele Bowmann). Corionul mai conţine
infiltraţii limfoide şi plexuri venoase care formează structuri de
tip erectil; dilatarea acestora prin edem, în infecţiile nazale,
produce senzaţia de obstruare din rinite. Vascularizaţia
abundentă, face posibilă sângerările frecvente, de la nivelul
foselor nazale, numite epistaxis.

În porţiunea mediană a foselor nazale, la nivelul zonelor


laterale şi superioare, apare pata galbenă a foselor nazale;
aceasta este mucoasa olfactivă formată din epiteliu
pseudostratificat, cu 3 tipuri de celule:

1
1. Neuroni bipolari, celule senzoriale, fuziforme, situate
pe m.b., cu nucleu central; acesta este unicul caz din organism,
în care un neuron vine în contact direct cu mediul extern.
Dendrita acestor neuroni este modificată, formează vezicula
olfactivă; axonii neuronilor străbat m.b., formând nervul
olfactiv. Vezicula olfactivă prezintă 5-15 cili cu motilitate
redusă, majoritatea orientaţi paralel cu suprafaţa mucoasei.
Aceşti cili plutesc în secreţia mucoasă şi seroasă a glandelor
Bowmann, din corion şi a celulelor caliciforme.

2. Celule de susţinere, cu microvili la polul apical; polul


bazal este situat pe m.b.; nucleul acestor celule este situat spre
polul apical. Celulele sintetizează un pigment galben, care
conţine aldehida vitaminei A (retinal) fiind asemănător
pigmentului vizual retinian şi β-carotenului. Acesta se elimină în
secreţia locală a mucoasei, favorizând activitatea receptoare a
celulelor senzoriale.

3. Celule bazale, celule mici, de regenerare, pentru


celulele de susţinere. Mucoasa olfactivă nu percepe mirosuri
fundamentale, ci o gamă foarte largă de substanţe odorante.
Substanţele odorante au o componentă volatilă, care se solvă în
secreţia locală şi este recunoscută de receptorii celulelor
senzoriale. Nu se ştie dacă cilii receptori/ neuronii sunt
specializaţi în recunoaşterea diferitelor mirosuri. La om
mucoasa olfactivă este redusă. La alte specii, mirosul serveşte la
orientarea în spaţiu, recunoaşterea altor specii, a sexului opus
etc.

Laringele

Conţine 2 perechi de pliuri ale mucoasei: superior apar


falsele corzi vocale, inferior - adevăratele corzi vocale. În partea
superioară epiglota, ca un capac mobil, închide deschiderea
laringelui, împiedicând pătrunderea bolului alimentar, în căile
respiratorii. Mucoasa este formată din epiteliu de tip respirator,

2
cu mai puţine glande în corion şi fibre elastice, în număr mare.
La nivelul corzilor vocale adevărate, epiteliul este pavimentos
stratificat necheratinizat; corionul este fibros, dens, asigură
proprietatea de rezonanţă şi vibratorie, a laringelui. Corzile
vocale adevărate sunt principalele structuri implicate în fonaţie.
Tunica medie a traheei este heterogenă; conţine cartilagii
hialine: cricoidianul, tiroidianul, parţial - aritenoidele; cartilagii
elastice - corniculatele, cuneiformele; capsule articulare,
ligamente, membrane. La nivelul laringelui, musculatura striată
formează muşchii proprii ai laringelui. La exterior, laringele
prezintă o adventice, formată din ţesut conjunctiv lax, care
permite anumite mişcări ale organului.

1. Traheea

Traheea şi bronhiile primare dreaptă şi stângă, au aceeaşi


structură. Bronhiile primare reprezintă ultima porţiune a căilor
respiratorii extrapulmonare. Traheea continuă laringele, este un
tub semirigid, parţial flexibil, de 10-12 cm lungime şi diametru
de 2 cm. Traheea prezintă 3 tunici - mucoasă, formată din
epiteliu şi corion; tunica medie este fibro-musculo-
cartilaginoasă; adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax,
care se continuă cu ţesutul conjunctiv din adventicea esofagiană.

