CAPITOLUL I

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV

Aparatul digestiv este format din totalitatea organelor care au ca funcţii

principale digestia şi absorbţia alimentelor şi, totodată, eliberarea reziduurilor
alimentare.

Organele care formează aparatul digestiv se întind sub forma unui tub continuu,
de calibru diferit,de la orificiul bucal la anus, fapt pentru care este şi denumit tub
digestiv.

I.1.Anatomia aparatului digestiv

I 1.1 Tubul digestiv

1. Cavitatea bucala : limba și dinții
2. Faringe
3. Esofag
4. Stomac
5. Intestinul subțire : duoden, jejun, ileon
6. Intestinul gros : cecul –apendicele piloric; colon : ascendent, descendent,
descendent, sigmoid și rect

I 1.2 Glandele anexe

1. Glandele salivare
2. Ficatul
3. Pancreasul

I 1.1 TUBUL DIGESTIV

Măsoară aproximativ 9 metri lungime, de la cavitatea bucală până la anus,
constituind traiectul alimentelor ingerate pe parcursul căruia acestea suferă
transformări necesare preparării hranei pentru celulele corpului prin intermediul
mijloacelor digestive fizice și chimice.
 1.Cavitatea bucală

Reprezintă primul segment al tractului digestiv, prin intermediul căruia

alimentele sunt preparate pentru digestie și ingerare.Ȋn același timp, cavitatea
bucală constituie camera rezonatoare pentru sunetele emise de corzile vocale și
participă la respirație.
Cavitatea bucală este compartimentată de arcadele dentare ȋn:
-Vestibulul gurii , are formă de potcoavă și este cuprins ȋntre buze și
suprafețele profunde are obrajilor pe plan extern și arcadele dentare și gingii pe
plan intern. De sus până jos, vestibulul este limitat de reflexia mucoasei de la
nivelul buzelor și obrajilor până la nivelul gingiilor ce acoperă arcurile
alveolodentare superioare și inferioare respective, formând șanțurile gingivo –
labiale superioare și inferioare. Anterior comunică cu exteriorul prin orificiul bucal
delimitat de buze.Posterior, în timpul ocluziei dentare, vestibulul comunică cu
cavitatea bucală propriu-zisă printr-o apertură determinată de arcadele
alveolodentare începând cu cel de-al treilea molar, numită spațiu retromolar și prin
spațiile interdentare. Pereții laterali ai vestibulului sunt constituiți din obraji, ce
cuprind mușchii buccinator căptușiți de mucoasa cavității bucale.
-Cavitatea bucală propriu-zisă, reprezintă compartimentul posterior. În
față și lateral este mărginită de arcadele alveolodentare, iar posterior comunică cu
faringele printr-o apertură constrictivă, anume istmul faringian.Plafonul este
format din palatul dur și moale, iar cea mai mare parte a planșeului este
reprezentat de limbă, căreia i se alătură mucoasa reflectată din partea laterală și
inferioară a limbii până la gingia ce căptușește fața internă a mandibulei. Cavitatea
bucală propriu-zisă primește secreția salivară de la glandele sublinguale și
submandibulare.
Mucoasa cavitații bucale cuprinde: mucoasa masticatorie cu epiteliu
pavimentos stratificat keratinizat pentru palat dur și parakeratinizat pentru gingii;
mucoasa de acoperire cu epiteliu pavimentos stratificat nekeratizinat gros, în restul
caviatății, ce se descuamează și se înnoiește o data la 12 zile.
Buzele, formează regiunea labială a cavității bucale, sunt în număr de două,
superioară și inferioară și înconjură orificiul bucal. Buzele sunt formațiuni
musculo-membranoase căptușite la exterior de tegument și la interior de mucoasa
cavității bucale și prezintă un rol important în fizionomie. Obrajii constituie pereții
laterali ai cavității bucale și fac parte din regiunea geniană a feței. În cavitatea
bucală se află dinții, limba și glandele salivare mici.
 a) Dinții sunt organe ale masticației, fixate în alveolele arcadelor dentare,
prezintă : rădăcină și un gât.
Structura dintelui din interior spre exterior se prezintă astfel:
 cavitatea dentară, formată din camera pulpară în interiorul coroanei
canalului radicular care se deschide în vârful rădăcinii pe unde pătrund
vasele și vervii respective, în pulpa dentară
 dentina este asemănătoare oseinei și reprezintă partea compactă a dintelui
 smalțul protejează dentina la nivelul coroanei
 elementul are o consistență osoasă și este dispus la suprafața rădăcinii,
pe care o fixează de alveolă, împreună cu ligamentul alveolo-dentar
Clasificare. După formă, poziție și funcție, dinții se impart în patru categorii:
incisivi 1/2; canini 1/1; premolari 2/2; molari 3/3.
Dentiția adultului cuprinde 32 dinți, câte 16 pe fiecare arcadă.
Dentiția de lapte a copilului cuprinde 20 dinți, care apar de la 6 luni și până la 3
ani. Înlocuirea dinților de lapte și completarea dentiției se face treptat , de la 7 la 13
ani.
b) Limba , situată pe plașeul bucal, participă la articularea cuvintelor și
contribuie la digestie prin masticație, deglutiție și sensibilitate gustativă.
Prezintă trei segmente : rădăcina situată posterior și fixată pe osul hioid ;
corpul delimitat de rădăcină printr-un șanț în formă de V deschis anterior și vârful
–porțiunea liberă de contact cu arcadele dentare.

