Escolar Documentos
Profissional Documentos
Cultura Documentos
65
LUCRAREA 1
SCHEMA BLOC A RADIORECEPTOARELOR PT. SEMNALE MA-MF
1. Generalităţi
Cel mai simplu mod de a recepţiona o emisiune MA, MF este folosirea unui
receptor cu amplificare directă, a cărui schemă bloc este dată în fig. 1.1.
1 2 3 4
Cv
L C R
Adăugând blocurile 2 şi 4 din figura 1.1 creşte puţin puterea furnizată la ieşire
şi sensibilitatea aparatului. Pentru îmbunătăţirea selectivităţii, după blocul 2
(amplificatorul de radiofrecvenţă) se adaugă un circuit acordat. În acest caz, apare
problema stabilităţii etajului, problemă ce impune scăderea amplificării acestuia,
încercarea creşterii sensibilităţii la depanare a receptorului este contraindicată.
Pentru rezolvarea acestei probleme, schema folosită în prezent în receptoare
este cea de tip superheterodină. Principiul funcţionării receptorului superheterodină
are la bază introducerea în lanţul de transmisie a unui schimbător de frecvenţă care
asigură sincronizarea semnalului recepţionat cu cel generat în receptor, obţinându-se
astfel un semnal de frecvenţă constantă, denumit semnal de frecvenţă intermediară Fi.
Pentru a se menţine constantă valoarea frecvenţei intermediare, este necesar ca
frecvenţa semnalului generat local să varieze o dată cu frecvenţa semnalului util
(recepţionat). Schema bloc a unui radioreceptor superheterodină pentru semnale
modulate în amplitudine este prezentată în fig. 1.3. Receptorul MA-MF este destinat
recepţionării atât a emisiunilor modulate în amplitudine, cât şi a celor modulate în
frecvenţă. Partea comună a celor două scheme bloc (amplificatorul de joasă frecvenţă
şi defazorul) cât şi sursa de alimentare ar apărea o singură dată în schema bloc a
receptorului combinat.
7
7
1 2 3 5 6 8
4
Fig. 1.3 Schema bloc a radioreceptorului superheterodină pentru semnale MA
1-Etaj de intrare; 2 – AIF; 3 – schimbător de frecvenţă (SF) ; 4 – oscilator local (OL) ; 5 –
amplificator de frecvenţă intermediară (AIF) ; 6 – demodulator MA; 7 – reglaj automat al
amplificării (RAA) ; 8 - AJF; 9 - traductor electroacustic.
antenă MF
1 2 4
(b)
9 10
3
antenă MA
6 8 12
11
5
7
(a)
1 2 3 4 5
7
FM/UKW
TUNER INTERFATA
TUNING AMPLIFICATOR
87,5 – 108 (ACORD) IF 10,74 Mhz DECODOR
MHz STEREO
TDA 1093B
TDA 1574
+15V
-15V
R R
ALIMENTARE
DC L L
AMPLIF
STEREO EGALIZATOR
STEREO
TDA 2040A
9
LUCRAREA 2
Blocul Tuner
1.1Circuite de intrare
f max C max
=
f min C min
Având în vedere numărul mare de posibilităţi în ce priveşte tipul şi structura antenei
este necesar ca dezacordul produs în circuitul de intrare de către impedanţa antenei să fie cât
mai mic.
Sensibilitatea radioreceptorului depinde de factorul de transfer al tensiunii la
rezonanţă, definit ca fiind raportul între tensiunea de ieşire a circuitului de intrare şi tensiunea
electromotoare indusă în antenă;acest factor de transfer este de dorit să fie cât mai mare şi
constant, atât în interiorul fiecărei game cât şi în condiţiile trecerii la altă gamă şi schimbării
antenei.
Se constată că cele două cerinţe sunt contradictorii, deoarece prima condiţie presupune
un cuplaj slab între antenă şi circuitul de intrare, în timp ce cea de-a doua condiţie presupune
existenţa unui cuplaj puternic între cele două circuite.
De remarcat că problemele menţionate mai sus nu se pun în cazul utilizării antenelor
interioare de fentă sau telescopice, deoarece parametriiacestora rămân neschimbaţi în timp şi
pot fi luaţi în considerare de la început în proiectarea circuitelor de intrare.
În cazul montajelor cu tranzistoare, având în vedere impedanţa mică de intrare a
acestora, nu se urmăreşte obţinerea unei tensiuni maxime la ieşirea circuitului de intrare, ci
realizarea adaptării pentru obţinerea transferului maxim de putere.
10
În vederea realizării unei bune fidelităţi a recepţiei, circuitele de intrare trbuie să
realizeze o anumită bandă de trecere;benzile laterale,corespunzătoare semnalului de modulaţie
cu frecvenţa cea mai mare, nu trebuie să fie atenuate cu mai mult de 3 db.
În general banda de trecere a circuitelor de intrare trebuie să fie mai mare decât cea
rezultată din condiţia de fidelitate arecepţiei, pentru evitare efectelor erorilor de aliniere ce
apar la radioreceptoarele de tip superheterodină, deoarece în caz contrar se poate produce o
variaţie prea mare a sensibilităţii radioreceptorului în interiorul unei aceleiaşi gamă de
frecvenţă.
Utilizarea circuitelor selective cu unul sau mai multe circuite oscilante (filtre de
bandă)ca circuite de intrare, permit realizarea unei atenuări suficiente a semnalelor
corespunzătoare posturilor adiacente şi deci obţinerea unei bune selectivităţi.
De asemenea, datorită proprietăţilor selective ale circuitelor de intrare, având în
vedere mulţimea semnalelor captate de antenă, circuitele de intrare trebuie să asigure
atenuarea frecvenţelor nedorite ce pot interfera cu semnalul util şi în primul rând, a
semnalului imagine, care ar produce asupra schimbătorului de frecvenţă acelaşi efect ca şi
semnalul util.
În sfârşit, circuitele de intrare trebuie să atenueze eventualele semnale de frecvenţă
intermediare de la şi spre circuitul de antenă;în acest scop în circuitele de intrare se introduc
filtre suplimentare de tip opreşte bandă , acordate pe frecvenţa intermediară.
În fig.1 sunt reprezentate câteva tipuri de circuite de intrare şi metode de realizare a
cuplajului cu antena.
11
A
A A
M
Cc
L2 C L L’ C’
L
C
C L1 L
a) d) g)
A A
A Cc
C1
M
L
C L L’ C’
C L1 L C
Cc
h)
b) e)
A A
M A
M
L L1 L
LA C C’ L’
C C L
Cc
R Cc
i)
c) f)
Fig 1
12
urmăreşte realizarea unui cuplaj strâns între antenă şi circuitul de intrare în condiţiile de
adaptare.
Pentru exemplificare în fig.2 este prezentată schema unui circuit de intrare cuplat cu
antena prin inductanţă mutuală iar cu tranzistorul prin priză pe capacitate.
M
C1 Cin Rin
C1 L
L1 L U1 U1
U2
C E’ C
Zr r
a) b)
Fig 2
13
⎛ ω 2 L2 ⎞
2 f 0 ⎜⎜ r + p 2 0 ⎟⎟
f0 ⎝ Rin ⎠
Be =
QEadapt ω0 L
Din relaţia de mai sus se poate deduce valoarea prizei p. Factorul de transfer efectiv
va fi :
U2 ω MQe
T= =p 0
EA Z1
C3
C1
L1 L2
R4
C4 R1 C7
R2 C5 R3
C2
-Ec L3 C6
Fig 3
Aşa cum s-a arătat şi mai înainte circuitul de intrare este realizat cu acord fix,
acoperind întreaga gamă de frecvenţă UUS. Având în vedere frecvenţa relativ ridicată de
lucru a montajului, tranzistorul se conectează în schemă BC, în acest mod circuitului i se
asigură şi o bună stabilitate.
Sursa de alimentare este conectată cu pulsul la masă, pentru ca circuitul oscilant să
aibă o bornă la masă. Polarizarea bazei se realizează prin rezistenţa R2, R3, iar condensatorul
C5 pune la masă bază din punct de vedere al curentului alternativ.
Deoarece admitanţa de ieşire a tranzistorului în montaj BC este mică, colectorul poate
fi legat direct la circuitul rezonant, fără aproduce o amortizare prea mare a acestuia. Cuplarea
la etajul următor se face prin condensatorul C7.
Circuitul rezonant are acord variabil prin condensator variabil, rolul acestuia fiind
acela de a asigura selectivitatea necesară pentru atenuarea frecvenţei imagine.
14
La amplificatoarele de radiofrecvenţă de obicei nu se utilizează neutrodinare, deoarece
ele lucrează cu frecvenţă de acord variabilă.
1.1.2Circuite de intrare cu diode varicap
Dioda varicap (cu capacitate variabilă) este o diodă semiconductoare cu joncţiune pn
ce funcţionează în domeniul tensiunilor de polarizare inverse. Capacitatea diodei varicap
(denumită capacitate de barieră) este variabilă în funcţie de mărimea tensiunii inverse
aplicată. Se obţine astfel posibilitatea de a comanda mărimea capacităţii prin variaţia tensiunii
inverse aplicată diodei varicap(fig.4).
+Ec
Cs
R
P 100 nF
10+100 L
kΩ Dv
Uc (CDV)
Fig 4.
şi variazăcontinuu între două limite atunci când tensiunea de comandă a acordului, aplicată
didei varicap, variază între valoarea Ec şi 0V.
În cele ce urmează se prezintă problema monoreglajului circuitului de intrare şi
circuitului oscilatorului local în receptoarele cu acord variabil prin diode varicap. După cum
s-a arătat, raportul Cvmax/Cvmin de la circuitul acordat al oscilatorului este mai mic decât
raportul corespunzător de la circuitul de intrare. Pentru a se realiza acest lucru, în cazul
radioreceptoarelor cu acord variabil prin diode varicap se folosesc dide varicap identice în
15
cele două circuite acordate, iar în circuitul oscilatorului local se introduc cele două
condensatoare:trimer şi pader. În afară de această metodă clasică, există şi o nouă posibilitate
de realizare a monoreglajului prin ajustarea convenabilă a tensiunilor de comandă la diodele
varicap.
Când se roteşte butonul de acord al receptorului, nu se aplică la cele două diode
tensiuni de comandă Ucs şi Ucos identice, ci cu valori diferite astfel încât la o cursă completă
a butonului de acord al receptorului, variaţia tensiunii de comandă să fie mai mre la dioda
varicap din circuitul de intrare decât la cea de la oscilatorul local. În acest caz capacitatea
diodei varicap Cs variază pe curbă între punctele A şi B şi se obţine Cemax/Cemin mare, în
timp ce capacitatea diodei varicap Cos variază pe curbă între punctele D şi E, pentru care se
obţine Cos max/Cos min mai mic.
Tensiunile de comandă la diodele varicap trebuie să varieze astfel încât să se asigure
alinierea în gamele de undă. Pentru acest scop se aplică la diodele varicap tensiunile de
polarizare iniţială Ups şi Upos, care stabilesc valorile maxime ale capacităţilor diodelor
varicap Cs max şi Cos max.
fS
-Ec
Etajul fi R1 R2
Ups+Ucs SF B
P4
Dvs
P3
Fos U U
Cs Cos
Etajul
OL
U U U U
Pos+ Cos
Ps Pos
Dvos
P2 P1
+Ep
Fig 5
16
astfel că polarizările inverse totale la diode Ups+Ucs şi Upos+Ucos cresc, iar capacităţile
acestora scad simultan relizându-se astfel monoreglajul.
Configuraţia pinilor
1- intrare 1 mixer
2- intrare 2 mixer
3- intrare bandă lungă
4- masă
5- tensiune de referinţă
6- ieşire oscilator
7- intrare 1 oscilator
8- intrare 2 oscilator
9- buffer-ul de ieşire al oscilatorului
10- neconectat
11- neconectat
12- IF ieşire
13- comutator menţinere
14- intrare bandă îngustă
17
15- intrare 1 IF
16- intrare 2 IF
17- tensiunea de prag
18- ieşire 1 mixer
19- ieşire 2 mixer
20- ieşire AG
Diagrama pinilor
2.2.Oscilatorul
Circuitul oscilant foloseşte un amplificator cu intrare diferenţială. Reglarea tensiunii
este realizată prin utilizarea funcţiei h-transfer simetrică pentru a obţine un sistem de 2
armonice joase.
2.3 Amplificatorul IF liniar
Amlificatorul IF este cu intrare diferenţială, el fiind un amplificator de bandă largă cu
un buffer de ieşire.