Epiteliul traheii este epiteliu respirator - pseudostratificat


cilindric, ciliat; bătăile cililor sunt orientate spre faringe, spre
exterior. Epiteliul conţine mai multe tipuri celulare:

1. Celule ciliate; sunt cele mai numeroase.


2. Celulele caliciforme, se dezvoltă după naştere, ca o
consecinţă a stimulării, prin particulele străine din aerul
inspirat. Numărul lor variază, în funcţie de poluarea
aerului (cantitatea de mucus deversată este proporţională
cu gradul impurificării aerului inspirat).

3
3. Celule de regenerare; mici, bazale, din care se
dezvoltă celulele prismatice înalte cu microvili, sau celule
cu margine în perie:

Tip I - celule bogate în mitocondrii; polul lor bazal vine în


raport direct cu terminaţii axonale senzoriale; acestea sunt celule
chemoreceptor, ele pot forma mici insule receptoare
intraepiteliale.
Tip II - aceste celule au corpusculi bazali, spre polul
apical; sunt viitoare celule ciliate; microtubulii de tubulină,
crescând, vor pătrunde în microvili. O celulă ciliată are
aproximativ 300 cili.

4. Celulele endocrine sunt celule mici, granuloase, care


fac parte din S.N.E.D; în m.e. s-a observat că aceste celule
nu ajung cu polul apical în lumen; secretă mai ales
serotonină, enkefaline, endorfine, histamină. Celulele
endocrine sunt în număr foarte mare la naştere, scad
progresiv ulterior; aceste celule endocrine au la naştere,
rolul de a asigura un flux sanguin mărit spre plămâni
(având în vedere că, în viaţa embrionară, mica circulaţie
este foarte redusă).

Corionul traheal este format din ţesut conjunctiv, cu


numeroase fibre elastice, fibroblaşti, fibrociţi; ţesutul limfatic
apare sub formă de infiltraţii limfatice şi foliculi limfatici (ţesut
limfatic ataşat căilor respiratorii). În corionul traheal se găsesc
glande acinoase sero-mucoase cu secreţie reflexă; stimulii,
reprezentaţi de calitatea aerului inspirat, sunt recepţionaţi de
celulele cu margine în perie tip I. S.N. vegetativ, în funcţie de
calitatea aerului inspirat, va stimula secreţia predominent
mucoasă sau seroasă, a glandelor.

Tunica medie a traheii este fibro-musculo-cartilaginoasă,


formată din ţesut conjunctiv dens, ţesut cartilaginos şi ţesut
muscular neted. Ţesutul cartilaginos este organizat sub forma a

4
18-20 inele din cartilagiu hialin, incomplete posterior, cu formă
de potcoavă, cu deschidere spre esofag. Pericondrul este
continuu, menţinând inelele traheale în contiguitate.
În zona posterioară, unde inelele sunt incomplete, apare o
zonă de corion profund / submucoasă, care conţine glande
acinoase sero-mucoase. Fibre musculare netede, dispuse
orizontal / transversal, între capetele inelelor traheale, formează
muşchiul traheal.

Bronhiile primare, au structura identică cu a traheii, doar


cartilagiul hialin formează un inel cartilaginos complet.
Arborele bronhic suferă o ramificare treptată, în bronhii şi
bronhiole; toate structurile epiteliale din pulmon, au origine
endodermică. La nivelul arborelui bronhic au fost identificate
până la 24 trepte de ramificare. Bronhiile primare se divid în
bronhii lobare, 3 pentru pulmonul drept şi 2 pentru pulmonul
stâng. Din bronhiile lobare rezultă bronhii segmentare, care
aerează un segment pulmonar (segmentele pulmonare sunt
vizibile la embrion, unde sunt delimitate prin ţesut conjunctiv).
Segmentul pulmonar este format din lobuli pulmonari; un lobul
pulmonar este o arie pulmonară de 2 - 4 cm3 (delimitat de ţesut
conjunctiv, în viaţa embrionară). Totalitatea căilor respiratorii
din afara lobulului pulmonar, se numesc bronhii. Căile
respiratorii din interiorul lobulului pulmonar, se numesc
bronhiole; acestea au un diametru de maxim 1 mm.

