Amintiri din copilărie – Ion Creangă

Potrivit criticului Eugen Simion, opera lui Ion Creangă, al cărei volum este redus la circa 300 de pagini, poate
fi împărţită, în funcţie de destinatar şi de relaţia dintre elementul real şi cel miraculos, în câteva categorii: 1) povestiri
didactice – Inul şi cămeşa, Acul şi barosul, Ursul păcălit de vulpe, Capra cu trei iezi – cu un destinatar precis: copilul;
2) povestiri cu un caracter preponderent moral, scene din viaţa ţărănească, anecdote – Povestea unui om leneş, Moş
Ion Roată, Popa Duhu, Cinci pâini, Păcală – adresate unei clase de cititori în măsură să înţeleagă parabola morală şi
subtilităţile dialogului, în care elementul miraculos lipseşte, prozatorul urmărind să ilustreze prostia omenească, lenea,
răutatea sau isteţia, înţelepciunea, sentimentul justiţiei sociale şi al recompensei morale; 3) poveştile propriu-zise, în
care elementul miraculos şi cel realist coexistă – Punguţa cu doi bani, Povestea porcului, Povestea lui Harap-Alb,
Fata babei şi fata moşneagului, Povestea lui Stan Păţitul, Soacra cu trei nurori etc.; 4) naraţiunile „corosive” –
Povestea lui Ionică cel prost, Povestea poveştilor – istorii licenţioase, fără a fi pornografice, cu un destinarat limitat:
intelectualii „rasaţi” din cercul Junimii; 5) naraţiunea Moş Nechifor Coţcariul, o nuvelă în adevăratul înţeles al
cuvântului; 6) naraţiunea confesivă Amintiri din copilărie care, ca şi poveştile propriu-zise, se adresează tuturor
categoriilor de cititori şi ascultători.
În ceea ce priveşte receptarea critică a creaţiei scriitorului, aceasta este aproape la fel de spectaculoasă ca
opera în sine. Astfel, contemporanii săi – colegii de la Junimea – au văzut în Ion Creangă o „figură ţărănească şi
primitivă, fericită achiziţie pentru societatea noastră”, „talent primitiv şi necioplit”, exponent al mentalităţii folclorice
şi autentic povestitor. Apoi s-a lansat ipoteza că scriitorul a fost un simplu culegător de folclor, al cărui unic merit este
acela de a reproduce cu măiestrie poveşti auzite de-a lungul vieţii. Imediat după 1900 însă, scriitorului i se recunoaşte
adevăratul statut, acela de autor pe deplin original. Exegeţii interbelici ai lui Ion Creangă îi consolidează prozatorului
acest drept. Sugestive în acest sens sunt remarcile lui Tudov Vianu: „Cine vede în paginile lui Creangă o simplă
culegere folclorică, prin care se rosteşte fantezia lingvistică a poporului, ar comite una dintre cele mai grave erori ale
judecăţii literare. Zicerile tipice sunt în Creangă mijloacele unui artist individual. Prin ele ne vorbeşte un om al
poporului, dar nu un exemplar impersonal şi anonim. Ceea ce observatorului superficial îi apare ca folclor este de fapt
creaţie artistică, grefată pe o înzestrare individuală, jovialitate şi vervă.”

Aplicaţie:
Extrage din cuprinsul romanului Amintiri din copilărie, elemente de paremiologie: proverbe, expresii, zicători.

Operă a deplinei maturităţi artistice, care vede lumina tiparului începând cu anul 1881, Amintiri din copilărie
este numai în aparenţă un roman autobiografic. Intenţia autorului nu este aceea de a reconstitui parcursul devenirii
sale, ci, pornind de la incontestabile date biografice, scriitorul construieşte un univers ficţional, ce funcţionează pentru
adult compensatoriu. Bolnav, suferind de acea afecţiune aşa-zisă a geniilor, epilepsia, Ion Creangă încearcă să se
ascundă de viaţa lui adultă reală, tenebroasă, marcată de sănătate şubrezită, de multiple eşecuri profesionale şi
personale. Calea de evadare din real o constituie retragerea într-un univers protector. Scriitorul îşi inventează o
biografie compensatorie faţă de viaţa reală, iar romanul devine astfel o formă de terapie prin artă.
Ceea ce îndreptăţeşte aderarea la ipoteza că romanul nu este unul autobiografic, ci act artistic prin excelenţă,
este organizarea epică simbolică. Astfel, romanul își impune de la început limite de spațiu și timp: satul
Humulești și copilăria. Când aceste limite sund depășite, narațiunea se autoreglează prin mecanismele povestirii:
„Însă ce mă privește? Mai bine să ne căutam de ale noastre.”; „Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te
trage pe furiș apa la adânc, și din veselia cea mai mare cazi deodată în uricioasa întristare! Hai mai bine despre
copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată.”
