Conspect de reper

Tema: Antropologia filosofică

1. Atunci când vorbim de antropologie şi filosofie există adesea confuzii în ceea ce priveşte
terminologia. Toate disciplinele au dezvoltat o antropologie pe baza cercetării lor. Putem astăzi
vorbi despre o antropologie în jurisprudenţă, psihologie, sociologie, artă, medicină. De asemenea
tema omului ca preocupare are o istorie foarte veche, în ciuda apariţiei mai târzii a termenului de
antropologie.Numele disicplinei provine din îmbinarea a doi termini greceşti antropos şi
logos.Cuvintele antropos şi antropologos le întâlnim la Aristotel.Antropos-este numele pentru cel
ce ştie să cerceteze bine şi să compare bine.Antropologos înseamnă discurs vorbit sau scris
despre antropos, despre om.
Antropologia este definită ca ştiinţă a diversităţii cultural şi sociale, şi într-o manieră mai
general ca “ştiinţă a omului în societate”.În acest sens general antropologia este definită ca ştiinţă
a omului în mediul său.În accepţiunea actual, antropologia defineşte un ansamblu de discipline
care vizeză cunoaşterea globală a omului, cuprinzând subiectul în toată întinderea sa istorică şi
geografică, aspirând la o cunoaştere aplicabilă ansamblului dezvoltării umane.Cu acest sens
antropologia cuprinde: antropologia cultural, antropologia istorică, antropologia juridică,
antropologia politică etc.
-1-Prima caracteristică a cercetărilor antropologice asupra fiinţei umane, în raport cu alte tipuri
de cercetări, antropologia îşi propune să cunoască omul în întregul său, în cadrul său de referinţă,
în contextual lui de viaţă, pornind de la faptele conduitele, de la mediul său existenţial.
-2-O a doua caracteristică a cerectărilor antropologice în strţnsă legătură cu prima, este interesul
pentru datele esenţiale, fundamentale ale vieţii umane, în orice margine de spaşiu şi timp, date
fără d ecare umanul nu poate fi conceput, în accord cu ceea ce ştim despre noi înşine în present.
În concepţia lui Claud Levi-Strauss, antropolog francez antropologia este studiul structurilor de
adîncime ,ascunse , autenticul omului vechi şi modern din orice cultură şi civilizaţie.
Antropologia se constituie ca o disciplină de sinteză în ansamblul studiilor asupra omului, în
secolul al XX-lea , în jurul anilor 1920, fondatorul antropologiei filosofice este filosoful german
I. Kant, prin lucrarea Antropologia din perspectiva practică.Antropologia filosofică se apleacă
asupra problemelor omului, integrându-l pe acesta în existenţă.Esenţa a ceea ce este omul nu
poate fi sesizată decât în baza a ceea ce a realizat şi a modului în care s-a manifestat omul în
existenţa sa istorică, temporară.
Categoriile antropologiei filosofice
Omul-ca fiinţă socială nu este numai individ, ci şi persoană,Ca persoană el se defineşte printr-un
număr mai mare de note.Considerat ca individ omul este o abstracţie foarte săracă în
determinări.Individul „unic ” aşa cum s-a observat seamănă cu toţi ceilalţi, este eşantion de
umanitate.
Esenţa umană-concept elaborat în cadrul filosofiei, se caracterizează printr-un „nucleu originar”
, sau ceea ce este autentic în om.Acest nucelu autentic astăzi îl găsim în diferite caracteristici ale
omului: homo faber(omul care-şi construieşzte singur uneltele), homo cogitans(omul care
judecă)etc.
Existenţa umană- Faptul de a exista, de a fi real; categorie filozofică care se referă la natură,
materie, la tot ceea ce există independent de conștiință, de gândire. Viață considerată în durata și
conținutul ei.Prezenţa efectivă în lume