Glandele salivare mici și mari se deschid și secretă saliva în caviatea

bucală.Cele mai multe sunt glandele mici întâlnite în straturile submucoase și
mucosae ale epiteliului oral ce căptușesc limba, palatul, obrajii și buzele. Acestea
se deschid în caviatatea orală direct sau prin intermediul unor ducte. Glandele mari
sunt reprezentate de glandele parotide, submandibulare și sublinguale.

Plafonul cavității orale-palatul este constituit din palat ce cuprinde două părți ,
anterioară determinată de palatul dur și posterioară de palatul moale. Palatul dur
separă cavitatea orală de cea nazală și este reprezentat de o placă osoasă căptușită
superior și inferior de mucoase. Palatul moale continuă posterior palatul dur și
acționează similar unei valve care se poate deprima pentru a contribui la închiderea
istmului orofaringian sau se poate eleva pentru a separa nazofaingele de
orofaringe.

2. Faringele
 Este un segment de legătură ce asigură continuitatea traiectului în organism
a alimentelor precum și a curenților de aer, calea digestivă intersectându-se la
acest nivel cu cea respiratorie. De asemenea prin structură, dar și prin localizarea
sa, faringele se impune prin funcția sa imunologică, acționând ca o barieră
protectoare, restricționând accesul agenților patogeni ajunși la acest nivel
accidental prin intermediul funcțiilor sale primordiale.
Este un conduct fibromuscular de aproximativ 12 cm, situate anterior
coloanei cervicale și posterior de : fosele nazale, caviatatea bucală, laringe. Are
forma unui jgheab deschis anterior. Este împărțit în trei etaje în funcție de organele
cu care comunică anterior:
 nazo-faringe sau rinofaringe sau epifaringe
buco-faringe sau orofaringe sau mezofaringe
 laringo-faringe sau hipofaringe.
Mușchii faringelui sunt organizați in două grupe în funcție de orientarea
fibrelor musculare în raport cu peretele faringian.Astfel, se definesc mușchii
constrictori cu fibre orientate circular și mușchii longitudinali cu fibre orientate
vertical.

3.Esofagul

Fig.1. Esofagul
 Este segmentul tractului digestiv care asigură continuitatea transportului
alimentelor de la nivelul faringelui, propulsându-le prin intermediul mijloacelor
proprii în stomac. Este un tub musculomembranos care vine în prelungirea
faringelui de la marginea inferioară a cartilajului cricoid, ce corespunde nivelului
vetebrei C6 până la nivelul vertebrei T11, unde se conectează la stomac.
Lungimea esofagului este de aproximativ 25cm, iar calibrul său variază intre
1-3cm, prezentând în traiectul său trei strâmtori :
- strâmtoarea cricoidiană sau joncțiunea faringo-esofagiană corespunde originii
esofagului la nivelul cartilajului cricoid, la aproximativ 15 cm de dinții incisivi de
pe arcada superioară;
- strâmtoarea bronhoartică corespunde cu crosa aortică și bronhia stângă, la
aproximativ 23 cm de dinții incisivi de pe arcada superioară;
- strâmtoarea diafragmatică determinată de contracția inelului muscular
diafragmatic la trecerea esofagului prin diafragmă, la aproximativ 40 cm de dinții
incisivi de pe arcada superioară.
Esofagului i se descriu trei porțiuni, în funcție de regiunea pe care o străbate
succesiv de la origine.
Esofagul în regiunea cervicală traversează median gâtul, ușor deviat către stânga,
poziționat posterior de trahee și anterior de coloana vertebrală.
Originea esofagului cervical corespunde prelungirii constrictorului faringian
inferior, reprezentată prin mușchiul cricofaringian ce formează sfincterul esofagian
superior. Fibrele acestuia converg în sens transvers peste peretele posterior al
esofagului, pe care îl fixează la marginile laterale ale cartilajului cricoid.Inferior de
la acest nivel, se continua musculatura esofagiană până la nivelul incizurii
suprasternale.
Esofagul în regiunea toracică se poziționează într-un plan mai posterior de trahee,
înapoia vaselor mari. Își continuă traiectul în mediastinul posterior trecând pe rând
posterior de bronhia stângă și sacul pericardic, abordând ulterior fața anterioară a
aortei dinspre marginea stângă spre linia mediană. Pe flancul stâng se alătură
nervul vag stâng de la nivelul vertebrei T8, iar pe flancul drept, nervul vag drept se
alătură esofagului de la nivelul vertebrei T5. Către hiatusul esofagian, nervul stâng
se plasează anterior de esofag, iar nervul drept se așează posterior, determinând
trunchiurile vogale anterior și respective posterior.
Esofagul în regiunea abdominală, pătrunde prin hiatusul esofagian al
diafragmului măsurând lungimi variabile până la stomac, în funcție de mișcările
asociate cu procesul respirator, din inspirație precum și de gradul de distensie al
stmacului. Prin orificiul cardia, esofagul se conectează la stomac, nivel la care
joncțiunea esogastrică se prezintă sub forma sfincterului esofagian inferior ce
previne refularea conținutului gastric în esofag.
Inervația extrisecă este realizată de plexul periesofagian, alcătuit din fibre
simpatice din ganglionii simpatici toracali și plexul periaortic și parasimpatice din
nervul vag și ramurile laringiene recurente. Inervația intrisecă este realizată de
plexul nervos mienteric Auerbach și plexul nervos submucos Meissner.
Esofagul asigură continuitatea digestiei, efectuând transportului masei alimentare
prelucrate în cavitatea bucală, din faringe către stomac prin intermediul degluției.
Etapa esofagiană este consecutivă celei faringiene și durează până când bolul
alimentar este propulsat în stomac, în aproximativ în 6-8 secunde. Constitiția
bolului poate influența pozitiv sau negativ durata.