Marile obsesii ale universului romanesc sunt grupate în jurul ideii de centru. În ceea ce privește limitele de
timp, scriitorul își propune să se întoarcă la centrul existenței sale, constând în originile paradisiace reperate în
copilărie. Întoarcerea la origine e o atitudine tipică omului tradițional, care se bazează pe credința că la început totul a
fost perfect. Temporalizarea evenimentelor nu este întâmplătoare. Pătimirile, necazurile se petrec în perioada de post.
Anotimpul predilect este cel estival. Sunt multe scene de vară în roman, această perioadă a anului având darul
de a stârni pofta de aventură. Vara se dilată, devenind simbol asociat al copilăriei nevinovate. În viziunea autorului,
copilăria este o eternă vară. Anotimpurile de tranziție, primăvara și toamna, nu sunt zugrăvite. Opera emană sanatate,
vitalitate, optimism, solaritatea şi căldura definind acest univers.
Simboluri ale centrului sunt mama, casa, satul. Pe măsură ce îndepărtarea de centru este mai mare,
evenimentele au o conotație tragică. Protagonistul devine victimă, iar soluția salvatoare este întoarcerea. Ruperea este
evidentă în episoade ca holera din ’48 când, deşi nu numai că nu ia măsuri pentru a evita contaminarea, chiar
apropiindu-se riscant de mort - „Şi eu, neastâmpărat cum eram, ba ieşeam la pârleaz, când trecea cu mortul pe la
poarta noastră şi-l boscorodeam cu cimilitură […] Ba îl petreceam până la biserică ….” -, îmbolnăvirea nu se produce
atâta timp cât Nica se află în perimetrul ocrotitor al Humuleştilor. Trimis însă departe de sat pentru a fi pus la adăpost,
Nică se îmbolnăveşte în noaptea respectivă: „Şi că să mă scape de belea, m-au trimis la stâna în dumbrava Agapiei,
lângă podul Caragitei, unde erau şi oile noastre, să şed acolo până s-a mai potoli boliştea. Însă peste noapte a şi dat
holera peste mine şi m-a frământat şi m-a zgârcit cârcel.” Întoarcerea în Humuleşti aduce cu sine vindecarea: „…până
a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti […] şi de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii”.
Un alt necaz asociat îndepărtării de centru este căderea în Ozana îngheţată, cu ocazia plecării la Broşteni
împreună cu bunicul său: „mi-au lunecat ciuboţele şi am căzut în Ozana cât mi ţi-i baietul![…] murat până la piele şi
îngheţat hăt bine”. Alte evenimente conotate negativ, care survin departe de Humulești sunt contractarea râiei căprești:
„Si unde ne trezim într-o bună dimineaţă plini de ciucur de râie căprească de la caprele Irinucai!”, distrugerea
gospodăriei acesteia, dar şi înfruntarea vremii cumplite pe drumul de întoarcere spre Pipirig: „Si ne coborâm noi, şi ne
tot coborâm, cu mare greutate, pe nişte povârnişuri primejdioase, şi ne încurcăm printre ciritei de brad, şi caii lunecau
şi se duceau de-a rastagolul, şi eu cu Dumitru mergeam zgribuliţi şi plângeam în pumni de frig[…] Pesemne blăstămul
Irinucai ne ajunsese.” Ieșirea din criză se produce odată cu revenirea în sat, prilej cu care protagonistul se bucură de
recunoașterea și atenția celor dragi după interpretarea la biserică a cântecului Îngerul a strigat: „Și bucurie peste
bucurie venea pe capul meu.”
La plecarea către Socola, întâmplările nefaste asociate părăsirii satului se înmulțesc, dovadă a unei organizări
epice simbolice. Suferința celor doi dezrădăcinați, contrastând cu „bucuria zugrăvită pe fețe” a tinerilor frumos
înbrăcați ce mișunau prin sat, este simbolizată și prin conotațiile tragice ale sărbătorii religioase, Tăierea capului
Sfântului Ioan Botezătorul. Pe prispa unui rotar, petrec o noapte de coșmar, riscând să rămână „chiori” din pricina
unor țânțari ce i-au chinuit. De această dată, părăsirea satului este definitivă și coincide cu despărțirea de copilărie.
Cum „nevoile” declarate ale naratorului sunt acelea de a rememora evenimentele petrecute la vârsta inocenței în satul
Humulești, iar acum întoarcerea nu mai este posibilă, Amintirile se opresc brusc, întrucât nu mai satisfac necesitățile
instanței narative.