2.4 AGC
Procesorul AGC combină informaţiile de bandă largă şi îngustă printr-un detector de
nivel RF, un comparator şi un circuit de ieşire.Nivelul dependent de scăderea curentă a ieşirii
are o sarcină activă care reglează pragul AGC.Funcţia AGC poate fi controlată de asemenea
de o combinaţie de informaţii de bandă largă sau îngustă sau numai de informaţii de bandă
largă sau îngustă. Dacă banda îngustă a solicitat pinul 3 poate fi conectată la pinul 5. Dacă
banda largă a solicitat pinul 14 poate fi conectată la pinul 15.
18
3. Schema blocului Tuner din radioreceptor
La acest bloc are loc racordarea antenei prin HF-STUFE care este un etaj pe post de
amplificator.Circuitul este alimentat cu o tensiune de 15V stabilizată la 12V cu ajutorul
integratului 7812 care este un stabilizator de tensiune.
Frecvenţa postului de radio poate fi ajustată prin circuitele racordate reprezentate de
cele două potenţiometre de la baza schemei.
Să se identifice schema bloc a tunerului şi să se analizeze şi explice funcţionarea
acestuia.
19
1
Antena
C10
R8 12V
7812
.
9
C11
C9 100μF 100n
10n
P1 10k
.
C7 10,7MHz
R6 68
10n L4
R5
100
C8 CF 1 CF 2
HF-STUFE
82pF
ZF
PIN VOLT
Stand
BY
½ 1,06
TDA 1574A 3 1,75
AGC 4 0
5 4,10
6 2,05
7/8 1,30
9 7,20
10 5,90
11 0
13 1,35
14 1,30
15 9,80
16/17 9,75
..
1
9
.
20
LUCRAREA 3
Interfaţa tuning a radioreceptorului
21
În cazul radioreceptoarelor cu tranzistoare, dispozitive care au o pantă mai mare decât a
tuburilor electronice eficacitatea dispozitivului RAA pentru un etaj este mai mare.
Deoarece la tranzistoare panta scade când se micşorează pozitivarea bazei (pentru
tranzistoare NPN), se stabileşte iniţial o polarizare mare pentru tensiunea u BE , iar tensiunea RAA
se aplică negativă în bază, sau negativă în emitor. Se preferă aplicarea tensiunii RAA pe bază şi
nu pe emitor, deoarece puterea solicitată de la dispozitivul RAA este mai mică.
La receptoarele de clasă sistemul RAA se realizează prin amortizarea variabilă a unor
circuite oscilante cu ajutorul unor diode cu rezistenţă diferenţială variabilă, montate în paralel cu
circuitele acordate.
Având în vedere faptul, că la tranzistoare, rezistenţa de intrare are valoare mică, atât în
schema EC, cât mai ales în schema BC, rezistenţele din filtrul RAA se aleg de ordinul 5 − 10kΩ .
Deoarece constanta de timp a filtrului RC trebuie să fie cât mai mare (în funcţie de frecvenţa
minimă de audiofrecvenţă), condensatorul filtrului se ia de ordinul 5 − 10 μF .
Δf = f in − f ir (2)
22
C
pf
12
-Ud(v) 30 20 10 0
De obicei dioda varicap se leagă în circuitul oscilant al oscilatorului local prin intermediul
unei capacităţi serie de valoarea mică, pentru a obţine o variaţie corespunzătoare a frecvenţei în
gama de UUS. Tensiunea de comandă raport se aplică prin intermediul unui filtru RC, care nu
trebuie să lase să treacă semnalele de audiofrecvenţă, deci trebuie să aibă o constantă de timp mai
mare de 0,1 secunde. De obicei se ia R = 100kΩ şi C = 1 − 5μF .
Deoarece dioda varicap trebuie să lucreze tot timpul în domeniul polarizărilor inverse,
iniţial i se aplică o polarizare inversă de câţiva volţi, de la o sursă de tensiune bine filtrată.
Presupunem că la un moment dat creşte frecvenţa oscilatorului local f osc , faţă de valoarea
corectă; în acest caz la ieşirea detectorului de raport se va obţine o tensiune pozitivă proporţională
cu eroarea de frecvenţă, tensiunea care se va aplica diodei varicap modificând capacitatea
echivalentă în sensul creşterii acesteia şi deci va produce scăderea f os . Eroarea iniţială mare a
frecvenţei intermediare se va transforma astfel într-o eroare reziduală mult mai mică.
Eficacitatea sistemului CAF se apreciază din caracteristica de lucru a detectorului de
eroare şi respectiv caracteristica dispozitivului de reglaj.
Eficacitatea detectorului de eroare se caracterizează prin panta:
ΔU
S d = tgϕ = (3)
Δf
Δf
S r = tgψ = (4)
Δu
23
Input Audio output
AFC
Tuner
2. Circuitul integrat
Interfaţa tuning este reprezentată în figura 3. Circuitul integrat folosit este TDA1093B.
Acesta are o echivalentă: К174ХА19. Acesta are rolul de a se stabiliza tensiunea interfeţei tuner,
care foloseşte ca circuit integrat TDA1574A. TDA1093B este un circuit integrat cu 16 pini, şi
conţine şi un senzor intern de temperatură. Tensiunile la pini sunt următoarele la funcţionare
normală:
Tabel 1.
PIN Volt
1 0,61
2/15 0,62
3/7/8/9 0
4/5 1,7-8,1
6 11,8
10 0,3
11/12 3,3
13/14 8,1
16 1,7
24
+15V
Output
Input R20 A
A 3K3
88 92 96 100 104 108
MUTING
R16
C12 C13 300K
100n 1μ R15
R14 300K
C15
12K R17
C14 100n
100K AFC
100n
R19
10
16 9 7812
R18 C11
47 100n
- + + -
+ -
C10
R13
150K
TDA1093B 47n
P2 TEMPERATURE +
2K5 SENSOR i ref u
-
R12
12K 1 8
R11 R10
91K 18K
C9
C8 47μ
2,2μ
P1
100K
Input Output
B B
0V
Figura 2. 25
Integratul mai are şi următoarele caracteristici:
U CC = 8,55 ÷ 16V ; I CC = 6mA ; U tun min = 2V ; U tun max = 6V
Temperatură de funcţionare: -25...+70°C. Radioreceptorul superheterodină, este compus din
următoarele blocuri:
- Tuner FM/UKW 87,5-108Mhz cu TDA1574
- Interfaţa tuning cu TDA1093B
- Amplificator de frecvenţă intermediară (IF) cu TDA1047
- Decodor stereo cu HA12016
- Unitatea de control stereo cu AN7330
- Amplificator stereo cu două integrate TDA2040A
De obicei interfaţa tuning este asociată cu oscilatorul local a radioreceptorului. Interfaţa
suportă şi controlul automat al frecvenţei(AFC), ceea ce înseamnă, că dacă este selectat o
frecvenţă cu un semnal, AFC reglează astfel frecvenţa, încât semnalul să fie cât mai
puternic(clar).
26
LUCRAREA 4
DEMODULATOARE ŞI REGLAJE AUTOMATE
1.1 GENERALITĂŢI
u RS
Acest tip de demodulator necesită un semnal de frecvenţă intermediară mai mare decât
tensiunea de prepolarizare a diodei, ceea ce conduce la micşorarea sensibilităţii
radioreceptorului. Acest lucru nu presupune neapărat un dezavantaj deoarece AFI poate fi
realizat cu amplificări foarte mari limita amplificării maxime fiind determinată de obicei
de nivelul de zgomot introdus de primul etaj amplificator.
Pentru a caracteriza un demodulator cu dioda, pentru semnale MA se foloseşte
factorul de transfer definit ca fiind raportul dintre amplitudinea tensiunii de audio frecvenţă
de la ieşirea demodulatorului Um şi a amplitudinea semnalului modulator:
kd = U'm/Um
Datorită faptului că dioda nu este un element amplificator, rezultă că acest raport este
subunitar, este de dorit ca factorul de transfer sa fie cât mai mare, cu distorsiuni de
neliniaritate cât mai mici.
În schemele de demodulare cu diode, dioda poate funcţiona în clasa B, sau în clasa
C(se spune ca dioda funcţionează în clasa B dacă unghiul de conducţie este de 180o şi în
clasa C daca unghiul de conducţie este mai mic de 180o ).
Utilizarea unor demodulatoare cu diode funcţionând la clasa B prezintă dezavantajul
realizării unui factor de transfer redus ( kd = 0,318 ) şi o tensiune reziduală de radiofrecvenţă
la ieşirea demodulatorului.
Înlăturarea dezavantajelor prezentate mai sus se realizează prin funcţionarea diodei
în clasa C diferenţa constructiva fata de funcţionarea în clasa B consta în adăugarea unui
condensator în paralel pe rezistenta de sarcina a diodei.
Rd Ud
u Cd
29
Valorile grupului Cd , Rd se aleg suficient de mari pentru a avea îndeplinită relaţia:
δ = CdRd > Ti
Ud1 = U3 + U2/2
Ud2 = U3 - U2/2
30
C1 L2 D1
L1 R
RAA
C2 C
C0
C
D2 R
L3
AAF
C3
31
De remarcat ca suma tensiunilor pe condensatorul C nu se modifica (U' + U" = ct) însa
se modifica raportul lor (U'/U") , motiv pentru care poartă denumirea de detector de raport .
Condensatorul C0 asigura limitarea de amplitudine detectorului de raport în condiţiile
de apariţie a modulaţiei de amplitudine parazită de durata relativ scurtă. Alegând constanta
de timp a circuitului RC0 suficient de mare, se observa ca la variaţii rapide ale tensiunii de la
intrare , tensiunea U' + U" rămâne practic constantă . Presupunând , de exemplu , ca Uin creste
rezulta ca şi Ud1 şi Ud2 au tendinţa de creştere şi deci cosθ1 şi cosθ2 devin simultan mai mici,
rezulta ca rezistenta de sarcina echivalenta diodelor în circuitele L1C1 şi L2C2 creste
amortizarea acestor circuite , micşorează deci amplificarea ultimului etaj, limitând tendinţa de
creştere a tensiunii de intrare. Deoarece tensiunea de la bornele condensatorului C0 este
proporţională cu intensitatea semnalului de la intrarea radioreceptorului aceasta tensiune
poate fi folosita în schemele RAF.
Caracteristica de ieşire a detectorului de raport reprezintă variaţia tensiunii de ieşire
în funcţie de variaţia frecventei semnalului aplicat la intrare şi are forma unui S rotit cu 90o .
Pentru ca transformarea sa fie cât mai liniară şi deci distorsiunile de neliniaritate sa fi cât
mai mici este necesar ca aceasta caracteristică să prezinte o porţiune cât mai liniară, cu panta
mare simetrică faţă de punctul f = fi , într-o bandă de frecvenţă cât mai largă. În montajele
practice banda de frecvenţă a detectorului de raport este de circa 200 - 400 KHz.
Detectorul de raport prezintă avantajul realizării limitării de amplitudine a
semnalului înlăturând astfel modulaţia parazită de amplitudine a semnalului MF,
caracteristica de de-modulare fiind suficient de liniară într-o bandă de largă frecvenţă.
Detectorul de raport poate funcţiona liniar la semnale foarte mici (are deci o
sensibilitate ridicată) şi poate furniza tensiuni pentru RAA şi CAF.
Ca dezavantaj al detectorului de raport, în afara faptului ca valorile componentelor cât
şi reglajele sunt destul de critice, demodulatorul fiind sensibil la orice nesimetrie de montaj,
este şi faptul ca tensiunea de audiofrecvenţă este relativ mică, deoarece semnalul este obţinut
prin diferenţa.