Căile respiratorii sunt foarte ramificate, realizând o


suprafaţă foarte mare de contact cu aerul inspirat. Căile
respiratorii scad viteza aerului inspirat, treptat; realizează o
distribuţie uniformă a aerului în pulmon (teritoriul schimburilor
gazoase). Contactul crescut cu aerul, favorizează reţinerea
impurităţilor, creşte eficienţa apărării muco-ciliare.
Vascularizaţia abundentă a căilor respiratorii creşte temperatura
aerului inspirat (îl încălzeşte). Prin secreţiile proprii, la nivelul
căilor respiratorii, se realizează umidifierea aerului inspirat.
Putem conchide că, în totalitate, căile respiratorii reprezintă un

5
aparat de condiţionare al aerului inspirat, care va ajunge la
plămâni. Ţesutul limfatic ataşat căilor respiratorii asigură
apărarea imună locală (în special prin Ig A secretorie, dar şi prin
Ig M, A şi G, transvazate din ser).

2. Bronhiile

Bronhiile au o structură asemănătoare cu a traheii, fiind formate


din 3 tunici: mucoasă, medie, adventice. Mucoasa este identică
cu a traheii, în bronhiile mari; pe măsura scăderii calibrului, a
bifurcării succesive a bronhiilor, scade numărul de celule
caliciforme; ulterior celulele de regenerare devin mai rare şi
epiteliul devine, treptat, epiteliu simplu prismatic ciliat. În
corion se observă: scăderea numărului de glande, scăderea
numărului de infiltraţii limfoide. Tunica medie a bronhiilor, nu
mai conţine inele cartilaginoase ci plăci (piese) cartilaginoase
conectate între ele prin ţesut fibros. La început (în bronhiile mai
mari), plăcile cartilaginoase sunt mai mari, apoi mărimea lor
scade progresiv. Fibre musculare netede, asamblează plăcile de
cartilagiu; fibrele musculare netede sunt dispuse sub formă
spiralată - apar 2 spirale, orientate în cele 2 direcţii, ca un dublu
helix.

Bronhiile mai mari au spirale mai laxe; pe măsura scăderii


calibrului, apar spirale mai strânse, care formează o pătură
musculară circulară continuă. În m.o., mucoasa bronhiilor are
pliuri longitudinale, care dau în secţiune transversală a
lumenului bronhic, un aspect stelat (efect al rigidităţii cadaverice
/ rigor mortis, care afectează şi musculatura netedă, nu numai
cea striată). Bronhia segmentară care aerează un segment
pulmonar, are mucoasa foarte asemănătoare cu cea traheală; pe
măsura scăderii calibrului, scad numărul de celule caliciforme,
numărul de infiltraţii limfoide şi numărul de glande din corion;
tunica medie conţine plăci, sau insule de cartilagiu, asamblate
prin fibre musculare netede.

6
Atunci când pătrunde în lobulul pulmonar, devine
bronhiolă intralobulară (care aerează un lobul pulmonar);
mucoasa bronhiolei intralobulare are epiteliul simplu prismatic
ciliat, fără celule caliciforme; în locul acestora apar celulele
Clara, cubico-prismatice, cu microvili la polul lor apical.
Celulele Clara au nucleii în treimea bazală, la polul apical
prezintă granule secretorii; secreţia lor este asemănătoare
surfactantului alveolar, menţin umectarea mucoasei (înlocuiesc
celulele caliciforme).