Cu privire la centrul animat al universului imaginat de autor, mama, se remarcă perspectiva fabulatorie a
copilului în realizarea portretului acesteia. Figura maternă este „plină de minunății”. Ființă fantastică, mamei îi sunt
atribuite tot felul de năzdrăvănii: deține control meteorologic asupra lumii, ferește copilul de deochi etc. Se conturează
astfel o gândire tradițională, potrivit căreia omul controlează mersul lumii. Săvârșind o magie prin similitudine –
îndeamnă copilul să zâmbească la soare, iar acesta din urmă zâmbește lumii –, mama devine un soi de șaman al
satului. Nu în ultimul rând, ea este spiritul tutelar al casei natale. Totul – preocupările lui Nică, statutul autoritar al
Smarandei – denotă faptul că locuința copilăriei este dominată de un principiu matern, feminin. Această idee este
reliefată și prin antiteza ce se stabilește între imaginea casei părintești și aceea a casei Irinucăi. Cea din urmă este
sărăcăcioasă – „o cocioabă” –, iar îndeletnicirile fiicei „balcâze și lalâi” sunt bărbătești, așadar, principiul ce
guvernează gospodăria Irinucăi este unul masculin, contrastând cu cel matern care se impune în casa copilăriei.
Referitor la modul în care se conturează în text imaginea familiei, putem remarca faptul că perspectiva este
aceeași, una idilică, ce învăluie „amintirile” într-o aură de frumusețe și optimism. La începutul părții a doua, este
evocată atmosfera familială: copiii îl întâmpină pe tatăl ce vine de la muncă din pădure, sărindu-i în spate pe întuneric.
Deși obosit, părintele îi sărută pe toți și îi ridică în grindă, rostind formula „tâta mare!”. Grijile cotidiene nu îl
împiedică pe tată să găsească îngăduință pentru hârjoana continuă a copiilor neastâmpărați. Dimpotrivă, el le ia
apărarea în fața mamei care, sătulă de năzbâtiile lor, îi admoneastează și le mai aplică și câte un „șurub ” pentru a-i
cuminți. Dovezile de afecțiune ale tatălui constau în gesturile tandre cu care își tratează copiii, dar și în preocuparea
pentru soarta lor. El duce grija materială a gospodăriei, fiind conștient că, aflați la vârsta inocentă, copiii trebuie să se
bucure de binefacerile acesteia, căci, mai târziu, nu vor fi nici ei scutiți de preocupările traiului zilnic.
Diferența de gândire a celor doi părinți devine evidentă și în ceea ce privește atitudinea lor față de mersul la
școala al lui Nică. „Mama era în stare să toarcă-n furcă și să-nvăț mai departe”, în timp ce „din partea tatei puteam să
rămân cum era mai bine: Nic-a lui Ștefan a Petrei, om de treabă și gospodar în Humulești”. Se remarcă un contrast
între mentalitatea conservatoare, tradițională a tatălui și cea modernă, deschisă progresului, ce o definește pe mamă.
Deși nepotrivirile de concepție degenerează într-un conflict între cei doi părinți, acesta nu pare a fi unul profund, care
să afecteze unitatea și armonia familială. Mama îi reproșează tatălui că nu își „caută de suflet” făcându-și copilul popă,
iar răspunsul acestuia subliniază grijile financiare care îi revin, precum și neîncrederea în seriozitatea copilului, un
„leneș de n-are pereche”. Conflictul se aplanează odată cu sosirea bunicului David Creangă, care îl ia cu sine pe Nică
pentru a studia la școala din Broșteni. Prin urmare, „tot pe-a mamei a rămas”, căci voința acesteia este puternică și
face ca lucrurile să se miște după vrerea ei. Deși se opune mult timp ideii ca Nică să urmeze cursurile școlare, tatăl
devine complicele mamei atunci când se hotărăște plecarea la Socola. „Posomorât”, acesta își trădează preocupările
financiare și speranța că efortul de a-l trimite pe Nică la școală va fi răsplătit prin ajutorul pe care acesta l-ar putea
acorda mai târziu fraților mai mici.
Așadar, opera Amintiri din copilărie, receptată inițial drept un document „biografic şi psihologic foarte
preţios” ce oferă „tabloul fidel al vieţii ţărăneşti dintr-un colţ al Moldovei de Sus de prin jurul anului 1850 ” (Jean
Boutière), ulterior considerată ilustrare a „copilăriei copilului universal” (George Călinescu), poate fi considerată o
formă a terapiei prin artă. Organizarea epică simbolică demască ficțiunea ce învăluie câteva date biografice. Ion
Creangă imaginează un univers ficţional compensatoriu, în care, sub protecţia maternă şi printre năzdrăvăniile vârstei,
nu îşi mai găsesc loc neajunsurile şi suferinţele existenţei reale.