32
Integratul TDA 1046
Tensiunea de alimentare 18 V
Frecventa oscilatorului 0,5 MHz...31 MHz
Frecventa semnalului HF 0 MHz...30 MHz
Frecventa semnalului FI 0,2 MHz...1 MHz
Gama temperaturilor de funcţionare -25oC...+70oC
Gama temperaturilor de stocare -25oC...+125oC
Temperatura joncţiunii +125oC
Puterea disipata 625 mW
Rezistenta termica joncţiune ambiant 100oC/W
1 16
2 15
3 14
4 13
5 12
6 11
7 10
8 9
33
5 RAA/FI 13 Ieşire RF
6 Ieşire audio 14 Indicator de câmp
7 V+ 15 Intrare RF
8 Ieşire mixer 16 Intrare RF
Schema de utilizare
10
7-35
nF
pF
330
pF
100
100 kΩ
nF
22
22μF
16 15 14 13 12 11 10 9
TDA 1046
1 2 3 4 5 6 7 8
AF
22
0,1 μF
μF
0,1 0,1
μF 330pF μF
120pF
22kΩ 1,5
nF
34 A
3 x SFT 455
V+
R16 22K
C24 22nF
R19 22K
R13
33
U245
P1
5K
R17
100
C25
R12 4K
C14 C15 100μF 100μ
Uref C11
C2
470
MIX
MIX
AF
AFE
R10
C3 C6 47μF
35
R5 4K D914
L2 10n R7 10K R1
2.5 Etajul demodulator din receptorul de laborator
36
LUCRAREA 5
Decodorul stereo
S3 S’3
M2 D2
E2 R2 x Auditoriu
S4 S’4
Canal 2
Emisie Recepţie
37
subpurtătoarea suprimată şi cu semnal pilot (sau simplu semnal multiplex cu frecvenţă pilot) şi a
cărui spectru este prezentat în fig.2. Cele trei componente ale semnalului multiplex s-au introdus
cu următoarele scopuri:
[%]
semnal sumă
100 (A+B)
90
semnal auxiliar
Semnal pilot
stereo
(A-B)*
45
f [kHz]
10
0,03 15 19 23 38 53
-semnalul sumă (A+B) conţine informaţia principală privind intensitatea audiţiei. Acest semnal
are acelaşi caracter ca şi semnalul sumă care se obţine în sistemul de transmisie monofonic prin
însumarea semnalelor de la mai multe microfoane. Ca urmare semnalul sursă (A+B) poate fi
recepţionat cu ajutorul receptoarelor obişnuite cu MF monofonice, asigurându-se astfel recepţia
monofonică a programelor stereofonice;
- semnalul auxiliar stereo (A-B)* conţine sub formă de benzi laterale informaţia suplimentară
stereo privind distribuţia spaţială a intensităţii audiţiei. Acest semnal nu poate fi recepţionat de
către receptoarele obişnuite cu MF monofonice, deoarece având frecvenţe mai mari de 15kHz nu
va trece prin amplificatorul de AF.
-semnalul pilot de 19kHz serveşte pentru refacerea, la recepţie, a subpurtătoarei de 38kHz care
este necesară pentru efectuarea demodulării semnalului auxiliar stereo (A-B)* în vederea
obţinerii semnalului diferenţă (A-B).
La emisie, subpurtătoarea de 38kHz este modulată în amplitudine (şi nu în frecvenţă ) cu
semnalul auxiliar stereo (A-B)*, pentru ca la recepţie să se poată utiliza un detector MA de
construcţie simplă. Ca urmare, frecvenţa maximă a spectrului semnalului modulator multiplex
este de 53kHz, cu mult mai mare decât în cazul sistemului de transmisie monofonic (15kHz). Cu
toate acestea , lăţimea spectrului de frecvenţă ocupat de semnalul MF al staţiei de emisie stereo
nu este cu mult mai mare decât în cazul staţiilor de emisie monofonice cu MF. Aceasta se
datorează, pe de o parte, faptului că în cadrul semnalului modulator multiplex, atunci când
semnalul (A+B)este maxim, semnalul (A-B) este minim şi invers, iar pe de altă parte, suprimării
subpurtătoarei de 38kHz, la care ar corespunde o deviaţie de frecvenţă foarte mare pentru
purtătoarea staţiei de emisie (şi în consecinţă o lăţime mai mare a spectrului de frecvenţă ocupat
de semnalul MF). Aceasta se explică prin faptul că deviaţia de frecvenţă creşte cu amplitudinea
semnalului modulator, iar componenta cu amplitudinea cea mai mare din semnalul MA este
subpurtătoarea de 38kHz.
În concluzie cele două semnale (A+B) şi (A-B)* reprezintă cele ouă informaţii cu ajutorul
cărora se obţine la recepţie efectul de stereofonie.
38
În fig.3 se prezintă schema-bloc simplificată a emiţătorului stereofonic, în care blocul
codor are rolul de a forma semnalul multiplex. Semnalele A şi B de la cele două microfoane sunt
introduse în dispozitivul de adunare şi scădere DAS,unde are loc adunarea şi scăderea electrică a
celor două semnale de AF. Semnalul sumă (A+B) se introduce direct în submodulatorul SM.
Semnalul diferenţă (A-B) are acelaşi spectru de frecvenţă (0,03-15kHz) ca şi semnalul (A+B) şi
pentru a putea fi transmis prin acelaşi emiţător, adică să moduleze aceeaşi purtătoare ca şi
semnalul(A+B), se translatează spectrul său de frecvenţă deasupra spectrului AF, în domeniul
ultrasonor. În acest scop se efectuează în modulatorul de amplitudine MA o modulare în
amplitudine cu semnalul (A-B) a subpurtătoarei de 38kHz, obţinută prin dublarea de frecvenţă
A B
Codor
A+B
DA fkHz
Scă Adu
der nare AE
A-B (A-B)*
Semnal auxiliar Semnal auxiliar
stereo cu stereo
A-B f purtătoare
k
fkHz Semnal
38 de FFI-
Subpurtătoarea
MF cu
DF OP semnalul
Semnal Semnal
pilot fkHz pilot fkHz
19 19
Fig.3 Structura unui emiţător stereofonic
DF a oscilaţiei pilot generată generată de oscilatorul pilot OP. La ieşirea modulatorului de
amplitudine se obţine subpurtătoarea de 38kHz şi două benzi laterale delimitate de frecvenţele
23-37,97 kHz şi respectiv 38,03-53 kHz. În filtrul PS se asigură suprimarea subpurtătoarei de
38kHz, astfel că la ieşire se obţine semnalul semnalul auxiliar stereo fără subpurtătoare conţinând
de fapt numai semnalul diferenţă sub formă de benzi laterale. Acest semnal notat cu (A-B)*, se
aplică la submodulatorul SM. De asemenea , la submodulator se aplică şi semnalul pilot de 19
kHz generat de oscilatorul pilot OP. La ieşirea acestui submodulator se obţine semnalul multiplex
prin mixarea celor trei spectre de frecvenţe aplicate la intrare. Semnalul multiplex modulează în
39
frecvenţă oscilaţia purtătoare a staţiei de emisie în modulatorul principal al staţiei MF, după care
semnalul MF este amplifica, in amplificatorul de frecvenţă foarte înaltă AFFI şi intoduse în
antena de emisie AE.
Dacă se aplică semnalul cu MF, care provine de la un emiţător stereo, la un receptor de UUS,
se obţine la ieşirea demodulatorului MF (detector de raport) indiferent dacă receptorul este
monofonic sau stereofonic-semnalul multiplex stereo din fig.4. Dacă receptorul este de tip
monofonic, prin amplificatorul de AF, care are banda de trecere de 15kHz, va trece numai
semnalul sumă (A+B) care va furniza audiţia monofonică, pe când semnalul pilot şi auxiliar
stereo având frecvenţe mai mari de 15 kHz nu vor trece prin AAF.
Semnal de FFI-MF
cu semnalul multiplex
Semnal A
de AF
AAF D
Canal
Bloc AFI Demo Decodo
UUS d r
AAF D
Canal
Semnal B
Semnal de FI-MF Semnal AAF
de AF
cu semnalul multiplex multiplex stereo
Dacă însă receptorul este de tip stereo, atunci semnalul multiplex de la ieşirea
demodulatorului MF este decodificat într-un etaj decodor, după cum se vede în schema-bloc a
receptorului stereo din fig.5,obţinându-se semnalele A şi B, care se aplică la AAF de înaltă
fidelitate cu două canale, care furnizează audiţie stereofonică cu ajutorul celor două difuzoare
D1,D2. Cele două canale ale AAF trebuie să fie identice în ceea ce priveşte caracteristicile de
frecvenţă şi de fază cât şi curbele de reglare a volumului şi tonului.
Semnal multiplex
fără pilot
FOB
fkH
19 kHz (A+B)+(A-B)*
Semnal D1
multiplex A
de la Semnal P(t)
demodulator
D2
cu două
înfăşurătoar B
fkHz e
Semnal
FOB pilot Subpurtătoare diferite
DF
19 kHz
19 fkHz 38 fkHz
Fig. .5 Ramurile receptorului stereo
40
Există mai multe tipuri de decodoare stereo. Cel mai mult se foloseşte decodorul cu
obţinerea directă a semnalelor A şi B prin demodularea înfăşurătoarei, care are filtre mai puţine şi
constucţie mai simplă, şi a cărui schemă-bloc se prezintă în fig.6. Semnalul multiplex de la
ieşirea demodulatorului MF se aplică la intrarea a două filtre:
-filtrul opreşte-bandă FOB, care suprimă semnalul pilot, astfel că la ieşirea sa se obţine
semnalul stereo format din (A+B) şi (A-B)*, şi
-filtrul trece-bandă FTB,care lasă să treacă numai semnalul pilot de 19kHz, astfel că la ieşirea
dublorului de frecvenţă DF se reface subpurtătoarea de 38kHz.
Prin suprapunerea celor două semnale – semnalul multiplex fără pilot şi subpurtătoarea de 38
kHz se obţine un semnal P(t) modulat în amplitudine dar având două înfăşurătoare diferite: una
din înfăşurătoare este semnalul A, iar cealaltă este semnalul B(vezi fig.6.c). Semnalele A şi B
pentru cele două canale stereo se obţin direct din semnalul P(t) prin demodularea acestuia cu
ajutorul a două detectoare cu diodele D1 şi D2 conectate invers. Dioda D1 separă înfăşurătoarea
superioară deci semnalul A, iar dioda D2 separă înfăşurarea inferioară, deci semnalul B.
Integratul HA 12016
Funcţii.
41
-PLL FM Demodulator
-Preamplificare
-Circuit de prevenire a erorilor
-Buton oprire circuit
Caracteristici:
Alimentare VCCmax 15 V
Puterea Disipată Pr 5500 mW
0
Temperatura de lucru Tepr -20 la +70 C
0
Temperatura de Tstg -55 la +125 C
stocare
Timpul Continuu IL 75 mA
de Alternativ IL 100 mA
curent
42
Fig.8 Schemă de montaj
Date pentru aplicaţii.
Pentru că nu este nici un terminal disponibil pentru a vizualiza frecvenţa VCO, evidenţierea ei
se poate realiza cu CI conectat ca în fig9. Frecvenţa trebuie ajustată la 76kHz ± 50Hz rotind
VR201 fără semnal la pinul 2 şi fără alimentare la pinul 12.
43
Schema de principiu cu HA12016
Pin Volţi
1 12,6
2 3,6
3 5,15
4/7 10,95
1 5/6 8,80
8 0
9 St.S 0,75
9 9 Mo.S 11,65
10/11/15 2,47
12 St.S 0
12 Mo.H 9,87
13/14 2,55
16 3,00
44
+15V
R1322k STEREO
D1
2
D1
R 447k R11
10 22k
D2
C3 3,3µF R5
R2 P1 R3 R7
22k
1k C5 3,3µF 22k C11
5k6 3k
C2 C4 1µF 6,8n
1n
1 9
= =
G
C12 1n
L1
= 7,3mH
HA 12016
1 9
C3
3,3µF C C 1n
CTL 1n
3,3µF
C1L C9
1n 220µF
C6 R10
220µF 3k9
C1R
C10L C 22µF
1n
1 2 22µF
9 10
C7r 3,3µF R7R 1k8
0V
-15V
45
LUCRAREA 6
Egalizatorul de ton
46
reglaj fiziologic modifică automat caracteristica de frecvenţă în funcţie de nivelul sonor al
audiţiei şi evita în acest fel interventia subiectiva şi neavizată a utilizatorului.
Specialiştii recomandă folosirea cu prudenţă a circuitelor de reglaj în echipamentele
utilizate de amatori. Indiferent de complexitatea lor, circuitele de reglaj al tonalităţii nu creează
sunete noi, ci le prelucrează pe cele existente preluate mai mult sau mai puţin fidel de către
traductoarele electroacustice de la intrare. În acest sens, mult mai importante pentru o audiţie
de calitate sunt performanţele şi calitatea înregistrării, sensibilitatea şi caracteristicile
traductoarelor de intrare şi de ieşire. Amplificarea suplimentară care la corectoarele de ton
poate atinge +20dB impune mărirea puterii etajului final. De asemenea, reglajul subiectiv,
după gustul fiecărui utilizator neavizat duce de mai multe ori la scăderea calităţii materialului
sonor audiat. Existent în toate instalaţiile de tip professional, egalizorul este un echipament
scump şi mai puţin recomandat pentru amatori.