4.Stomacul

Fig.2. Structura stomacului.

Reprezintă cel mai dilatat segment constitutiv al tractului digestiv, fiind în

același timp și cel mai proximal organ abdominal. De asemenea, stomacul
îndeplinește funcții de importanță majoră în derularea procesului fiziologic al
digestiei și conform ansamblului diversificat de afecțiuni pe care le poate dezvolta
deține și o mare importanță clinică.
 Este amplasat în loja gastrică, care ocupă cea mai mare parte din regiunea
subfrenică stângă și corespunde epigastrului și hipocondrului stâng. La acest nivel,
stomacul este fixat în principal de presa abdominală exercitată în mod direct prin
contracția mușchilor pereților abdominali. De asemenea, interpoziția delimitată
superior de esofag și inferior de duoden, pachetele vasculonervoase ce traversează
regiunea precum și formațiunile peritoneale care leagă stomacul de organele din
proximitate constituie alte mijloace de fixare la acest nivel.
În situația indivizilor normostenici, în ortostatism, stomacul gol are forma
literei J cu pereții reciproc aplicați, măsurând aproximativ 18 cm lungime și 7 cm
lățime. În cazul stomacului plin, lungimea poate crește până la 25cm, iar lățimea la
12cm. Capacitatea stomacului este evaluată între 1-1,5L.
Configurația externă pune în evidența stomacului două margini (dreaptă și
stângă) , doi pereți (anterior și posterior) și două orificii (superior și inferior).
Părțile anatomice ale stomacului:
 cardia: orificiul de formă circulară prin care stomacul comunică superior cu
esofagul. Are rol de sfincter care asigură trecerea bolurilor din esofagul
terminal spre stomac, pe de o parte și împiedicarea refluxului
gastroesofagian pe de altă parte.
 mica curbură : este convexă, subțire, cu o lungime de aproximativ 40cm.
Conturează marginea stângă a stomacului, formând cu terminarea esofagului
un unghi, numit incizura cardiacă.
 fundul stomacului : reprezintă partea cea mai largă și mai înaltă a
stomacului, situat mai sus de cardia, imediat sub diafragm. De obicei este
plin cu gaze și aerul înghițit în timpul deglutiției. Se mai numește și digicam
cu aer a stomacului.
 corpul gastric : este partea cea mai mare a stomacului.
 orificiul piloric: orificiul inferior al stomacului, care face legătura între
corpul gastric și o zonă mai dilatată –antrul piloric, continuând cu o porțiune
îngustă –canalul piloric care se termină înspre duoden cu un sfincter
muscular numit sfincter piloric.
La exterior stomacul este acoperit de o membrană seroasă, sub care se află
musculatura dispusă în trei straturi.
Datorită fibrelor musculare netede, pereții stomacului execută două tipuri de
mișcări:
 mișcări peristoloice , prin care alimentele din interiorul stomacului se
răspândesc și se depun în straturi;
  mișcări peristaltice, prin care conținutul înaintează spre pilor.
Dinspre exterior spre interior , după stratul muscular se pot distinge patru
tunici:
 tunica seroasă : este reprezentată de peritoneul visceral care acoperă
stomacul aproape în întregime;
 tunica musculară : este formată din fibre musculare netede dispuse în trei
starturi concentrice (stratul longitudinal, stratul circular, fibrele oblice)
 tunica submucoasă : este formată din țesut conjunctiv lax, vase de sânge și
limfatice și nervi care constituie un plex secretor pentru glandele mucoase.
Rolul ei este de a căptuși musculatura și a ajuta la alunecarea mucoasei;
 tunica mucoasă : căptușește toată suprafața endogastrică, tunica se cutează
formând o rețea de pliuri mucoase, ceea ce permite stomacului să se
mărească la o dimensiune cu până la 20 de ori mai mare decât dimensiunea
iniţială. Tunica mucoasă se continua înainte cu mucoasa esofagului și
inferior la nivelul pilorului cu mucoasa duodenală. Mucoasa gastrică este
alb-cenușie pe stomacul gol și roz-roșiatică în timpul digestiei.