1
Condiţie sau situaţie umană-ne indică faptul că omul nu este singur cu sine.Conceptul de
situaţie înrădăcinează omul în nevoie şi nădejdele sale, în dorinţa de bunuri ale vieţii, dar şi în
valorile pe care i le poate asigura cultura.
Natura umană-acest concept îşi caută identitatea începând din epoca modernă, în mod deosebit
în ştiinţă. În filosofie ea este înţeleasă ca „identitate specifică”, uneori drept fire, alteori drept
esenţă a omului.Totodată conceptul dat exprimă un ansamblu de capacităţi durabile şi
invariabile, prin caracteristicile lor esenţiale în cadrul adaptării omului la diferite medii.
Personalitate- reprezintă totalitatea valorilor, scopurilor, trăirilor și efectelor pe care le
provoacă în ansamblu, atît fizicul cît și intelectualul. Personalitatea face parte din conștient,
alăturîndu-se curentului de existențialism, în cadrul căruia ființa umană învață și face concluzii
în urma experienței personale, adică o experiență calitativă.
3.Omul este studiat de mai multe ştiinţe (biologia, psihologia, fiziologia, medicina, pedagogia,
sociologia şi filosofia). Ştiinţile concrete studiază o latură, un aspect a omului, filosofia formează
o concepţie integrală, generalizatoare despre om, ea formează acel model teoretic ce are o
importantă metodologică în studierea omului. Omul constituie o problemă multilaterală, destul
de complicată şi nu poate să nu fie obiectul de studiu a filosofiei.
Problema fundamentală a filosofiei o reprezintă omul.Socrate cel care a „coborât filosofia din cer
pe pământ şi a adus-o în căminele noastre”(Cicero), a centrat întreaga viziune filosofică pe
îndemnul „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, demonstrând că, aşa cum omul se defineşte prin suflet ,
tot astfel şi esenţa întregii lumi constă dintr-un suflet cosmic, universal. Pascal caracterizează
Universul ca o lume mută, inconştientă în opoziţie cu omul..Filoosfii antici au definit omul prin
suflet, iar sufletul prin raţiune.Filosofii medievali au înţeles omul în manieră religioasă , ca fiinţă
duală alcătuiă din trup şi suflet , bazânu-se pe idee că sufletul omului este nemuritor.Filosofii
moerni seapără raţiunea de credinţă, priectând imaginea unui om în esenţa sa raţional.Pentru
Descartes omul este „lucrul care gândeşte”.Sarte filosof contemporan consideră că omul nu este
ci devine.Omul mai întâi există , se iveşte şi apoi capătă trăsături stabile difinitorii, prin propria
sa libertate.H.Bergson defineşte omul ca homo faber , omul deţine capacitatea invenţiei .
Omul este o fiinţă socială.Concepţiiule sociologiste consideră că omul se defineşte prin atributul
sociabilităţii iar con-cepţiile contractualiste consideră că omul a trăit în stare de natură, dobânditi
sociabilitate la un moment dat al existenţei sale istorice ca urmare a închierii unui pact conştient
cu semenii săi.Aristotel consideră că omul este fiinţă socială, fiind dotat cu grai articulat şi stări
morale.Rousseau expune două tipuri de oameni: omul natural, social.Omul natural este înzestrat
cu dragoste de sine şi milă, şi pierde treptat aceste atribute devenind un om social.”Omul de la
natură eset bun dar societatea l-a corupt”.Omul este o fiinţă spirituală şi morală.Prin respectul
faţă de orice persoană, omul respectă legea morală.”Omul este totdeauna şi în acelaşi timp scop,
niciodată numai mijloc”. Kant se deosebeşte de predecesorii săi prin faptul că, în timp ce aceştia
teoretizează relaţia om-societate ca raport înainte de toate politic, el mută acest raport în sfera
relaţiilor morale, operând distincţia om-mijloc.
4. Libertatea este un concept filosofic, a cărui semnificație ar putea fi rezumată prin sintagma
"lipsa constrângerilor". Conceptul de libertate a avut de-a lungul istoriei utilizări multiple (uneori
contradictorii). Pentru o înțelegere corectă a semnificației acestui concept este nevoie să se
cunoască contextul (filosofic) în care a fost folosit.
O primă interpretare este cea în care apare LIBERTATEA – SPONTANEITATE .Ea este
prezentă la gânditorii care identifică libertatea în actele unice, irepetabile, izvorâte din impulsuri
vitale sau emoţionale, sustrase constrângerilor exterioare şi inanolizabile raţional. Este libertatea
2
– capriciu, libertatea bun – plac, sau mai precis, acea ,, liberte – jaillissement’’ (libertate-
ţâşnitură) exaltată de Bergson în cap.III din „ Essai sur les donnees immediates de la concience
“.Libertatea este considerată ca ,, un dat imediat al conştiinţei “, ca facultatea inerentă a omului
de a se raporta sintetic şi spontan la actele pe care le îndeplineşte, dând curs pulsaţiilor şi
Putem spune că această concepţie, a unei libertăţi – spontaneitate , caută libertatea exact la polul
opus ei.
Trecând de acest prag, întâlnim o a doua modalitate de interpretare : LIBERTATEA -
INDIFERENTA –. O întâlnim anticipată de stoici, reluată ân formula lui Duns Scott: ,, liberum
arbitrum indifferentiae”.Libertatea este definită deci, din această perspectivă, ca facultatea de a
decide fără a fi determinat de nici un mobil sau motiv. Ea presupune deci un act voluntar de
dominare a impulsurilor şi a pasiunilor, eliberarea de prejudecăţi şi iluzii, de orice solicitări
constrângătoare asupra eului, care putea să privilegieze un mobil de acţiune, faţă de altul. A fi
liber ar însemna deci, pentru partizanii „indiferenţei”, a acţiona în afara oricărei raţiuni cu privire
la conţinutul actului care urmează a fi realizat, a avea puterea de a dobândi independenţă, în
raport cu orice mobiluri şi implicit, în raport cu orice ordine a cauzelor, a fi mereu tu însuţi.

O a treia interpretare ne situează cu un pas mai departe în itinerariul pe care conceptul de

