Analiza operei epice

 Încadrarea autorului în contextul literaturii

 Plasați lucrarea respectivă în cadrul operelor acestui scriitor
 Argumenta-ți cărui gen și specie aparține lucrarea
 Geneza lucrării (istoricul creării, izvoarele de inspirație, reeditările pe care le-a avut)
 Structura operei (momentele subiectului)
 Evoluția conflictului
 Moduri de expunere
 Personajele, caracterizarea lor
 Aspecte ale stilului (expresivitatea textului)
 Valoarea operei
 Opinii critice sau părerea proprie

Antiteza este o figură de stil care constă în proiectarea a două entități sau elemente în antonimie, în
„panoul central” al unei poeme, al unei opere, în general, încât să se pună reciproc mai bine în lumină.
Prin antiteză, se reliefează mai adânc „opoziția” dintre două personaje, situații, idei sau concepte, fapte etc.
Romanticii apelează adeseori la antiteză; amplele construcții poematice eminesciene sunt concepute în
planuri sau tablouri în antiteză:planul teluric și planul celest, în „Luceafărul”, planul istoriei de aur a
neamului și planul prezentului epigonic, în „Scrisoarea III”, în „Epigonii”. Antiteza se poate ivi chiar și la
nivelul celor mai mici unități poetice: în titlul unui poem (la Mihai Eminescu: „Împărat și proletar”, „Înger
și demon”, „Venere și Madonă” etc.), într-un vers:

Ea un înger ce se roagă — El un demon ce visează;

Ea o inimă de aur — El un suflet apostat...

Povestirea în ramă aparține genului epic și este procedeul prin care una sau mai multe narațiuni de
sine stătătoare se încadrează într-o altă narațiune mai amplă, care să le cuprindă în aceeași atmosferă epică,
iar interesul se conturează asupra situației neobișnuite povestite și nu în jurul personajelor.
Trăsături

 spațiul desfășurării acțiunii este unul privilegiat și ocrotitor (un topos), în care mai mulți povestitori
relatează întâmplări pilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit și desfășurând o artă a discursului
memorabil
 rolul naratorului este acela de a intra în pielea fiecărui povestitor, evidențiind particularitatea stilului
specific și talentul de a stârni interesul auditoriului
 timpul narativ se situează într-un plan al trecutului,naratorul enuntand evenimentele intamplate prin
evocare
 subiectul narațiunii este dat de povestitor, care poate fi martor sau narator-personaj ori numai mesager
al întâmplărilor evocate.
Genul epic cuprinde acele opere literare în care ideile și sentimentele autorului sunt transmise indirect, prin
intermediul acțiunii și al personajelor. Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere, narațiunea.

Structura operelor epice

În general, operele epice sunt structurate după momentele subiectului:

 Expozițiunea (fixează spațiul, timpul, unele personaje și împrejurările conflictului)

 Intriga (momentul în care se declanșează conflictul între personajele narațiunii)
 Desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările cronologic)
 Punctul culminant (momentul cel mai tensionat al conflictului)
 Deznodământul (momentul rezolvării conflictului)
Există și termeni noi pentru structura genului epic:

 Situația inițială (momentul actual)

 Evenimentul care schimbă situația inițială
 Desfășurarea acțiunii (la fel ca și termenul vechi)
 Depășirea situației dificile sau punctul de maximă tensiune
 Situația finală (momentul final)
Specii ale genului epic

Genul epic este reprezentat prin numeroase specii literare:

În versuri

 Baladă (creație populară inițial, intrată apoi în setul de specii al literaturii culte)
 Legendă (vezi precizarea de mai sus)
 Epopee (sau Cântec epic)
 Fabulă
În proză

