Textele cu caracter memorialistic reprezinta creatii retrospective, care cuprind concluzii ale unui

scriitor matur in urma experientei de viata. Consider ca textele cu caracter memorialistic reprezinta
adevarate cronici vii, prin transmiterea unui continut uman,avand rolul de a prezenta cititorului trairi
veridice, sensibilizandu-l.

In primul rand, din textele cu caracter memorialistic putem afla importante informatii referitoare la
experiente ale autorului asociate unor regimuri politice. De exemplu, Nicolae Steinhardt in “Jurnalul
fericirii” prezinta universul concentrationar , dezumanizant si de exterminare introdus de cea mai
feroce dintre dictaturi-cea comunista.

In al doilea rand, textele-memorii pot oferi informatii despre copilaria si evolutia autorului. De
exemplu, in opera “Viata ca o prada”, Marin Preda reconstituie copilaria si adolescenta, dar si
debutul literar: amintiri, portrete de scriitori cunoscuti, evocarea atmosferei cultural-politice de
atunci.

In concluzie, textele cu caracter memorialistic au rol deosebit de important prin informatiile pe care
le ofera, determinand cititorul sa empatizeze cu experienta autorului.

scriitorul trăiește contextul epocii cu o nereținută vibrație sufletească. Prin urmare, memoriile
acestui autor devin o sursă importantă în posteritate, pentru a regăsi identitatea unui timp, a unei
vieți, a unui destin literar.

E un vast experiment literar și un joc de perspective care merită descoperit și tratat.

Ioan Holban, Literatură subiectivă, I. Jurnalul intim. Autobiografia literară, Bucureşti, Editura
Minerva, 1989, ,,Evocarea și apelul la instanța posterității sunt mișcările lăuntrice ale textului:
amintirea și procesul trebuie să lumineze fața ascunsă a faptelor, aceea care e oprită provizoriu să
vadă lumina zilei; în principal, amintirea celui care scrie și reconstrucția celui care citește determină
structura planurilor ficționale ale textului’’[

”Mărturia constituie structura fundamentală a tranziței de la memorie la istorie’’

Memorialistica e un termen ce provine din franțuzescul mémoire şi presupune consemnarea

retrospectivă a unor împrejurări şi evenimente cărora autorul le-a fost martor în cursul vieţii.
Definindu-se ca preocupare la frontiera dintre literatură confesivă şi istorie, memorialistica prezintă
în primul rând un interes documentar, care apare dublat şi de unul artistic

termenul memorie reprezintă reactualizarea în conştiinţă a ceea ce am trăit la un moment dat în

trecut, prin declanşarea spontană a unui proces de asociaţii senzoriale, prezentarea lucrurilor, în
deriva fluxului memoriei care constituie pentru romanul secolului al XX-lea marea descoperire a
autenticităţii subiective.
Jurnalul Annei Frank, o adolescentă devenită simbol în urma epurării etnice naziste

Din anul 1942 până în 1944, în Amsterdam, o familie de evrei germani se ascundea de controalele
naziste în spatele unei camere secrete a cărei intrare era camuflată de o bibliotecă. În timpul
persecuțiilor antisemite, familia Frank și ulterior și alți evrei s-au ascuns timp de doi ani în anexa
firmei lui Otto Frank, tatăl celei care urma să devină un simbol al Holocaustului. Anne, mezina
familiei, care avea 13 ani în 1942, a notat în jurnalul său ce credea ea despre o mulțime de subiecte
precum activitățile zilnice în ascunzătoare, drepturile femeilor, deportările efectuate de naziști sau
viitorul ei incert.

Ea notează în data de 28 septembrie 1942 următoarele:”Mă apasă mai mult decât pot spune gândul
că nu putem să ieşim niciodată şi mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi şi apoi împuşcaţi.
Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută. ”

Lui Otto Frank, singurului supraviețuitor din familie, i-a fost restituit jurnalul fiicei sale de către o
cunoștință care îl păstrase în secret. Jurnalul a fost publicat pentru prima oară în 1947 și de atunci a
fost vândut în peste 30 de milioane de exemplare, fiind tradus în peste 65 de limbi.

Astăzi, jurnalul scris de tânăra fată stă ca mărturie în anexa devenită muzeu din Amsterdam,
ajutându-i pe cei care îl citesc să înțeleagă mai bine ororile regimului nazist.
Jurnalul Virginiei Woolf, primul jurnal al unei scriitoare celebre cu o boală mintală

În martie 1941, în Anglia, Virginia Woolf își punea capăt zilelor în urme unei vieți care înspre sfârșitul
ei, nu mai putea fi controlată din cauza unei bipolarități severe, care o făcea să înnebunească.