Utilizate înreglajele de ton numai pentru frecvenţe joase sau înalte, corectoarele de ton
pot conţine numai filtre pasive mai ieftine, sau filtre active. Datorită amplificării cu reacţie
negativă, filtrele active prezintă distorsiuni mai reduse şi nu necesită etaje suplimentare de
amplificare. Ele au avantajul unei simetrii perfecte a domeniului de reglaj în jurul amplificării
din bandă medie, iar componentele RC au valori convenabile.
a) Unul dintre cele mai cunoscute circuite corectoare de ton este cel de tip Baxandall,
indicat în fig 1.a. Semnalele de frecvenţă joasă pot fi accentuate sau dezaccentuate
cu ajutorul potenţiometrului R2, iar cele de frecvenţă înaltă sunt influenţate cu
potenţiometrul R4.
Accentuare Dezaccentuare
a) Schema de principiu b) caracteristica de frecvenţe
47
Analiza circuitului corector din fig 1 se poate face ţinând cont de schemele echivalente
pentru frecvenţe joase din fig 2, respectiv înalte din fig 3. La frecvenţe joase se consideră că
reactanţa condensatorului C5 tinde la infinit, iar la frecvenţe mari, reactanţa condensatoarelor
C1 este nulă, adică Xc1=0. Separarea pe domenii de frecvenţă este permisă deoarece în
general se aleg astfel de valori pentru componente încât constantele de timp din buclă de
reacţie destinată frecvenţelor joase să rezulte mult mai mari decât cele din buclă destinată
reglării semnalelor de frecvenţă înaltă.
În bandă de joasă frecvenţă, functia de transfer a circuitului corector(fig 2) corespunde
unui amplificator inversor şi are forma
Unde v0(s) şi vi(s) sunt transformatele Laplace ale semnalelor de ieşire, respectiv de
intrare în circuitul de corecţie, iar Zc1=1/(sC1) este impedanţa de transfer a condensatorului C1.
În fig 2 s-a luat în considerare o anumită poziţie a cursorului, fracţiunea din rezistenţa R2 între
cursor şi borna 4 fiind notată cu coeficientul subunitar a F.d.t a circuitului este de forma :
Aj(s)=-(R1+(1-a)R2)/(R1+aR2 )*(1+R1⎥⎥((1-
a)R2)*C1s)/(1+R1⎥⎥(aR2)*C1s)*(1+aR2C1s)/(1+(1-a)R2C1s) (6.1)
48
1.2 Circuite egalizoare.
Pentru reglajul tonului pe întreaga gama a frecvenţelor audio se utilizează egalizoare
compuse din filtre selective care funcţionează în paralel şi sunt acordate pe câte o frecvenţă din
bandă audio. Numărul celulelor de egalizare poate varia de la 4 ,sau 5, în cazul egalizoarelor
comerciale, la 20-30 pentru echipamentele de studio. În cazul când egalizorul este echipat cu
10 celule acordate la interval de o octavă el poartă numele de egalizor de octavă.Uneori apare
sub denumirea de egalizor grafic deoarece elementele de reglaj, potentiometrele, permit
deplasarea liniara a cursorului lor, poziţia acestora sugerând amplificarea fixată, iar pe panoul
de reglaj apare altfel indicaţia grafică a caracteristicii de frecvenţă dorită.
Filtrele selective de ordinul doi, cu ascentuarea sau dezaccentuarea frecvenţelor au
f.d.t. de forma
A(s)=(s2+(A0/Q)*ω0s+ω02)/(s2+(ω0/Q)*s+ω02)
Unde A0 eate amplificarea la frecvenţă centrală f0=ω0/2π, iar Q este factorul de calitate.
Observaţie. Caracteristica amplitudine –frecvenţă corespunzătoare f.d.t. este o funcţie de forma
A(ω)=Sqrt((ω02-ω2)2+A02ω2ω02/Q)/((ω2-ω2)2+ω2ω02/Q2)
X=ω/ω0,adică A(x)=sqrt(x2+A02/Q2)/(x2+1/Q2)
a) În fig 6.9 se prezintă schema unei celule de egalizare din spectrul frecvenţelor
audio. Reglajul amplificării centrale A0 se efectuează prin deplasarea cursorului
potenţiometrului R2, iar frecvenţa centrală se fixează cu condensatoarele C1 şi C2.
În poziţia mediană a cursorului amplificarea este unitară în întreaga bandă de
frecvenţe, iar în poziţiile extreme se obţine accentuarea maximă 1/Am. Analiza
circuitului se poate face pe schema echivalentă din fig 6.10, în care, conexiunea în
triunghi a elementelor aR2, (1-a)R2 şi C1 a fost transformată în stea, rezultând
impedanţele
Z1=aR2/(R2C1s+1)
Z2=(1-a)R2/(R2C1s+1)
Z3=a(1-a)R22C1s/(R2C1s+1)
49
R1 Z1 Z2 R1
Z45 Z56
Z3
C2
R3 R3
C1
R1 R1
aR2 3(1-a)R2
C2
R3 R3
-
A(s)=-{C2s[R3(Z2+R3)+(R5+Z1)(R1+Z2)]+(Z5C2s+1)(2R1+Z1+Z2)}/
{C2s[R3(Z2+R3)+(R5+Z1)(R1+Z2)]+(Z5C2s+1)(2R1+Z1+Z2)}
Limitele de reglaj se obţin pentru poziţiile extreme ale cursorului potenţiometrului R2,
pentru a=0 (Z1=Z3=0) şi a=1 (Z2=Z3=0). Când a=1/2 , A(s)=-1, adică v0=-v1.
Pentru a=0 se obţine
50
A(s)=-
{s2+{R3C2(R1+R2)+R1R2(C2+2C1)}s/R3R2C2C1+(2R1+R2)/R3R2R1C2C1}/s2+[C2(R2+R3)+2R2C
1]s/R3R2C2C1+(2R1+R2)/R3R2R1C2C1}
A(s)⏐a=1=1/A(s)⏐a=0
Integratul AN7330 este un circuit integrat monolitic conceput cu douã canale având tei benzi
grafice pentru egalizare pentru a fi folosit la radiocasetofoane sau la componente portabile.
51
Fig.2.2 Diagrama bloc
Aplicatie:
52
3.1 Schema bloc
4,7ų
C11 R1
4,7 330
R2L
4,7ų
22n 2.2ų
330p 220n 330n
4.7ų
AN7330
BIA
S
C3R
R2
C10R C8R C6R C4
C11
C2 47ų
Semnalele de la decodor intră în cuplă prin canalul din dreapta prin rezistenţa R2 de
1K şi trece prin condensatorul C32 de 4,7 μ, iar prin canalul din stânga prin rezistenţa R2R şi
condensatorul C3R.
Reglajul tonurilor se face in modul următor:
-tonurile joase se reglează de la potenţiometrul reglabil de 100 Hz
-tonurile medii se reglează de la potentiometrul reglabil de 1 KHz
53
-tonurile înalte se reglează de la potentiometrul reglabil de 10 KHz
Alimentarea circuitului se realizează prin rezistenţa R1 de 330 K şi este filtrat prin
condensatorul C1 de 4,7 μF.
Ieşirea semnalului se realizează în partea dreaptă prin condensatorul C9L de 22nF, iar
apoi prin condensatorul C11 de 4,7 μ, iar prin canalul stâng ieşirea se face prin condensatorul
C9R şi apoi prin condensatorul C11R.
Să se analizeze funcţionarea egalizorului de ton.
54
LUCRAREA 7
Amplificatorul de audiofrecvenţă
1.Generalitati
Amplificatorul de tensiune
2.banda de trecere a amplificatorului de tensiune trebuie să fie cel puţin egala cu spectrul
frecventelor audio transmisie; astfel pentru MA se considera suficient o banda de trecere
cuprinsă intre 50Hz – 10kHz, insă in cazul MF sau pentru redarea programelor imprimate pe
banda de magnetofon sau discuri, banda de trecere necesara este cuprinsă intre 20Hz si 15kHz;
3.distorsiunile neliniare introduse de amplificatorul de tensiune să fie cat mai mici (ponderea
cea mai mare a acestor distorsiuni o are amplificatorul final de putere);
Prin amplificare se înţelege procesul de mărire a valorilor instantanee ale unei puteri sau ale
altei mărimi, fara a modifica modul de variaţie a mărimii in timp si folosind energia unor surse
de alimentare.
După natura dispozitivelor utilizate in procesul de amplificare se poate vorbi de amplificare
electrica, amplificare magnetica, amplificare electromagnetica si amplificare electronica.
Circuitele de amplificare ce fac obiectul acestui capitol sunt circuite care amplifica electric
prin semiconductibilitate daca sunt realizate cu transistoare bipolare sau amplifica electronic
daca sunt realizate cu tuburi electronice.
Amplificarea electrica se bazează pe proprietati electrice de material, iar cea electronica se
bazează pe modificarea intensităţii unui curent de electroni prin variaţia tensiunilor aplicate
unor electrozi de comanda (grile).
55
diferă de forma de unda a semnalului de intrare. Performantele unui amplificator sunt apreciate
prin caracteristici si parametri care se refera la:
• distorsiunea formei de unda a semnalelor;
• mărimea amplificării in putere, tensiune sau curent;
• stabilitatea funcţionarii amplificatorului;
• sensibilitatea la zgomotele exterioare;
• zgomotele interne;
• natura dispozitivelor si regimul de funcţionare al acestora, structura interna, numărul de
etaje etc.
Este important ca valorile unor parametri sau forma unor caracteristici să se modifice cât
mai puţin la schimbarea componentelor, la variaţia tensiunii surselor de alimentare sau a
condiţiilor de mediu.
a) – semnal b) – răspuns
Fig. 6.9. Amplificator de audiofrecvenţa de semnal mic realizat cu tranzistor bipolar
Tranzistorul T funcţionează in conexiune EC (emitor comun). Sursa de semnal sinusoidal
furnizează tensiunea vg = Vgsinω t ce reprezintă semnalul de amplificat. In mod uzual semnalul
provine fie de la traductor acustico-electric (ex. micro-fonul) fie de la un etaj de amplificare
precedent. Semnalul se aplica la intrarea II’ a amplificatorului prin condensatorul de cuplaj de
la intrare CI cu rolul de a separa sursa de semnal de intrarea II’ in ce priveşte componenta de
c.c. Daca sursa de semnal este un etaj de amplificare, tensiunea de ieşire a acestuia conţine si o
componenta continua care poate modifica punctul static de funcţionare al tranzistorului T.
Tensiunea alternativa vg de la intrarea II’ constituie semnalul de intrare in etajul de amplificare
considerat. Divizorul format din rezistentele RA si RB are rolul de a polariza (stabili punctul
B
56
semnal amplificata.
Rezistenta RE din emitorul tranzistorului serveşte la stabilizarea punctului static de
funcţionare in raport cu variaţiile de temperatura ce afectează tranzistorul.
Condensatorul CE de decuplare a rezistentei de emitor are rolul de a scurtcircuita rezistenta
RE pentru componenta de semnal a curentului de emitor. Daca lipseşte CE, pe RE are loc o
cădere de tensiune alternativa ceea ce duce la micşorarea semnalului de ieşire, deci implicit, la
micşorarea amplificării.
Condensatorul de decupaj la ieşire CO realizează separarea in c.c. a ieşirii etajului de
amplificare de sarcina RL a amplificatorului care, de cele mai multe ori, este rezistenta de
intrare a etajului de amplificare următor. RL mai poarta numele si de rezistenta de sarcina
utila. Condensatorul CO blochează componenta continua existenta intre colectorul
tranzistorului si masa să fie transmisă sarcinii utile.
Condensatoarele CI, CE, CO au capacitatule suficient de mari pentru ca să se comporte
practic ca un scurtcircuit la frecventa minima din banda. Etajul de amplificare din fig. 6.9. se
numeşte cu cuplaj RC datorita grupurilor RB, CI si RL, CO.
b) Polarizarea tranzistorului
Pentru a funcţiona corect ca amplificator, tranzistorul T trebuie polarizat (alimentat in c.c.)
astfel ca punctul static de funcţionare să fie plasat in zona centrala a regiunii active directe. In
felul acesta punctul de funcţionare dinamic poate explora un domeniu larg al caracteristicilor
fara a pătrunde in zonele de saturaţie sau de blocare ale tranzistorului. In practica se utilizează
o singura sursa pentru polarizarea ambelor joncţiuni (in fig. 6.9. sursa Vcc).
In fig. 6.10. este prezentata schema amplificatorului numai cu elementele ce au rol in
polarizarea tranzistorului. Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească divizorul RA, RB este
ca >> I B.
Rezulta: = IA – IB ≈ IA = mIB, (6.32)
unde m >> 1, uzual luându-se m = 10.