Rolul stomacului :
 predigestia bolului alimentar, prin acțiuni mecanice și chimice îl transformă
în chim gastric, pe care îl stochează până ce acesta este pregătit să fie
evacuat;
 prin PH-ul acid al sucului gastric, are loc distrugerea majorității bacteriilor.

5.Intestinul subțire
 Fig.3. Poziţia intestinului subţire

Este cel mai lung segment al tractului alimentar, cuprins între stomac și
intestinul gros, la acest nivel desfășurându-se importante activități fiziologice care
conduc la prepararea hranei pentru celulele organismului.
Intestinul subțire măsoară aproximativ 5-6 metri, de la pilor la valvula ileo-
cecală și este împărțit în trei segmente:
Duodenul: este porțiunea incipientă a intestinului subțire, care spre deosebire de
celelalte segmente prezintă mobilitate neglijabilă și este în cea mai mare parte
retroperitoneală. De la sfincterul piloric până la flexura duodenojejunală, unde se
continuă cu jejunul, duodenul măsoară 20-25cm, desenând în jurul capului
pancreatic o traiectorie semicirculară, ce desfăşoară o triplă schimbare de direcţie,
în urma căreia , duodenului i se descriu patru porțiuni anatomice.
Jejunul și ileonul: reprezintă porțiunea mezenterială a intestinului subțire,
intraperitoneală și mobilă, întinsă de la flexura duodenojejunală la valvula ileo-
cecală, ocupând partea centro-inferioară a cavității abdominale. Jejun-ileonul
măsoară aproximativ 5-6metri lungime, iar valoarea medie a calibrului său este
apreciată la 3cm initial și 2,5cm în porțiunile terminale.Prin intermediul
mezenterului, este atașat la peretele abdominal posterior și împreună cu presa
abdominală, exercitată prin raportul stabilit între tonusul musculaturii abdominale
anterolaterale și tensiunea gazelor din intestine, constituie principalele mijloace de
fixare la acest nivel.

Pe traiectul său, jejun-ileonul descrie o suită de semicercuri, care iau

denumirea de anse intestinale, în număr de aproximativ 14-16. Până la nivelul
vertebrei L5, ansele se suprapun orizontal, după care se orientează vertical. Ansele
sunt formate din ramurile aferente și eferente, între care se interpun porțiuni din
mezenter. Fiecare ramură poate prezenta neregularități sinuoase care formează
ansele secundare. 40% din ansele intestinale sunt localizate în partea stângă latero-
vertebral, 40% în pelvis și 20% în partea dreaptă latero-vertebral.

Limita dintre cele două segmente nu este bine definită și se admite că jejunul
măsoară 2/5, iar ileonul 3/5 din lungimea totală a intestinului mezenterial. Totuși,
diferențele sunt decelate de plicile circulare, mai numeroase la nivelul jejunului,
acesta prezentând, spre deosebire de ileon, vascularizație mai bogată și
musculatură mai bine definită.

Configurația internă a intestinului subțire

Este marcată de prezența plicilor circulare și vilozităților intestinale. Plicile

circulare sau valvulele conivente Kerkring reprezintă cutele permanente ale
mucoasei intestinale, orientate pe direcție transversală. Acestea devin numeroase
de la nivelul inferior al papilei duodenale mari, bulbul duodenal fiind lipsit de plici
circulare. De la nivelul ileonului, descresc numeric, dispărând la aproximativ 1 m
de valvula ileocecală. Valvulele conivente măresc suprafața de absorție a
intestinului subțire cu aproximativ 35 %.