libertate îl străbate pentru a accede în orizontul axiologic. Intâlnim, de această dată, identificarea
libertăţii cu LIBERUL ARBITRU. Libertatea încetează a mai fi doar autostăpânire şi devine o
forţă propulsatoare .Ea încetează să mai reziste printr-o indiferenţă olimpiană, oricăror opţiuni
axiologice. Acum , valorile cu polaritatea şi ierarhia inerentă lor, solicită eul, şi alegerea între
alternative neechivalente şi neindiferente se impune. Pentru o asemenea alegere voinţa are în
această fază pretenţia de a-şi fi propriul ghid, de a se sustrage oricăror determinaţii necesare
pentru a decide să facă, sau să nu facă ceva. Voinţa apare ca putere a unui început absolut ca o
cauză primară capabilă să arbitreze şi să efectueze prin virtuţile ei intrinseci, orice alegere între
solicitări diferite sau contrare. Voinţa este ridicată la rang de liber arbitru al actelor umane. ,,
Sunt liber, fiindcă fac ce vreau „ – v-a spune orgolios personalistul Renouvier, dând o
formulare şocantă conceperii liberului arbitru. Desigur, omul este liber, cum spunea
Schopenhauer , să vrea ceea ce vrea, dar el nu este liber să facă orice vrea.
A patra interpretare a conceptului de libertate tratează libertatea exclusiv ca LIBERTATE
EXISTENTIALA ( subiectivă ) şi dacă nu în ordine istorică, în ordine logică se situează undeva
pe traiectoria care aduce dinspre libertatea – indiferenţă şi liberul arbitru spre libertatea morală (
obiectivă ).
Astfel, pentru existenţialism libertatea devine un „ dat ontologic”, o structură constitutivă
şi inalienabilă a omului, fiind centrată pe experienţa trăită a fiinţei umane. Pentru autorul lucrării
„ L’elve et le Neant” , a fi om este echivalent cu a fi liber. „ Libertatea mea – scrie Sartre – nu
este o calitate supraadăugată întrucât omul este o conştiinţă ( un „pentru sine” , spune Sartre) iar
fiecărui „ pentru sine „ ( pour soi) îi este caracteristică tendinţa de a se interoga asupra fiinţării,
de a se smulge înafara ei ( prin îndoială, prin detaşare critică, prin suspendarea judecăţii ) şi de a
o neanaliza”. .Intr-o asemenea interpretare, omul este liber pentru că în el şi pentru el,
existenţa precede esenţa deci, pentru că nu există o esenţă umană prealabilă actelor şi trăirilor
sale, prin care omul este ceea ce v-a face, datorită acelei puteri de „neantizare” despre care
vorbea Sartre . O asemenea libertate este totală, încetează să mai fie un privilegiu al voinţei, fiind
proprie şi pasiunilor, emoţiilor, oricăror experienţe în care individul îşi asumă responsabilitatea
alegerii şi se angajează cu autenticitate.

3
 LIBERTATEA DE ACTIUNE .Această interpretare încearcă să treacă dincolo de
libertatea internă (subiectivă ) a omului, exprimată în posibilitatea de a alege dintr-un evantai
de posibilităţi şi de a decide fără constrângeri exterioare, către libertatea de acţiune (obiectivă )a
omului, exprimată în posibilitatea de a realiza efectiv , în mod liber acordul, nestânjenit de
constrângeri exterioare între scopul PROPUS şi obiectivul REALIZAT.
Platon consideră că individul trebuie să se obişnuiască să se supună unui conducător, fără a
considera că propria libertate intră în contradicţie cu aceasta. Pentru stoici libertatea echivalează
cu necesitatea înţeleasă. Sfântul Augustin afirmă existenţa liberului arbitru ca parte a naturii
umane. Alegerile sunt libere şi individul este responsabil chiar dacă Dumnezeu are o preştiinţă
cu privire la aceste alegeri.

Tema- Ontologia – teoria existentei

1.Ontologia (din limba greacă: όντος, genetivul participiului trecut al verbului ειναι = a fi,
și λογια = învățătură despre...), termen creat în secolul al XVII-lea de către Rudolf Goclenius,
este o disciplină filozofică, ramură fundamentală a metafizicii, al cărei obiect de studiu
este Ființa și Existența, și categoriile în care acestea se împart: lucruri, proprietăți, procese, fapte.
În literatura filosofică de limbă engleză, ontologia este opusă teoriei cunoașterii, făcându-se
deosebirea între lucruri (sau atributele lor), așa cum sunt în sine, și felul cum ele ne apa.
Ontologia (teoria existenţei ca existenţă) îşi propune să determine resorturile, condiţiile şi
rosturile de prim ordin ale cercetării referitoare la "ceea ce există" şi implicit ale modului de
constituire a "existenţei", ca obiect al ontologiei, ca şi semnificaţiile acestui proces. În acelaşi
timp însă, ontologia trebuie să acorde importanţa cuvenită propriilor ei condiţii de definire,
modului ei specific de a fi, pentru a se afla în măsură să judece premizele, desfăşurările şi
rezultatele majore ale multiplelor teoretizări, având ca obiect "fiinţa existenţei".
Ontologia analizează "existenţa" unei infinităţi de obiecte, fenomene, relaţii, procese, prin
intermediul unor categorii ca: materie, mişcare, substanţă, devenire, spaţiu, timp etc. sau a unor
perechi de categorii precum: unitate – diversitate, finit – infinit etc. Prin intermediul acestor
construcţii conceptuale, ontologia oferă puncte de sprijin pentru înţelegerea corectă şi nuanţată a
diverselor structuri ale universului, accentuând în funcţie de specificitatea "modelului de lume"
propus de creatorul-filosof, fie atributele unei fiinţări "ne-umane", "extra-umane", "naturale", fie
pe cele ale implicării directe sau indirecte a omului în fizionomia lumii.

2.Termeniii fiinţă şi existenţă nu sunt echivalenţi: termenul existenţă numeşte ceea ce există,
simplu fapt al existării, nenunărate şi variate existări, chiar şi cele contigente ; pe când teremenul
fiinţă desemnează substartul permannent al fiinţării, substanţa, esenţa, ceea ce sunt fiinţările,felul
în care există ceea ce Aristotel a exprimat prin sintagma „fiinţă ca fiinţă”.
Gândirea greacă avându-şi punctul de plecare în observarea lumii, a pus problema fiinţei într-un
mod care o leagă organic şi indisolubil de spiritul care observă, percepe şi gândeşte.Âncă din
etapa presocratică , gândirea greacă se sprijină pe legătura fundamemntală dintre fiinţă şi
intelegenţă.Gândirea şi fiinţa afirmă Parmenide sunt unul şi acelaşi lucru.Fiinţa întrucât este
fiinţă-enunţare tautologică , pentru că fiinţa ca gen suprem nu mai poate fi raportată la altceva -,
constituie ceea ce, tot în ontologie numim principiu.Fiinţa – principiu întemeiază fiinţările
determinate (speciile şi genurile lor), numite de Aristotel substanţe pe care le înţelege ca un
compus din materie (ca substart) şi formă (ca o configuraţie).la Aristotel fiinţa este temeiul
substanţei.