Deoarece IB este neglijabil in raport cu curentul IA, divizorul lucrează practic in gol si deci:
. (6.33)
57
Rezulta ca VB este independent de IB. Pe de alta parte
VB = VBE + REIE (6.34)
Din (6.33.) si (6.34.) rezulta:
Daca β F creste datorita creşterii temperaturii, conform (6.36) creste IE, ceea ce determina
creşterea căderii de tensiune REIE . Cum membrul stâng al relaţiei (6.35.) este constant, rezulta
ca VBE scade, ceea ce, conform caracteristicii de intrare IB(VBE), determina scăderea curentului
de baza IB, deci la revenirea curentului IE. Dar cum IC ≈ IE, rezulta ca si IC rămâne aproximativ
la valoarea iniţiala. Dar:
VCE = VCC – RCIC – REIE ≈ VCC – IC(RC + RE), (6.37)
ceea ce înseamnă ca si VCE nu va scădea practic cu temperatura, punctul static de
funcţionare fiind stabil. Acest mecanism de stabilizare poate fi privit ca o reacţie negativa de
curent (pe componenta continua).
Se observa ca efectul de stabilizare a punctului static de funcţionare creste cu creşterea lui
RE. RE nu poate să fie insă luat prea mare, deoarece pentru VCE si RL fixate, rezulta un VCC
foarte mare (vezi (6.37.)). Uzual se lucrează cu o cădere de tensiune REIE mult mai mica decât
VCE, adică:
RC = ; (a)
RE = ; (b)
VCC = VCE + (RL + RE)IC; (c) (6.39)
RB = ; (d)
RA = . (e)
Observaţie:
Nu este obligatoriu să folosim relaţiile (d) si (e) cu valoarea m aleasă in (b). In orice caz,
eficienta stabilizării lui M creste cu m, dar in acelaşi timp se majorează si puterea absorbita de
divizorul RA, RB.
Capacităţile CI si CO trebuie să fie mari, astfel încât reactanţele lor, chiar la frecventa
minima de semnal, să fie mult mai mici decât rezistenta cu care este conectata in serie si de pe
58
care se culege semnalul spre a fi transmis mai departe. Din fig. 6.9. se observa ca CO este
înseriat cu RL, formând cu acesta un divizor de tensiune.
CE >> . (6.42)
d) Analiza de semnal mic la frecvente medii
Prin analiza de semnal mic înţelegem calculul parametrilor dinamici ai amplificatorului in
condiţii de semnal mic si apoi eventual, elaborarea circuitului echivalent (Thévenin sau
Norton) al amplificatorului privit ca sursa de semnal.
Principalii parametri dinamici ai amplificatorului sunt impedanţa de intrare, amplificarea de
tensiune si impedanţa de ieşire, dar mai pot exista si alţii ca amplificarea de curent si de putere.
Vom considera ca frecvente medii din spectrul AF, cele cuprinse aproximativ intre 300 si
3.000 Hz. La asemenea frecvente parametri dinamici sunt mărimi reale pentru ca influenta
elementelor reactive, atât ale tranzistorului cât si cele exterioare, este neglijabila.
Mai precis, la frecvente medii din banda AF se pot omite capacităţile din circuitele
echivalente de semnal mic ale tranzistorului, iar condensatoarele de cuplaj pot fi considerate
nişte scurtcircuite.
Folosind pentru tranzistor modelul natural fundamental, schema echivalenta de semnal mic
pentru frecvente medii din banda de AF a amplificatorului cu schema prezentata in fig. 6.9. va
fi cea data in fig. 6.11.
59
Din punct de vedere a semnalului RA ? RB, RC ? RL si nu apar Co si grupul RE, CE, fiindcă
condensatoarele se comporta practic ca nişte scurtcircuite.
– Rezistenta de intrare a circuitului este:
RLT = RC ? RL = . (6.45)
– Amplificarea de tensiune a etajului este:
AV = . (6.46)
S-a avut in vedere ca:
h21e = ß F, h11e = rπ si gm =
Observaţii:
1) Din (6.46.) rezulta ca AV depinde nu numai de tranzistor (prin gm sau h21e si h11e) ci si
de sarcina (RLT). AV creste cu gm (sau βF) si RLT.
2) Semnul – din expresia (6.46.) arata ca tensiunea vo este in antifază cu vi. Explicaţia fizica a
acestui lucru este evidenta daca se urmăreşte funcţionarea etajului pe diagramele de semnal din
Fig. 6.12. Când vi creste (alternanta pozitiva), potenţialul bazei tranzistorului se măreşte
datorita creşterii lui vBE.
In consecinţa are loc creşterea curentului ic, dar vCE≈VCC – RCiC scade. Componenta alternativa
a lui vCE, vce este chiar v0, deci creşterii lui vi ii corespunde o scădere a lui v0, adică vi si v0 sunt
in antifază.
2.Date de catalog
60
Schema unui circuit de test al integratului TDA2040
61
3.Schema amplificatorului de audoi frecventa din cadrul laboratorului
Schema amplificatorului cu TDA2040
62
Acesta este schema noastră de la laborator din radio. Caracteristicile amplificatorului
sânt o alimentare simetrica pe +15v si -15v fata de masa este compus din doua circuite
TDA2040 care pot ajunge la o putere maxima de 40W alimentat la 30V si are o impedanţa de
ieşire de 4Ω. In cazul nostru amplificatorul are o putere maxima utila de 20W la o ieşire pe 4
Ω. Inaite ca sarcina utila să intre in amplificator semnalul este trecut printr-un corector de ton
si un egalizator pe mai multe benzi cu rolul de a filtra semnalul pe anumite benzi pentru ca
amplificatorul să nu amplifice anumite frecvente care apoi vor distorsiona semnalul nostru.
Ci TDA 2040 este un amplificator in AB in contratimp este un amplificator de putere
cu destinaţie audio este produs de mai multe firme principalul producător fiind SGS
THOMSON.
In schema noastră existe 2 amplificatoare identice unul plasat pe un canal adică unul pe
L si unul pe R. fiecare amplificând semnalul sau primit de la corectorul de ton respective
egalizator. Rolul componentelor , amplificatorul lucrează in contratimp deci are o reacţie
negative R5 are rolul de regal reacţia pe amplificator iar C6 are rolul de a separa galvanic
semnalul de la ieşire ca va intre din nou in amplificator.
T1, T2 au rolul de a proteja circuitul nostru in cazul unui scut pe intrare, D1, D2 au
rolul de protecţie la suprasarcina la ieşirea amplificatorului nostru respective difuroarelor si
incintelor acustice.C4,C5 are rolul de filtrare respective deparazitare a sursei de alimentare
împreuna cu R4, R3, R2 iar prin R2 se si polarizează amplificatorul nostru. C1 separa galvanic
semnalul de intrare de circuitul nostru, VL, C2 ,C3 au rolul de regla semnalul de intrare la o
anumita valoare. C8 este un condensator de decuplaj galvanic rol de protecţie in caz de scurt
circuit pe difuzor respective incinta acustica.
Realizaţi analiza funcţională şi stabiliţi punctele de intare-ieşire ale
amplificatorului audio.
63
LUCRAREA 8
Tipuri de linii folosite la frecvenţe înalte
Cablul coaxial
Linia coaxială este folosită într-o gamă foarte largă de frecvenţe, de la
frecvenţa zero (curent continuu) până la frecvenţe de ordinul gigaherţilor.
Propagarea câmpului electromagnetic în cablu coaxial are loc sub forma
unei unde transversale electrice şi magnetice (unde TEM), unda în care atât
câmpul electric cât şi câmpul magnetic sunt perpendiculare pe direcţia de
propagare. Constanta universală Z0= se numeşte impedanţa de undă a
vidului care în sistemul internaţional de masură, SI, are valoarea numerică:
Z0 = 120 π ≅ 377 Ω (2.32.)
Folosind unităti SI, expresia caracteristică a unui cablu coaxial este:
ZC= 60 (2.33.)
CL = (2.34.)
Din relaţia de calcul a pierderilor în conductoarele liniei se constată că
pentru un raport a/b ≅ 3,6 se obţine o atenuare minimă; acest raport optim din
punct de vedere al atenuării corespunde unei impedanţe caracteristice de
aproximativ77Ω , dacă dielectricul cablului este aerul. Privitor la calculul puterii
maxime transmisibile într-un cablu coaxial se apreciază că este proporţională cu
aria secţiunii transversale a cablului şi nu depinde de frecvenţă; pierderile în
dielectric cresc cu frecvenţa, deci la frecvenţe înalte, puterea transmisibilă este
limitată de acest parametru.
64
Fig. 2.34. Sec iune transversală printr-un cablu coaxial (unda T.E.M.).
(2.35.)
65
În tabelul nr.2.1 sunt prezentate câteva variante de linii coaxiale şi
expresiile impedanţelor caracteristice corespunzătoare.
Tabelul nr. 2.1.
66
2.5.3.2. Linia bifilară
Linia bifilară este compusă din două conductoare cilindrice paralele.
Câmpul electromagnetic în lungul liniei bifilare este un câmp fară componente
longitudinale (mod TEM). Pentru o linie bifilară cilindrică se obţine:
(2.36.)
(2.39)
67
Tabelul 2.2.
68
Fig. 2.35. Tipuri de linii plate: linia plată simetrică (strip-linie); b) linia simetrică
suspendată; c) linia plată asimetrică (microstrip); d) linia asimetrică inversă; e)
linia fantă; f) linia dielectrică imagine.
Linia plată din figura 2.35. a este cunoscută sub denumirea de linii strip
(strip-line), apreciindu-se că reprezintă variante apalatizate ale cablului coaxial.
Linia plată din figura 2.35. b sunt denumite linii microstrip, considerând că provin
dintr-o linie bifilară în care s-a renunţat la unul din fire, acesta fiind înlocuit printr-
o suprafaţă conductoare introdusă în planul de simetrie.
Prin liniile plate din figurile a şi b se propagă o undă TEM, chiar dacă sunt
unele probleme datorită neomogenităţii dielectricului.
2. Linia plată închisă, simetrică (strip-line)
Linia plată închisă, simetrică se realizează în aer sau cu dielectric solid.
Modul de propagare pe linie este TEM. Impedanţa caracteristică a liniei este:
(2.40.)
Capacitatea liniei CL reprezintă capacitatea unui condensator plan,
corespunzător unităţii de lungime.
(2.41.)
69
unde Zd este impedanţa de undă a dielectricului.
Pentru aer, Zd = Z0 = 377 Ω .
70
Fig.2.37. Linia plată deschisă, asimetrică (microstrip).
Modul de propagare nu este perfect TEM, câmpul are o structură
complexă, ce contine şi componente longitudinale. La liniile microstrip de
dimensiuni uzuale, modul de propagare poate fi considerat cuasi-TEM până la
frecvenţe de ordinul 1-2 GHz.
71
Lucrarea 9
ALIMENTAREA DIPOLILOR
a)
a Zc a << λ / 4
2l
l1 d
2l = 0,47 λ
l2 l1 = 0,12 λ
b) l 2 = 0,15 λ
Z c = 600 Ω
a Zc a << λ / 4
72
Dipolul simetrie alimentat astfel, poate lucra într-o gamă relativ largă de
frecven e, fiind limitat, nu numai de modificarea caracteristicii de directivitate
dar i de cre terea coeficientului de undă sta ionară. Transformatorul în λ / 4 ,
necesar pentru adaptarea impedan ei de intrare a antenei, cu impedan a
caracteristică a liniei de alimentare ( Z c ), este elementul care limitează cel mai
mult banda de trecere.
Alimentarea în paralel a fost tratată la punctul 9.1. iar datele înscrise în
figura 9.1. se referă la un dipol simetrie în λ / 2 i au fost ob inute atât pe cale
teoretică cât i prin experimentări. În acest tip de alimentare nu mai este
necesar transformatorul în λ / 4 . Fiderul trebuie să fie perfect perpendicular pe
dipolul simetric. O mică înclinare a fiderului duce la modificarea impedan ei
de intrare i a caracteristicii de directivitate.
i2 i1
a b
i3
i1 idc
73
Paharul de simetrizare (figura 9.3.a) constă, dintr-un pahar metalic
cilindric de lungime egală cu λ / 4 . În fundul paharului este practicat un orificiu
prin care trece linia coaxială care printr-un procedeu oarecare (lipire cu cositor,
sudare,etc.) face contact galvanic cu fundul paharului.
i2 i1 i2 i1
i3 i3
i
λ/4 λ/4
orificiu cu izolator
lipitura pe cilindru
λ/ 4
74
Conductorul exterior al liniei coaxiale este legat la unul dintre bra ele
dipolului, iar conductorul central i bara dispozitivului de simetrizare la celălalt
bra . La o distan ă egaă cu λ / 4 fa ă de capetele liniei coaxiale i a barei, se
fixează o punte metalică de scurtcircuitare. Astfel se realizează o linie simetrică
în scurtcircuit de lungme λ / 4 având impedan a de intrare infinitfă.