Vilozitățile intestinale sunt formațiuni proeminente cilindrice sau conice, care

căptușesc suprafața liberă a mucoasei, răspândite pretutindeni în intestinul subțire,
de la pilor la valvula ileocecală. Vilozitățile intestinale sunt adaptate pentru
îndeplinirea absorției intestinale, formate dintr-un ax conjuctivo-vascular, provenit
din lamina proprie și învelit prin epiteliu de suprafață.

Funcțiile intestinului subțire

-Funcția de digestie are ca rezultat digestia intestinală propriu-zisă, prin care
particulele nutritive sunt prelucrate până la produși simpli asimilabili.

-Funcția secretorie este pusă în evidență de secrețiile glandelor Brunner și

Lieberkuhn.

-Funcția motorie este valorificată de pătura bistratificată musculară din structura

peretelui intestinal.

-Funcția endocrină . Intestinul subțire reprezintă o sursă importantă de hormoni și

substanțe peptidice, a căror rol este de a asigura funcționalitatea tractului
gastrointestinal.

Funcția este evidențiată prin implicarea celulelor endocrine de la acest nivel.

6. Intestinul gros
 Fig.4. Intestinul gros

Este ultimul segment al tubului digestiv, având un calibru superior

intestinului subțire și o lungime de până la 1,6 metri, cuprins între valvula ileo-
cecală și anus. La acest nivel sunt preluați nutrienții rămași neabsorbiți din chilul
intestinal transformat și eliminate ulterior sub forma de materii fecale.
Intestinul gros prezintă :
 cecul cu apendicele piloric
 colonul , dispus sub forma unui cadru în jurul intestinului subțire,
cuprinzând porțiunea : ascendentă, transversă, descendentă, sigmoidă
 rectul, în care materiile fecale sunt stocate înainte de a fi eliminate prin actul
defecației.
Canalul anal, situat inferior rectului se deschide prin orificiul anal sau anus,
nivel la care se termină tubul digestiv.
Intestinul gros este situat în cavitatea peritoneală, submezocolic, pelvin și
perineal. Acesta înconjoară ansele intestinale sub forma unui cadru deschis parțial
inferior, pe o lungime de aproximativ 1,5 metri, între valva ileo-cecală și orificiul
anal, calibrul său diminuându-se treptat, inițial de la 7-8cm către porțiunea
terminală unde măsoară 2,5-3cm.
 Intestinul gros începe de la nivelul fosei iliace drepte, printr-o porțiune
saculară, situată inferior de vărsarea ileonului denumită cec, a cărui anexă este
reprezentată de apendicele vermiform. De la acest nivel, intestinul gros se continuă
cu colonul ce descrie un cadru colic, spațiul delimitat la exterior de acesta fiind
ocupat de masa anselor intestinale. Primul segment ascensionează până la nivelul
ficatului , sub care se încurbează către partea stângă, devenind transversal. Ajuns la
nivelul spilnei, coboară până în fosa iliacă stângă unde se continuă în pelvis.
Ultima parte a intestinului gros este constituită din rect, care descinde la exterior
prin orificiul anal.
Configurație externă
Pe lângă dimensiunile, localizarea și gradul de mobilitate, intestinul gros se
deosebește de cel subțire prin prezența unor particularități morfologice absolut
caracteristice precum tenii, haustre și apendice epiploice.
Teniile colonului sunt reprezentate de cele trei benzi musculare, care pleacă
de la inserția apendicelui vermiform, întinzându-se în lungul cecului și colonului
până la nivelul rectului unde își pierd din trăsăturile distinctive. De tenia liberă nu
se inseră nici o formațiune peritoneală, aceasta fiind vizibilă pe toată traiectoria
intestinului gros. Tenia mezocolică corespunde cu locul de fixare al mezocolonului
dorsal primar, iar de tenia omentală se prinde : omentul mare.
Haustrele colonului sunt proeminențele hemisferice ale peretelui intestinului
gros, separate prin incizuri transversale adânci reliefate în lumenul intestinal
similar unor creste falciforme care iau denumirea de plice semilunare ale
colonului.
Apendicele epiploice se inserează la nivelul teniilor intestinale angajându-se
în depresiunile limitate de haustre, în spațiile dintre intestinul subțire și gros sau
dintre intestin și perete. Masele grăsoase din structura acestora contribuie la
prevenirea eventualelor eroziuni ale seroasei survenite în timpul mișcărilor
intestinului gros.
Configurație internă
În cea mai mare parte a intestinului gros, în special la nivelul colonului,
configurația interioară este reprezentată de o dispoziție inversată a configurației
externe. Astfel, teniile sunt evidențiate prin intermediul unor benzi longitudinale
iar haustrele proemină sub forma unor pungi delimitate de plicile semicirculare,
corespunzătoare șanțurilor transversale.
Peretele intestinului gros
 Este mai subțire decât cel al intestinului subțire, structura sa fiind desemnată
de cele patru tunici caracteristice canalului alimentar.
- Tunica seroasă este constituită din peritoneu, cu excepția porțiunii
terminale rectale, unde se prezintă sub forma advenției. La dublarea peritoneului
contribuie stratul subseros.
- Tunica musculara sub forma păturii bistratificate, reprezentate prin stratul
extern cu fibre longitudinale, grupate în cele trei tenii și stratul intern cu fibre
circulare.Condensarea fibrelor circulare la anumite nivele conduce la etichetarea
unor sfinctere a căror situație prezintă interes funcțional. Printre acestea se numără
sfincterul ileocecal Keith , inelul transvers Camon-Boehm, inelul flexurii splenice
Payr și inelul sigmoidian Montier.