 Anecdotă
 Autobiografie
 Basm
 Biografie
 Jurnal intim
 Memorii
 Mit
 Nuvelă
 Povestire
 Reportaj
 Roman
 Schiță
 Parabola
Genul epic:
- intr-o opera epica se regaseste un narator(povestitor),exista personaje(participanti la actiune) si exista
actiune(desfasurarea intamplarilor) intr-o anumita ordine;
- modul de expunere predominant al operelor epice este narațiunea;
- cuprinde totalitatea operelor epice populare sau culte;
- este genul literar care cuprinde texte în proză sau în versuri, în care un narator povestește ceva;
- elementele definitorii ale operei epice sunt: naratorul, acțiunea, personajele, preponderența narațiunii ca mod de
expunere;
- autorul este persoana care imaginează și scrie un text;
- naratorul este vocea care relatează întâmplarile.
Structura narativă:
- Alternanța este procedeul prin care sunt prezentate în paralel două fire narative într-un text;
- Înlănțuirea este procedeul de legare a secvențelor într-o operă epică, care constă în dispunerea cronologică a
întâmplărilor unele după altele;
- Inserția este procedeul care constă în includerea unei povești în alta(povestirea în ramă) într-o operă epică.
Perspectiva narativă:
- Narațiunea poate fi relatată la persoana I sau la persoana a III-a:
- Narațiunea la persoana I (când naratorul povestește despre sine). El își asumă astfel atât rolul de narator, cât și pe
acela de personaj implicat în evenimentele relatate;
- Narațiunea la persoana a III-a (când naratorul povestește despre alții). El pare, adesea, că știe totul despre
întâmplările relatate, despre gândurile, intențiile și sentimentele personajelor.
Momentele subiectului:
1.Expozițiunea (fixează spațiul, timpul, personajele și motivul/motivele conflictului);
2.Intriga (momentul în care se declanșează conflictul între personaje);
3.Desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările într-o ordine cronologică);
4.Punctul culminant (corespunde momentului celui mai tensionat al conflictului);
5.Deznodământul (momentul rezolvării conflictului).
Spațiul și timpul:
- Indicii de spațiu vizează așezarea în spațiu a obiectelor și deplasarea în spațiu a personajelor;
- Indicii de timp sunt acele cuvinte care fac referire la momentul acțiunii.
Modalități de expunere:
Modalitățile de expunere sunt : narațiunea, descrierea și dialogul.
- Narațiunea este un mod de expunere care prezintă o succesiune de întâmplări petrecute într-o ordine cronologică.
-Descrierea este un mod de expunere care constă în prezentarea sugestivă a unor obiecte, personaje si fenomene
ale naturii. Descrierea literară reflectă sentimentele și impresiile celui care privește și descrie.
Descrierea este: a: obiectivă - oferă informații într-o anumită manieră, conform cu realitatea; b: subiectivă - oferă
informații filtrate prin viziunea autorului. Ea creează o anumită impresie și/sau emoție asupra cititorului. Este marcată
de felul cum percepe sau își imaginează obiectul descris cel care face descrierea.
-Dialogul este un mod de expunere alcătuit dintr-o înlănțuire de replici ,prin care se reproduce o discuție între două
sau mai multe personaje. Ca mijloc de caracterizare al personajelor, dialogul se referă la: felul de a vorbi, felul de a
gândi, comportamentul și atitudinile personajelor caracterizate.
Personajele pot fi: 1. Principale; 2. Secundare(au un rol mai puțin important); 3. Episodice(nu apar decat in cateva
episoade); 4. Figurante(simpli martoi). 5. Personajele dinamice se schimba in timp, de obicei, in urma rezolvarii unui
conflict central sau dupa ce se confrunta cu o criza majora. De obicei, personajele dinamice tind sa fie personaje
principale mai degraba decat secundare, pentru ca rezolvarea conflictului este rolul major al personajelor centrale.
6. Personajele statice(nu se schimba in timp; personalitatea lor nu se transforma si nici nu evolueaza).
7. Personajele complexe(sunt oameni cu stari conflictuale si contradictorii).
8. Personajele plate(sunt opusul celor complexe. Aceasta personalitate literara este notabila pentru o singura
trasatura principala).
9. Personajele stereotip(sunt acelea care au devenit conventionale prin utilizarea repetata in diverse tipuri de
povestiri. Sunt instantaneu recunoscute de cititori sau membrii audientei. Exemple de persoanaje stereotip:
detectivul cinic, dar moral, omul de stiinta nebun, tocilarul cu ochelari, etc. Aceste personaje sunt in mod normal
unidimensionale, plate, dar, uneori au stari conflictuale profunde. De exemplu: Hamlet).
10. Protagoniste(sunt personajele principale. Acestea nu sunt intotdeauna persoane admirabile, pozitive, pot fi niste
anti-eroi; cu toate acestea, trebuie sa ceara implicare din partea cititorului sau chiar empatie).
11. Anti-eroul(este, de obicei, protagonistul, caruia ii lipseste nobletea conventionala a mintii si care se zbate pentru
valori care nu sunt considerate universal admirabile).
12. Antagonistul(este personajul, sau chiar situatia opozant/protagonistului. Cu alte cuvinte, este obstacolul pe care
protagonistul trebuie sa-l depaseasca).
13. Personaj simbolic(poate fi oricare dintre ele, a carei existenta reprezinta o idee majora sau aspect al societatii.
De exemplu, in Stapanul mustelor, Piggy este simbolul atat al ratiunii, cat si al slabiciunii fizice a civilizatiei moderne;
Jack, pe de alta parte, simbolizeaza tendințele violente, pe care William Golding le considera parte din natura
umana).