Din acest motiv curentul i3 nu poate să se scurgă pe căma a cablului i
deci i1 =i2 adică s-a realizat simetrizarea. Dacă puntea metalică de
scurtcircuitare este mobilă, dispozitirul poate realiza simetrizarea într-o bandă
largă de frecven e.
Fanta de simetrizare se realizează pe conductorul exterior al
liniei coaxiale (figura 9.4.c) i func ionează la fel ca puntea de
simetrizare, fară posibilitatea de reglare a lungimii liniei în scurtcircuit în
λ / 4.
Bucla de simetrizare se realizează, de regulă, din acela i tip de linie
coaxială ca i fiderul. Este o linie de lungime egală cu jumătatea
lungimii de undă în cablu ( λc / 2 ) (figura 9.5.a).
λ/2
a b
a b
Rab / 2 Rab / 2
Zc
Zc c c
buclă
λ /2
a b b
75
fiderului i buclei sunt legate între ele, constituind punctul de masă c. Bucla de
simetrizare inversează faza curentului care alimentează bra ul din stânga, fa ă
de cea a curentului din dreapta, asigurându-se astfel cerin a ca în bra ele
dipolului curentii să aibă acela i sens.
În figura 9.5 b,c,d sunt prezentate transformările succesive în schema
echivalentă a buclei de simetrizare. Se observă că impedan a văzută între
punctele bc(intrarea in fider) este
R
Rbc = ab ,
4
unde Rab , este rezisten a de intrare la bornele dipolului. În cazul dipolului
buclat în λ/2 prezentat în fig,9.5.a, Rab ≅ 300 Ω i deci Rbc = 75 Ω . Cum
impedan a caracteristică a liniilor coaxiale uzuale este de 50 Ω i 75 Ω , se
poate folosi ca fider o linie cu Z c = 75 Ω , caz în care se realizează pe lângă
simetrizare i o adaptare foarte bună.
În cazul dipolului cilindric tăiat impedan a de intrare aste Rab = 73 Ω ,
Rbc = 18 Ω i deci nu s-ar putea realiza adaptarea cu fideri uzuali. Din acest
motiv înainte de introducerea buclei, la acest tip de dipoli se inserează un
transformator în λ / 4 (figura 9.6).
a c b
λ/4 Zc
d e
Zc Zc
76
Z c2 2 Z c2
Z ec = =
Rbc Rab
77
a
a)
b
dipol
λ/4
b
b)
a
78
Lucrarea 10
ANTENA CANAL DE UNDĂ (Yagi)
NOTIUNI GENERALE
79
caracteristicii de frecvenţă, al cărui unghi de deschidere, la nivelul de 3 dB, este
un parametru esenţial. Pentru a se obţine o recepţie bună, trebuie deci ca unghiul
de deschidere să fie cât mai mic iar atenuarea lobilor secundari şi raportul
faţă/spate să fie cât mai mari.
Antena canal de undă se utilizează frecvent în gama undelor metrice şi
decimetrice. Prezintă simplitate constructivă comparabilă cu a dipolului
simetric, din care provine. Polarizarea undelor este liniară. Alimentarea se
reduce la alimentarea unui dipol simetric. Deci, se poate face alimentarea cu
cablu coaxial.
În practică s-a stabilit că antenele Yagi reprezintă, datorită dimensionării
lor speciale, soluţia optimă de antene, ele fiind mult superioare celorlalte tipuri
în ceea ce priveşte rezultatele obţinute la recepţie. Este posibil calculul precis al
acestor antene astfel încât să se obţină parametrii doriţi.
Datorită avantajelor pe care le prezintă, antenele canal de undă au căpătat o
largă utilizare în liniile radioreleu, ca antene de televiziune, la staţiile de
radiolocaţie, etc. Antenele se utilizează frecvent în gama undelor metrice şi
decimetrice, uneori şi în gama undelor centimetrice. Dacă se realizează reţele de
astfel de antene, se pot obţine unghiuri de deschidere ale caracteristicilor de
directivitate foarte mici.
Antena canal de undă se compune dintr-un dipol activ (DA), care de regulă
este un dipol simetric în λ/2 şi mai mulţi dipoli pasivi (Fig.10.1). În partea din
spate a antenei este un singur dipol pasiv, mai lung decât cel activ, numit
reflector (R), iar în partea din faţă mai multe elemente pasive, mai scurte decât
cel activ, numite directori (D). Numărul directorilor poate fi de la unu până la
25.
80
10.1 REFLECTOR SI DIRECTOR
a) EFECTUL REFLECTORULUI
81
rezultant ( Efa ) este relativ mare şi se propagă în sensul dipol pasiv-dipol activ
(fig. 10.2.a).
Pe celelalte direcţii câmpul radiat de cuplul dipol activ - reflector, are o
valoare cuprinsă între Efa şi E în , datorită diferenţelor de drum care apar faţă de
cazul în care undele se propagă axial.
b) EFECTUL DIRECTORULUI
d 2d r
Id t= r Ur Ed t=
c E "d c
Er
t= 0
Ed E in Ir
E fa Er
I di 2d d i
Id d di
E "d t=
t= c
t= 0 U di E d c
E di
Ed
E fa E in
E di
82
Analiza prezentată mai sus este numai calitativă, deoarece nu s-a ţinut
seama de impedanţele mutuale care apar între dipoli. Totuşi, pentru înţelegerea
fenomenelor care au loc la antenele formate din dipoli activi şi pasivi, este
necesară o astfel de analiză calitativă.
83
⎡ ⎛k ⎞ ⎤
− jβ ⎢ro − ⎜ ∑ d ⎟ cos θ⎥
⎢⎣ ⎜ i⎟ ⎥⎦
i=1 ⎠
E k = AI k e ⎝ . (7.5)
Având în vedere că:
N
E = ∑ E k , rezultă:
k =−1
⎡ ⎛ k ⎞
− j β ⎜ ∑ d ⎟ cos θ
⎤
− jβ r ⎢ N ⎜ i ⎟ ⎥,
E = Ae o ⎢ I −1e− j β h cos θ + I 0 + ∑ I k e ⎝ i=1 ⎠ ⎥
(7.6)
k =1
⎢ ⎥
⎣ ⎦
unde cu N s-a notat numărul directorilor.
Din relaţia (7.6) rezultă funcţia de directivitate de grup şi anume:
⎡ ⎛ k ⎞
jβ ⎜ ∑ d ⎟ cosθ
⎤
⎢ N ⎜ i ⎟ ⎥.
f g (θ ) = ⎢I −1 e − jβ h cosθ + I 0 + ∑ I k e ⎝ i=1 ⎠ ⎥
(7.7)
i=1
⎢ ⎥
⎣ ⎦
De regulă, antena canal de undă se instalează la o anumită înălţime faţă de
suprafaţa Pământului; de aceea, dacă înălţimea antenei nu este mult mai mare
decât λ, trebuie să se ţină seama şi de influenţa acesteia. Dacă se consideră că
antena este la înălţimea H, atunci funcţia care ţine seama de influenţa
Pământului este:
- în cazul polarizării orizontale a undelor radiate:
84
În cazul în care antena este instalată cu dipolii verticali, funcţia de
directivitate din planul orizontal are expresia:
f vo ( θ ) = f g ( θ ) , (7.12)
f vv = g ( θ ) f g (θ )f 2 v (θ ) . (7.13)
R = f g (180 o ) / f g (0 o ) .
85
Pentru calculul impedanţelor mutuale se consideră antena canal de undă ca
o reţea liniară de dipoli simetrici în λ/2. În acest caz partea activă şi cea reactivă
a impedanţelor mu tuale, se determină cu relaţiile:
b = a 2 + 0.25 + 0.5,
c = a 2 + 0.25 − 0.5,
iar Si(x) şi Ci(x) sunt funcţiile sinus şi cosinus integral:
⎧ sin (t )
x
⎪Si(x ) = ∫ dt
⎪ 0
t
⎨
⎪Ci(x ) = 0.577 + ln (x ) + cos(t ) − 1 dt
x
⎪
⎩
∫0 t
Pentru determinarea valorilor curenţilor din antinod se foloseşte sistemul de
ecuaţii:
⎧ Z −1, −1 I −1 + Z −1,0 I 0 + Z −1,1 I 1 + K + Z −1, N I N = 0
⎪
⎪ Z 0 , −1 I −1 + Z 0 ,0 I 0 + Z 0 ,1 I 1 + K + Z 0 , N I N = 1
⎨ ,
⎪....................................................................
⎪ Z N , −1 I −1 + Z N ,0 I 0 + Z N ,1 I 1 + K + Z N , N I N = 0
⎩
adică:
N ⎧0, i =−1,1,2,..., N
∑ Z ⋅Ij =⎨ (7.16)
j =−1 ij
⎩1, i =0
Între impedanţele proprii şi dimensiunile dipolilor există relaţiile:
⎛ λ ⎞ ⎛ λ ⎞ (7.17)
X nn = 42.5 + 434 ⎜1− ⎟ lg⎜ ⎟, n = −1,1,2,..., N
⎜ 2l p ⎟ ⎜ 2πrp ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
şi:
⎛ λ ⎞ ⎛ λ ⎞
X oo = 42.5 + 434 ⎜1− ⎟ lg⎜ ⎟ + Xi , (7.18)
⎝ 2l o ⎠ ⎝ 2πro ⎠
unde:
86
⎛1⎞ (7.19)
X i = ℑm⎜ ⎟
⎝ Io ⎠
şi este reactanţa de intrare a antenei. În relaţiile de mai sus lp şi lo reprezintă
lungimea elementelor pasive şi a celui activ, iar rp şi ro razele secţiunilor
transversale ale acestor elemente.
Metodele de optimizare prezentate mai sus pot fi aplicate numai prin
folosirea calculatoarelor electronice.
Se rezolvă sistemul pentru diverse date de intrare, conform algoritmului
prezentat. Se calculează de fiecare dată funcţia de directivitate şi G (câştigul)
sau RFS (raportul faţă-spate). Se reţin datele pentru care se obţine G maxim,
respectiv RFS maxim.
Alimentarea antenei se va face cu cablu coaxial. Se va folosi bucla de
simetrizare în λ/2, care rezolvă şi problema adaptării.
87
directori, unghiul de deschidere al caracteristicii de directivitate este aproximativ
60°. Una din antene se utilizează ca antenă de emisie, iar cealaltă de recepţie. Un
astfel de sistem de antene canal de undă poate fi utilizat în foarte bune condiţii la
liniile de radioreleu.
Se realizează reţele liniare de două antene canal de undă, fixate pe un
reflector plan dreptunghiular (Figura.10.5).
În acest caz antenele canal de undă nu mai au reflectoare liniare, iar
numărul directorilor poate varia. Poziţia antenelor este verticală. În plan vertical
caracteristica de directivitate este identică cu cea din planul E a unei antene
canal de undă, considerată izolată în spaţiu, iar în plan orizontal intervine şi
funcţia de directivitate de grup a reţelei de două antene, deci unghiul de
deschidere al caracteristicii de directivitate va fi mai mic ca în plan vertical.
88
suport comun vertical. Alimentarea antenelor trebuie să fie în fază, iar înălţimea
antenei trebuie astfel aleasă încât să se elimine influenţa pământului.
Sistemul antenă canal de undă prezentat în Fig.10.6 este astfel conceput,
încât printr-o simplă comutare a cablurilor de coborâre, se poate trece de la
recepţia unui canal de televiziune la altul. În figură sunt indicate rolurile pe care
le au elementele active şi cele pasive în cele două situaţii. Un astfel de sistem
este simplu din punct de vedere constructiv, este economic şi nu ocupă un spaţiu
prea mare. Un dezavantaj al sistemului este faptul că, cele două centre de
televiziune trebuie să fie pe aceeaşi direcţie şi sens faţă de antenă, altfel se
impune o orientare a antenei la trecerea de pe un canal pe celălalt.
89
LUCRAREA 11
ANTENA CU REFLECTOR PARABOLIC
NOŢIUNI GENERALE
90
Pentru realizarea unor caracteristici de directivitate deosebite, se utilizează des
reflectoare cu profile speciale.
a) b)
Figura 11.2
91
Această relaţie reprezintă ecuaţia unei parabole cu distanţa focală egală cu f. În
coordonate polare prima condiţie poate fi pusă sub forma
2f = r + cos Ψ ,
de unde
2f f
r= = , (4.10.2)
1 + cos ψ 2 ψ
cos
2
ceea ce reprezintă ecuaţia unei parabole în coordonate polare.