Tunica medie a bronhiolei intralobulare este formată


exclusiv din fibre musculare netede, care formează un strat
continuu, circular (de fapt 2 spirale de fibre musculare netede,
strânse); acest muşchi bronhiolar este foarte activ, poate
prezenta mari variaţii de calibru. Adventicea este formată din
ţesut conjunctiv, care se află în continuitate cu pereţii alveolari
din lobul; prin inspir şi expir, alveolele exercită tracţiune pe
pereţii bronhiolei, şi îi menţin lumenul deschis.

Dintr-o bronhiolă intralobulară iau naştere 3-4 bronhiole


terminale. Bronhiolele terminale sunt diferite de bronhiola
intralobulară prin epiteliul cubic ciliat al mucoasei (epiteliul
scade în înălţime) şi numărul crescut de celule Clara.
Bronhiolele terminale se ramifică fiecare, în 2-3 bronhiole
respiratorii. Pe peretele acestor bronhiole, se deschid alveole
pulmonare (bronhiola respiratorie este numită şi segment
intermediar). Bronhiolele respiratorii se deschid în canalele
alveolare şi sacii alveolari.

3. Unităţi morfo-funcţionale ale pulmonului

Lobulii pulmonari au aspect de trunchi de piramidă, în care


pătrunde o bronhiolă intralobulară (reprezintă o masă de ţesut
pulmonar, orientată cu baza spre pleură şi vârful spre hil).

7
Teritoriul aerat de o bronhiolă terminală cu ramificaţiile
sale - 2-3 bronhiole respiratorii, reprezintă acinul pulmonar.
Teritoriul aerat de o bronhiolă respiratorie reprezintă unitul
pulmonar. Un lobul este format din câţiva acini, fiecare acin este
format din câteva unite. O bronhiolă respiratorie se bifurcă în
câteva canale (ducte) alveolare. Pe secţiune, bronhiola
respiratorie (segmentul intermediar) apare formată din spaţii în
care proemină nişte creste; este un canal tapetat de epiteliu
simplu cubic, care devine treptat pavimentos. Peretele bronhiolei
respiratorii, mai conţine ţesut conjunctiv cu câteva fibre
musculare netede; peretele acestui segment este perforat, ca o
sită. Bronhiola respiratorie se continuă direct cu alveolele
pulmonare. Mai multe alveole pulmonare formează un sac
alveolar.

4. Alveolele pulmonare

Alveolele pulmonare sunt spaţii delimitate de septuri ce


separă mici cavităţi, având un aspect ca de fagure. Septul
interalveolar este comun, cel puţin pentru două alveole
pulmonare. Septul interalveolar este format din 3 tipuri de
structuri:

1. schelet conjunctiv - format din fibre de reticulină,


fibre elastice, o cantitate redusă de substanţă fundamentală;
fibroblaşti; macrofage.

2. bogată reţea capilară, reprezentând ultimele


ramificaţii ale arterei pulmonare, care transportă sângele
neoxigenat, spre spaţiile alveolare.

3. componentă epitelială, formată din celule de origine


endodermică - pneumocite (alveocite).

8
Figura 12 - Structura alveolei pulmonare

Fibrele reticulare sunt dispuse, la nivelul deschiderii unei


alveole, circular, formând fibre cervicale (ale gâtului). În
totalitate fibrele conjunctive, se dispun ca meridianele şi ca
paralele unui glob pământesc. Fibrele reticulare împiedică
distensia exagerată a alveolelor; ruptura lor apare în emfizemul
pulmonar. Fibrele elastice se află în stare de semitensiune, având
tendinţa de a micşora spaţiul alveolar.

Macrofagele provin din monocite (fac parte din sistemul


fagocitelor mononucleate al organismului); rămân 40-50 zile în
septul alveolar, după care trec în lumenul alveolei, unde apar
ataşate pe epiteliu, apoi devin libere în alveole. Macrofagele se
elimină cu aerul expirat, împreună cu impurităţile (aproximativ
1 milion de macrofage sunt eliminate, în 24 ore).