4
Gândirea greacă susţine nu doar unitatea , ci şi unicitatea fiinţei, astfel încât fundamnetează o
concepţie monistă :adimite un principiu unic , pe care îl identifică sau tinde să-l identifice cu
divinitatea.Astfel această gândire elaborează conceptul de kosmos ceea ce înseamnă unitate,
relaţii armonice între toate fiinţările, o lume încărcată cu dinamis interior.
Termenul generic de existenţă exprimă faptul că tutuor obiectelor li se atribuie în aceeaşi măsură
existenţa: toate există , fără a le atribui vreo calitate.Termenul existenţă spune despre un lucru că
este, pe când termenul fiinţă ce este lucru, vizând natura permannetă şi universală.Aşadar între
existenţă şi fiinţă este o deosebire: între a afirma realitatea unui lucru(simplu fapt că există)şi a
afirma esenţa acestuia.
3.Existenţă şi nonexistenţă.Parmenide în poemul „Despre natură”, scrie că existenţa este,
nonexistenţa nu este , exprimă concepţia potrivit căreia cu neceseitate existenţa există, iar
nonexistenţa nu există, aşa încât este de neconceput ca existenţa şi să existe şi să nu existe în
acelaşi timp.Democrit âmpreună cu Epicur şi Lucreţiu au admis atât existenţa cât şi nonexistenţa
: atomii, având preoprietăţi neschimbătoare (formî, materie), alcătuiesc existenţa (plinul);
poziţiile neschimbătoare –reale şi posibile ale atomilor constituie nonexistenţa, adică
„golul”(spaţiul gol).Ca urmare nonexistenţa este concepută ca relativă, iar nu ca absolută, fiind
condiţia fundamnetală a mişcării-de combinare şi recombinare a atomilor.
Existenţă şi devenire.Categoria existenţă desemnează stabilitatea şi chiar imuabilitatea , pe când
categoria de devenire exprimă schimbarea, variabilitatea lucrurilor , discontinuitatea şi
continuitatea transformărilor, adică procesulaitatea existenţei.Platon insistă asupra faptului ncă
devenirea presupune întrebarea asupra existenţei şi nonexistenţei, în sensul că un lucru devine
începând cu momentul în care el este într-un anumit fel identic şi diferit de el însuşi, în mişcare
către un alt lucru. În concepţia lui Platon devenirea este atributul lucrurilor –imperfecte,
trecătoare ..
4.Ordinea.Timpul.Spaţiul.
În DEX ordinea este stare de orânduială și de sistematizare; organizare armonioasă. Succesiune
regulată a lucrurilor. Haosul este stare primitivă, de neorganizare, în care, după cum presupuneau
cei vechi, s-ar fi aflat materia înainte de apariția universului cunoscut de om; (în unele concepții
teogonice) spațiu nemărginit, cufundat în beznă și umplut de „neguri”, în care s-ar fi găsit, într-
un amestec confuz, elementele și materia înainte de organizarea lumii; stare de dezordine,
primordială a materiei. În filosofia şi literatura europeană opoziţia dintre haos şi ordine a jucat
întotdeauna un rol foarte important
Spaţiul şi timpul. Spaţiul este o formă fundamentală de existenţă a materiei, inseparabilă de
aceasta; se prezintă ca un intreg neintrerupt, avand trei dimensiuni - lungime, lăţime, inălţime - şi
structura descrisă de geometria neeuclidiană, exprimand ordinea in care sunt dispuse obiectele şi
procesele existente concomitent. Timpul desemnează continuitatea indefinită in care se derulează
succesiunea momentelor existenţei, evenimentelor şi fenomenelor, schimbărilor şi mişcărilor.
Principala sa dimensiune este durata. Localizarea in spaţiu şi situarea in timp permit
individualizarea lucrurilor, diferenţierea lor. Reprezentarea indeobşte a spaţiului şi timpului
imbracă aspectul unor cadre, „recipiente” in care există materia, substanţele, proprietăţile,
evenimentele, tot ce este in lume. Spaţiul rămane acelaşi şi se caracterizează prin dimensiunea sa
statică. Timpul insă curge, avand o dimensiune dinamică. Ceea ce este prezent devine trecut, iar
viitorul devine prezent.Spaţiul şi timpul reprezintă două categorii care au dobândit o carieră
prestigioasă în perimetrul reflecţiei filosofice. Conform Dicţionarului de Filozofie (Editura
Politică, Bucureşti, 1978) ele desemnează “formele de bază ale oricărei existenţe (…) categoria