- Tunica submucoasă cuprinde structuri neurovasculare și formațiuni
limfatice.
- Tunica mucoasă nu prezintă plici circulare sau vilozotăți intestinale,
grosimea sa este superioară dacât a celei de la nivelul intestinului subțire, iar din
punct de vedere structural se caracterizează prin epiteliu cilindric cu glande Lieber
Kuhn și corion , străbătut de infiltrații limfoide.
Epiteliul de suprafață este constituit din celule mucosae calciforme,
responsabile cu elaborarea mucusului, utilizat în lubrifierea conținutului intestinal,
celule absorbante care contribuie la procesul de absorție și celule endocrine ,
argentafine. Aparatul glandular este pus în evidență de prezența glandelor Lieber
Kuhn, din alcătuirea cărora absentează celulele Paneth, iar celulele calciforme
predomină cantitativ spre porțiunea distală a intestinului gros. Musculara mucoasei
nu este bine definită și corionul prezintă foliculi limfoizidi ale căror dimensiuni
devansează tunica mucoasă și pot fi identificați la nivelul submucoasei adiacente.
COLONUL
Fig.5. Colonul
 Este segmentul cel mai lung al intestinului gros, întins între cec și rect, sub
forma cadrului colic, cvasiînchis inferior, de la valvula ileo-cecală la nivelul
vertebrei a treia sacrate. Valoarea medie a lungimii sale este de 1,4metri iar
diametrul său descrește, inițial măsurând 5cm, către porțiunea terminală unde
variază între 2,5-3cm. Menținerea în poziție a segmentelor colice este mediată de
presa abdominală și peritoneu, care aplică colonul direct sau prin intermediul unui
mezou de peretele posterior al abdomenului.
Din fosa iliacă dreaptă, de la nivelul valvei ileo-cecală, primul segment colic
reprezentat de colonul ascendent, al cărui traiect este delimitat de flexura colică
dreaptă, sub fața viscerală a ficatului. De la acest nivel , segmentul colic se
continuă cu colonul transvers care preia denumirea traiectului său transversal cu
care străbate cavitatea abdominală până la nivelul splinei, unde se recurbează,
formând flexura colică stângă pentru a desena cadrul colic, demonstrând în
același timp validitatea expresiei adoptate convențional. Astfel, intestinul gros
descinde în regiunea lombară stângă până la nivelul crestei iliace, sub denumirea
de colon descendent, ce se continuă cu colonul sigmoidian, a cărui dispoziție,
descrie un arc de cerc, care străbate fosa iliacă stângă pentru a coborî ulterior în
bazin până la nivelul vertebrei a treia sacrate.
1) Colonul ascendent
Se prezintă cu o lungime de 15cm, măsurată de la planul transversal ce
străbate valva ileo-cecală până sub fața viscerală a ficatului. Extremitatea
incipientă a colonului ascendent este mai superficială, traiectul acestuia ajungând
progresiv în profunzime până la extremitatea terminală. Configurația externă
prezintă particularități în ceea ce privește dispunerea teniilor, anterior, postero-
medial și postero-lateral și apendicele epiploice, aliniate pe două rânduri, lângă
tenia anterioară și respectiv tenia postero-medială. Anterior, medial și lateral,
colonul ascendent este învelit de peritoneu prin intermediul căruia vine în raport cu
ansele intestinului subțire, care pot fi parțial acoperite de omentul mare. În cazul în
care este destins de conținutul său, segmentul colic ascendent vine în raport direct
peretele abdominal anterior. Posterior, prin intermediul fascei de coalescență
retrocolice Toldt, vine în raport cu mușchiul iliac, pătratul lombar și fața anterioară
a rinichiului drept. Flexura colică dreaptă sau ungiul hepatic se proiectează la
nivelul extremității anterioare a coastelor 10 și 11 drepte, ascunzându-se în
planurile regiunii hipocondrice drepte. Anterior vine în raport cu fața viscerală a
ficatului, unde lasă impresiunea colică și fundul vezicii biliare. Posterior răspunde
duodenului descendent și rinichiului drept.
2) Colonul transvers
 Descrie un traiect ușor descendent, de la dreapta spre stânga întinzându-se
de la extremitatea anterioară a coastei a 10-a drepte către extremitatea anterioară a
coastei a 8-a stângi, corespunzând treptat hipocondrului drept, regiunii epigastrice
și hipocondrului stâng. Lungimea sa este apreciată la o valoare medie de 50-60cm,
iar calibrul său față de colonul ascendent este inferior. Raportul supraunitar dintre
lungimea segmentului transvers și lungimea liniei drepte care unește flexura
dreaptă de cea stângă, îi atribuie acestuia calitatea de a nu fi rectiliniu, conferindu-
i un grad crescut de mobilitate, care tolerează abordarea formelor și direcțiilor
variate. La exterior, colonul transvers este configurat similar cu restul intestinului
gros, teniile sale fiind reprezentate anterior de tenia omentală, postero-superior de
tenia mezocolică și postero-inferior de tenia liberă. Apendicele epiploice sunt
ordonate pe un singur șir. Încrucișarea vaselor mezenterice superioare delimitează
segmentul drept al colonului transvers relativ fix cu un mezou slab evidențiat și
segmentul stâng, al cărui grad de mobilitate este considerabil mai mare.
Fața anterioară s colonului transvers constituie inserția omentului mare și
vine în raport cu peretele abdominal anterior. Pe fața posterioară se inseră
mezocolonul transvers, care alături de segmentul colic transvers izolează inferior și
superior, etajele supramezocolic și respectiv submezocolic ale cavității peritoneale.
La acest nivel, segmentul fix se aplică pe rinichiul drept și întretaie duodenul