Capilarele de tip continuu, formează o reţea foarte


anastomozată şi foarte bogată. Pneumocitele sunt dispuse
pe o m. b. continuă:

1. pneumocitele de ordinul I (membranoase)


reprezintă peste 90% din celulele epiteliale.
2. pneumocite de ordinul II (granuloase).

9
3. pneumocite de ordinul III.

1. Pneumocitele membranoase sunt ultraaplatizate; în


m.o., ele apar abia vizibile, ca un văl citoplasmatic foarte
fin, cu nucleu central foarte plat; în jurul nucleului sunt
concentrate şi organitele celulare; restul celulei apare, sub
forma unui văl citoplasmatic, delimitat de membrana
celulară. Stabilesc joncţiuni cu alte pneumocite I; acoperă
90% din suprafaţa alveolelor. În m.e., pneumocitele
membranoase au în citoplasmă, un număr mare de vezicule
de micropinocitoză.

2. Pneumocitele granuloase acoperă aproximativ 10%


din suprafaţa alveolară; sunt celule aproximativ cubice, cu
microvili la polul apical, dispersate printre pneumocitele
membranoase, cu care stabilesc joncţiuni. La polul apical,
în m.o., au granule de secreţie osmiofile (colorate în negru
cu tetraoxid de osmiu). În m.e., granulele sunt structuri
circulare, învelite cu membrane, cu conţinut lamelar,
format dintr-o alternanţă de lamele electronodense şi
electronotransparente; granulele sunt formate din
fosfolipide în cantitate mare, glicoproteine şi glicolipide, în
cantitate mai mică. Aceste granule au o structură foarte
asemănătoare cu structura mielinei. Eliminat prin
exocitoză, acest material se depune pe toată suprafaţa
alveolară. La m.e., formează un strat bimolecular lamelar.
Aceste celule sunt şi celule de regenerare pentru epiteliul
alveolar; din ele, prin diferenţiere, rezultă atât pneumocite
I, cât şi pneumocite II.

3. Pneumocitele de ordinul III sunt corespondentul


celulelor cu microvili din căile respiratorii, sunt celule
chemoreceptor; celule cubice, care reprezintă maximum 5
% din populaţia pneumocitelor.

10
În multe zone, membrana bazală a capilarelor, fuzionează
cu membrana bazală a pneumocitelor membranoase, formând o
membrană bazală unică, care reprezintă sectorul schimburilor
gazoase. În unele zone, între cele două membrane bazale se
interpun substanţa fundamentală şi fibrele ţesutului conjunctiv.
Au loc permanent schimburi intermoleculare de apă, mici
molecule din capilar trec în spaţiul alveolar. Presiunea
hidrostatică din pulmon este mult scăzută, faţă de cea din
circulaţia generală, astfel încât se absoarbe tot lichidul care
extravazează; orice exces este preluat de vasele limfatice.

Suprafaţa tuturor celulelor epiteliale alveolare este


acoperită de un strat monomolecular de apă; în interiorul
alveolelor cele 2 straturi monomoleculare de apă (de pe 2 pereţi
opuşi) - din cauza tensiunii superficiale, se pot apropia şi alipi.
Acest fenomen nu are loc, datorită surfactantului alveolar,
secretat de pneumocitele de ordinul II, care are proprietăţi
tensioactive, anulează forţele de tensiune superficială ale apei şi
împiedică alipirea pereţilor alveolari. Secreţia surfactantului
apare târziu în viaţa embrionului, sub acţiunea hormonilor
glucocorticoizi; nou născutul primeşte de la mamă hormoni
glucocorticoizi. Nou născuţii prematuri au frecvent, o cantitate
insuficientă de surfactant, ceea ce poate provoca detresă
respiratorie (alipirea pereţilor alveolari). Această afecţiune este
greu de tratat, poate determina sfârşitul letal; prevenirea ei se
face prin administrarea de corticosteroizi, la mamă, în iminenţa
de naştere prematură. Plămânul devine matur (este complet
dezvoltat), la vârsta de 8 ani. Totalitatea schimburilor negazoase
din pulmon, au loc în zona în care membranele bazale nu sunt
alipite.