5
de spaţiu reflectă raporturile de coexistenţă dintre obiecte sau fenomene sau dintre părţile lor,
respectiv întinderea, distanţa, poziţia lor (…) categoria de timp reflectă durata de existenţă a
obiectelor şi fenomenelor, simultaneitatea sau succesiunea lor”.
Conceptul de timp se sustrage determinărilor filosofice riguroase întrucât nu are o natură
imuabilă. Surprinderea semnificaţiei acestui concept se poate desfăşura pe două paliere
comprehensive: (a). măsura şi măsurarea timpului şi a fenomenului său corelativ (spaţiul) –
vorbim în această perspectivă despre timpul fizic şi (b). descrierea modului în care timpul apare
conştiinţei, existenţei umane, caz în care vorbim despre timpul uman. Timpul fizic exprimă
măsurarea desfășurării temporale dintre două momente. El este împărțit de gândirea abstractă în
segmente egale, nediferenţiate calitativ, reprezentând un “număr al mişcărilor”. Timpul
uman constituie rezultatul reflexiei raţionale şi meditaţiei asupra raportului existenţă – timp –
finitudine. Alte caracteristici: inerent subiectului (prezent numai în perimetrul interiorităţii/al
sufletului uman); structurează demersul cunoaşterii; se dezvăluie ca dimensiune esenţială şi
originară a existenţei; este constitutiv naturii umane (omul există odată cu timpul şi în timp îşi va
cunoaşte sfârşitul, moartea).
Începuturile reflecţiei despre timp stau, aşa cum este firesc, sub zodia mitologiei: timpul este
prezent, într-o formă personificată, în scenariile cosmogonice care preced încercările de
circumscriere filosofică. Odată gândirea filosofică declanşată, Kronos, tatăl lui Zeus, trebuie să
cedeze locul lui Chronos, forţă care stăpâneşte şi cârmuieşte kosmos-ul.
Pentru Pitagora (c.570 î.Hr.) şi adepţii săi, timpul se situează în afarakosmos-ului, printre
celelalte manifestări ale Nelimitatului (lb.gr.apeiron), pe care kosmos-ul le “inhalează” şi cărora
le impune Limita. “Probabil că procesul de inhalare implică limitarea aspectului brut, de dăinuire
veşnică al timpului (dăinuirea veşnică e o trăsătură timpurie aapeiron-ului) prin reducerea lui la
număr (arithmos), asociere ce avea să se perpetueze în toate discuţiile ulterioare despre timp”.
(Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 53-54).
Pitagoricii au meritul de a fi introdus o distincție valoroasă în discuţiile privitoare la timp: un
timp nelimitat, extracosmic şi un timp numărabil, cosmic. Platon va prelua această distincţie şi îi
va conferi noi şi valoroase valenţe, pentru a o suprapune teoriei celor două lumi.
Conceptul de timp (lb.gr. chronos) la Platon (429-347 î.Hr.) se găseşte într-o strânsă legătură cu
distincţia operată de întemeietorul Academiei în registru ontologic: pe de o parte, planul
esenţelor imuabile şi identice cu sine, universul inteligibil (lb.gr. kosmos noetos), pe de alta,
planul reflecţiilor, al reproducerilor efemere ale acestor esenţe,universul sensibil (lb.gr. kosmos
aisthetos) concretizat în lumea în care trăim. Timpul constituie semnul finitudinii şi al
permanentei deveniri ce caracterizează lucrurile lumii sensibile, el aparţine întrutotul lumii
sensibile (fiiind opus eternităţii specifice lumii Ideilor) şi îşi dobândeşte existenţa ca şi celelalte
copii (reproduceri) prin participarea (lb.gr. metexis) la Ideile(lb.gr. eide) eterne.

Geneza și evoluția gnosiologiei

Teoria cunoaşterii este o componentă necesară oricarei construcţii filosofice . În cadrulfilosofiei ,

ea reprezintă dezvoltarea unui raspuns la întrebarea pusă de oameni din vechitimpuri “dacă
gândirea lor e în stare să cunoască lumea reală . Ea explică ce este şi cum serealizează
cunoaşterea lumii de către om , posibilitatea cunoaşterii , legile , nivelele , formeleşi valoarea
acesteia .

6
Problematica teoriei cunoaşterii

În abordarea teoretică a problemelor cunoaşterii trebuie să facem distincţia intreporcesul

cunoaşterii şi teoria cunoaşterii .Procesul cunoaşterii e acel proces obiectiv , spontan ce se
desfăşoară ca urmare a înzestrării naturale a omului cu capacitaţi cognitive , omul nefiind
conştient de el , ci numaide rezultatele lui . De aceea , în primele filosofii problematica
gnoseologică lipseşte , reflexiafilosofică fiind centrată pe probleme de cosmologie , ontologie , şi
chiar politică şi etică .Această situaţie e remarcată de Petre Negulescu , care , ocupându-
se de genezaproblematicii gnoseologice , arată că la începuturile ei , filosofiei îi era caracteristică
o încredere spontană în capacitatea raţiunii de a cunoaşte lumea şi a dezvalui adevărul .Filosoful
român observă , pe bună dreptate că pentru oamenii primitivi nu există nicimăcar cunoaştere , ci
numai lucruri cunoscute .