A doua condiţie, paralelismul undelor reflectate, poate fi pusă în evidenţă
prin demonstrarea egalităţii unghiurilor OFA şi FAN (Fig. 11.2.b.). Într-adevăr,
dacă se exprimă tangentele unghiurilor Ψ0 2 şi Ψ 2 , se obţin două relaţii
identice. Din triunghiul CFA rezultă egalitatea:
x 2 fz
tgΨ0 = = .
f −z f −z
Dacă se ţine seama de relaţia de legătură dintre tangenta unui unghi şi
tangenta semiunghiului respectiv, se obţine expresia :
ψ z
tg 0 = . (4.10.3)
2 f
Dacă se consideră relaţia care leagă tangenta semiunghiului cu coeficienţii
unghiulari ai dreptelor, care formează unghiul respectiv şi se aplică dreptei care
→
trece prin punctele F şi A şi normalei dusă la parabolă în punctul A ( n în Fig.
4.11.2.b.), se obţine expresia :
ψ z
tg = . (4.10.4)
2 f
Din relaţiile 1.3 şi 1.4 rezultă că Ψ = Ψ0 .
Din cele prezentate rezultă că, profilul reflectorului care transformă un
front sferic într-unul plan al undelor este un segment de parabolă. Prin rotirea
segmentului de parabolă în jurul axului Oz, se obţine paraboloidul de rotaţie
(Fig. 11.3.a.), a cărui ecuaţie, în coordonate carteziene, este de forma :
x 2 + y 2 = 4fx , (4.10.5)
unde x ≤ R , y ≤ R .
Cilindrul parabolic se obţine prin deplasarea unui segmnt de dreaptă în
aşa fel încât să rămână paralel cu o direcţie dată (axa Oy) şi să se sprijine pe
segmentul de parabolă S (fig. 4.10.3.b.). Ecuaţia cilindrului parabolic în
coordonate carteziene este
x 2 − 4fz = 0 , (4.10.6)
unde x ≤ D 2 .
92
a) b) c)
Figura 11.3
93
ψ0 R
tg = , (4.10.7)
2 2f
sau
R ψ
f= ctg 0 (4.10.8)
2 2
şi
ψ0
R = 2f tg .
2
Aria suprafeţei reflectorului parabolic, în cazul deschiderii circulare, se
determină cu relaţia
8π
A= (pR ) 2 ( (1 + a ) 3 − 1) , (4.10.9)
3
unde
f 1
p = , iar a = ( ) 2 .
R 2p
În cazul deschiderii eliptice, aria suprafeţei reflectorului se determină cu
relaţia
π
ab (1 + c 2 + d 2 ) 3 / 2 − 1
A=
3 0 ∫ c +d
2 2
dθ [m2] , (4.10.10)
unde
a cos θ b sin θ
c= , iar d = ,
2f 2f
a şi b fiind semiaxele elipsei (a>b).
Profilul arcelor de curbă se determină cu relaţia :
x i = 4fz i − (ma k ) 2 [m], (4.10.11)
unde:
m=0,1,2,...,l; ak=R/l; zm≤zi≤zM; zi=zm+nΔr; n=0,1,2,...,r; Δr=(zM-zm)/r,
2
ak R2
zM = , iar z M = .
4f 4f
Lungimea arcelor de curbă se determină cu relaţia
zM
4f 2
l=2 ∫
zm
1+
4fz − (ma k ) 2
dz [m]. (4.10.12)
94
Figura 11.4
95
manifestă ca şi cum aceasta n-ar fi utilizată complet. Valorile uzuale ale acestui
coeficient se încadrează în limitele 0,5 ≤ ν ≤ 1 .
Cu scopul de a micşora greutatea, preţul de cost şi, mai ales, suprafaţa
expusă presiunii vântului, reflectoarele se construiesc, în majoritatea cazurilor,
în formă de reţea metalică sau sub forma unor suprafeţe perforate. Orificiile pot
fi circulare sau ovale. Dimensiunea lor în planul H trebuie să fie mai mică decât
jumătatea lungimii de undă, b < λ 2 (Fig.11.5.a.).
Suprafeţele în formă de reţea se construiesc din bare sau plăci metalice.
Forma şi poziţia lor relativă este arătată în Fig. 11.5.b. Distanţele dintre
elementele reţelei trebuie să fie mai mici decât λ/2, iar vectorul intensităţii
câmpului electric al undelor radiate de sursa primară, sau captate de reflector,
trebuie să fie paralel cu elementele reţelei.
Figura 11.5
96
λfT0
T1 = , (4.10.16)
q 12 L2
în cazul cilindrului parabolic.
În relaţiile (4.10.15.) şi (4.10.16.) cu L s-a notat diametrul deschiderii
reflectorului, iar cu q1 şi q2 coeficienţii de neuniformitate ai câmpului electric în
vecinătatea suprafeţei reflectorului. T0 este coeficientul de trecere în cazul unor
suprafeţe plane care au orificii identice cu cele ale reflectorului parabolic şi pe
care undele cad perpendicular.
Coeficienţii de neuniformitate pot fi calculaţi cu relaţiile:
L
1
L ⋅ E max ∫0
q1 = E 1 max ( x )dx (4.10.17)
şi
4
πL E 2 max ∫S
q2 = 2 E 2 ( x , y)dxdy . (4.10.18)
97
Chiar dacă ar fi posibilă realizarea unei astfel de surse, totuşi utilizarea ei nu
ar avea sens. După cum se vede şi din Fig. 11.6.a, cea mai mare parte a undelor
este radiată in spaţiu şi numai un procent redus este reflectat de către reflector.
Aceasta inseamnă o utilizare ineficientă a reflectorului, respectiv un randament
redus.
La formarea caracteristicii de directivitate a unei antene parabolice cu
sursa primară punctiformă, iau parte nu numai undele reflectate de reflector, ci şi
undele radiate nemijlocit în spaţiul liber de către sursă. In acest caz nu se pote
vorbi de o caracteristică de directivitate cu lobi principali şi lobi secundari.
Din cele de mai sus rezultă condiţia de bază pe care trebuie s-o indeplinească
o sursă primară: trebuie să fie o antenă directivă. Undele radiate de către sursa
primară trebuie să fie dirijate spre reflector. Ideal ar fi radiaţia sursei primare să
aibă loc în limitele unui con imaginar, cu vârful în focarul reflectorului, iar baza
conului să fie formată de suprafaţa de deschidere a reflectorului. Numai în cazul
unei astfel de surse primare, se poate vorbi de utilizarea eficientă a antenei.
Pe lângă acestă condiţie de bază, sursa primară trebuie să mai indeplinească şi
alte cerinţe importante. Ea trebuie să radieze spre reflector unde cu un front
sferic. Fasciculul de unde radio al undei primare trebuie să fie orientat cu
direcţia de radiaţie maximă spre centrul paraboloidului. Intensitatea câmpului
electric radiat trebuie să se micşoreze lin de la centrul reflectorului spre margini;
nivelul câmpului la marginea reflectorului să fie aproximativ 30% faţă de nivelul
maxim. De asemenea, efectul de umbrire a sursei primare trebuie să fie minim.
Trebuie să fie, de regulă o antenă de bandă largă. Nu trebuie să permită apariţia
unor supratensiuni la puterile radiate. Sursa primară trebuie să fie bine adaptată
98
cu linia de alimentare, să prezinte stabilitate faţă de variaţiile condiţiilor
climatice şi să nu fie expusă acţiunii umezelei.
Sursele primare utilizate la antenele cu reflector parabolic sunt de două tipuri:
cu radiaţie spre inainte şi cu radiaţie spre inapoi. Dacă direcţia şi sensul de
propagare a undelor radiate de sursa primară corespunde cu sensul de propagare
a energiei prin fider, atunci este sursă spre inainte (Fig. 11.6.b). Dacă aceste
sensuri de propagare sunt opuse, atunci este o sursă cu radiaţie spre inapoi (Fig.
11.6.c).
Alegerea corespunzătoare a sursei primare are o importanţă deosebită. Ea
depinde de lungimea de undă de lucru, de instalaţia radio la care se utilizează
antena cu reflector parabolic, de caracteristica de directivitate a acestei antene,
de puterea de radiaţie şi altele. Pentru realizarea unor caracteristici de
directivitate cu o fomă specială, sau pentru obţinerea mai multor fascicule de
unde, se utilizează reţele sau sisteme de diferite tipuri de antene, cum ar fi: dipoli
simetrici, antene ghid de undă sau horn antene canal de undă sau elicoidale şi
altele.
99
13.4.1 DETERMINAREA DISTRIBUŢIEI CURENŢILOR DE
SUPRAFAŢĂ
100
60 PΣ D A
şi deci Hm = F(ψ , ϕ ) [ ],
120 π r m
unde D este coeficientul de directivitate, iar F(ψ,ϕ) este funcţia de directivitate a
sursei primare.
În final, vectorul intensitate câmp magnetic are forma:
→ k PΣ D → →
H= (r0 × e0 ) F(ψ , ϕ )e jβr(ψ ) , (4.10.23)
r(ψ )
→ →
unde k=0,0206, r0 este versorul razei vectoare a suprafeţei reflectorului, e 0 este
versorul vectorului intensitate câmp electric, iar funcţia r(ψ) este dată de relaţia
4.10.2.
Din relaţia (4.10.23) rezultă componentele vectorului intensitate câmp
magnetic, iar din relaţia (4.10.21) rezultă componentele densităţii curentului de
suprafaţă. Determinarea acestor componente nu este o problemă prea simplă, de
aceea se preferă determinarea distribuţiei câmpului electric de pe suprafaţa de
deschidere.
101
unde cu S s–a notat densitatea fluxului de putere radiat de radiatorul izotrop
punctiform la distanţa unitară.
Dacă se neglijează pierderile, cele două puteri sunt egale, rezultând:
sinψ ⎡w⎤
Sr = S ⎢ 2⎥ . (4.10.26)
dx ⎣ m ⎦
x
dψ
102
sau
E(ψ) 1 + cos ψ ψ
= = cos 2 . (4.10.27)
E(0) 2 2
Expresia (4.10.27) reprezintă variaţia câmpului electric pe suprafaţa de
deschidere în cazul în care sursa primară este un rediator izotrop punctiform.
Dacă sursa primară este o antenă directivă având funcţia de directivitate F(ψ,ϕ),
distribuţia câmpului este dată de relaţia:
E(Ψ ) ψ
= F(Ψ , ϕ ) cos 2 . (4.10.28)
E(0) 2
Dacă se consideră distribuţia câmpului electric într–un anumit plan,
determinat de o valoare dată a unghiului ϕ(ϕk), aceasta este dată de relaţia
g ( x ) = F (Ψ , ϕ k )cos 2 (Ψ 2 ) (4.10.29)
unde
x = 2 f tg (Ψ 2 ) .
În mod similar, pentru cilindrul parabolic se obţine:
g ( x ) = F (Ψ )cos(Ψ 2 ) (4.10.30)
Cazul 2: se cunoaşte caracteristica de directivitate a sursei primare.
În acest caz problema poate fi rezolvată pe cale grafică. Se reprezintă la o
anumită scară (Fig.11.8) profilul reflectorului din planul în care se determină
distribuţia câmpului electric şi caracteristica de directivitate a sursei primare. Se
ridică punct cu punct distribuţia câmpului electric din deschiderea antenei,
ţinându–se seama şi de relaţia (4.10.28), adică:
a
b= . ( 4.10.31)
2 Ψ
cos
2
103
Graficul astfel obţinut reprezintă distribuţia câmpului electric în suprafaţa
de deschidere. Având în vedere că problema domeniului exterior a fost rezolvată
pentru o serie de funcţii, printre acestea se caută acea funcţie a cărui grafic
corespunde cel mai bine cu cel obţinut mai sus.
O astfel de relaţie care poate reprezenta distribuţia câmpului electric din
deschiderea antenei, este:
⎛π ⎞
g(x) = a 0 + a 1 cos n ⎜ x ⎟ , (4.10.32)
⎝ 2 ⎠
unde 0≤x≤1 iar a0=Δ iar a1=1–Δ, Δ fiind saltul de câmp la marginea
reflectorului.