descendent, iar segmentul mobil este ancorat la peretele abdominal posterior prin
intermediul mezoului său bine definit și răspunde la capul și corpul pancreasului.
Superior, segmentul fix vine în contact cu fața viscerală a ficatului, iar cel mobil se
conformează după marea curbură gastrică, de care se leagă prin ligamentul
gastrocolic. Inferior, colonul transvers prezintă raport cu flexura duodenojejunală
și cu ansele jejunale proximale.
Flexura colică stângă sau unghiul splenic se proiectează la nivelul
extremității anterioare a coastelor 8 și 9 stângi, pe peretele antero-lateral al bazei
hemitoracelui stâng. Spre deosebire de cea dreaptă, flexura stângă se situează într-
un plan mai profund, răspunzând hipocondrului stâng, iar apertura sa este mai
redusă. Cu toate că segmentul stâng al colonului transvers se caracterizează printr-
o mobilitate superioară în raport cu segmentul drept, situația flexurii stângi este
mult mai costantă decât în cazul celei drepte. Posterior vine în raport cu rinichiul și
glanda suprarenală stângă, iar supero-lateral cu fața colică a splinei.
3) Colonul descendent
Măsoară aproximativ 20 cm și prezintă în general raporturi și caractere similare
cu cele ale colonului ascendent, excepție făcând diametrul mai redus, gradul de
mobilitate, de asemenea mai redus și planul mai profund în care acesta este situat.
 Anterior, medial și lateral, colonul descendent este acoperit de peritoneu prin
intermediul căruia fețele respective vin în contact cu ansele jejunale superioare.
Posterior vine în raport cu peretele abdominal posterior, pătratul lombar și
marginea laterală a rinichiului stâng, la acest nivel fiind încrucișat de formațiuni
neurovasculare subcostale, nervii iliohipogastric și ilioinghinal.
4) Colonul sigmoid
Este ultimul segment al cadrului colic, continuă colonul descendent de la
nivelul crestei iliace și străbate fosa iliacă stângă, descinzând printr-un traiect
sinuos în pelvis până la un nivel corespunzător cu vertebra a 3-a sacrată, unde
începe rectul. Este dotat cu mezocolonul sigmoid care îi conferă un grad ridicat de
mobilitate. La nivelul colonului sigmoid, trăsăturile morfologice ale intestinului
gros, se modifică, în ceea ce privește calibrul său, care se uniformizează și
configurația externă, cu șanțuri transversale șterse și tenii musculare reduse la
două. De regulă, lungimea sa variază, între 35-45 cm, traiectoria sa desenând
forma literei S. Astfel i se descriu porțiunile iliacă și pelvină.
Porțiunea sau ansa iliacă continuă colonul descendent și măsoară între 7-15
cm până la marginea medială a mușchiului psoas stâng. Se plasează în fosa iliacă
stângă, unde se prezintă sub forma unei curburi cu concavitatea ce privește supero-
medial. În 90% din cazuri, porțiunea iliacă este fixă, conform aderării mezoului sau
primar la peritoneul parietal al fosei iliace interne stângi.
Anterior, segmentul sigmoid vine în raport cu peretele abdominal inferior,
iar când nu este destins de conținutul său cu ansele intestinului subțire. Posterior,
prezintă raport cu mușchiul iliopsoas cu fascia iliacă și fascia de coalescență
retrocicală Toldt, vasele testiculare sau ovariene și nervul genitofemural.
Porțiunea sau ansa pelviană se întinde de la marginea medială a mușchiului
psoas stâng până la nivelul celei de-a treia vertebră sacrată. Traiectul său cambrat
se caracterizează prin situații și raporturi variabile , iar mezocolonul cu care este
prevăzut îi conferă acesteia un grad crescut de mobilitate. Benzile musculare
longitudinale de pe ansa iliacă se condensează și formează la acest nivel două tenii,
anterioară și posterioară, care își pierd individualitatea pe măsură ce se apropie de
rect. Haustrele și incizurile transversale absentează, iar apendicele epiploice devin
mai numeroase spre deosebire de alte segmente ale colonului. De regulă, măsoară
aproximativ 25-35 cm, iar concavitatea arcului de cerc, descris de traiectul său,
este orientată infero-posterior. Anterior și inferior vine în raport cu vezica urinară,
iar la femeie cu uterul și anexele sale, descinzând deseori până la fundul de sac
Douglas. Posterior prezintă raport cu ampula rectală, iar superior cu ansele
intestinale.
 Structura colonului
Se indentifică cu cele patru tunici caracteristice intestinului gros, doar
seroasa prezentând câteva particularități.
Tunica seroasă- se comportă distinct datorită modului în care a avut loc
evoluția autogenetică a intestinului primar și mezoului său. De cele mai multe ori,
colonul ascendent și descendent sunt în parte retroperitoneale. Doar în 30 % din
cazuri colonul ascendent și 10-15 % colonul descendent pot prezenta mezocolon.
Invariabil, colonul transvers și colonul sigmoid sunt prevăzute cu mezocolonul
transvers și respectiv sigmoid.
Mezocolonul transvers ancorează colonul transvers la peretele abdominal
superior, inserându-se pe colon de tenia mezocolonică. Rădăcina se trece succesiv
de la dreapta spre stânga peste extremitatea inferioară a rinichiului drept, duodenul
descendent, capul și marginea anterioară a corpului pancreasului și rinichiului
stâng. Conține formațiunile vasculo-nervoase și limfatice ale mezocolonului
transvers și intră în alcătuirea plafonului bursei omentale.
Mezocolonul sigmoid fixează colonul sigmoid de peretele pelvian. Rădăcina
sa are un traiect sinuos, încrucișând mușchiul psoas și vasele iliace, după care
descinde în pelvis.