Procesul cunoaşterii presupune :

 Un obiect (ceea ce e de cunoscut)
 Un subiect (cel ce cunoaşte , adică omul ca agent cunoscător)
 relaţie congnitivă între obiect si subiect (activitatea de cunoaştere prin carese dobândesc
cunoştinţe)
 Un produs , un rezultat (cunoştinţele).
Teoria filosofica a cunoaşterii se constituie tocmai în funcţie de aceste
elemente aleprocesului cunoaşterii , apărând în cadrul ei o problematică ce are în centru relaţia
gnoseologică dintre obiect şi subiect , relaţie înţeleasă ca modalitate de raportare a omului lalume
, în care el , ca subiect cunoscator , reproduce lumea în planul gândirii sale .Dar problematica
cunoaşterii nu se reduce numai la problemele ce privesc relaţiilecognitive obiect-subiect , ci
cuprinde si probleme ce ţin de obiectul cunoaşterii şi desubiectul cunoscător.
Problema obiectului cunoaşterii:
 În legatură cu ea s-au conturat încă din antichitate doua linii:
 Linia lui Democlid (materialistă)
 Linia lui Platon (idealistă)
Problema subiectului cunoaşterii:
 Din modul în care e conceput subiectul cunoaşterii , mai precis posibilitatea lui de acunoaşte
rezultă o altă grupare a concepţiilor filosofice si anume :
 Optimismul gnoselogic

 Agnosticismul.
Termenul de optimism gnoseologic desemnează ansamblul concepţiior filosofice careafirmă
posibilitatea omului în calitatea sa de subiect cunoscator de a cunoşte realitatea .
Termenul de agnosticism desemnează ansamblul concepţiilor filosofice care neaga inprincipiu
posibilitatea omului de a cunoaşte realitatea .
O variantă a agnosticismului e scepticismul , care chiar dacă in parte , admiteposibilitatea
cunoaşterii lumii , se îndoieşte de valoarea cunoştinţelor dobândite .
Problema relaţiilor cognitive obiect-subiect
În istoria filosofiei mai există o altă imparţire a conceptelor filosofice desprecunoaştere , in
funcţie de rolul pe care îl au in cadrul relaţiilor cognitive obiectul si subiectulacesteia . Această
împărţire se referă al empirism şi rationalism .
7
 Empirismul porneşte în argumentarea sa de la câteva supoziţii :
 Există o cunoaştere nemijlocită
 Cunoaşterea prin simţuri e rezultatul simplei inregistrări a acţiunii obiectuluiasupra
subiectului
 Obiectul acţionează iat subiectul înregistrează
 În procesul cunoaşterii , numai obiectul este activ , subiectul fiind pasiv ,receptiv , lipsit de
spontaneitate.
Empirismul , ca filosofie integrală a cunoaşterii , a avut o justificare istorică , careconstă in faptul
că el a fost legat de dezvoltarea ştiinţelor naturii .
Raţionalismul se opune empirismului prin sublinierea rolului activ al subiectului înprocesul
cunoaşterii .
Acest lucru se exprimă prin calitatea creatoare a raţiunii care producenoţiuni , concepte ,
independente de datele senzoriale .Pentru rationalişti subiectul cunoscator e concretizat prin
spontaneitate , printr-oactivitate creatoare productivă
.Leibnitz spunea “mintea noastră e un izvor de cunoştinţe independente de
datelesenzoriale.”Raţionalismul defineşte cunoaşterea ca act de creaţie , ca o construcţie a
subiectului,obiectul fiind creat în procesul cunoaşterii .
Raţionalismul ca doctrina gnoseologica a fost unpunct de plecare , si , totodată , o justificare a
marilor construcţii speculative de sisteme înepoca modernă.
Alături de elementele procesului cunoaşterii (un obiect, un subiect, o relaţie cognitivă între
obiect şi subiect, cunoştinţele şi comunicarea prin intermediul căreia acestea din urmă se
obiectivează şi se socializează) au fost identificate (4) şi trei niveluri ale acestuia: nivelul
cunoaşterii observaţionale, care porneşte de la obiecte, fenomene, diferite procese şi în cadrul
căruia sunt evidenţiate cu ajutorul organelor de simţ însuşirile exterioare şi individuale ale
obiectului; nivelul cunoaşterii empirice care are în vedere analiza şi descrierea clasei de obiecte
identice, pentru prelucrarea datelor fiind folosite o serie de operaţii logice precum compararea,
sinteza, abstractizarea, generalizarea; şi nivelul cunoaşterii teoretice care urmăreşte elaborarea
conceptelor şi stabilirea legilor teoretice şi în cadrul căreia capacitatea constructivă a subiectului
cunoaşterii are un rol important. De asemenea, se pot distinge două tipuri fundamentale de
cunoaştere care interacţionează (5): cunoaşterea comună (doxa), bazată pe observaţie şi realizată
spontan de către oameni în viaţa zilnică, fără utilizarea unor metode speciale. Acest tip de
cunoaştere nu dispune de un etaj critic, rezultatele sale sunt sub forma cunoştinţelor elementare
despre realitate, cu nivel de generalizare scăzut, cunoştinţe exprimate în limbaj natural, lipsit de
rigoare; şi cunoaşterea ştiinţifică (epistemé) care urmăreşte scopuri precise, se desfăşoară pe bază
de reguli, într-o manieră organizată şi sistematizată. Este un tip de cunoaştere critică, are o
metodologie specifică şi un limbaj conceptual, o serie de forme (observaţia ştiinţifică,
experimentul ştiinţific, ipoteza ştiinţifică şi teoria ştiinţifică), iar dintre metodele sale se pot
menţiona: axiomatizarea, formalizarea, modelarea. Cunoaşterea ştiinţifică este cea avută în
vedere atunci când sunt cercetate natura, structura şi dezvoltarea în timp a activităţilor de
cunoaştere şi a produselor lor, iar numeroasele metode (logic - formale, psihologice, sociologice,
istorice etc.) utilizate s-au dezvoltat şi diversificat în cadrul unor discipline ştiinţifice.