Pentru n=2 funcţia de directivitate corespunzătoare este de forma
J (u)
f (u ) = Δ 1 + (1 − Δ) χ 0 (u ) , (4.10.32)
u
unde:
R
u = 2π sinΨ ,
λ
1
⎛π ⎞
∫
χ 0 (u) = z J 0 (uz) cos 2 ⎜ z ⎟ dz ,
0
⎝2 ⎠
Jk(u) fiind funcţia Bessel de speţa întâia şi ordinul k.
Metoda grafică poate fi folosită în calculele de proiectare ale antenelor cu
reflector parabolic. Se alege o anumită distribuţie de câmp electric şi cu funcţia
de directivitate corespunzătoare, prin optimizare, se determină raza deschiderii
antenei. Se alege o anumită distanţă focală şi pe cale grafică se determină
caracteristica de directivitate a sursei primare. Cunoscându–se această
caracteristică, se proiectează sursa primară. Dacă din anumite considerente nu
corespunde sursa primară obţinută, se alege altă distanţă focală, sau eventual,
chiar altă distribuţie de câmp electric.
104
Centrul de fază al sursei primare poate fi defocalizat într-o anumită
direcţie şi sens cu o anumită mărime (Fig. 11.9.a.). Fie δ1 componenta axială a
defocalizării, iar δ2 componenta perpendiculară pe axa focală. Cauza modificării
frontului de undă, în cazul în care centrul de fază nu este în focar, este faptul că
nu se păstrează egalitatea drumurilor parcurse de undele radio de la sursa
primară până în deschiderea antenei.
105
λ
şi deci: δ1 ≤ .
k ( 1 − cos Ψ ' 0 )
Întrucât defocalizarea δ1 este mică în comparaţie cu distanţa focală f, se
poate considera că ψ0’=ψ0 şi deci :
λ
δ1 ≤ . (4.10.34)
k (− cos Ψ0 )
În mod similar se obţine condiţia care delimitează defocalizarea pe o
direcţie perpendiculară pe axa focală. Dacă este îndeplinită condiţia
π 4 ≤ Ψ0 ≤ π 2 , atunci
λ
δ2 ≤ . (4.10.35)
k sin Ψ0
unde k≥8. Dacă condiţia nu este îndeplinită, atunci
λ
− sin Ψ0 + sin 2 Ψ0 + cos 2 Ψ0 (1 + cos Ψ0 )
8f
δ2 ≤ 2 f . (4.10.35)
cos 2 Ψ0 (1 + cos Ψ0 )
Dacă condiţiile de mai sus sunt satisfăcute atunci caracteristica de
directivitate a antenei nu suferă modificări neadmise. Totuşi în cazul
defocalizării perpendiculară pe axa focală, deşi caracteristica de directivitate nu
suferă modificări esenţiale, direcţia de radiaţie maximă a antenei se înclină faţă
de axa focală cu un unghi ε, măsura căruia poate fi determinată cu relaţia:
δ2
ε = arcsin . (4.10.37)
f
Măsura maximă a unghiului cu care poate fi înclinată direcţia de radiaţie
maximă, fără modificări substanţiale ale caracteristicii de directivitate, este dată
de relaţia :
λ 4 f 2 − R2
ε max = (rad ) . (4.10.37)
4R R2
106
Gradul de neadaptare a sursei primare care apare datorită prezenţei
reflectorului se determină în felul următor. Se presupune că sursa primară a fost
adaptată cu fiderul înainte de a fi instalată în faţa reflectorului. Fie PΣ puterea
radiată de sursa primară. Densitatea fluxului de putere
în centrul reflectorului va fi
PG
S = Σ s2 ,
4π f
unde Gs este câştigul sursei primare.
Dacă se neglijează pierderile, atunci puterea
captată de sursa primară va fi:
PΣ Gs Aef
P = SA ef = .
4π f 2
Figura 11.10.
Placa de compensare unde Aef este aria suprafeţei efective a sursei primare şi
este dată de relaţia:
λ2 G s
Aef = [m2].
4π
Deci
PΣ Gs2 λ2
P= [w].
(4πf )2
Cu ajutorul acestei relaţii poate fi detrminat modulul coeficientului de reflexie şi
anume
P λ Gs
Γ= = . (4.10..39)
PΣ 4π f
Una dintre metodele de micşorare a influenţei reflectorului asupra sursei
primare, este utilizarea unei plăci de compensare. Placa metalică, în formă de
disc (Fig.11.10) este sudată în centrul reflectorului de–a lungul întregului
perimetru, pentru a asigura o cale ccontinuă curenţilor de suprafaţă.
Diametrul plăcii (d) se alege în aşa fel încât puterea reflectată de ea şi
captată de sursa primară, să fie egală cu puterea care soseşte la sursa primară de
pe restul suprafeţei reflectorului. Grosimea plăcii (t) se alege în aşa fel încât faza
undelor, care sunt captate de sursa primară şi de placă şi de reflector să difere cu
(2m + 1)π .
Diametrul plăcii şi grosimea ei pot fi determinate cu ajutorul unor relaţii
aproximative şi anume
d = 1.13 λf (4.10.40)
şi
t = (2n + 0,682 )λ / 4, n = 0,1,2,... (4.10.41)
107
Dacă placa nu urmăreşte profilul reflectorului, şi este cilindrică circulară,
atunci grosimea se notează cu a şi se calculează cu relaţia
a = (2n + 0,167 )λ / 4, n = 0,1,2,... (4.10.42)
Parametrul n se alege în aşa fel încât grosimea plăcii să fie minimă, sau să
corespundă din punct de vedere constructiv. în orice caz trebuie să fie îndeplinită
condiţia:
d
2 ft > . (4.10.43)
2
în practică mărimile rezultate din relaţiile de mai sus, se ajustează pe cale
experimentală.
Influenţa reflectorului poate fi micşorată şi pe calea decalării unei jumătaţi
din reflector faţă de cealaltă jumătate la distanţa λ/4, de–a lungul axei
reflectorului. O altă metodă de micşorare a influenţei reflectorului, este fixarea
în centrul lui a unei plăci de material dielectric absorbant, care să absoarbă
undele care după reflexie ar fi captate de către sursa primară. în sfârşit, se poate
micşora influenţa reflectorului, prin utilizarea unei suprafeţe speciale a
reflectorului, care să modifice polarizarea undelor în timpul reflexiei (să rotească
vectorul intensitate cămp electric cu 900).
Măsurile care se iau pentru înlăturarea influenţei reflectorului asupra
sursei primare, duc la o oarecare micşorare a suprafeţei efective a antenei.
108
r r
A A
F(ε ) = .
r h
dar r=h cosε şi deci, F (ε ) = cos ec(ε ) . (4.10.45)
109
Lucrarea 12
Antene nesimetrice speciale
110
Dacã antena tip undã progresivã se suspendã într-un anumit punct pe un
catarg, pilon sau copac atunci creşte câştigul de-a lungul suprafeţei
Pãmântului. Caracteristica de directivitate nu suferã modificãri esenţiale.
Direcţia de radiaţie maximã capãtã o înclinare mai micã faţã de suprafaţa
Pãmântului.
Dacã punctul de suspendare se aflã la mijlocul conductorului (fig.12.2 a)
atunci antena se numeşte semirombicã, iar dacã cele douã laturi ale antenei
sunt inegale, atunci se obţine o antenã de tip λ (fig.12.2 b).
111
În gama undelor scurte şi ultrascurte este posibil ca înãlţimea antenei
baston sã fie egalã cu λ/4. În acest caz partea reactivã a impedanţei de intrare
este egalã cu zero, deci nu sunt necesare elemente speciale de adaptare.
Pentru protejarea antenei baston în timpul eventualelor ruperi din timpul
deplasãrilor este necesarã o înclinare şi o ancorare a antenei. În acest caz
înãlţimea efectivã a antenei este mai micã şi, implicit, va fi mai micã şi bãtaia
staţiei.
a b c
112
O caracteristicã generalã a antenelor nesimetrice cu parte orizontalã (Γ, Τ,
Π) este cã au intensitatea curentului la borne mai mare decât la antena
nesimetricã fãrã parte orizontalã. Acest lucru apare datoritã modificãrii
înãlţimii efective a antenei care este mai mare decât partea verticalã a antenei.
Să se analizeze structura şi să se explice modul de conectare la un etaj
de ieşire amplificator a unei antene nesimetrice.
113
Lucrarea 13
STUDIUL ANTENELOR SIMETRICE
Noţiuni generale
Dipolul simetric se compune din douã conductoare simetrice situate de-a
lungul unei axe la distanţã relativ micã între ele (fig.13.1). La capetele
apropiate se conecteazã fiderul, prin care se introduce (emisie) sau se extrage
(recepţie) energie de înaltã frecvenţã.
Fig.
13.1.
Dipolul
Fig.13.3
115
( )
I 0 = I d 1 − e − γ 2 l = 2I d e − γl shγl ,
de unde:
I 0 e γl
Id = . (3.3)
2shγl
Înlocuind (3.3) în (3.2) şi utilizând funcţiile hiperbolice, se obţine:
I shγ (l − z )
Iz = 0 . (3.4)
shγl
În (3.4) linia s-a considerat cu pierderi (αl ≠ 0). Dacã linia se considerã
idealã ((αl = 0) expresia curentului se simplificã devenind:
I sin β(l − z )
Iz = 0 = I m sin β(l − z ) , pentru z > 0,
sin βl
I sin β(l + z)
Iz = 0 = I m sin β(l + z) , pentru z < 0, (3.5)
sin βl
În figura 13.4 sunt reprezentate câteva curbe de variaţie a curentului de-a
lungul unui dipol simetric în cazul în care raportul dintre lungimea dipolului
şi lungimea de undã diferã.
116
Cu (3.7) se poate determina valoarea curentului dintr-un punct al dipolului
la un moment dat.
3.1.3. Funcţia de directivitate
Funcţia de directivitate a dipolului simetric este:
cos(β l cos θ) − cos β l
f (θ ) = . (3.8)
sin θ
2π 2π λ π
În cazul dipolului simetric în λ/2, l = λ/4, deci βl = l= ⋅ = , iar
λ λ 4 2
funcţia de directivitate este:
⎛π ⎞ ⎛π ⎞
cos⎜ cos θ ⎟ cos⎜ sin ε ⎟
f ( θ) = ⎝2 ⎠= ⎝2 ⎠, (3.9)
sin θ cos ε
unde ε = 90o – θ.
În cazul în care dipolul simetric se aflã în apropierea suprafeţei
Pãmântului, se pot deosebi urmãtoarele situaţii: dipolul este situat într-un plan
orizontal la înãlţimea h sau situat într-un plan vertical, având centrul de
radiaţie la înãlţimea h.
În cazul situãrii în plan orizontal, funcţia care ţine seama de influenţa
Pãmântului este de forma:
f2o(ϕ) = sin (βh cosϕ), (3.10)
iar în cazul situãrii în plan vertical:
f2V(ϕ) = cos (βh cosϕ), (3.11)
în care ϕ este unghiul considerat faţã de axa verticalã ce trece prin centrul
de radiaţie al antenei.
Funcţia de directivitate a dipolului simetric vertical este
cos(βl cos ϕ) − cos βl
g(ϕ) = cos(βh cos ϕ) ⋅ . (3.12)
sin ϕ
117
Fig. 3.5 Caracteristici de directivitate ale dipolului simetric
∫ I z dz
h ef = −l , (3.10)
I0
119
unde I0 = Im sinβl, iar Iz = Im sinβ(l – z). Calculând integrala se obţine:
λ βl
h ef = tg . (3.11)
π 2
λ
h ef = . (3.12)
π
r0 ⋅ E max
h ef = , (3.13)
30βI 0
120
Fig. 3.7 Tipuri de dipoli simetrici
b
Fig. 3.8 Antena nesimetricã
123
Din figurã, se observã cã în plan orizontal antena nesimetricã nu are
proprietãţi directive. Datoritã simetriei axiale, caracteristica spaţialã de
directivitate se poate obţine prin rotirea caracteristicii plane de directivitate în
jurul axei antenei. În plan orizontal caracteristica de directivitate este un cerc
reprezentat în coordonate polare.
Cunoscându-se dinamica variaţiei caracteristicii de directivitate în funcţie
de raportul l/λ, se poate alege, de la caz la caz, acea lungime a antenei, sau
acea lungime de undã, care sã corespundã cel mai bine condiţiilor optime de
propagare a undelor radio, direcţiei şi distanţei la care trebuie sã se
recepţioneze semnalele utile.
124
conecteazã în serie cu antena o reactanţã suplimentarã XS (fig. 3.11), care sã
anuleze reactanţa antenei, ceea ce înseamnã:
XS + Xa = 0 (3.22)
Dacã Xa este capacitivã, XS va fi inductivã şi invers.
125