AZOTUL

Simbol: N
Formula: N2 (moleculă diatomică)
A 17
Structura atomică: Z 7 N

- nucleu – 14 nucleoni – 7 p+ şi 7 n0
- învelişul electronic – 7 e-
Configuraţia electronică: K: 2 e-, L: 5 e-
Poziţia în sistemul periodic: perioada a 2-a, grupa 15 (V A)
Masa atomică relativă: 14
1 mol de atomi de N = 6,022*1023 atomi de N = 14g
1 mol de molecule de N2 = 6,022*1023 molecule N2 = 28g
Nemetal cu valenţă variabilă: di, tri şi tetravalent.

Stare naturală:
- în stare liberă: 78% din atmosferă;
- combinat: amoniac, azotaţi, săruri de amoniu, proteine, etc.

Proprietăţi fizice: gaz incolor, inodor, insipid, foarte puţin solubil în apă, cu
densitatea mai mică decât a aerului (d= 0,96g/L).

Metode de obţinere: distilarea fracţionată a aerului lichid: p.f. N 2 = -195,80C,

p.f. O2 = -182,90C.
Proprietăţi chimice:
Datorită marii stabilităţi a moleculei, la temperatură obişnuită, azotul
nu se combină direct cu nici un element. El nu arde şi nu întreţine arderea.
În condiţii speciale, energice, azotul se combină cu:
a) hidrogenul, formând amoniacul:
t  500 0 C
N2 + 3H2   2 NH3
300 1000 atm

b) oxigenul, formând oxidul de azot (sinteza oxidului de azot în
atmosferă sub acţiunea fulgerului):
N2 + O2 0
t  3000 C
  2 NO
Ambele reacţii sunt reversibile.
Oxidul de azot, în prezenţa aerului, se transformă în dioxid de azot,
NO2, gaz brun-roşcat.
Activitatea redusă a azotului a permis utilizarea lui la crearea unei
atmosfere inerte. El reprezintă elementul protector faţă de acţiunile energice şi
nedorite ale oxigenului.