Bariera aer - sânge este formată din:


- surfactantul alveolar;
- pelicula hidrică de pe suprafaţa alveolelor;
- citoplasma pneumocitelor I;

11
- membrane bazală comună pneumocit - capilar; -
citoplasma endoteliului capilar.

Macrofagele, iniţial alipite de pneumocite, se desprind şi


cad în alveole; ele reprezintă ultimele elemente de apărare
locală, prin marea lor capacitate de fagocitoză. În pulmon,
macrofagele sunt adaptate metabolismului aerob; apar încărcate
cu pulberi, pe care le-au fagocitat, de aceea au fost numite
"celule cu praf". În insuficienţa cardiacă, din cauza încetinirii
circulaţiei pulmonare, hematiile trec în alveole, unde sunt
fagocitate de macrofage. Macrofagele apar, în acest caz,
încărcate cu hemosiderină, fiind numite celule cardiace. Şi în
pulmon, ele îşi exercită funcţia de celule prezentatoare de
antigen.

Circulaţia pulmonară este dublă, nutritivă şi funcţională.


Circulaţia nutritivă este reprezentată de arterele bronşice,
care merg paralel cu căile respiratorii şi dau capilare
nutritive pentru peretele căilor respiratorii. Circulaţia
funcţională este reprezentată de artera pulmonară, care
aduce la plămân sânge venos; artera pulmonară se ramifică
în adventicea căilor respiratorii. Intră în lobul, încât o
bronhiolă va avea în ţesutul peribronşiolar şi o arteriolă cu
sânge arterial şi una cu sânge venos. În final, din artera
pulmonară rezultă capilare, în septurile interalveolare,
unde se va realiza oxigenarea sângelui venos.

Venele pulmonare, în segmentele lor iniţiale merg


periferic, spre septurile interlobulare; în aria extralobulară şi
ramurile venelor pulmonare se ataşează căilor respiratorii.
Vasele limfatice, se întorc prin periferie, la ganglionii
mediastinali parahilari. Vasele limfatice din peretele căilor
respiratorii intrapulmonare formează o a II-a circulaţie limfatică,
care drenează pe septurile conjunctive interlobulare şi
intersegmentare. Inervaţia plămânului este exclusiv vasomotorie

12
şi chemoreceptoare. Septul interalveolar nu conţine terminaţii
nervoase.

5. Funcţiile pulmonului

Principala funcţie a pulmonului este realizarea hematozei,


la nivelul alveolelor, datorită diferenţei de presiune parţială a
oxigenului şi bioxidului de carbon. Oxigenul intră în circulaţie,
ca atare, cu aerul inspirat şi este preluat de hemoglobina din
hematii. Bioxidul de carbon circulă sub formă solubilă prin
plasmă (hematiile şi endoteliul vascular sunt bogate în anhidrază
carbonică, care asigură disocierea şi difuziunea CO2). Orice
obstacol, la nivelul barierei aer - sânge, determină un grad
oarecare de hipoxie.

Funcţii nerespiratorii ale plămânului

1. Secreţie de MAO (monoaminooxidază); plămânul


fiind un sediu important, în catabolismul catecolaminelor.
2. Heparina produsă de mastocitele pulmonare,
intervine în reglarea lipemiei sanguine.
3. Capilarele pulmonare sunt bogate în enzimă de
conversie, dipeptidil peptidază, care taie 2 aminoacizi din
angiotensina I, formând angiotensina II, cea mai puternică
substanţă vasoactivă naturală.
4. Ţesutul limfatic ataşat căilor respiratorii are rol atât
în apărarea imună: locală, cât şi generală (şi la nivelul
căilor respiratorii, se produce IgA secretorie).
5. S.N.E.D. local pulmonar, sintetizează substanţe cu
acţiune hormonală locală şi la distanţă (mai ales -
calcitonină, serotonină, bombezină etc).

13