Vascularizația și inervația colonului

Circulația arterială este asigurată de artera mezenterică superioară, prin

artera ileocolică, arteră colică dreaptă și artera colică medie și de arteră
mezenterică inferioară, prin artera colică stângă și arterele sigmoidiene. În
apropierea cadrului colic, arterele se anastomozează între ele pentru a forma arcada
paracolică, din care se desprinde arterele drepte care abordează segmentele colice
pe fețele anterioară și posterioară.
Circulația venoasă se formează la nivelul mucoasei și muscularei, edificând
rețelele din care pleacă vene ce însoțesc arterele omonime. Sângele venos este
colectat ulterior de venele mezenterică superioară și inferioară, ambele tributate
venei porte.
Circulația limfatică ia naștere la nivelul mucoasei, de unde vasele limfatice
străbat tunicile peretelui intestinal, clădind rețele subseroase și musculare. Se
adună interior în nodurile paracolice, care formează o arcadă în alcătuirea căreia
intră nodurile ileocolice, colice drepte, mijlocii și stângi. De la acest nivel, limfa
este drenată către nodurile mezenterice superioare și inferioare.
Inervația este vegetativă simpatico-parasimpatică. Colonul ascendent și 2/3
drepte din colonul transvers primesc fibre simpatice din ganglionii celiac și
mezenteric superior și fibre parasimpatice din nervul vag, acestea formând în
prealabil plexuri în jurul arterei mezenterice superioare.
Ramurile nervoase destinate 1/3 stângi a colonului transvers, colonului
descendent și sigmoidian provin din plexul mezenteric inferior, din care pleacă
fibre simpatice și nervi splanhnici pelvieni, din care se desprind fibrele
parasimpatice. Fibrele ajung la segmentele colice pe traiectul arterei mezenterice
inferioare, după ce am străbătut preliminar plexul hipogastric inferior și hipogastric
superior. În peretele colonului se găsesc plexurile intriseci mienteric Auerbach și
submucos Meissner.