Ea i se adresează soțului ei print-un bilet chiar înainte de a se îneca intenționat:”Sunt sigură acum că
o iau razna din nou. Simt că nu mai putem traversa încă una dintre perioadele astea groaznice. Și nu
mă voi recupera de data asta. Am început să aud voci și nu mă pot concentra. Deci fac ceea ce pare
cel mai bun lucru de făcut. Mi-ai oferit cea mai mare fericire posibilă. Ai fost bun în toate felurile în
care cineva ar fi putut fi. Nu cred că doi oameni ar fi putut să fie mai fericiți până când acest dezastru
a venit. Nu mă mai pot lupta.”

Virginia Woolf, cunoscută pentru numeroasele scrieri pe care le-a semnat, suferea de o afecțiune
despre care nu se știau prea multe în prima jumătate a secolului al XX-lea. Multiplele ei notițe din
jurnalul care urma să devină un bestseller au ajutat medicii să îi înțeleagă schimbările frecvente de
dispoziție combinate cu starea continuă de depresie, precum și gândurile despre propria nebunie,
facilitându-le astfel înțelegerea și tratarea celorlați pacienți aflați în aceeași situație.

To the Lighthouse[*]
Doamna Dalloway
Orlando: A Biography[*]
A Room of One's Own[*]
Jurnalul lui Harry Truman – președintele SUA care a scris detaliat despre atacul cu bombele
atomice de la Hiroshima și Nagasaki

Truman a acceptat planul nuclear pentru a forța statul nipon să capituleze, dar și pentru a preveni
posibilele morți ale soldaților americani în cazul unei invazii japoneze.

Decizia președintelui a avut ca rezultat distrugerea orașelor Hiroshima și Nagasaki, evenimente

care s-au soldat cu peste 200.000 de victime și cu efecte negative pe vecie pentru mediul din
arhipelagul japonez.

Cu două săptămâni înainte de prima bombă, președintele nota în jurnalul său bucăți din ultima sa
întâlnire, așa cum avea obiceiul să o facă zilnic:”Ne-am întânit la ora 11 azi dimineață. Adică Stalin,
Churchill și președintele SUA. Dar eu am avut o întâlnire foarte importantă cu Lordul Mountbatten
și cu General Marshall înainte de asta. Noi am descoperit cea mai groaznică bombă din istoria
lumii. [...]credem că am descoperit un mod de a cauza dezintegrarea unui atom. Un experiment în
deșertul New Mexico ne-a surprins – s-o spunem fără exagerare. 6 kilograme de explozibil au
cauzat un crater adânc de 182 de metri și cu un diametru de 365 de metri, au dărâmat un turn de
oțel la un kilometru și jumătate depărtare și au aruncat la pământ bărbați la 9 kilometri depărtare.
Explozia a fost vizibilă de la 320 de kilometri și s-a putut auzi de la 65 de kilometri”.
Totuși, în ciuda faptului că președintele părea fără scrupule, el nu dorea victime, astfel încât a
refuzat să bombardeze Kyoto, alegând în schimb Nagasaki. Atacul a înregistrat peste 100.000 de
victime;președintele fiind copleșit ulterior de vină, așa cum notează Henry Wallace, Ministrul
Comerțului:”Lui nu îi plăcea ideea să omoare atâția copii.”.

Astăzi, jurnalul său reprezintă o cale de acces la gândurile unuia dintre celor mai controversați
președinți ai Statelor Unite și a deciziei sale de a folosi bombele atomice împotriva Japoniei.

Jurnalul fericirii Nicolae Steinhardt ”Jurnalul fericirii”

Am intrat in inchisoare orb (cu vagi strafulgerari de lumina, dar nu asupra realitatii, ci interioare,
strafulgerari autogene ale beznei, care despica intunericul fara a-l risipi) si ies cu ochii deschisi; am
intrat rasfatat, razgaiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemultumit, ies cunoscand
fericirea; am intrat nervos, suparacios, sensibil la fleacuri, ies nepasator; soarele si viata imi spuneau
putin, acum stiu sa gust felioara de paine cat de mica; ies admirand mai presus de orice curajul,
demnitatea, onoarea, eroismul; ies impacat: cu cei carora le-am gresit, cu prietenii si dusmanii mei,
ba si cu mine insumi.“ - N. Steinhardt
„O carte splendida, amestec inextricabil de notatie cotidiana, amintire, confesiune, hermeneutica,
humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizica, fiziologie, citate de lectura... N.
Steinhardt dovedeste aceeasi uluitoare forta de patrundere in adevarul lucrurilor dincolo de coaja
groasa a locului comun. Literatura noastra s-a imbogatit cu o carte de prima mana, la care vom simti
nevoia sa ne intoarcem nu o data, in clipe de restriste, dar si de bucurie.“ - Nicolae Manolesc