TIPURILE CUNOAŞTERII Încercarea de tipologizare a formelor cunoaşterii nu a condus încă

la acceptarea unanimă a vreunei clasificări. Cele mai importante tipuri ale cunoaşterii sunt cele
prezentate în continuare. Cunoaştere spontană şi cunoaştere intenţionată (voluntară). Cea dintâi
face corp comun cu însăşi viaţa în multiplele ei determinări, desfăşurându-se în orizonturile de
8
libertăţi şi constrângeri pe care le deschid diferitele situaţii traversate de fiinţa umană în mod mai
mult sau mai puţin cotidian. Nu rareori, împrejurări noi sau problematice ne surprind prin
ineditul sau dilematicul lor, astfel că, fără a ne fi propus în prealabil, ne obligă să întreprindem
demersuri cognitive, să cercetăm datele momentului, să acumulăm informaţii ca garanţie a unei
decizii oportune şi optime, a unei reacţii comportamentale adecvate. Nu mai puţin,
„bombardamentul informaţional” la care este supus omul contemporan prilejuieşte frecvant
manifestarea cunoaşterii involuntare. În schimb, cunoaşterea deliberată este aceea care survine în
urma unui act decizional pozitiv, se desfăşoară în mod conştient şi se obţine de prin activităţi
speciale de învăţare. Foarte adesea, formele ei sunt instituţionalizate (familie, şcoală,
universitate, mijloace mass-media, biserică etc.). Cum se va vedea în continuare, forma din urmă
se întretaie frecvent cu alte specii, împrumutând caracteristici ale acestora. Cunoaştere tacită şi
cunoaştere explicită (propoziţională). Prima se constituie în ipostază practică (indisociabil legată
de o anume activitate), în producerea şi conducerea căreia intervine. Conţinutul său constă nu
atât în enunţuri generale ce descriu stări, definesc concepte, formulează legi sau prescriu criterii
şi norme, cât într-o desfăşurare activă în situaţii concrete şi potrivit unui exemplu urmat. Aşadar,
o cunoaştere „văzând şi făcând” ce presupune relaţia meşter-ucenic, profesor-elev, maestru-
discipol. Este susceptibilă de multiple gradaţii, nivelul de performanţă depinzând nu numai de
exerciţiu şi experienţă, dar şi de predispoziţii native, talent etc., măsurându-se îndeobşte potrivit
unor criterii practice, nicidecum teoretice. Cunoaşterea explicită este forma cea mai evoluată a
cunoaşterii, în virtutea exercitării ei omul 5 distingându-se de animalele superioare. Aflată la un
grad înalt de elaborare teoretică, trebuind a răspunde unor standarde de rigoare şi precizie,
claritate şi consistenţă, de obicei ea este opera specialiştilor din diferite domenii ale ştinţei.
Esenţialmente verbală (propoziţională), se constituie şi se transmite prin limbaj, conţinând
enunţuri, definiţii, criterii, reguli, legi. În consecinţă, va fi purtătoare a informaţiei semantice,
aplicându-i-se valorile de adevăr. Cunoaştere directă şi cunoaştere mijlocită, o distincţie are în
vedere originea propriuzisă a cunoştinţelor. În primul caz, acestea nu se întemeiază sau nu sunt
derivate din alte date cognitive acumulate anterior, ci constă în tot ceea ce subiectul percepe,
simte sau gândeşte – eventual relatează – în mod nemediat. Nimic nu se insinuează în raportul
dintre subiect şi obiect, acesta din urmă este captat intuitiv, fără a fi definit în prealabil şi nefiind
nevoie să se implice demersuri inferenţiale. În cazul secund, raportul subiect - obiect este
mijlocit, iar 6 Cunoaştere ostensivă şi cunoaştere discursivă. Primul tip (etimologic, lat. ostendo
= „a arăta”, „a înfăţişa”) desemnează modul prin care un subiect cunoscător îşi însuşeşte înţelesul
unui nume/expresii lingvistice ca urmare a perceperii directe – într-un context situaţional ori
acţional dat – a referentului lor (obiecte, fenomene. evenimente, proprietăţi ş.a.), sub înrâurirea
unui alt agent cognitiv ce utilizează limbajul natural. Pe această cale, de la o fragedă vârstă,
copilul achiziţionează primele informaţii asupra mediului de viaţă şi elementele de bază ale
vocabularului. Dar şi mai târziu sunt însuşiţi termeni ce denotă lucruri, acţiuni, împrejurări
inedite. În schimb, cunoaşterea discursivă nu solicită prezenţa obiectului în privinţa căruia se
face instruirea, ea realizându-se exclusiv prin intermediul semnelor şi expresiilor lingvistice,
veritabili substituenţi (orali sau grafici) ai obiectelor, proceselor şi evenimentelor reale. Totodată,
spre a dobândi noi informaţii şi a le încadra într-un sistem coerent, subiectul poate reactiva
oricare dintre experienţele sale trecute, după cum poate apela la expererienţa deja codificată
semiotic a predecesorilor sau contemporanilor săi. Fiindcă se desfăşoară explicit şi decisiv la
nivelul structurilor lingvistice, acest tip cognitiv desprinde pe om de datul imediat, de
fenomenalitatea receptată senzorial, înălţându-l pe treapta mai înaltă a reflecţiei ce accede la

9
abstracţie, esenţă, generalitate. Cunoaştere comună (preştiinţifică) şi cunoaştere ştiinţifică.
Cunoaşterea comună este cea pe care omul o realizează în virtutea înzestrării sale nativ-naturale
sub presiunea şi în limitele experienţei sale de viaţă obişnuită. Ea generalizează tocmai această
experienţă şi nu este precis conturată, nedispunând de obiective proprii şi clar definite. Se
dovedeşte spontană şi impură, lipsită de sistematicitate, precizie şi rigoare, în măsura în care
mijloacele întrebuinţate sunt preponderent intuitive (observaţia), angajând prea puţin
reflexivitatea critică şi manifestând un interes scăzut faţă de testarea rezultatelor sale. În
cunoştinţele obţinute pe această cale se amestecă eterogen elementele esenţiale şi cele
neesenţiale, obiective şi subiective, intelectuale şi afective, constructive şi valorizatoare,
explicative şi pseudoexplicative. Rod al unei specializări crescânde şi utilizând un arsenal
metodologic variat şi – în genere – eficace, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă un demers cognitiv
explicit ce urmăreşte atingerea unor scopuri precise, trecând dincolo de fenomenalitate şi
aparenţă, spre a descinde în universul profund al esenţei şi necesităţii, descoperind cauze şi legi
ce guvernează realitatea studiată, explicând-o şi controlând-o. Aspirând la un grad înalt de
sistematicitate şi raţionalitate, rigoare şi obiectivitate, ambiţionează să se detaşeze de simţul
comun, de orice nuanţă psihologică personală, de convingerile, prejudecăţile sau autoritatea
subiectului. 7 Autoreflexivă şi critică, instrumentează tehnici specifice de testare a cunoştinţelor,
îşi supune demersurile unor severe exigenţe logice şi experimentale. Produsele ei îmbracă forma
conceptelor, ideilor, ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice exprimate într-un limbaj specializat (nu
rareori simbolic) şi expuse de manieră preponderent demonstrativ-deductivă sau prin modelări
abstracte. Cunoaştere observaţională, empirică şi teoretică. Această clasificare are în vedere
cunoaşterea ştiinţifică şi delimitează niveluri metodologice diferite de exercitare a ei.
Cunoaşterea de observaţie este alcătuită din totalitatea enunţurilor observaţionale, adică acelea
care descriu starea şi caracteristicile unor obiecte sau fapte, fenomene sau evenimente
individuale, surprinse într-un moment determinat al timpului şi într-o regiune determinată a
spaţiului. Ele exprimă o informaţie dobândită pe calea observaţiei directe sau indirecte, astfel că
înregistrările senzoriale efectuate joacă aici un rol important. Dar intervin şi elemente
extraperceptive ce ţin de cadrele lingvistice sau teoretice prealabile ale cercetătorului, bunăoară
sistemul de concepte deţinut, formaţia, experienţa şi cunoştinţele sale etc. În numeroase
discipline ştiinţifice, enunţurile de această factură se înscriu în aşa-zisele protocoale de
observaţie care însoţesc de regulă experimentele, consemnându-le scopul, obiectul şi condiţiile
spaţio-temporale şi tehnice, constatările făcute şi concluziile desprinse. Cunoaşterea empirică îşi
propune să ordoneze, sistematizeze şi explice datele disparate şi oferite de cunoaşterea
observaţională, ceea ce presupune desprinderea raporturilor constante şi repetabile între fapte,
degajarea unor uniformităţi şi regularităţi. Ea procedează la formularea – îndeobşte pe calea
inducţiei incomplete şi în termenii descriptivi ai limbajului natural – a corelaţiilor şi legilor
empirice cu privire la o anumită clasă de obiecte. Atari enunţuri mai mult constată decât explică,
însă, permit unele anticipări şi predicţii despre stări sau evenimente viitoare. Născute pe temeiul
extinderii unor observaţii sau experimente de la un număr finit de cazuri particulare la o întreagă
clasă de lucruri, fenomene sau procese, legile empirice dispun de o arie relativ restrânsă de
aplicare, în plus, se expun riscului de a fi răsturnate de constatări noi şi deosebite. Cunoaşterea
teoretică reprezintă o tentativă de organizare, integrare şi explicitare (implicit depăşire) a
cunoaşterii empirice, în genere a celei comune sau proprii altor domenii ale activităţii
intelectuale, în măsura în care nu se mulţumeşte doar să constate şi descrie uniformităţi sau
regularităţi faptice, ci caută să descopere şi să fixeze – la nivelul legilor teoretice – resorturile

10
adânci, necesare, atemporale şi universale ce le guvernează. Altfel spus, 8 se preocupă de
formularea explicaţiilor cauzale de valoare ştiinţifică cu privire la ceea ce se ştia anterior.
Teoriile ştiinţifice sunt construite de obicei pe baza studierii obiectelor ideale ce nu există ca
atare în realitate, produs al unei activităţi profunde de abstractizare, de trecere la limită a
anumitor parametri fizici sau acţiuni mentale („punct material”, „gaz ideal”, „corp perfect rigid”
ş.a.). Ele se situează la un nivel incomparabil superior nu numai de precizie şi rigoare, dar şi de
integrare şi ordonare, subîntinzând, alături de numeroase elemente lipsite de conţinut factual, în
definiţii explicite sau implicite, decizii privind regulile de calcul şi de inferenţă admisibile,
aproximaţii şi restricţii adoptate, procedee de testare şi evaluare a conţinutului etc. Cel mai
adesea, demersurile întreprinse sunt demonstrativ-deductive, iar limbajul utilizat se
caracterizează prin standarde înalte de elaborare simbolică, formală şi/sau axiomatică.

11